Provin dintr-o familie cu cinci copii, eu fiind cel mai mic. Ca toţi tinerii care îşi caută un model de urmat mai întâi în familie, şi eu am căutat unul, dar în familia mea nu am găsit. De fapt, îl căutam în tatăl meu, dar el nu a dat şi nu a ştiut să fie un bun exemplu. Relaţia dintre noi, ca tată şi fiu, a fost una deficitară, deoarece era alcoolic. Încă de mic îmi amintesc de pornografia pe care o consuma, lucru care m-a afectat foarte mult şi mi-a deschis curiozitatea pentru sexul masculin. După vizionarea unei scene pornografice, am simulat o partidă de sex cu unul dintre colegii de la grădiniţă, în sala de mese.

Pe la vârsta de cinci ani, un coleg de-al fratelui meu m-a provocat să fac sex oral cu el, în schimbul unei ciocolate. Nu am acceptat provocarea, chiar dacă doream să primesc ciocolata şi să-i văd sexul. Acest fapt a influenţat mult orientarea mea homosexuală şi a fost un început pentru întrebări chinuitoare: „De ce m-a abordat tocmai pe mine? De ce sunt curios cu privire la sexul masculin? Sunt oare diferit? Sunt homosexual?”

Fiind mezinul, dormeam cu părinţii şi asistam deseori la relaţia intimă dintre ei. În mintea mea de copil actul părea a fi un viol, ceea ce mi-a produs dezgust faţă de relaţia sexuală şi m-a îndepărtat total de tatăl meu. Mi-am propus să nu fiu ca el, am adoptat-o pe mama ca model de viaţă şi îmi spuneam: „Dacă ea va muri, voi muri şi eu!” Din acel moment nu am mai avut probleme, nu mi s-au mai făcut propuneri sexuale, dar curiozitatea pentru sexul masculin a rămas.

Ciudat era că atât la grădiniţă, cât şi la şcoală, primeam roluri de fetiţe, cu îmbrăcăminte specifică. Mă obişnuisem atât de mult, încât probam toată garderoba mamei în lipsa ei, încât uneori chiar şi la joacă eram în rochiţă.

Pe la zece ani am început să mă autosatisfac frecvent, consumând pornografia fraţilor mei, care făceau acelaşi lucru. Un an mai târziu mama a decedat, chiar dacă mă rugasem lui Dumnezeu să nu o ia. Odată cu ea „am murit” şi eu, după cum hotărâsem. Cea mai bună prietenă a mamei, o a doua mamă pentru mine, m-a luat la ea acasă pentru trei luni, timp în care nu am mai consumat pornografie şi nu m‑am mai autosatisfăcut. Când m-am întors acasă, am reînceput să mă autosatisfac, la fel ca tatăl şi fraţii mei. Tot atunci, fiind depresiv, tânjind după afecţiune, am încercat de mai multe ori să mă sinucid.

La şcoală eram marginalizat de băieţi şi mă înţelegeam foarte bine cu fetele. Cu toate acestea, simţeam atracţie şi faţă de băieţi, ca şi faţă de fete. Era secretul meu, despre care nu ştia nimeni.

Anii au trecut, iar eu m-am adâncit tot mai mult în aceste obişnuinţe, care de acum îmi aduceau numai remuşcări şi vinovăţie. La treisprezece ani am venit la şcoală în oraş unde, din cauza înfăţişării şi comportamentului meu efeminat, mi s-au făcut din nou propuneri sexuale. Dumnezeu nu a permis să fiu violat, în schimb am fost marcat psihic, iar întrebările din trecut au revenit. Am început să caut răspunsuri peste tot unde aveam acces, în mass-media, în cărţi şi pe internet.

În căutarea mea, am găsit răspuns la Dumnezeu. Printr‑un creştin am aflat că Domnul Isus a murit pentru păcatele mele şi că puteam scăpa de vinovăţie. Am studiat împreună Sfânta Scriptură, L-am invitat pe Isus în viaţa mea, iar El mi-a luat povara păcatelor. Am fost eliberat pentru o perioadă lungă de timp de tot ceea ce însemna pornografie şi autosatisfacere. A fost minunat!

Dar pentru că şi Satan există, minciuna lui că sunt homosexual a revenit. Propunerile sexuale au continuat, dar de fiecare dată Dumnezeu a fost Cel care m-a protejat, iar din momentul în care am devenit creştin am folosit fiecare ocazie pentru a împărtăşi Evanghelia şi faptul că Dumnezeu îi iubeşte pe homosexuali, dar condamnă practicarea homosexualităţii.

Acum înţeleg versetul: „Toate lucrurile lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28), adică toate lucrurile ciudate prin care am trecut mă ajută să-i înţeleg pe cei care se confruntă cu ele şi să le pot aduce vestea bună a eliberării.

Am învăţat de la alţi bărbaţi creştini cum să fiu un bărbat adevărat, luptând neîncetat cu atracţiile homosexuale. Deşi ele nu au dispărut, acum, la douăzeci şi patru de ani, sunt soţ şi tată. Sunt fericit şi doresc să fiu un exemplu demn de urmat pentru copiii mei, iar prin puterea lui Dumnezeu, un ajutor pentru tinerii care se confruntă cu homosexualitatea.

[Gabriel şi soţia lui şi-au făcut un obicei din a se duce la conducătorii bisericii când el vizionează pornografie homosexuală, pentru a primi sprijin ca să-şi învingă adicţia.]

11.11.2007

Am mai avut până acum tentative de a ţine un jurnal, dar nu a mers, pentru că mă opream brusc, precum un om care se teme de ceva, un om care ascunde secrete mari şi căruia îi este frică să spună adevărul. Asemenea multora, viaţa mea seamănă cu o călătorie într-un tren. Misterul cel mare al călătoriei este că nu ştiu când voi coborî definitiv din tren şi nici când vor coborî cei ce călătoresc alături de mine. Scriu, iar gândurile mele zboară departe, la amintiri greu de aşternut acum pe hârtie; sunt mult prea multe secrete de dezvăluit.

12.11.2007

A venit mama de la serviciu şi, ca de obicei, este într-o stare avansată de ebrietate. Vechea rutină: se ceartă cu tata, se mai ia de mine, nici măcar nu ştie ce vorbeşte. Şi când mă gândesc că se întâmplă aproape în fiecare zi! De aceea sunt momente când îmi spun că m-am săturat.

De o vreme nu am mai băut şi momentan în casă pluteşte un puternic iz de tristeţe: mama beată, tata supărat, iar eu deprimat şi speriat. Ce familie mai e şi asta? Sunt clipe când vreau să plec şi să nu mă mai uit înapoi. Mă simt asemenea unui om rătăcit în deşert care caută o oază, dar vede numai miraje.

Sunt un laş, pentru că nu am curajul să fac ceva cu viaţa mea. Mă simt un nimeni, mă simt singur.

Copilăria mea? Nu am fost un copil zvăpăiat, cu poftă de viaţă, ci dimpotrivă, eram un omuleţ sensibil, cu părul castaniu, cu ochi căprui şi visători. Timiditatea mi-a afectat copilăria şi am avut mult de luptat cu ea. Nu eram genul care să joace fotbal, să se caţere prin copaci sau să se scalde în râu. Stăteam mai mult cu fetele şi-mi plăcea să mă joc cu păpuşi. Ţin minte cum luam rochii de-ale mamei şi pantofii cu toc şi-mi imaginam că sunt fată. Nu mă atrăgea nimic din jocurile băieţilor şi mă feream de ei. Visam cu ochii deschişi cum e să fii fetiţă. Visam prea mult, iar sufletul meu era aproape de Dumnezeu.

Totuşi, o parte a copilăriei mele a fost marcată de severitatea tatei. M-a ajutat acest lucru mai târziu, dar numai într-o anumită măsură. Copil fiind, am fost marcat de bătăile şi jignirile pe care mi le aducea, iar aceasta m-a făcut să mă închid în mine însumi. Crescând, am devenit din ce în ce mai singur.

13.11.2007

M-am trezit pe la unsprezece, am fumat o ţigară şi mi-am băut cafeaua. Stând în bucătărie, mă gândeam că ar fi bine să nu mai exagerez cu băutura. M-a sunat mama şi parcă îi părea rău pentru aseară.

Speram ca azi să nu vină iar beată, dar m-am înşelat, a băut. S-a certat îngrozitor de tare cu fratele meu, iar eu, nemaisuportând ţipetele lor, m-am dus în bucătărie să fumez. Când oare va fi linişte în casa noastră? Nu mai vreau să aud certuri din cauza banilor şi a alcoolului. Dacă aş avea o putere supranaturală, aş lua tot răul asupra mea, lăsând să triumfe binele, dar din păcate îmi este imposibil să o fac.

Adolescenţa mea? „Ajută-mă, Doamne, să nu devin un om rău!” am spus printre sughiţuri de plâns. Aveam treisprezece ani când m-am rugat Domnului să nu cad în patima răului. Eram în perioada de pubertate şi vedeam că ceva se schimba cu mine. Eram speriat şi mai ales ruşinat de modificările din corpul meu.

Adolescenţa mi-a fost destul de zbuciumată. Simţeam că ceva nu era în regulă cu mine, că eram puţin diferit de ceilalţi. Nu vedeam nimic frumos la o femeie; mă atrăgeau băieţii. Când inima a început să-mi vibreze pentru un coleg de şcoală, mi-am dat seama că am intrat într-un lung coşmar, care nici până acum nu s-a terminat.

În clasa a zecea m-am îndrăgostit de un coleg. Eram înnebunit după el, mă visam în braţele lui şi-mi imaginam cum mă sărută. Mă autosatisfăceam gândindu-mă la el aproape în fiecare zi. Dar el mă privea ca pe un simplu coleg. Într-o zi, l-am văzut cum îmbrăţişa o fată şi parcă s-a rupt ceva în mine. Nu mai vroiam să învăţ, nici să mai vorbesc cu cineva. Eram fericit numai când era el lângă mine.

Viaţa de liceu m-a transformat dintr-un copil visător, într-un tânăr depresiv, cu gânduri de sinucidere. Îmi aduc aminte cu tristeţe cum, în timpul liceului, umblam cu calmante în buzunar, spunându-mi că le voi lua în orice moment. O nebunie! Ce n-aş da să mă întorc în trecut şi să am mintea de acum, pentru a-mi repara greşelile! Asta e, nu pot să mai fac nimic acum.

15.11.2007

Mă întorc din nou la adolescenţa mea nefericită. Mă gândesc deseori la trecut, ca un om disperat, care caută ceva frumos în inima lui goală, dar nu găseşte nimic. Am făcut multe prostii: exces de ţigări, cafea, alcool şi calmante, tentative de sinucidere şi fugă de acasă. Din toate nu m-am ales decât cu răni grave, ce-mi îndurerează sufletul.

De când mă ştiu, am căutat un răspuns la greşelile mele. Nu am avut puterea de a spune că sunt homosexual, de aceea am minţit şi i-am făcut pe cei dragi să sufere. Nu m-am gândit şi la ei. Păcat! Aş vrea să întorc timpul înapoi, să repar măcar ceva.

Toate au un început, ca şi greşelile mele din adolescenţă. La cincisprezece ani m-am apucat de fumat, la şaptesprezece ani, disperat că cel de care eram îndrăgostit şi care îmi era coleg de clasă nu mă privea decât ca pe un simplu prieten, mă gândeam la sinucidere şi, de asemenea, mă simţeam extrem de singur.

Tot la şaptesprezece ani am început să dau de gustul alcoolului. Ca orice puşti de pe vremea mea, vroiam să par interesant. Furam bani de acasă ca să dau de băut colegilor, cumpăram practic prieteni. Ţin minte că m-am îmbătat odată atât de tare, încât m-a cărat un coleg acasă aproape pe braţe. Atunci m-a văzut mama prima oară beat.

Mă uram. Îmi crestam cu lama venele de la încheieturile mâinilor. Îmi anesteziam durerea sufletească prin cea fizică. Eram fără minte, nu conştientizam că-mi făceam rău. Anii au trecut, iar greşelile mele au devenit mai grave. Greşeli din trecutul meu, ce nu pot fi uitate.

19.11.2007

Este o dimineaţă rece, iar eu beau o bere şi scriu. Apropo de băutură, iar am exagerat în ultimul timp. Trebuie să mă opresc. Nu se mai poate aşa, o să ajung un alcoolic notoriu!

O să vorbesc acum despre problema mea cu alcoolul şi despre motivul pentru care m-am apucat de băut.

Alcoolul este un drog, dacă abuzezi de el, ai mari probleme. Nimic nu este mai periculos decât să fii alcoolic.

Ţin minte că eram prin liceu când am început să beau. Vroiam să par altfel faţă de cei din jurul meu, mi se părea că eram cool dacă beam un vin sau o tărie. Atunci m-am oprit la timp, dar anii au trecut şi excesul de băutură nu a întârziat să apară.

Consider că-ţi trebuie un motiv plauzibil ca să te apuci de băut. Aşa a fost şi cu mine: vroiam să uit de o decepţie în dragoste, de Florin, un fost coleg de serviciu. În momentul când a plecat din viaţa mea, sufletul meu a murit, iar atunci mi-am găsit consolare în alcool.

„Hai că plec, promit că te sun!” au fost ultimele lui cuvinte. După ce a dat noroc cu mine şi l-am văzut că pleacă, am murit, căci inima mea s-a frânt. O durere imensă, ce nu poate fi descrisă în cuvinte, m-a copleşit. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că viaţa mea trebuie înecată în alcool, chipurile ca să uit durerea imensă care mă copleşea. A doua zi am băut în neştire. La douăsprezece noaptea, Florin părăsea graniţa României, iar eu, la acea oră, eram atât de beat…

Aşa am început să beau. La început înlocuiam cafeaua de dimineaţă cu cincizeci de grame de coniac, apoi am mărit doza până am ajuns la trei sute de grame. Urmau două sticle de vin, iar când simţeam că mă îmbăt cu adevărat, vomam în chiuveta din magazia restaurantului la care lucram. Mă trezeam şi o luam de la capăt cu bere, mult prea multă bere. Nu mâncam aproape nimic. Eram un alcoolist care suferea de anorexie. Mă simţeam murdar, dar obsesia mea pentru Florin, care persista în mintea şi în inima mea, mă făcea să continui să mă distrug. Plecam de la serviciu atât de beat încât, trecând prin faţa bisericii, spărgeam troiţa. Eram un disperat cu sufletul rănit.

Pentru alcool aveam un moto: „Să nu refuzi niciun pahar de băutură.” Vindeam mâncare, haine şi lucruri dragi sufletului meu pe băutură. Dimineaţa, dacă nu beam ceva tremuram tot, nu eram în stare nici să vorbesc. Beam pe ascuns, fără să ştie nimeni. În puţinele momente de linişte când eram treaz, intram în panică. Îmi era frică de realitate; mă duceam la baie şi, uitându-mă în oglindă, plângeam, apoi luam un big şi-mi crestam venele.

Punctul culminant, când mi-am dat seama că mă îndreptam înspre distrugere, a fost într-o dimineaţă. Avusesem o noapte îngrozitoare de beţie şi, a doua zi, i-am povestit unei bune prietene despre marile mele probleme. Spălam amândoi vase, iar eu am început să plâng. I-am spus tot, cum beam vin pe ascuns şi vomam apoi în magazia de alimente, ca apoi, trezindu-mă, să o iau de la început. Era un strigăt de ajutor. Draga de ea, a vrut să mă ajute şi, impresionată, a încercat să-mi dea sfaturi. Ruşinea a venit după aceea: am părăsit serviciul din cauza alcoolului, din cauză că au aflat toţi, nu de la ea, ci de la mine.

Acum continui să beau. Nu mai rezist mult, arăt îngrozitor de slăbit şi fără vlagă. Sunt ca o umbră pe pământ, care merge, vorbeşte, dar nu simte bucuria vieţii. Vreau să fiu fericit, să fiu iubit. Trec prin clipe grele. Sper ca, înaintând în viaţă, să nu cedez nebuniei.

23.11.2007

Aş vrea să vorbesc despre dragoste. Ce cuvânt dureros, iubirea! O singură dată am iubit cu adevărat. Raiul meu s-a transformat însă în iad.

Aş vrea să mă împart în două pentru mâine. Să mă duc la o petrecere, dar să şi lucrez. Aş alege prima variantă, pentru că e de băut, seara ar curge băutură. Sunt ameţit, am băut destul de mult. Am ieşit în oraş cu fratele meu şi cu trei prieteni. Am pus ochii pe un ospătar care mi-a adus aminte de Florin.

Am fost la nunta lui şi am avut un gust amar, căci îmi imaginam că sunt mireasa lui. Dar el nu este ca mine, este hetero. Nu i-am spus niciodată că sunt homosexual. Ce chestie! Dragostea este un joc ciudat, sau amândoi câştigă, sau amândoi pierd. Dintre noi doi, eu am fost cel care a pierdut. Nu e vina lui, ci a mea. De ce oare această inimă blestemată, pe care o port în piept, a trebuit să iubească? Şi oare de ce, atunci când nu a simţit iubire, şi-a înecat amarul în alcool? Oare aşa slab am fost?

Florin a intrat în viaţa mea când tocmai tânjeam după dragostea pierdută şi am crezut că era omul visurilor mele. Ce crunt m-am înşelat însă! Speram că îi va înlocui pe Bogdan şi Costel, ceilalţi doi băieţi, tot hetero, care mi-au umplut sufletul cu amar şi deznădejde. Se spune că speranţa moare ultima. Eu am murit odată cu speranţa. Acum beau; alcoolul mi-e ca un frate, un frate care mă distruge încetul cu încetul.

24.11.2007

Sunt alcoolic, am băut atât de mult! Mă doare sufletul; chiar acum, când scriu, urlă inima în mine de durere. Nu am şanse să mă îndrept. Aş vrea ca cineva să aibă grijă de mine, dar cine? Sunt un alcoolic şi atât. Mi-e silă de mine, mă urăsc! Nimeni nu poate fi prieten cu mine, pentru că-i alung pe toţi. Mi-e scârbă de mine.

26.11.2007

Gata, am hotărât să mă las de băut. Nu mai pot, mă simt slăbit şi gol pe dinăuntru şi tremur tot. Sunt plin de remuşcări; nu mai vreau să beau. Mă îmbărbătez singur şi totodată mă chinui. Sper să rezist tentaţiei. Mi-am promis, dar vreau să văd dacă am curajul să merg mai departe. Sper să reuşesc.

29.11.2007

Scriu în jurnal. Ultima oară când mi-am aşternut gândurile aici, a fost într-un moment de beţie totală. În seara respectivă am făcut lucruri de neconceput pentru un om normal: cu mintea îmbibată de alcool, am fugit la baie şi, plângând, am încercat să-mi tai venele. Port şi acum, cu ruşine, rănile de la încheietura mâinii stângi. Acum însă nu am băut nimic. Simt nevoia unei beri, totuşi mă abţin. Nu mai vreau să pun alcool în gură.

Aseară eram pe net, când am făcut întâmplător cunoştinţă cu un tip, un homosexual ca mine. Am vorbit mult, m-a şi sunat. Sunt fericit că mai este cineva ca mine, care mă poate înţelege. E un băiat de treabă, pe care îl cheamă, culmea, Florin. Ce chestie, de-abia ne-am cunoscut şi am vorbit atât de multe! Două inimi pustii, două umbre ce poartă povara unui blestem, acela de a fi homosexual, s-au întâlnit într-un mod atât de bizar şi de simplu.

Aştept cu nerăbdare să vorbesc cu el. Mi-a plăcut vocea lui, felul lui de-a fi. Este un om ce a apărut în viaţa mea atât de banal, dar care îmi umple sufletul gol cu o fericire plăcută. Nu pot să clădesc munţi, nici să câştig curcubee, dar aş vrea ca Florin să mă lase să-i fiu prieten.

La începutul acestui jurnal am spus că viaţa e ca un tren, iar eu, pasager fiind, caut cu disperare un om care să-mi ţină companie în compartiment până la sfârşitul călătoriei. Oare omul acesta este Florin? Simt că el este cel de care mă voi îndrăgosti şi îmi doresc să nu sufăr încă o dată. Nu ştiu dacă aş mai rezista la o nouă lovitură. Se spune că îţi ia un minut pentru a-ţi da seama că o persoană este specială, o oră pentru a o judeca, o zi pentru a o iubi sau adora şi o viaţă întreagă pentru a o uita.

Nu am băut mult în ultimele zile, doar câteva beri. Vreau să renunţ definitiv la alcool şi, dacă este nevoie, mă voi duce la Alcoolicii Anonimi. Când îl voi întâlni pe Florin trebuie să fiu un om curat. Nu cred că este omul care să mă dezamăgească, vorbeşte atât de frumos şi este atât de cald!

Părinţii mei ştiu că sunt homosexual, dar nu mă interesează. Vreau doar să fiu fericit, merit şi eu puţină înţelegere. Ai mei nu sunt de acord cu Florin, dar eu îl iubesc, îl ador, mi-e atât de drag! Voi lupta pentru ce vreau să-mi aparţină.

19.12.2007

Doamne, de când nu am mai scris, de când nu am mai aşternut pe hârtie dezamăgiri şi durere! Inima îmi este sfâşiată între beţii crunte şi treziri la realitate, atât de dureroase încât îmi rănesc inima.

Florin nu mai există. M-a sunat şi mi-a spus că pleacă în Spania. A plecat din viaţa mea atât de brusc, atât de brutal! De ce trebuie să gândesc cu sufletul, să plătesc atât de scump?

Am băut mult în ultimul timp, până nu am mai ştiut de mine. Ce rost are să lupt? Pentru ce să trăiesc? Nu am niciun scop în viaţă. Am bani, câştig destul de bine, dar cu ce mă încântă asta, dacă inima mi-e goală? O să beau până mor, o să intru în comă alcoolică. Moartea este singura mea scăpare.

Sunt beat, recunosc, am băut destul şi ştiu că nu mă voi opri. La beţie m-am certat şi cu Alina. Cine este Alina? Un om drag sufletului meu, care m-a iubit mult.

24.12.2007

Este ajunul Crăciunului. Se simte mirosul sărbătorilor. Singur de Crăciun, aşa mă simt, cu toate că părinţii sunt cu mine. Totuşi, am un motiv de mândrie: adevăratul cadou pe care mi l-am făcut este că nu mai beau. Lupt din toate puterile să nu mai pun alcool în gură. De ieri nu m-am mai atins de băutură.

29.12.2007

A trecut şi Crăciunul. Când nu am lucrat, am stat închis în casă. M-am baricadat între cei patru pereţi ai camerei mele şi m-am gândit la trecut. De pe data de 23 am băut numai trei beri şi o sută de grame de coniac, puţin, spun eu. Încerc să lupt, trebuie să lupt. Vreau să devin un om curat, curat şi singur. De fapt, singurătatea îmi este ca o soră. Ce mai viaţă! Florin mi-a trimis câteva mesaje pe mess, dar ce folos? Ascult muzică şi scriu despre mine şi sentimentele mele. Am de gând să mă las şi de fumat, oare voi putea? Aveam şaisprezece ani când am aprins prima ţigară.

Am amintit odată de Alina. Doamne, cât aş avea de scris despre fata asta! M-a iubit atât de mult, iar eu nu am ştiut decât să o rănesc. A fost singura femeie cu care am avut relaţii sexuale. Am trăit împreună doi ani.

03.01.2008

Au trecut şi sărbătorile. Nu le-am simţit, pentru că am lucrat de Crăciun şi Anul Nou. Îmi doresc ca noul an să-mi aducă fericire. Aştept bucuriile vieţii, dar totul e în zadar.

Ce tristă zi am astăzi! Ascult din cameră certurile părinţilor: mama e beată, tata supărat şi, culmea, aşteptăm preotul pentru a ne sfinţi casa. La beţie mama a recunoscut că are pe altcineva în viaţa ei. Ce crudă e băutura! O ştiu din proprie experienţă. M-am săturat să-i aud pe ai mei certându‑se, mi-a ajuns răbdarea la limită. Sunt atâtea familii fericite, a mea de ce nu poate fi? De-abia aştept să vină preotul, ca apoi să plec din casa asta plină de tristeţe. O să mă duc să mă plimb, să beau o bere sau o cafea. Mă voi întoarce după ce se va termina totul. Durerea din suflet mă sfâşie când îmi văd familia aşa.

08.04.2008

Viaţa e o piesă de teatru dramatică, iar eu un actor ce joacă un rol; în sală sunt oameni care nu fac altceva decât să râdă de mine. De ce râd de mine? Fiindcă beau, merg prin cluburi de noapte, fac striptease în bar sau, mai rău, mă îmbăt în mijlocul zilei şi sunt dus acasă de vreun aşa-zis prieten milos.

Ce fac eu când sunt treaz? Sufăr, mă apucă disperarea şi beau, cumpăr prieteni pentru că mă simt singur.

Mi s-a spus să încetez fiindcă mă distrug, dar eu merg pe drumul cel rău. Parcă sunt într-un labirint şi nu găsesc ieşirea din coşmarul vieţii mele. Adevărul e că ascund marele meu secret, faptul că sunt homosexual. Cui să-i vorbesc despre asta?

Lunile de început de an le-am petrecut mai mult beat, ziua sau seara, nu mai spun de weekenduri, când plecam deprimat prin baruri şi beam, cheltuiam mulţi bani şi mă prosteam atât de rău, încât mă făceam de râs, ca apoi, urcat într-un taxi, să ajung acasă, unde, bineînţeles, ai mei mă certau. A doua zi regretam totul. De ce toate astea? Pentru că sunt un homosexual care vrea cu disperare să fie fericit? Durerea din inima mea este atât de mare şi nu pot spune nimănui.

Se zice că este o nebunie să urăşti toţi trandafirii doar pentru că te-ai înţepat într-un spin. Acel trandafir al cărui spin m-a înţepat se numeşte Florin. Nu este vina lui şi nici nu este vorba despre acel Florin pe care l-am cunoscut pe internet, ci despre marea mea dragoste. Chiar ieri a venit la locul meu de muncă şi l-am servit.

De acel Florin de pe internet nici nu vreau să mai aud. Am sperat, iar el şi-a bătut joc de mine. Era doar un regizor de filme XXX care vroia să mă racoleze în distribuţiile sale, adică să fiu actor de filme porno. L-am refuzat, iar el m-a îndepărtat din viaţa lui. Ţin minte cum mi-a spus rece: „Vroiam de la tine doar să faci sex cu un negru în filmele mele. Nici nu ştii ce pierzi.” Am suferit în tăcere şi am plâns fără să mă vadă ai mei, dar a trecut.

De curând, prin faptul că am avut probleme la serviciu, mi-am dat seama ce rea este lumea. Puţini din cei care mă înconjoară au sentimente pentru mine.

06.05.2008

Mă îndrept vertiginos înspre distrugere, numai păcate fac. Acum câteva zile, în perioada de Paşte, mi-am invitat un coleg acasă şi, ameţit de aburii alcoolului, am întreţinut relaţii. Iar acum trei zile am venit acasă cu nişte vecini care îmi sunt şi prieteni. Eram toţi beţi şi, în timp ce unul dintre ei făcea sex cu o verişoară de-a mea, eu, în bucătărie, trăgeam de celălalt să se culce cu mine. A ieşit un scandal mare, cu bătăi şi înjurături, ca apoi să afle tot cartierul.

Nu ştiu ce este cu mine, parcă aş fi posedat. Cu cât încerc să fug de problemele pe care mi le fac singur, cu atât sunt mai atras de ele. Caut cu disperare înţelegere şi iubire, dar tot ce ating se schimbă în rău. Aş da orice să nu-mi mai fac familia să sufere. Poate ar fi mai bine să mor, aşa aş scăpa de suferinţa ce mă macină. Sunt momente când beau până nu mai pot şi, de multe ori, am spus că încetez, dar nu sunt în stare.

14.05.2008

Dimineaţa m-a sunat Alina şi ne-am întâlnit. Am rămas uimit de cât de schimbată este. Stau şi mă gândesc prin câte am trecut amândoi, de câte ori am minţit-o şi am făcut-o să mă ierte, ca apoi să-i frâng inima. M-a iubit, iar eu am împins-o spre autodistrugere. Poate că într-o zi voi povesti despre ea.

Sunt încântat că de două zile nu am pus alcool în gură şi că vreau să mă las de fumat.

20.05.2008

Este o zi superbă afară. Stau cu geamul deschis şi aud cântecul păsărelelor. Aş vrea să-mi adun gândurile şi să scriu, pentru că am atâtea de spus, dar nu-mi găsesc cuvintele. Tot am vorbit despre problema mea cu alcoolul, dar nu am povestit de unde a început. Sincer, nu-mi aduc aminte de primul pahar, dar alcoolul mi-a condus viaţa de multe ori.

Am început să beau mult când Florin, marea mea dragoste, a plecat în Italia. Mă simţeam singur. Nu ştiu cum iubesc cei din jurul meu, dar eu l-am iubit pe Florin cu toată inima, iar când a plecat, iadul s-a dezlănţuit în mine.

Ţin minte şi cum a fost prima oară cu un bărbat. Aveam şaisprezece ani. Am invitat în casă un vecin retardat şi, împins de o dorinţă nebună, am întreţinut relaţii sexuale.

Nu am avut relaţii intime în adevăratul sens al cuvântului, ci numai sex neprotejat cu heterosexuali pe care îi ademeneam la ieşirea din local, prea beţi ca să-şi dea seama ce se întâmplă, sau cu homosexuali necunoscuţi, în locuri publice. Nu mă temeam de SIDA, oricum nu vroiam să trăiesc.

Am avut atâtea speranţe de la bărbaţii de care am fost îndrăgostit: Bogdan, Florin, Costel şi mulţi alţii, dar de fiecare dată m-am înşelat şi am suferit.

26.05.2008

Este o zi frumoasă, dar ce folos că totul străluceşte afară, dacă în inima mea este întuneric? Sunt deprimat, vreau să fac multe, dar nu-mi reuşeşte nimic: vreau să fac baie, însă mi-e lene; vreau să sun o prietenă, dar nu am chef; aşa de mult doresc să beau o cafea, dar durează până o fac şi nu vreau să mă întâlnesc cu tata prin bucătărie, aşa că stau închis în camera mea şi depăn amintiri.

În sfârşit, am îndrăznit să ies din casă şi mi-am băut cafeaua la o prietenă. Tot azi m-a sunat şi Andrei, un fost coleg de muncă, pretextul despărţirii mele de Alina. Ce amintiri!

Sunt mai bine de trei ani de când o cunosc pe Alina. A intrat în viaţa mea într-o dimineaţă însorită de 14 februarie, chiar de Sfântul Valentin. Ce repede a trecut timpul pe lângă noi şi ce cuplu am format! Pentru unii frumos, pentru alţii comic, eu fiind actorul, iar ea spectatorul inocent, care a pus suflet în piesa de teatru pe care noi doi o jucam. Dacă aş fi fost normal, poate eram şi acum cu ea.

Cum pot descrie o relaţie atât de zbuciumată? Viaţa e încurcată şi peste măsură de ciudată. Eu homosexual, ea o fată inocentă ce visa la viaţa de familie. Aşa am început să avem o relaţie bazată mai mult pe prietenie, decât pe iubire. Vroiam să fiu totuşi cu ea, o vroiam alături de mine şi, în aceeaşi măsură, o respingeam. Eram doi romantici nebuni ce se bucurau de primele raze de soare, de frunzele din copaci şi de cei din jur. Aveam locurile noastre preferate, melodiile noastre şi vise, mult prea multe vise. Ea mă iubea, dar eu nu o iubeam, ea visa cu ochii deschişi, iar eu sufeream în tăcere că nu puteam să mă îndrăgostesc de ea. Cu timpul, relaţia noastră a devenit serioasă, ne-am cunoscut reciproc familiile, totul era parcă desprins din filmele de dragoste. Până într-o zi…

Alina îşi închiriase un apartament într-un oraş apropiat, pentru a-i fi mai uşor cu facultatea. Mă duceam tot timpul la ea şi mă prefăceam că mă simt bine. Am reuşit să facem şi dragoste. M-am chinuit să mă culc cu ea. Am închis ochii şi m-am gândit la Florin.

Nu am mai suportat însă să o mint şi mi-am spus: gata, trebuie să se termine, nu vreau să o mai fac pe actorul grăbit, nu pot să stau din milă cu ea. Eram în acel apartament, singur, meditam şi sufeream. Alina era la muncă. Am plecat, lăsând un bilet pe care scria: „Dacă mă iubeşti, lasă-mă să fiu liber.” Da, vroiam să fiu liber cu adevărat şi să nu mai trăiesc în minciună; nu doream decât să găsească pe cineva care să o merite cu adevărat.

Am plecat din viaţa ei atât de urât! Eu, care sufeream din dragoste, făceam pe cineva să sufere din cauza aceluiaşi sentiment. Pentru ea a fost sfârşitul, un şoc total. Mi-a spus mai târziu că o aruncasem într-o prăpastie din care cu multe luni în urmă o scosesem şi avea dreptate. Sufletul meu, rănit din cauza lui Florin, nu mai ştia să iubească, iar când ea a încercat să-mi ofere iubire, a ripostat.

Am stat despărţiţi puţin timp. Vroiam să văd ce face această Alina care refuza cu încăpăţânare să plece din mintea mea. Într-o noapte, la trei dimineaţa, ne-am împăcat. Au urmat apoi alte luni împreună, luni în care am fost mai apropiaţi ca niciodată.

Pentru ea am lăsat un serviciu bun şi am plecat de acasă, cu toate că familia mea nu a fost la început de acord. Am ieşit din casă nervos, mă certasem rău cu părinţii, aruncând într-un rucsac o pereche de pantaloni şi albumul meu cu poze, trântind apoi uşa după mine. Mi-am lăsat mama plângând în bucătărie. Oare unde mi-a fost capul?

O perioadă totul a decurs normal între mine şi Alina; au fost probabil cele mai frumoase clipe petrecute împreună. Dar în viaţa noastră au intrat alte persoane, care făceau parte din anturajul nostru. A urmat declinul, un coşmar din care ne-am trezit prea târziu. Intimitatea noastră fusese serios afectată, iar eu începusem să urăsc tot ce ţinea de prietena mea. Nu lucram nicăieri, nu aveam bani, nici măcar mâncare, dar le spuneam părinţilor mei că îmi merge bine. Minciuni! Mâncam ceapă prăjită în tigaie cu pâine frământată de noi, în aşa hal ajunsesem.

Vina era a noastră. Primisem în apartament încă trei persoane, pentru a avea relaţii sexuale în grup. Eu şi Alina am ajuns să dormim pe jos, fiindcă paturile erau ocupate de cei pe care îi numeam „prieteni”. Cât de creduli eram! Din cauza situaţiei în care singuri am intrat, nu era zi să nu ne certăm şi să nu ţipăm unul la altul.

În cele din urmă, proprietarul ne-a dat afară, pentru că nu plătisem chiria de mult. Nici atunci nu am vrut să plecăm acasă. Ne-am dus în alt oraş la nişte cunoştinţe, unde am stat câteva zile. Relaţia noastră ajunsese un asemenea dezastru, încât într-o noapte am vrut să o strâng de gât.

Mă întreb de ce nu i-am spus de la început adevărul că sunt homosexual? Poate nu se mai întâmpla nimic din toate acestea şi nu mai treceam prin ce am trecut atunci. Ţin minte că stăteam în faţa Muzeului de Istorie şi mâncam pâine. Era un ianuarie rece şi întunecos. Pierdusem practic totul: casă, bani, fericire. A vrut să se arunce în faţa unei maşini, iar eu, disperat, am oprit-o în ultima clipă. Ne-am întors până la urmă acasă. Toate ne mergeau rău, totuşi eram împreună. Nimeni nu ne-a fost alături în acele momente grele, toţi ne jigneau: fratele meu, tatăl meu şi mama ei.

Cu două săptămâni înainte de Paştele din anul 2005, ne‑am logodit într-un cadru romantic: până şi acolo am jucat teatru. Am cerut-o de soţie într-o noapte cu lună plină. Am căzut în genunchi, i-am pus inelul pe deget, iar ea a început să plângă. Logodna noastră a ţinut însă doar două săptămâni, atât. Iar Paştele l-am făcut cu familia, fără Alina.

Câteva luni mai târziu ne-am întâlnit iar, dar de-abia am schimbat câteva vorbe. Împăcarea noastră a venit ca din senin. Eram prea obosiţi de atâta suferinţă, două suflete rătăcite. Am hotărât amândoi să nu ne mai minţim şi, un lucru foarte important, să nu mai lăsăm pe nimeni să se bage în viaţa noastră. Am luat-o practic de la început. A mai trecut astfel o perioadă, eu m-am angajat, apoi m-am îndrăgostit de Andrei; Alina nu mai reprezenta nimic pentru mine.

Ne-am întâlnit înainte de sărbătorile de iarnă din anul 2006 şi am hotărât, de comun acord, să ne despărţim. Ne-am separat simplu, la o cafea. Acum, după un an şi jumătate, am rămas prieteni şi ne stă mai bine aşa. Andrei a fost şi el o dragoste imposibilă. Acum ştiu că Alina m-a iubit sincer, din tot sufletul, iar eu nu am făcut decât să-i zdrobesc inima. De ce oare atâta suferinţă? Pentru că sunt homosexual?

03.06.2008

Sunt bucuros că fratele meu a făcut netul. Am găsit iar un homosexual ca mine, îl cheamă Radu. S-ar putea să ne şi întâlnim luna aceasta, dar nu prea am speranţe.

04.06.2008

Am avut o zi îngrozitoare: m-am certat cu tata, cu fratele meu. Nu mai pot! Vreau să mor, pentru că inima îmi e plină de păcate. Acum stau închis în camera mea, singur. Sunt ameţit şi deprimat; vreau să-mi tai venele. Dumnezeule, ajută-mă!

11.06.2008

Recunosc că sunt un nimeni, că păcătuiesc mult, dar m‑am săturat să fiu bârfit, să mă aflu în atenţia celor din jur, care mă arată cu degetul şi râd de mine.

15.08.2008

După multe ezitări, la insistenţele unei prietene m-am dus de trei ori la Alcoolicii Anonimi. Apoi am renunţat, pentru că îmi este teamă de oameni. Mi-am făcut însă curaj să-i spun medicului de familie că sunt alcoolic şi să-i cer trimitere pentru investigarea ficatului. Faptul că nu mi-a dat trimitere, ci mi-a făcut programare pe loc la un spital particular pentru alcoolici, unde şase zile de tratament m-ar fi costat 200 de euro, m-a dezamăgit. Nu aveam banii necesari şi, chiar dacă i-aş fi avut, nu mă vindecam în şase zile.

Nemulţumit că nu primesc ajutor, mi-am schimbat medicul de familie. Cel pe care îl am acum este doctor bun. Nu i-am spus că sunt alcoolic, dar am insistat că vreau să-mi cunosc starea de sănătate. A fost de acord să mă ajute cu analizele periodice, deşi întârziasem mai bine de două luni. La ecografie s-a descoperit că am pete pe ficat. Urmez un tratament prescris de medicul de familie, dar ar trebui să merg la un specialist, faţă de care să fiu sincer cu privire la alcoolismul meu.

De două luni nu am pus alcool în gură. De când nu mai beau, am început să-mi revin fizic. Nu mai tremur, iar înfăţişarea mea s-a schimbat în bine. Uneori îmi vine o poftă nebună să beau. Ştiu că alcoolul este pe urmele mele. A venit timpul să lupt cu adevărat. Am numai douăzeci şi nouă de ani. Vreau să trăiesc.

DUPĂ UN TIMP

În urmă cu un an m-am luptat puternic cu gânduri de sinucidere, dar am cerut imediat ajutor şi nu am trecut la fapte. De patru luni merg săptămânal la întâlnirile Alcoolicilor Anonimi. Nu am mai băut de nu ştiu când. Am două săptămâni de când m-am lăsat de fumat. Am avut curajul să-i spun fratelui meu despre Contra Curentului, cât m‑a ajutat. I-am arătat povestea mea. Citesc în fiecare seară mărturii. Sunt din ce în ce mai bine, numai că nu prea mă rog eu aşa mult… Dar toate au un început.

COSMIN PENTRU GABI

Dragă Gabi, construcţia ta fizică, cea temperamentală şi psihologică te conduc să îţi alegi un băiat ca model în gândirea ta, ceea ce duce la porecle.

Şi eu sunt sensibil ca tine, şi eu am avut parte de aceleaşi sloganuri ca tine, chiar din sânul bisericii mă dădeau la o parte, deşi nu am avut o relaţie cu un băiat. Aşa sunt făcut eu, un băiat sensibil, sentimental, plâng când simt asta. Este rău? Este rău să plângi? Nu. Sunt mai sensibil, dar îmi canalizez gândirea spre lucruri frumoase. Sunt în aşa fel construit încât am nevoie de agape – dragostea jertfitoare.

De ce sunt atâţia băieţi frumoşi în jurul tău şi-al meu? Ca să înveţi să te stăpâneşti. Ai de dat un examen în lumea aceasta, ai grijă cum îl dai! Nu mai întreba de ce, ci spre ce, spre ce, Doamne? Păcatul e păcat, indiferent cu cine ai sex – eros: bărbat, femeie, animal. Puteai să fii afemeiat, obsedat de femei, tot păcătos te numeai. „Dar de ce, Doamne, ai lăsat păcatul în lume, pe Cel Rău să ne corupă gândirea, sentimentele frumoase, sexul?” „Dragule, Eu Mi-am luat marjă de eroare, Mi-am asumat riscul când te-am creat. De aceea, în prezenţa ispitei devii mai puternic, construind un caracter super. Eu pot obţine cel mai mare bine din cel mai mare rău, Eu pot scoate din tine cea mai frumoasă perlă cerească, ca să mă mândresc cu tine înaintea Diavolului.”

Iov a făcut un legământ cu ochii lui. Cosmin a făcut un legământ cu ochii lui, să nu-şi oprească privirea la un bărbat super. Gabi, tu ai făcut acest legământ? „N-ar fi frumos seninul zării/Cu-acea splendoare de culori,/De n-ar fi fost umbra-nserării/Şi ceru-acoperit de nori/Cu umbre-adânci şi reci fiori.” Gustă din Dumnezeu şi vei vedea ce bun este El.

Păcatul mă arde şi eu trebuie să fug unde apuc de el, iar pielea rănită a sufletului trebuie să o refac cu untdelemn pus pe ea. Ce-o fi untdelemnul? Te-ai gândit? Mărturisirea, pocăinţa şi iertarea pe care o dă numai Dumnezeu. De aceea fug de rănire, de sex, mă port aspru cu trupul meu şi nu am avut relaţii sexuale. Anul acesta m-am autosatisfăcut doar de câteva ori. Ce succes! Glorie lui Dumnezeu! Când eu, în jumătate de zi, o făceam cât într-un an. Nu o ţine păcătuind cel născut de sus, ci luptă, păcătuieşte mai puţin. Păcatul e un accident pentru mine. Fugi, băiete, fugi, chiar dacă e ruşinos! Sunt şi zile în care îmi spun că am să scot netul. Expiră abonamentul şi sunt bucuros că scap de ispită. Dar nu ar fi aşa, ar veni apoi prin altă parte.

Gabi, nu fugi de examen, de probe, nu copia! Dar nici nu chiuli de la ore, concentrează-te asupra subiectului… care eşti tu. Învaţă lecţia autocontrolului, a înfrânării poftelor. E o roadă a Duhului, dacă locuieşte în Tine. Nu uita, Dumnezeu este foarte aspru cu Sine Însuşi şi tolerant cu ceilalţi. Noi suntem invers. Nu fi aşa niciodată! Seamănă cu Creatorul tău! Te iubesc mult şi poate ne vom vedea pentru a ne încuraja mai puternic cu agape, chiar dacă sunt în acest univers lăsate nişte legi. Dacă le încalci, e imposibil să rămâi nepedepsit. Aşa cum predam eu la dirigenţie despre BTS-uri, boli cu transmitere sexuală, iar pe elevi nu îi interesau definiţiile, ideile, cum le dădea colegul meu. Eu le vorbeam deschis despre autosatisfacere. Nimeni nu le vorbeşte deschis. Îmi spui cum a fost ultimul examen! Aştept…

Începutul e foarte greu, dar merită. Eu am reuşit cu autosatisfacerea, tu nu? Atâtea ispite atrăgătoare generaţia mea nu le-a avut, dar a avut altele. Cred în puterea imaginii şi a mess-ului, care distruge mai mult decât vindecă. Ţie îţi trebuie vindecare de această deprindere imaginară pe care o ai, senzualitatea. Vrei să arăţi super, ca X.

Lasă untdelemnul peste rană să te vindece, deoarece rana ta e uşoară şi o poate vindeca Cineva! Rana ta este fără vindecare? Îţi voi spune de ce nu mai sunt senzual şi cum Dumnezeu m-a trecut aşa de clar prin două probe mari, ca să-mi vorbească şi să mă cerceteze, deoarece mă iubeşte mult. Dumnezeu dă rezultate! Nu e misterul din cartea de poveşti. Glory to God! God bless you!

Ar fi bine să renunţ la homosexualitate, dar cum aş putea? Nu vreau să devin homosexual, dar este posibil? Nu prea îmi vine să cred, oare de ce? Nu mi se pare deloc simplu.

Totul a început pe la zece ani, când vărul meu, mai mare cu vreo doi ani, m-a convins să întreţinem relaţii sexuale. Nu-mi amintesc cum a început, doar că mă chema mereu, iar eu nu ziceam niciodată „nu”. Ne-am oprit când am început să nu mai mergem vara la bunici în vacanţă, iar după ce am crescut, nu am mai întreţinut relaţii sexuale. Totul a durat vreo doi ani, în două vacanţe de vară.

Şi acum ne întâlnim, pentru că stăm în acelaşi oraş, vorbim, ieşim pe la bunici sau pe la şcoală, fiindcă am fost la şcoală împreună, adică suntem ca doi veri normali, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu am vorbit niciodată despre ce făceam, iar el are de mult prietenă. Nu ştiu de ce, dar nu simt ură faţă de el, adică nu-l învinovăţesc. Când am avut bacul, ne-am ajutat mult, ca între veri. Pentru mine ce a fost cu el a fost parcă într-o altă viaţă; nu ştiu cum este pentru el.

Pe la treisprezece, paisprezece ani a început atracţia mare pentru băieţi. Până acum am reuşit să nu am o altă relaţie cu vreun băiat sau ceva de genul, nici măcar un sărut, nimic. M‑am ascuns atât de bine, încât nimeni nu ştie că sunt homosexual, şi am prieteni printre cei mai şmecheri. Şi prietene am avut, dar când era să facem sex, întotdeauna inventam ceva şi mă despărţeam de ele. M-am stăpânit foarte bine până acum, am făcut şcoală şi tot ce face un copil normal, şi am reuşit să-mi ascund în mare gesturile care mă dădeau de gol. Lucrez şi am lucrat, sunt iubit de oamenii din jur, sunt sociabil. Am acum o viaţă împlinită din punct de vedere profesional şi nu aş putea renunţa la ea, făcând cunoscut faptul că sunt homosexual.

Vreau să mă schimb, fiindcă nu mă accept, vreau să am o relaţie cu o fată şi să fiu normal. De asta poate că nici nu sunt aşa efeminat, fiindcă am încercat să stau mai mult cu băieţi normali, ca să învăţ de la ei, pentru că ştiu că homosexualii sunt mai mult cu fetele. Şi eu am fost până în clasa a opta, când am început să-mi dau seama că nu este bine.

Acum am o relaţie cu o fată, dar este din alt oraş. Şi este OK, pentru că nu ne întâlnim şi nu poate să-mi ceară să facem ceea ce m-ar duce la despărţirea de ea. Dar o să vină şi ziua aceea şi ce o să fac? În ziua de azi, între tineri, este o ruşine să nu întreţii relaţii cu prietena. Dacă mă despart de prietena mea din acest motiv, o să le zică prietenelor ei şi nu o să se mai uite niciuna la mine. Ea mă iubeşte şi nu aş vrea să o fac să sufere. Să zicem că mă căsătoresc cu ea, şi când este să facem dragoste?

Am douăzeci şi doi de ani. Dacă rămân singur, probabil că ai mei o să intre la bănuieli. Nu am o relaţie proastă cu familia, mă înţeleg bine cu toţi, doar că atunci când eram mai mic, acum vreo cinci, şapte ani, tatăl meu venea acasă beat, şi bănuiţi ce se întâmpla. Acum este OK, dar nu am iubirea aceea faţă de el, doar respectul.

Am crescut la bunici până la vârsta grădiniţei; bunicul a murit când eram mic, iar pe tata îl uram din cauză că o bătea pe mama. Acum s-au liniştit, dar nu pot să-i iubesc, nu simt nicio iubire pentru niciunul din ei. Am respect faţă de ei, pentru că m-au crescut şi mi-au oferit un acoperiş şi masă, dar nu am simţit dragostea lor niciodată. Indiferent ce s-ar întâmpla, aş putea supravieţui şi fără ei, pentru că oricum nu am iubirea lor. Sunt cel mai mic dintre fraţi, iar până la mine dragostea este risipită, şi numai pe mine m-au crescut bunicii, adică pe ei nu i-au dat. Am un frate pe care mama îl iubeşte enorm, tot timpul se laudă cu asta. Pe mine însă nu mă iubeşte.

Sunt multe, dar cu greu, cu durere şi cu tristeţe le-am acceptat, am trecut peste. Problema mea este alta: sunt homosexual şi nu vreau. Adică am şi eu vise, vreau copii. Sper să pot.

Ei bine, am ajuns să scriu acest mesaj fiindcă mă lupt cu atracţii faţă de cei de acelaşi sex.

Am crescut fără tată, deoarece părinţii mei au divorţat când aveam doi ani. Pot să spun că am avut o viaţă minunată fără el. Nu mi-a lipsit şi nici acum nu-mi lipseşte. Am crescut în prezenţa mamei mele şi a „prietenilor” ei, pe care i-am considerat părinţii mei. Începând de la vârsta de nouă sau zece ani, nu mi s-a mai permis să vorbesc cu rudele, pentru că mama era în conflict cu ele. Şi-a petrecut şase ani din viaţă la tribunal, judecându-se cu ele. Apoi a descoperit că avea cancer. Aşa că am strâns mânie în interiorul meu împotriva rudelor mele, gândind că ele erau responsabile.

În urmă cu patru ani mama mea a murit. Am trăit cu rudele mele timp de doi ani (cele pe care înainte le uram), până ce unchiul meu nu a mai vrut să stau acolo. De atunci trăiesc cum vreau, o viaţă homosexuală, dar, pe de altă parte, ştiu că este greşit şi vreau să scap. Am avut de câteva ori ocazia, accidental, să văd un homosexual stând lângă mine şi mi s-a făcut greaţă.

Problema este că pornografia reprezintă o „lume perfectă”. Deseori mă autosatisfac sau privesc pornografie. Înainte să o fac, spun: „Doamne, iartă-mă, ai milă!”, iar după aceea mă gândesc la personajele din Biblie sau ascult o cântare şi încep să plâng, pentru că ştiu că am greşit. Este foarte greu pentru mine, dar uneori simt tocmai invers, că nu vreau să scap.

Îmi este ruşine, mă simt vinovat, un ratat. De fiecare dată, trebuie să mă prefac că zâmbesc şi să le spun tuturor că sunt OK, când de fapt nu sunt. Am vorbit cu un prieten de‑al meu despre problema mea, dar aceasta nu m-a ajutat. Nu am pe nimeni altcineva pe care să mă bazez, nici măcar pe pastor. Oamenii te judecă cea mai mare parte a timpului, în loc să te ajute. Nu-mi pot permite să ştie toţi despre lupta mea. Nu am nicăieri altundeva unde să cer ajutor. Pace!

Viaţa homosexuală… Un şir de suferinţe şi dezamăgiri!

De când eram mic îmi doream să am un tată iubitor, căruia să-i pese de mine, să mă iubească, să mă ia în braţe şi să-mi zică „te iubesc”, dar niciodată nu s-a întâmplat asta. Doar mama era cea care mă alinta şi mă iubea, ea se îngrijea să nu-mi lipsească nimic. De multe ori eram numit „mămos”, fiindcă am crescut mai mult în preajma mamei.

La vârsta de zece ani mi-am dat seama că era ceva ciudat cu mine. Mă atrăgeau băieţii, dar nu ştiam ce se întâmplă. Provin dintr-o familie de evanghelici şi de mic am fost dus la biserică. La paisprezece ani sentimentul s-a amplificat şi luptam cu mine însumi; îmi dădeam seama că nu era bine ce simţeam şi mă rugam să fiu tare. La şaisprezece ani am făcut botezul la biserică. Eram aşa fericit!

Însă, la un an după, am cunoscut primul băiat homosexual, prin intermediul internetului. După ce am vorbit câteva săptămâni a venit la mine în oraş să ne vedem. La început îmi era ruşine, dar apoi m-am obişnuit. Deşi mă întâlneam cu el destul de des, nu s-a întâmplat nimic între noi. După aproximativ un an, nu a mai avut răbdare cu mine şi ne-am despărţit. Eram aşa de supărat, încât plângeam tot timpul. Îl vedeam ca pe ceva ce căutam de multă vreme, el era totul pentru mine.

La şaptesprezece ani şi ceva am cunoscut un alt băiat din oraş. Cu el am făcut doar lucruri „mărunte”, săruturi şi câteva atingeri. Nu am făcut mai mult, cu toate acestea, minţeam când ieşeam în oraş, spunându-le alor mei că ies la nişte prieteni, însă mergeam să mă întâlnesc cu băieţi.

Încet, încet am avansat în acest păcat, până am ajuns ca la optsprezece ani să o fac prima dată. După fiecare partidă mă simţeam oribil, îmi era ruşine de mine şi îmi era scârbă, mă rugam şi ceream ajutor ca să renunţ. Cu fiecare băiat cu care mă întâlneam îmi doream să fie o relaţie de lungă durată, să fiu iubit. Golul pe care îl aveam în inimă nu era însă umplut niciodată. Nicio relaţie nu ţinea, se rezuma totul la sex, iar apoi gata.

Mi-am zis că nu se va mai repeta şi aşa a fost, până am întâlnit un tip din Timişoara, despre care am crezut că va fi ce căutam de atâta vreme. Mă iubea şi era mereu lângă mine, mă ajuta din toate punctele de vedere. Am vrut chiar să mă mut la el. La biserică nu mai mergeam sau mergeam foarte rar, Biblia nu o mai citeam şi începusem să beau la petreceri, care erau din ce în ce mai dese. Însă nici acea relaţie nu a ţinut, pentru că nu vroiam să fiu înşelat, nu acceptam niciun fel de aventură cu altcineva. O altă suferinţă, dezamăgire, zile cu plâns…

Oare asta să fie viaţa pentru care am fost creat? Oare acesta sunt eu? Oare sunt iubit de Dumnezeu? Erau întrebări pe care mi le puneam, însă continuam să mă îndepărtez de Dumnezeu fără să-mi mai pese şi începeam să mă feresc a mă numi creştin. Îmi era ruşine. Continuam să mă întâlnesc cu băieţi şi să fac tot felul de lucruri, însă acestea nu mă făceau cu adevărat fericit, îmi dădeau doar o fericire superficială, de moment, apoi rămâneam gol şi tot mai trist.

Viaţa homosexuală nu te ajută în niciun fel. Este doar murdărie, păcat, dependenţă de sex şi de tot ce este mai urât. În momentul de faţă îmi este ruşine de mine şi încerc să mă schimb. Am un prieten homosexual, este din oraş, însă ne vedem destul de rar. Poate că este bine faptul că am stabilit că în primul rând suntem doar prieteni, iar apoi iubiţi. Ne dăm doar câte un sărut la despărţire.

Mă lupt, dar nu prea am putere. Ştiu că nu este bine şi cer ajutor ca să renunţ la acest gen de viaţă. Unii dintre foştii mei parteneri mi-au rămas prieteni. E ciudat însă că niciunul nu este fericit. Doi dintre ei s-au îmbolnăvit de sifilis. Acum sunt marginalizaţi, iar altădată erau în centrul atenţiei. Păcatul te face orb, iar mai apoi te „omoară”. Mă rog ca odată să fiu destul de hotărât să renunţ. Am început să nu mai caut băieţi homosexuali, să nu mai intru pe site-uri de acest gen şi să îmi şterg conturile de pe site-uri care promovează acest mod de viaţă. Am şters numere de telefon.

Cu ce m-am ales până acum din viaţa homosexuală? Cu suferinţă, stres, regrete. Este greu să renunţi, dar nu imposibil. Sunt sigur că Dumnezeu nu ne-a făcut pentru a fi homosexuali, ci pentru a fi copiii Lui sfinţi. Un prim lucru pe care îl poţi face este să începi chiar de pe acum. Şterge numerele care te îndeamnă la păcat, conturile de pe anumite site-uri. Începe astăzi, până nu este prea târziu!

Sunt Dragoş şi sunt homosexual. Îmi este foarte greu să spun acest lucru, dar este adevărul. Ştiu de când aveam vreo cincisprezece ani, dar abia acum, la douăzeci de ani, mi-am dat seama cu adevărat şi sufăr. Nimeni nu ştie şi aşa o să rămână sper, deşi de multe ori parcă îmi vine să le spun tuturor despre mine, ca să nu mai duc povara singur.

Părinţii m-au zăpăcit să-mi fac o prietenă. Am avut, dar nu s-a întâmplat nimic între noi, pentru că îmi era frică să nu-şi dea seama. Mama ieri vorbea cu sora mea despre relaţii şi, la un moment dat, a zis că are să-mi pună o întrebare serioasă. M-am panicat. Bănuiam că o să mă întrebe dacă sunt homosexual şi am început să o gâdil, să glumesc cu ea, fiindcă nu ştiam cum aş fi reacţionat dacă m-ar fi întrebat asta. Până la urmă, întrebarea ei a fost dacă am spus unei fete: „Te iubesc.” Oricum, lumea nu prea îşi dă seama. Mi se pare mie câteodată că toţi bănuiesc, dar e ultimul lucru la care s-ar gândi. Cred că sunt prea paranoic.

Până acum nu mi-a păsat că nu am prietenă, dar acum îmi pasă şi vreau să am pe cineva lângă mine. Câteodată mă gândesc că sunt singur pe lume, câteodată Îi cer lui Dumnezeu ca a doua zi să nu mă mai trezesc, fiindcă nu am pentru ce trăi. Oare psihologul m-ar putea ajuta?

Chiar nu mai ştiu ce să fac. Alor mei nu pot să le spun, fiindcă mi-e teamă că ar reacţiona urât. Până acum nu am întreţinut relaţii sexuale cu nimeni, dar mă gândesc să cunosc un băiat, pentru că nu mă mai suport, deşi îmi este frică să nu se afle. Când sunt la serviciu cu colegii mai uit, dar când ajung acasă mă apucă gândurile. Îl rog pe Dumnezeu în fiecare zi să mă schimbe, Îl rog ca, în următoarea zi când mă trezesc, să-mi placă fetele, dar nu se întâmplă aşa. Sper să fie bine, sper să fac ceva cu viaţa mea.

De ce oare homosexualii arată ciudat la faţă, au ochii ciudaţi şi gura? Mie aşa mi se pare, că au faţa ciudată, adică se vede după faţă la unii. Îmi place că nu sunt deloc efeminat. Dacă femeile sunt un pic masculinizate, nu e aşa mare problemă, dar la bărbaţi gata, imediat se face caz. Aşa de rău îi condamnă pe bărbaţi! Dacă se sărută două femei, ceilalţi zic: „Marfă!” Dacă se sărută doi bărbaţi: „Ce scârbos!” Mă enervează concepţia asta.

Ca aproape toţi homosexualii, nici eu nu am avut un model masculin în copilărie. Tatăl meu nu prea vorbea cu mine, se vedea că nu prea îi păsa, bine, că nici acum nu îi pasă. Uneori spun că nici nu m-ar interesa cum sunt, atât timp cât Dumnezeu este alături de mine, pentru că este foarte greu să mă descurc cu toate acestea. Dar nu este, nu Îl simt. Câteodată am dubii că există, dar îmi trece repede. Sper ca într-o zi să fiu normal, să am şi eu o familie, dar până atunci…

Vă sunt recunoscător pe viaţă pentru simplul fapt că vreţi să mă ascultaţi şi îmi daţi sfaturi, chiar dacă nu mă cunoaşteţi. Nu încetez să vă mulţumesc. Când sunt la muncă şi mă mai năpădesc gândurile negre, dacă mă gândesc la voi mă simt – pentru simplul fapt că îi pasă cuiva de mine sau măcar mă ascultă, deşi mă vait într-una – mă simt bine. Să fiţi binecuvântaţi!