Sunt Dragoş şi sunt homosexual. Îmi este foarte greu să spun acest lucru, dar este adevărul. Ştiu de când aveam vreo cincisprezece ani, dar abia acum, la douăzeci de ani, mi-am dat seama cu adevărat şi sufăr. Nimeni nu ştie şi aşa o să rămână sper, deşi de multe ori parcă îmi vine să le spun tuturor despre mine, ca să nu mai duc povara singur.

Părinţii m-au zăpăcit să-mi fac o prietenă. Am avut, dar nu s-a întâmplat nimic între noi, pentru că îmi era frică să nu-şi dea seama. Mama ieri vorbea cu sora mea despre relaţii şi, la un moment dat, a zis că are să-mi pună o întrebare serioasă. M-am panicat. Bănuiam că o să mă întrebe dacă sunt homosexual şi am început să o gâdil, să glumesc cu ea, fiindcă nu ştiam cum aş fi reacţionat dacă m-ar fi întrebat asta. Până la urmă, întrebarea ei a fost dacă am spus unei fete: „Te iubesc.” Oricum, lumea nu prea îşi dă seama. Mi se pare mie câteodată că toţi bănuiesc, dar e ultimul lucru la care s-ar gândi. Cred că sunt prea paranoic.

Până acum nu mi-a păsat că nu am prietenă, dar acum îmi pasă şi vreau să am pe cineva lângă mine. Câteodată mă gândesc că sunt singur pe lume, câteodată Îi cer lui Dumnezeu ca a doua zi să nu mă mai trezesc, fiindcă nu am pentru ce trăi. Oare psihologul m-ar putea ajuta?

Chiar nu mai ştiu ce să fac. Alor mei nu pot să le spun, fiindcă mi-e teamă că ar reacţiona urât. Până acum nu am întreţinut relaţii sexuale cu nimeni, dar mă gândesc să cunosc un băiat, pentru că nu mă mai suport, deşi îmi este frică să nu se afle. Când sunt la serviciu cu colegii mai uit, dar când ajung acasă mă apucă gândurile. Îl rog pe Dumnezeu în fiecare zi să mă schimbe, Îl rog ca, în următoarea zi când mă trezesc, să-mi placă fetele, dar nu se întâmplă aşa. Sper să fie bine, sper să fac ceva cu viaţa mea.

De ce oare homosexualii arată ciudat la faţă, au ochii ciudaţi şi gura? Mie aşa mi se pare, că au faţa ciudată, adică se vede după faţă la unii. Îmi place că nu sunt deloc efeminat. Dacă femeile sunt un pic masculinizate, nu e aşa mare problemă, dar la bărbaţi gata, imediat se face caz. Aşa de rău îi condamnă pe bărbaţi! Dacă se sărută două femei, ceilalţi zic: „Marfă!” Dacă se sărută doi bărbaţi: „Ce scârbos!” Mă enervează concepţia asta.

Ca aproape toţi homosexualii, nici eu nu am avut un model masculin în copilărie. Tatăl meu nu prea vorbea cu mine, se vedea că nu prea îi păsa, bine, că nici acum nu îi pasă. Uneori spun că nici nu m-ar interesa cum sunt, atât timp cât Dumnezeu este alături de mine, pentru că este foarte greu să mă descurc cu toate acestea. Dar nu este, nu Îl simt. Câteodată am dubii că există, dar îmi trece repede. Sper ca într-o zi să fiu normal, să am şi eu o familie, dar până atunci…

Vă sunt recunoscător pe viaţă pentru simplul fapt că vreţi să mă ascultaţi şi îmi daţi sfaturi, chiar dacă nu mă cunoaşteţi. Nu încetez să vă mulţumesc. Când sunt la muncă şi mă mai năpădesc gândurile negre, dacă mă gândesc la voi mă simt – pentru simplul fapt că îi pasă cuiva de mine sau măcar mă ascultă, deşi mă vait într-una – mă simt bine. Să fiţi binecuvântaţi!