Florin

Ar fi bine să renunţ la homosexualitate, dar cum aş putea? Nu vreau să devin homosexual, dar este posibil? Nu prea îmi vine să cred, oare de ce? Nu mi se pare deloc simplu.

Totul a început pe la zece ani, când vărul meu, mai mare cu vreo doi ani, m-a convins să întreţinem relaţii sexuale. Nu-mi amintesc cum a început, doar că mă chema mereu, iar eu nu ziceam niciodată „nu”. Ne-am oprit când am început să nu mai mergem vara la bunici în vacanţă, iar după ce am crescut, nu am mai întreţinut relaţii sexuale. Totul a durat vreo doi ani, în două vacanţe de vară.

Şi acum ne întâlnim, pentru că stăm în acelaşi oraş, vorbim, ieşim pe la bunici sau pe la şcoală, fiindcă am fost la şcoală împreună, adică suntem ca doi veri normali, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu am vorbit niciodată despre ce făceam, iar el are de mult prietenă. Nu ştiu de ce, dar nu simt ură faţă de el, adică nu-l învinovăţesc. Când am avut bacul, ne-am ajutat mult, ca între veri. Pentru mine ce a fost cu el a fost parcă într-o altă viaţă; nu ştiu cum este pentru el.

Pe la treisprezece, paisprezece ani a început atracţia mare pentru băieţi. Până acum am reuşit să nu am o altă relaţie cu vreun băiat sau ceva de genul, nici măcar un sărut, nimic. M‑am ascuns atât de bine, încât nimeni nu ştie că sunt homosexual, şi am prieteni printre cei mai şmecheri. Şi prietene am avut, dar când era să facem sex, întotdeauna inventam ceva şi mă despărţeam de ele. M-am stăpânit foarte bine până acum, am făcut şcoală şi tot ce face un copil normal, şi am reuşit să-mi ascund în mare gesturile care mă dădeau de gol. Lucrez şi am lucrat, sunt iubit de oamenii din jur, sunt sociabil. Am acum o viaţă împlinită din punct de vedere profesional şi nu aş putea renunţa la ea, făcând cunoscut faptul că sunt homosexual.

Vreau să mă schimb, fiindcă nu mă accept, vreau să am o relaţie cu o fată şi să fiu normal. De asta poate că nici nu sunt aşa efeminat, fiindcă am încercat să stau mai mult cu băieţi normali, ca să învăţ de la ei, pentru că ştiu că homosexualii sunt mai mult cu fetele. Şi eu am fost până în clasa a opta, când am început să-mi dau seama că nu este bine.

Acum am o relaţie cu o fată, dar este din alt oraş. Şi este OK, pentru că nu ne întâlnim şi nu poate să-mi ceară să facem ceea ce m-ar duce la despărţirea de ea. Dar o să vină şi ziua aceea şi ce o să fac? În ziua de azi, între tineri, este o ruşine să nu întreţii relaţii cu prietena. Dacă mă despart de prietena mea din acest motiv, o să le zică prietenelor ei şi nu o să se mai uite niciuna la mine. Ea mă iubeşte şi nu aş vrea să o fac să sufere. Să zicem că mă căsătoresc cu ea, şi când este să facem dragoste?

Am douăzeci şi doi de ani. Dacă rămân singur, probabil că ai mei o să intre la bănuieli. Nu am o relaţie proastă cu familia, mă înţeleg bine cu toţi, doar că atunci când eram mai mic, acum vreo cinci, şapte ani, tatăl meu venea acasă beat, şi bănuiţi ce se întâmpla. Acum este OK, dar nu am iubirea aceea faţă de el, doar respectul.

Am crescut la bunici până la vârsta grădiniţei; bunicul a murit când eram mic, iar pe tata îl uram din cauză că o bătea pe mama. Acum s-au liniştit, dar nu pot să-i iubesc, nu simt nicio iubire pentru niciunul din ei. Am respect faţă de ei, pentru că m-au crescut şi mi-au oferit un acoperiş şi masă, dar nu am simţit dragostea lor niciodată. Indiferent ce s-ar întâmpla, aş putea supravieţui şi fără ei, pentru că oricum nu am iubirea lor. Sunt cel mai mic dintre fraţi, iar până la mine dragostea este risipită, şi numai pe mine m-au crescut bunicii, adică pe ei nu i-au dat. Am un frate pe care mama îl iubeşte enorm, tot timpul se laudă cu asta. Pe mine însă nu mă iubeşte.

Sunt multe, dar cu greu, cu durere şi cu tristeţe le-am acceptat, am trecut peste. Problema mea este alta: sunt homosexual şi nu vreau. Adică am şi eu vise, vreau copii. Sper să pot.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *