de Jeff Johnston

Jeff Johnston

Cred că este imperios necesar să proclamăm în arena seculară adevărul vindecării de homosexualitate. Care sunt motivele pentru care noi (ca foşti homosexuali) păstrăm tăcerea? Pentru unii, motivul este teama. Ce vor crede despre mine? Dacă vor râde de povestea mea? Cum mă va prezenta mass-media? Dacă nu mă vor crede? Sunt destul de vindecat? Cum îmi va afecta familia?

În afară de teamă, cred că mare parte din ceea ce m-a motivat pe mine să tac a fost ruşinea. Îmi era ruşine de zdrobirea şi păcatul meu. Am depus atâtea eforturi să corespund în biserică şi în lumea bărbaţilor, iar acum trebuia să dezvălui luptele mele tuturor?

Nu numai ruşinea, dar şi mândria este implicată aici. Mândria mea nu vroia să admită faţă de alţii că mă luptam cu homosexualitatea. Dar mă făcuse să depun mărturie înaintea comitetelor de la Maryland General Assembly; să-mi spun povestea în faţa membrilor Congresului la Capitol, SUA; să protestez la Convenţia Americană de Psihiatrie; şi să accept ca povestea mea fie relatată pe două pagini în The Baltimore Sun. Atât de multe, ca să trăiesc „o viaţă normală, liniştită”. Ca să fiu sincer, nu am făcut-o fiindcă am căutat oportunităţi, ci am ales să spun „da” când au apărut oportunităţile. De fiecare dată când îmi spun povestea, resping un alt asalt al fricii, ruşinii sau mândriei.

Un ultim motiv care ne face să păstrăm tăcerea este faptul că ne simţim copleşiţi. Ce pot face eu ca să influenţez o întreagă cultură? Din fericire, nu sunt responsabil pentru asta. Dar pot să fac lucruri mici: să scriu o scrisoare unui editor, să telefonez unei reţele iresponsabile de televiziune şi să vorbesc când alţii denigrează vindecarea.

Aş putea să scriu un întreg articol sau chiar o carte pe această temă, dar ajunge să spun că toate dovezile sunt de partea noastră. La fiecare nivel – fizic, emoţional şi spiritual – comportamentul homosexual este distructiv. Spunând adevărul despre homosexualitate salvăm literalmente vieţi.

Nu toţi suntem chemaţi sau dăruiţi să lucrăm în mass-media sau politică, nu toţi suntem chemaţi la misiune cu program întreg, dar ar trebui ca mai mulţi să vorbim pe această temă. Cred că Dumnezeu ne cheamă să ieşim în faţă mai mulţi ca să ne spunem povestea, să spunem ce ştim despre caracterul distrugător al comportamentului homosexual şi despre restaurarea lui Dumnezeu – cum ne-a schimbat Dumnezeu.

Mai mulţi dintre cei care se luptă cu homosexualitatea, mai mulţi părinţi, mai mulţi membri de familie. Toţi suntem chemaţi să ne implicăm în lumea din jurul nostru, să spunem adevărul în dragoste unei lumi care suferă. Nimeni nu este mai bun decât noi pentru asta. Dacă nu noi, atunci cine?

[Jeff Johnston, What Keeps Us Silent? Copyright © Jeff Johnston & Regeneration Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru o altă mărturie a lui Jeff, clic aici.]

de Samuel Davis

La cincisprezece ani după ce am fost mântuit, am început să îngădui ca gândurile să-mi alunece înapoi la plăcerile trecute, interzise ale homosexualităţii. Îngăduind tot mai mult minţii mele să întreţină astfel de fantezii, o nemulţumire sâcâitoare a început să supureze în mine. Nu a trecut mult până ce am fost copleşit de un sentiment al lipsei de valoare. Simţeam că ajunsesem la capătul puterilor. Dintr-odată, se părea că nu mai am niciun control, lăsându-mi mintea să hoinărească la nesfârşit în teritoriul înainte interzis al poftei din trecut.

Chiar dacă ştiam că Domnul „îl iubeşte pe păcătos, dar urăşte păcatul”, am devenit plin de ură de sine şi m-am văzut ca o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Viitorul meu părea atât de lipsit de speranţă, încât am început să mă gândesc la sinucidere. Am căutat ajutor la pastorul meu, deschizându-mi sufletul înaintea lui. Mi-a spus despre un loc din Kentucky numit Pure Life Ministries. M-am gândit: „Ei bine, cel puţin numele sună bine. Am nevoie de ei, altfel este posibil să mă întorc la stilul de viaţă homosexual sau să-mi pun capăt vieţii.”

Primul lucru pe care l-am observat când am intrat ca intern în programul de la Pure Life Ministries, a fost sentimentul profund al prezenţei Domnului care învăluia proprietatea. Am învăţat, de asemenea, repede că nu eram singur în lupta pe care o duceam. M-am dus acolo hotărât să mă lupt cu homosexualitatea, indiferent de cost. Ceea ce am aflat a fost că Domnul avea să-mi ceară să renunţ complet la voia mea, dacă vroiam să găsesc adevărata biruinţă. Părea o cerere imposibilă, dar când am ales să cred că mă va ajuta, mi-a arătat modul în care puteam să renunţ la ea: să trăiesc pentru alţii, să umblu în îndurare.

Isus a început să mă ajute să-i văd pe alţii prin ochii Lui. Mi-a dat o nouă perspectivă despre viaţă, ca şi pace şi mulţumire, care îmi lipsiseră atâţia ani. Sentimentul lipsei de valoare de care mă lăsasem copleşit a dispărut şi o viaţă nouă a izvorât în sufletul meu. Am învăţat cum să trăiesc în mod practic Cuvântul lui Dumnezeu şi cum să restaurez relaţia mea personală cu Domnul. Pe lângă lucrurile practice exterioare pe care le-am învăţat la Pure Life, comunicarea zilnică pe care o am cu Isus este cea care mă ţine cu adevărat departe de păcat. Aşteptând în El, descopăr că este credincios ca să mă păstreze curat. Voi fi întotdeauna recunoscător că Domnul a folosit Pure Life Ministries pentru a aduce restaurare în viaţa mea şi în relaţia mea cu El.

[Samuel Davis, I had come to the end of my rope. Copyright © Pure Life Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Mario Bergner

Mario Bergner

Stăteam întins pe patul de spital, simţindu-mă pustiu şi plin de teamă. În ultimele treisprezece luni, sănătatea mea intrase într-un declin drastic. De la prima boală venerică din ianuarie 1982, până la internarea mea de acum (februarie 1983) din cauza candidozei, avusesem douăsprezece simptome înspăimântătoare. În mintea mea, evenimentele din cei doi ani de când devenisem activ sexual arătau înspre o singură direcţie: SIDA.

În acea seară, în timp ce stăteam întins pe pat, am atins uşor crucea care îmi atârna la gât. „Isuse”, m-am rugat, „ce am făcut? Te-am căutat la vârsta de paisprezece ani şi din nou la optsprezece ani, dar niciodată nu am primit vindecare pentru a fi eliberat de homosexualitate. De ce, Doamne?”

Nu am primit niciun răspuns. Dar am primit o viziune. Uimit, priveam două scene care se desfăşurau simultan, pe ecrane suspendate, la înălţime. Ecranul din stânga mă arăta într-o cameră de spital, ca pe un homosexual tratat de SIDA. Ecranul din dreapta arăta conturul capului şi umerilor Domnului, o lumină puternică strălucind în spate. Apoi Duhul Domnului mi-a zis: „Vreau să-ţi vindec întreaga fiinţă, nu numai trupul. Alege!” Am ales ecranul care Îl arăta pe Domnul. Camera s-a umplut de prezenţa lui Dumnezeu. Am rămas fără grai.

Devreme, în dimineaţa următoare, a intrat o infirmieră şi mi-a luat un test final de sânge, înainte de biopsia programată din măduva spinării. Au trecut câteva ore. Apoi medicul a intrat în salon. Perplex, mi-a spus că ultimul test de sânge a găsit o creştere a celulelor albe în sânge. Drept rezultat, amâna biopsia. După alte cinci zile, mi-au dat drumul. După următoarea vizită la spital, o săptămână mai târziu, m-am întors la lucru.

Când am ales viaţa în viziunea pe care am primit-o la spital, Dumnezeu m-a vindecat de boala fizică. Dar nu ştiam pe deplin că pornisem pe un drum care, în cele din urmă, avea să mă ducă la părăsirea homosexualităţii.

Când am venit prima dată la Cristos, la vârsta de paisprezece ani, am fost copleşit de bucurie. Cândva, în decursul acelui an, am dat de cuvântul „homosexual” într-o revistă. Acum aveam un nume pentru sentimentele sexuale care se dezvoltau în mine.

În toamna anului 1977, am intrat la Universitatea Wisconsin din Milwaukee. Unul dintre profesorii mei era homosexual declarat şi îmi sprijinea din plin talentul actoricesc.

Apoi, la vârsta de douăzeci şi unu de ani, m-am mutat la New York City, după ce am reuşit la audiţia de interpretare pentru admiterea la un program de teatru. Am ieşit complet din „ascunzătoare” cu privire la homosexualitatea mea şi am ajuns să recunosc deschis că eram homosexual. Mă bucuram de un sentiment de libertate pe care nu îl mai cunoscusem niciodată.

Şi am descoperit că profesorul meu homosexual de la Universitatea Wisconsin se mutase şi el la New York City. Prietenia mea cu el şi cu iubitul lui a înflorit, iar ei au devenit mentorii mei. Destul de ciudat, am primit de la ei încurajarea şi susţinerea de care avusesem întotdeauna nevoie din partea tatălui meu.

Apoi m-am mutat la Boston şi am început să întreţin regulat contacte sociale în baruri homosexuale. Activitatea sexuală şi consumul de droguri şi alcool, pe care cu câţiva ani în urmă nu le-aş fi luat nicidecum în considerare, au devenit parte a vieţii mele.

Într-o seară de toamnă, mă plimbam împreună cu o prietenă lesbiană pe străzile mărginite de castani din Cambridge. Când ne-am apropiat de o biserică, am auzit un cor de muzică gospel alcătuit din persoane de culoare, cântând tare un cântec despre sângele lui Isus. Muzica era fascinantă; ne-am oprit şi am ascultat. Prezenţa lui Isus umpluse mica biserică. Aproape că mi-au dat lacrimile. De mulţi ani nu mai simţisem prezenţa lui Dumnezeu.

Până în octombrie 1982, realităţile dure ale stilului de viaţă homosexual deveniseră deja evidente pentru mine, iar sentimentul iniţial de uşurare de care mă bucurasem când ieşisem „din ascunzătoare” cu homosexualitatea mea dispăruse deja. Între timp, gândul la trecutul meu creştin ajunsese să mă umple de durere. Mă simţeam din ce în ce mai lipsit de speranţă şi tot mai deprimat. Credeam în continuare că Isus este Dumnezeu şi mă simţeam deprimat fiindcă nu trăiam conform standardelor creştine.

Într-o noapte, pe când mă întorceam acasă de la un bar homosexual, am strigat la Dumnezeu: „Aş fi mai bine dacă mi-ai da pace!” Apoi mi-a trecut prin minte un verset din Biblie: „Nicidecum m-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi.” (Evrei 13:5)

Cu încăpăţânare, I-am spus lui Dumnezeu: „Renunţ la Tine acum, în casa scării!” şi am intrat în coridorul lung care ducea la apartamentul meu. Deodată, ochii mi s-au deschis şi am văzut sute de demoni năpustindu-se asupra mea. Îngrozit, am alergat înapoi în casa scării şi am zis: „Nu am vrut să spun asta, Doamne! Nu vreau să Te părăsesc; să sufăr cu Tine este mai bine decât alternativa de a suferi fără Tine.” Am aruncat o privire înapoi spre coridor. Nevăzând nimic, m-am dus cu prudenţă la apartamentul meu, am închis uşa în urma mea şi am încercat să uit de cele întâmplate.

Într-o altă noapte, mă aflam într-un bar homosexual, sorbind dintr-o băutură. Deodată, am auzit un glas spunând: „Mă vei ajuta să eliberez aceşti oameni.” Am privit repede în jur, dar nu era nimeni în spatele meu. Prompt, am mai cerut un Martini. Am plecat de la barul principal şi am traversat podeaua aglomerată de dans, aşezându-mă lângă un difuzor mare. Deşi urechile îmi vibrau cu putere datorită muzicii, am auzit din nou glasul, chiar şi mai clar: „Mă vei ajuta să eliberez aceşti oameni.” Ştiam că era glasul lui Dumnezeu, iar teama mi-a cuprins inima.

În lunile următoare, Dumnezeu a continuat să aranjeze cu răbdare circumstanţele din viaţa mea, pentru a-mi arăta consecinţele stilului meu de viaţă. În timp ce îmi apărea fiecare simptom al SIDA, teama şi lipsa de speranţă creşteau în mine. Apoi a venit viziunea de la spitalul din Boston, când L-am luat de mână şi am păşit din întuneric în lumina Sa incredibilă.

După ieşirea din spital, am sunat-o pe sora mea Annelyse şi i-am povestit despre vindecarea mea fizică. Ea urma la biserică un curs pentru adulţi ţinut de Leanne Payne şi mi-a trimis prin poştă un exemplar al cărţii Leannei, The Broken Image[Imaginea frântă]. Am depus eforturi să nu cred vindecările documentate în carte, nefiind încă pregătit să părăsesc homosexualitatea.

Apoi m-am mutat în Ohio, pentru a lucra acolo ca profesor. Am avut puţine oportunităţi să întâlnesc alţi homosexuali şi am sfârşit prin a deveni singur şi deprimat. Am început să realizez că Dumnezeu îmi cerea să aleg între El şi homosexualitate. Pentru prima dată, am luat serios în considerare posibilitatea că homosexualitatea poate fi schimbată total prin credinţa în Isus Cristos.

Când s-a apropiat iarna, sora mea m-a sunat şi m-a invitat la cursul Leannei Payne. După aceea, nu L-am mai putut tăgădui pe Dumnezeu. Dacă vroia să-mi schimbe orientarea homosexuală, eram dornic să Îl las. Am fost de acord cu orice cerea şi am fost sincer înaintea Lui.

Apoi am vizitat o biserică din apropierea locuinţei mele. Când predicatorul a făcut chemarea la altar pentru oricine vroia să se împace cu Dumnezeu, m-am dus în faţă. Un pastor asociat a venit lângă mine şi mi-a şoptit: „Ştii că numele tău este scris în cartea vieţii Mielului?” Trupul îmi tremura. „Nu, am făcut prea multe păcate.” „Nu contează; pocăieşte-te doar de păcatele tale.”

Cu lacrimi de amărăciune, m-am pocăit de toate păcatele mele, inclusiv de homosexualitate. Apoi conducătorii s-au rugat să fiu umplut cu prezenţa lui Dumnezeu. Ca o rafală puternică de vânt din cer, Duhul Sfânt a coborât în profunzimea fiinţei mele. Toate temerile şi frica din stomac mi-au dispărut, iar din ochi au început să-mi curgă lacrimi de bucurie. În mine începuse marea lucrare de vindecare a lui Dumnezeu.

Când am luat în considerare posibilitatea vindecării, am fost de acord înaintea lui Dumnezeu să nu mă mai implic în activitate homosexuală. După ce m-am pocăit de poftă, am aruncat toate revistele pornografice pe care le aveam. Iar când venea ispita, am învăţat să mă întreb: „Ce vreau să iau de la acest bărbat? Ce aspect din masculinitatea mea, cu care nu sunt conectat, simbolizează el?”

Într-o zi de vineri, cursurile au fost anulate. Aveam două zile întregi până duminică dimineaţa, când puteam să am părtăşie cu alţi creştini. Mă simţeam singur şi ştiam că, dacă aş fi ieşit din apartament, cu siguranţă aş fi avut o cădere sexuală.

În acea dimineaţă, pe când mă rugam, L-am auzit pe Dumnezeu spunându-mi: „Te iubesc, Mario.” Ştiam că dacă reuşeam să nu cad până duminică dimineaţa, trupul meu nu avea să mai fie niciodată devorat de o ispită homosexuală atât de puternică. Am lipit o bucată de leucoplast pe partea interioară a uşii din faţă şi pe fâşia de lemn decorativ din jurul uşii. Apoi I-am promis lui Dumnezeu că nu voi rupe sigiliul până duminică dimineaţa.

În următoarele două zile, ispita şi neliniştea s-au dezlănţuit. Împreună cu Cristos, am înfruntat singurătatea, neliniştea, ispita sexuală şi părăsirea, pe care înainte nu fusesem niciodată capabil să le înfrunt. A fost un punct de cotitură. În săptămâna următoare am dobândit o înţelegere puternică despre Cristos care trăia în mine. Este o realitate care continuă să-mi influenţeze viaţa în fiecare zi.

[Mario Bergner, Choose Whom You Will Serve. Copyright © Mario Bergner. Tradus şi publicat cu permisiune. Mario este tatăl a cinci copii. Este autorul cărţii Setting Love in Order: Hope and Healing for the Homosexual şi fondatorul misiunii creştine Redeemed Lives. Poate fi contactat la adresa: Redeemed Lives International, P.O. Box 451, Ipswich, Massachusetts 01938, USA, telefon: (01)978.356.0404. Pentru o înregistrare video cu Mario, clic aici.]

de Paul Diamond

Aceasta este povestea unui bărbat care s-a confruntat cu homosexualitatea şi SIDA.

Paul a fost unul dintre primii noştri clienţi, el contactând prima dată misiunea noastră în 1977. Primele lui scrisori nu reflectau în vreun fel ceea ce avea să urmeze. Scriind din casa lui din Oklahoma, Paul părea entuziasmat de umblarea lui cu Cristos, de căsnicia lui şi de eforturile lui de a începe o misiune a foştilor homosexuali. Apoi scrisorile lui au încetat brusc.

Câţiva ani mai târziu, Paul a apărut la uşa misiunii Love In Action. Îşi părăsise soţia, se mutase în San Francisco şi intrase în stilul de viaţă homosexual. Acum dorea să-şi rededice viaţa lui Cristos.

Fiind un om agresiv, sincer şi sensibil, Paul se dedica din toată inima oricărei cauze pe care o urma. În timpul pe care l-a petrecut la Love In Action şi la biserica Church of the Open Door din San Rafael, California, Paul a intrat în misiune şi a produs o impresie profundă asupra tuturor celor care îl cunoşteau.

Dar când dorinţa de a se întoarce la vechiul lui stil de viaţă îl biruia, dispărea. De două sau de trei ori s-a întors la Domnul pentru o scurtă perioadă.

În 1984, Paul l-a vizitat pe directorul nostru, Frank Worthen, într-un moment în care se gândea să se întoarcă la Domnul. Frank a vorbit cu Paul până noaptea târziu, avertizându-l cu privire la „noua” boală care îi lovea pe bărbaţii homosexuali.

Paul s-a dus acasă, promiţând să ţină cont de ce i-a spus Frank. În ziua următoare, l-a sunat pe Frank ca să-i comunice decizia lui: avea să rămână în stilul de viaţă homosexual.

Cu aproximativ două lui înainte de moartea lui, pe data de 15 iulie 1985, Paul s-a întors pentru ultima dată la Domnul. Deşi din punct de vedere fizic era slăbit din cauza luptei de şase luni cu sarcomul Kaposi şi cu alte infecţii, Dumnezeu l-a folosit pe Paul în mod uimitor. Chiar înainte de a fi spitalizat pentru ultima oară, Paul a scris un mic articol despre SIDA şi l-a adus la biroul Love In Action. Pe când se afla în spital, cineva din personalul nostru a bătut la maşină ce a scris el despre SIDA, iar apoi a multiplicat.

Soţia directorului nostru, Anita, i-a adus copiile lui Paul, care s-a bucurat să le împartă de pe patul de spital. Ceea ce urmează este articolul lui Paul despre SIDA…

Căci mânia Lui ţine numai o clipă, dar îndurarea Lui ţine toată viaţa: seara vine plânsul, iar dimineaţa veselia. (Psalmul 30:5)

SIDA a devenit criza de sănătate numărul unu în lume, iar datele medicale arată că epidemia devine mult mai gravă, în loc ca situaţia să se îmbunătăţească.

Revista Life a publicat un articol despre SIDA în numărul său din iulie 1985, în care scria: „SIDA este o epidemie care poate schimba modul în care trăieşte America.”

De ce a devenit SIDA o asemenea problemă? Ar trebui să învăţăm ceva din toate acestea? Haideţi să privim cu onestitate SIDA, din punct de vedere creştin.

Epidemia SIDA este rezultatul păcatului homosexual şi heterosexual. Nu putem să ignorăm faptul că de-a lungul istoriei, Dumnezeu a îngăduit ca anumite nenorociri să cadă asupra creaţiei Sale. Există exemple în Biblie în care Dumnezeu a intervenit în treburile omului şi a spus: „Până aici! Petrecerea s-a încheiat.” (Parafraza îmi aparţine.) Uneori mergem prea departe, chiar şi pentru Dumnezeu, crezând că suntem infailibili în orice alegem să facem.

Dacă suntem sinceri faţă de noi înşine, vom vedea că nu suntem infailibili. Facem greşeli şi avem nevoie de Persoana lui Isus Cristos pentru a ne vindeca vieţile.

Am făcut o greşeală teribilă cu patru ani în urmă. Am decis să părăsesc Biserica şi să mă arunc din nou în stilul de viaţă homosexual. M-am întors la şcoală şi am obţinut o diplomă de asistent medical, şi am simţit că deveneam cu adevărat bogat şi aveam succes.

Chiar înainte de a absolvi şcoala medicală, SIDA a început să apară în spitale. A fost multă isterie printre profesioniştii din domeniul medical. Tot ce ştiam sigur era că numeroşi tineri, cei mai mulţi dintre ei bărbaţi homosexuali, mureau de o moarte îngrozitoare, în floarea vârstei.

La doi ani după ce am început să lucrez ca asistent, am fost diagnosticat cu SIDA. La început, nu mi-a trecut deloc prin minte că Dumnezeu ar putea îngădui să mi se întâmple aşa ceva pentru a mă aduce aproape de El.

După o luptă de şapte luni cu fiecare etapă agresivă a bolii, am realizat cât de mult îmi lipsea Cristos în viaţă. L-am întrebat pe Dumnezeu dacă mă primeşte înapoi şi am primit ca răspuns un „da” răsunător. „Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe. Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi.” (1 Petru 5:6-7) Acest verset îmi arată că şi dacă am SIDA, lui Dumnezeu tot Îi pasă de mine.

Dacă ai SIDA sau o stare preliminară declanşării SIDA şi eşti un creştin care se poticneşte, Dumnezeu te vrea înapoi în turma Sa. El ne caută cu stăruinţă şi nu putem scăpa de dragostea Lui.

Odată ce Îl acceptăm pe Cristos ca Domnul şi Mântuitorul nostru personal, suntem morţi faţă de păcat şi vii numai pentru noua viaţă în Cristos. Nu există nimic şi nimeni care ne-ar putea satisface cu adevărat, fiindcă ştim deja Adevărul. „Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5:17) Cere-I lui Dumnezeu călăuzire. Sunt convins că îi iubeşte foarte mult pe copiii Lui cu SIDA.

Vindecarea spirituală este mult mai importantă decât vindecarea fizică. „De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi.” (2 Corinteni 4:16)

Trebuie să vrem să-I îngăduim lui Dumnezeu să aibă suveranitate deplină în viaţa noastră. Uneori Domnul ne cere să aşteptăm după El. Şi dacă aşa stau lucrurile, atunci tot ce putem face este să aşteptăm.

Nu vom avea nimic de câştigat întrebându-L de ce trebuie să aşteptăm. Nu există nimic în Biblie care să ne confirme că Dumnezeu ar trebui să ne explice ceva nouă. El are dreptul suveran de a ne cere să aşteptăm pentru că este Dumnezeul nostru, iar gândurile Lui sunt mult presus de gândurile noastre.

Când ne confruntăm cu o boală care ne ameninţă viaţa, o capcană a duşmanului nostru, Satan, este să încerce să ne convingă să căutăm vindecare fizică.

Desigur, cred că este voia lui Dumnezeu ca unii care au SIDA şi care se întorc la Cristos să experimenteze vindecarea fizică. Dar ştiu, de asemenea, sigur că toţi vom cunoaşte vindecarea spirituală interioară pe care numai Cristos o poate oferi. Este vital să înţelegem acest adevăr spiritual cât mai devreme în umblarea noastră cu El. Sunt atât de multe situaţii în care Dumnezeu ne cere să aşteptăm ca gloria Lui să fie revelată. Aceasta nu înseamnă că ne oprim din creşterea spirituală – în niciun caz!

Acesta este timpul când creşterea noastră ar trebui să facă parte mai mult ca oricând din viaţa noastră. Acesta este momentul în care Dumnezeu ne va arăta curajul pe care ni l-a dat în interior prin Duhul Sfânt. Este timpul în care credinţa noastră şi duhul nostru sunt întărite.

„Te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi.” (Psalmul 32:8)

Amintiţi-vă, Îl putem iubi pe Cristos numai prin ascultare de El. „Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” (Ioan 14:15)

Ne închinăm unui Dumnezeu care Se aşteaptă să respectăm un standard în viaţa noastră. El este un Dumnezeu iubitor, îndurător şi Îşi va disciplina copiii. „Fiule, nu dispreţui mustrarea Domnului şi nu te mâhni de pedepsele Lui. Căci Domnul mustră pe cine iubeşte, ca un părinte pe copilul pe care-l iubeşte!” (Proverbe 3:11-12) Chiar cu SIDA în viaţa noastră, Dumnezeu tot vrea să facă lucruri minunate în noi şi prin noi. „Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările. Nu te socoti singur înţelept; teme-te de Domnul şi abate-te de la rău! Aceasta va aduce sănătate trupului tău şi răcorire oaselor tale.” (Proverbe 3:5-8)

Promisiunile lui Dumnezeu şi dragostea Lui desăvârşită pentru noi valorează mai mult decât ne-ar putea oferi vreodată lumea. „Căci toate aceste lucruri se petrec în folosul vostru, pentru ca harul mare, căpătat prin mulţi, să facă să sporească mulţumirile spre slava lui Dumnezeu.” (2 Corinteni 4:15)

Cristos a înviat! Pacea să fie cu voi!”

[Paul Diamond, The True Spiritual Aspects of AIDS. Copyright © Paul Diamond. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Chris Stump

Chris Stump

Am crescut într-un cămin creştin în care mama mea era conducătorul spiritual şi cea care lua decizii; tatăl meu lucra cea mai mare parte a timpului şi era pasiv şi nehotărât. De timpuriu, am început să privesc masculinitatea ca pe ceva negativ. Mi-am petrecut cea mai mare parte a copilăriei cu mama şi am perceput-o ca pe cea puternică din familie. La petreceri, femeile spuneau că bărbaţii sunt câini, iar bărbaţii nu făceau decât să urle asemenea câinilor. Nu vroiam să fiu câine, deci de ce aş fi vrut să fiu bărbat? La un moment dat, mi-am jurat mie însumi, pe când eram în clasa a cincea, că nu voi fi niciodată ca tatăl meu. Acel jurământ m-a împins într-o criză de identitate, când am intrat în clasa următoare.

În ciclul gimnazial, m-am simţit nesigur şi necorespunzător ca băiat. Ceilalţi băieţi mă intimidau foarte mult, dar eram atras de ei. Când s-a instalat pubertatea, s-au instalat şi atracţiile faţă de băieţi. Când atracţiile au crescut, a început tachinarea. Eram atât de temător şi de inadecvat, încât mă plimbam în jurul terenului de baseball în orele de educaţie fizică, pentru a nu fi nevoit să fac sport cu alţi băieţi. Colegii au început să mă batjocorească, aruncându-mi vorbe de ocară şi ameninţându-mă. În fiecare zi, mergem la şcoală cuprins de teamă.

În acea perioadă, L-am primit pe Cristos în inimă şi am sperat că astfel voi putea „să scap de homosexualitate prin rugăciune” şi să rezist la tot chinul, dar nu am putut. Atracţiile s-au intensificat şi nu puteam să rezist când mi se adresau cuvinte injurioase. Mi-am folosit creştinismul şi prietenele, încercând să-mi dovedesc heterosexualitatea, dar colegii puteau să vadă prin faţada falsă pe care o etalam. Hărţuiala a continuat la liceu. Mă duceam la profesori şi le spuneam despre hărţuire, dar ei nu făceau nimic, ceea ce a întărit minciuna cu care mă luptam – sunt diferit şi nimănui nu îi pasă.

Când îmi puneam sub semnul întrebării identitatea, vorbele de ocară cu care mă etichetau colegii îmi reveneau iar şi iar în minte. Am permis acelor vorbe să aibă putere asupra mea şi a identităţii mele. Ştiam că eram atras de băieţi şi toţi ceilalţi ştiau – deci eram homosexual?

Am pornit în căutarea răspunsului. Îmi era prea ruşine să merg la biserica mea, unde tot ceea ce auzeam era condamnarea tot mai puternică a homosexualilor. Deci am apelat la camerele de chat pentru homosexuali şi astfel am găsit acceptare deplină şi dragoste. În sfârşit, primeam atenţia masculină pe care o vroiam şi o doream. M-am rugat lui Dumnezeu, întrebându-L dacă mă născusem aşa. Iar tot ce auzeam era „da”. Deci le-am spus părinţilor mei şi tuturor celor pe care îi cunoşteam că eram homosexual. Efectiv toţi prietenii creştini au încetat să mai aibă legătură cu mine, în afară de unul. Din cauza respingerii lor, am început să mă distanţez complet de creştini şi de religia lor.

După ce L-am respins pe Dumnezeu, am intrat pe deplin în stilul de viaţă homosexual. Eram emfatic şi vroiam ca toată lumea să ştie că eram homosexual şi mândru de asta. Critica, condamnarea şi vorbele de ocară nu aveau să mă mai afecteze. Mi-am împietrit inima faţă de toţi. Am căutat relaţie după relaţie, nefiind niciodată pe deplin satisfăcut sau împlinit. Iubeam atenţia pe care o primeam de la alţi bărbaţi, iar dorinţele lor pline de poftă îmi ofereau o anumită susţinere, dar tot mă simţeam pustiu pe dinăuntru.

Pe când plănuiam să intru la colegiu, am decis să pun capăt unei relaţii, pentru a avea mai multe oportunităţi de a căuta bărbaţi la colegiu. Când am pus capăt acelei relaţii, Dumnezeu mi-a deschis ochii cu privire la direcţia pe care mă aflam şi mi-a dat o dorinţă enormă pentru El, ceea ce nu avusesem de doi ani. În mai puţin de o oră, Duhul Sfânt mi-a transformat inima împietrită într-o inimă tandră, deschisă şi dornică să-L primească pe Domnul. Am decis să părăsesc stilul de viaţă homosexual şi să urmez o relaţie cu El.

Am început călătoria spre vindecare la o misiune Exodus din Lexington, Kentucky. Opiniile mele negative despre masculinitate s-au estompat încet, atunci când am ajuns la masculinitatea la care mă chema Dumnezeu. Dumnezeu m-a binecuvântat cu prietenii masculine sănătoase, cu adevărat uimitoare, prin care am fost susţinut şi încurajat. Bărbaţii de la misiunea Baptist Campus Ministry mi-au stat alături şi mi-au arătat ce înseamnă cu adevărat masculinitatea. În timp ce păşeau alături de mine în călătoria mea, am găsit în sfârşit dragostea care împlineşte şi susţine pe care o căutasem. Am început să mă accept pe mine însumi şi să-mi îmbrăţişez identitatea ca fiind definită de Cristos. Când am devenit mai sigur cine eram eu ca bărbat şi când am înţeles corect masculinitatea adevărată, evlavioasă am perceput femeile în mod diferit. Nu le-am mai văzut ca pe nişte egale, ci ca pe o completare a mea şi am devenit atras de ele.

Dumnezeu mi-a transformat efectiv viaţa şi a adus vindecare familiei mele. Am un respect nou pentru tatăl meu, iar relaţia noastră a fost restaurată. Acum ştiu: călătoria mea nu a fost niciodată legată de atracţiile homosexuale. Ea a fost şi este şi astăzi legată de rămânerea mea în Cristos şi de moartea mea faţă de mine însumi zi de zi, de dragul Lui.

Relaţiile şi comunitatea pe care le-am găsit la colegiu m-au impulsionat cu adevărat şi m-au făcut să progresez în mod uimitor. Dumnezeu a folosit atât de mulţi oameni pentru a scoate la iveală sinele meu adevărat!

Astăzi sunt liber, iar El m-a chemat să vestesc lumii adevărul Lui, că eliberarea de homosexualitate este posibilă, şi ca să ofer speranţă celor care o caută.

Ca stagiar la Exodus în vara aceasta, am avut parte un timp uimitor, în care Dumnezeu a deschis multe uşi şi a reafirmat chemarea Lui în viaţa mea. Am experimentat atât de multe aspecte diferite a ceea ce face Exodus ca misiune. Domnul m-a binecuvântat, de asemenea, cu prietenii şi oportunităţi noi, fiindcă începând din septembrie voi ocupa o poziţie la Exodus. Cât am fost aici la Exodus, am învăţat multe despre ce înseamnă să ai inima unui slujitor al Împărăţiei. Dumnezeu m-a maturizat, mi-a lansat o provocare şi sunt foarte mulţumitor să am o astfel de oportunitate.

[Chris Stump, Out of Pain, God Restores. Copyright © Chris Stump. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance. Pentru o altă mărturie a lui Chris, clic aici.]