Despre mine ştie doar mama mea, care m-a prins sărutându-mă cu Adi. I-a fost greu să accepte din prima, dar cu timpul s-a acomodat. Bineînţeles, a început să spună că e un blestem pe noi şi chestii din astea. A fost şi pe la preoţi, dar… nimic.

Mai am un frate şi două surori. Eu sunt cel mai mic. Fratele meu are treizeci şi cinci de ani, e căsătorit şi are o fetiţă de şapte ani. Să vă spun cum mă înţeleg cu cumnata mea? Unul „hăiţi” şi altul „cea”. O soră are treizeci şi patru de ani, doi copii, o fată de unsprezece şi un băiat de doisprezece, iar cumnatul meu e plecat în Italia. Şi-a găsit de lucru pe şantier. Iar cealaltă soră are treizeci şi doi de ani şi e divorţată, are un copil de zece ani. A divorţat la un an după ce a născut, s-a recăsătorit patru ani mai târziu, dar a divorţat după un an, şi de trei ani umbla cu cineva, iar acum s-au certat. Am să vă povestesc, pentru că sunt şi eu implicat, ca să zic aşa.

Cu părinţii mă înţeleg foarte bine, mai ales cu mama, iar cu tata nu pot să spun că nu mă înţeleg bine, dar mă crede tot un copil, toată ziua mă alintă, şi mă cam supără. Sunt pensionari amândoi, iar tatăl meu se simte prost. Acum câteva zile i-a venit rău de la rinichi cred, şi a trebuit dus la spital. I-au făcut nişte analize şi au zis că nu are nimic. Tata crede că are cu pancreasul, şi numai cu el nu vreau să aibă. Acum zice că se simte bine, dar nu prea cred.

Să ştiţi că fiecare, când a auzit numele meu, m-a întrebat de ce naţionalitate sunt: „Neamţ, italian sau ce eşti?” Eu sunt român! „Klaus” mi l-a dat mama, că-i plăcea mult numele acesta, iar celălalt prenume, tata. Numele meu de familie e un nume italian: străbunicul şi străbunica mea erau italieni. Sunt ortodox şi cred în Dumnezeu, cu toate că uneori m-am lepădat de El.

Dacă ar fi să vă scriu întreaga mea poveste şi tristă şi voioasă, aş începe chiar cu naşterea mea, când bunica (mama tatălui meu) şi mami se păruiau din zori până-n noapte în legătură cu numele meu. Nume am primit abia la o lună. Bunica vroia să-mi pună numele Niculă (aşa îl chema pe bunicul), iar mama nu şi nu, că ei nu-i place numele ăsta. Buni: „Ba da”, mami: „Ba nu”, până s-a enervat mama şi a zis: „Ştii ceva, eu l-am făcut, nu tu.” Oricum, bunica şi acum mă strigă „Niculă”, iar mami şi buni încă îşi mai scot ochii pentru mine.

Când am împlinit şase ani, chiar de ziua mea, a murit mama bunicii din partea mamei. Cum? Cică mătuşa mea ar fi căzut pradă unui blestem (să nu se poată căsători şi să nu aibă parte de bani). Bunicii mei erau disperaţi. S-a auzit că ar fi un vraci într-o comună la treizeci de kilometri de Oradea. Au plecat cu maşina cu cineva. Ce le-a spus vraciul nimeni nu ştie, pentru că au avut un accident de maşină în care au murit toţi trei, bunicii şi şoferul. Accidentul s-a produs într-o curbă foarte periculoasă.

După cum v-am spus, bunica (mama tatălui meu) nu se înţelegea bine cu mama, şi nici acum nu se înţeleg. Mama a leşinat la înmormântarea celor doi bunici, bunica i-a dat vin să bea, iar după înmormântare i-a zis tatălui meu că mama a leşinat pentru că era beată. Bineînţeles că au urmat certuri, ba mai mult, tati a lovit-o pe mami. Mama, deşi nu vroia, a cerut divorţul, iar la tribunal am fost nevoit să locuiesc cu tata, pentru că avea o situaţie financiară bună, mama nu lucra nicăieri şi o considerau, mai bine zis au acuzat-o, că ar fi alcoolică, iar copiii nu sunt lăsaţi cu persoane alcoolice.

La şapte ani am plecat la Craiova, unde am stat patru ani, tatăl meu fiind transferat cu lucrul, timp în care nu am mai văzut-o pe mama. I-am scris când eram în clasa a patra, când am dat peste adresa ei. Bineînţeles, a venit la mine şi ne-a găsit tata. M-a lovit şi a lovit-o şi pe mami, făcând-o în continuare beţivană, şi a ameninţat-o că, dacă se va mai apropia de mine, o va ucide. Tata a cerut să fie transferat la Braşov, unde am rămas încă patru ani, timp în care mi-am aranjat fuga. După ce am terminat generala, am fugit la mami. Tata şi-a dat seama unde aş fi putut fi, aşa că a venit după mine, dar… am rămas cu toţii împreună. Tata şi mama s-au împăcat. Credeam că filmul se termină aici, dar de fapt asta a fost partea întâi.

Partea a doua începe când ajung la liceu. Între timp, sora mea, Monica, certându-se rău de tot cu mama, iar pe urmă cu tata, a fost nevoită să se mute din apartament şi a stat cu chirie. Apartamentul a fost vândut de mama, care mi-a cumpărat mie o garsonieră, restul banilor depunându-i la bancă. Ai mei s-au mutat la ţară, iar bunica, vrând, nevrând, a acceptat împăcarea părinţilor mei.

Mie, cum am trăit numai cu tata, mi-a fost greu să mă uit după fete. Îmi plăceau bărbaţii, ştiam că sunt mai în siguranţă cu ei. De multe ori l-am surprins pe tata gol, din întâmplare, şi mi-a plăcut să văd numai bărbaţi goi.

Prin noiembrie m-am gândit să vorbesc cu Monica să vină să stea cu mine, pentru că refuza să stea cu cealaltă soră a mea. A acceptat repede, promiţându-mi că-mi va face mâncare şi va spăla rufe. Dar nu pentru asta am chemat-o să stea cu mine, pentru că ştiu să gătesc mai bine decât mama. De multe ori o scutesc şi fac eu mâncare. Şi ce mâncare!

Totul merge bine, până când ajung să-l cunosc pe iubitul ei (acum fostul). Eram în clasa a zecea. Avea treizeci şi cinci de ani şi adevărul este că arăta foarte bine. Mi s-a destăinuit că ar fi bisexual şi, dacă mă deranjează, să-i spun. Am zis că nu mă interesează ce e şi ce nu e. În fine, sarcasmul lui ne-a cucerit pe toţi, făcându-ne să avem mai multă încredere în el. Ca să vezi, el era foarte gelos nu numai pe sora mea, ci şi pe mine. De ce? Ea lucra o zi cu o zi, de la şapte dimineaţa la opt seara şi ajungea târziu, iar eu după ora nouă seara ieşeam cu prietenii. A început să facă gură că sora mea s-ar uita numai după taximetrişti, iar eu mă distrez noaptea cu toate… Lucru ce a ajuns la urechile tatălui meu. A început un scandal de proporţii. Bun! S-a uitat.

În clasa a unsprezecea, în ultima zi de şcoală, nepoţelul meu, Dorin, era la fratele meu, cu fiica lui, iar sora mea era la serviciu. Am ajuns pe la ora zece acasă, unde-l găsesc pe el. Vesel ca de obicei. S-a legat de mine. A început să mă strângă la pieptul lui, îmi zicea că mă iubeşte şi că nu poate trăi fără mine şi că ce s-ar face el dacă eu plec în vacanţă? Ba mai mult, mi-a zis că va veni tot a doua seară să mă vadă. Bineînţeles că am încercat să scap din braţele lui, dar nu am putut. M-a trântit pe canapea şi a sărit la mine. Vroia să mă violeze, dar l-am lovit cu scaunul care se afla prin apropiere; i-am spart capul. Am încercat să mă îmbrac repede, ca să scap de el. M-a lovit atât de tare, încât am crezut că mi-a rupt maxilarul. În cele din urmă, am reuşit să fug.

M-am întors acasă la zece noaptea, în speranţa că nu-l voi găsi acolo. Când am intrat înăuntru, am crezut că pic jos. Sora mea şi el. Am tăcut. M-am aşezat pe canapea. El m-a întrebat unde am fost, iar eu am zis: „Cu prietenii.” Sora mea a plecat la baie. „Să nu îndrăzneşti să povesteşti ce s-a întâmplat, ca să nu ţi se întâmple ceva.” Nu am îndrăznit să spun nimănui. Pur şi simplu, m-am închis în mine. Am plecat a doua zi la ţară, iar la trei zile după plecarea mea, sora mea şi el au ajuns şi ei, nervoşi foc. „Bun! S-a aflat!” mi-am zis eu, dar să vezi: „De ce ai furat o sută cincizeci de mărci germane?” m-a întrebat el, când eram cu toţii la masă. Eu nici nu ştiam că ei au mărci, Dumnezeu mi-e martor că nu le-am furat niciun ban. Ba că numai eu i-am putut lua – şi sora mea. Nu am crezut-o în stare să zică aşa ceva. Adică eu o primesc în casa mea, iar ea mă acuză pe mine de furt? Am crezut că, nu ştiu, explodez de ura pe care o aveam. Am fost acuzat de furt! „Nu credeam că ai să ajungi un hoţ” (tata). Numai mama m-a apărat, că dacă aş fi luat banii, s-ar fi văzut ce mi-am cumpărat cu ei. Dar asta nu m-a ajutat cu nimic. Închei aici o parte din viaţa mea.

În legătură cu garsoniera. Era a tatei, urma să treacă pe numele meu după ce împlineam optsprezece ani. Dar nu a fost aşa. Chiar despre asta voi scrie acum.

Am revenit în oraş odată cu începerea ultimului an de liceu. Era un an greu pentru mine. În cele trei luni (octombrie, noiembrie, decembrie) în care s-au întâmplat destule, Paul şi Monica, sora mea, pun la cale un plan ca să-mi ia garsoniera. Uite ce au făcut. El are pe cineva la poliţie – are el mai mulţi. Îl pune pe unchiul său drept tata. Îi face buletin, certificat de naştere şi de căsătorie, şi declară garsoniera pe numele lu’ soră-mea. Slavă Domnului că a avut şi ea minte.

Eu încercam să uit ce s-a întâmplat cu Paul, dar el nu mă lăsa. Mă necăjea tot timpul. Că nu-i deschid uşa la timp sau că o ţin închisă toată ziua. „Că nu intră nici… pe tine.” Între timp, aflu că intenţionează să vândă garsoniera. Bineînţeles că mi-a cerut permisiunea să cumpere un apartament. Am acceptat, pentru că rămânea tot pe numele meu şi mai puneau ei bani de la ei. De unde aveau bani? Lucrau la aceeaşi firmă, furau carne şi slănină şi mergeau să o vândă pe la magazinele din Cluj, Timişoara şi Arad.

Pe lângă toate astea, iar vine Paul şi-mi bagă mie în cap că sora mea se întâlneşte cu nu ştiu cine şi s-ar putea („Nu s‑ar putea, ci sigur”) că are sifilis. „De ce mai umbli cu ea?” am întrebat eu. Sincer să fiu, nu l-am înţeles ce a zis. Dar îi spune lu’ soră-mea că, de fapt, eu am sifilis, că i-am spus că m-am încurcat cu o prostituată, pe numele ei Lucica (fosta mea colegă de liceu). Nu am apucat să mă apăr pentru că nu am putut, fiindcă amândoi au o gură cât o şură, şi am zis că mai bine tac. S-au dus la ceva medic şi mi-au adus nişte medicamente. Nu le-am luat. Am minţit că le iau, dar le aruncam în coş, până când m-a prins el că nu le beau.

Între timp, cunosc un tip la şcoală. Îl chema Marius. Arăta foarte bine şi se purta frumos cu mine. Era la seral în anul doi, cred că profesia încălţăminte, nu mai ţin minte. Nu am făcut-o niciodată cu el, doar ne sărutam. Dar iată cum ne-am întâlnit. A apărut un anunţ în revista… (pe vremea aceea citeam revista asta): „Tânăr simpatic, doresc să cunosc un băiat brunet până în optsprezece ani, numai din Oradea.” Nu am stat pe gânduri, i-am scris. El era din apropiere. Eu pe tipul ăsta îl cunoşteam din clasa a unsprezecea, dar pe atunci numai ne salutam. Mi-a propus să ne întâlnim în Parcul…, un loc nici prea retras, nici populat, într-un cartier de bogătaşi; pe acolo sunt nişte vile de-ţi pică ochii. Bineînţeles că noi nu ştiam cum arătam (vorbeam doar la telefon), asta credeam eu, dar…

A început o poveste de dragoste la care eu nu puteam pune suflet, cum s-ar zice. Nu ştiu de ce, dar nu am simţit nimic care să mă satisfacă. Şi cred că am făcut bine că nu am pus suflet, fiindcă acum îl urăsc pe Marius. Crăciunul l-am petrecut cu el şi cu nişte prieteni, la el. Şi am jucat „cruce”, în cine rămâne, adică cine pierde face striptease. Am acceptat pentru că eu niciodată nu pierdeam la jocul acesta, însă am avut neplăcuta surpriză să pierd.

Vine Revelionul, pe care l-am petrecut cu părinţii la oraş, cu cealaltă soră a mea, Tatiana, şi cu nepoţii; cumnatul meu, fiind taximetrist, lucra. Monica plecase cu Paul la Braşov la Poiană, iar pe Dorin, fiul ei, l-a lăsat cu noi. Seara îmi deschid şi eu gura, acuzându-l pe Paul că se comportă ca un animal cu mine. Le-am spus şi despre chestia cu sifilisul, că aş fi încurcat cu Lucica, că el a inventat totul, iar ai mei au rămas şocaţi. Mai puţin tata, căruia nu-i venea să creadă. Zicea că mi s-a urcat şampania la cap. Dar nu-mi păsa dacă mă crede sau nu. Mă simţeam ceva mai uşurat. Tatiana şi Avram, după câteva zile, mi-au propus să mă mut cu ei. Nu am acceptat pentru că aveam deja o casă, nu-i aşa? (Aveam.)

Am uitat să vă mai spun ceva. Prin decembrie, seara, după ce m-am despărţit de prieteni, am plecat acasă. Era ora şapte. Paul nu era la noi, iar eu am deschis televizorul ca să mă uit la Sunset Beach. A venit Paul. „Ce… cu televizorul ăsta, toată ziua merge, numai consumi curentul. Tu nu vezi ce scump e, că nu tu plăteşti. Ia stinge-l!” A sărit nepotul meu, Dorin, care i-a luat telecomanda din mână, ca să nu-l stingă. Sora mea era în bucătărie şi nu văzuse faza cu telecomanda. Bineînţeles că a urlat la mine că aş fi luat telecomanda de la el din mână. „Nu tu ai cumpărat televizorul. De ce te uiţi la el?” Apoi, către sora mea, care-şi făcea apariţia: „Şi tu eşti vinovată, a ajuns propriul tău frate să te comande pe tine.” „Eu nu dau ordine la nimeni, iar tu nu mai fă gură în casa mea, ai înţeles?” „Atunci de ce nu plăteşti şi tu la Asociaţie?” Eu nu plăteam pentru că îi dădeam soră-mii în fiecare an o sumă (ce-i drept, o dată), iar cu aceşti bani putea să plătească pe tot anul o persoană. Lucru pe care el nu l-a ştiut, şi i-am zis. Nu i-a plăcut. A ieşit afară din garsonieră înjurându-mă. Apoi nu a mai vorbit cu mine.

Iată că a venit şi ziua când trebuia să ne mutăm. Paul a lipsit toată ziua, pe motiv că l-ar fi trimis şeful său la Timişoara cu carne. Am ajuns în noul apartament. Era foarte luxos şi totul era mobilat cu o mobilă… ai de capul meu! Super!

„Că stau prea mult acasă”, a început el iar. Dar eu nu mai puteam să mă tot plimb, fiindcă mă aştepta bacul şi examenul la facultate. Că nu iau eu nici bacul, nici la facultate nu intru, pentru că-s prost bâtă. „Da, aşa nu voi lua eu bacul, dacă mergi pe la şcoală să plăteşti pe directoare.” Că nu-l salut când intră în casă. Acum să stăm puţin să ne gândim. Cine salută primul? Cel dinăuntru sau cel care intră, indiferent de vârstă? „Că tu trebuie să mă respecţi, că-ţi pot fi tată.” „Te respect cum mă respecţi şi tu, cu meschinăria pe care o ai în tine”, am zis eu. „Cum adică?” „Caută în dicţionar, ca să vezi ce deştept sunt. Tu ce crezi, că nu mi-am dat seama că pentru aceea nu mă laşi în pace, pentru că nu te-am lăsat să te culci cu mine?” Nu a vrut să recunoască la început, dar pe urmă l-am făcut să recunoască. Mi-a zis că mă urăşte şi că va face tot posibilul să-mi distrugă viaţa, că are dovezi că mă prostituez şi că va dovedi asta în faţa părinţilor mei. Chiar l-am rugat să o facă. Apoi mi-a părut rău.

Am plecat în sat şi le-am spus alor mei ce s-a întâmplat. Atunci tati s-au supărat foc şi a plecat a doua zi la oraş, ce-i drept fără mine, şi s-a certat cu sora mea. Sincer, îmi era frică să merg acasă în Oradea. O noapte am dormit la Tatiana, apoi am plecat. A început un scandal. Că eu nu văd câte a făcut Paul pentru noi? „Ba da, încă foarte multe, mai ales mie.” Că el mie nu mi-a făcut niciun rău. Nu i-am zis chestia cu violul, că ar fi zis că-s dus de-acasă. Aşa că am tăcut şi am suferit.

Când tati s-a certat cu sora mea, nu a dat şi de Paul. Se termină şi luna martie. Începe aprilie, când îmi dispare periuţa de dinţi. Am întrebat-o pe sora mea dacă nu a văzut‑o ea. A zis că nu a văzut-o. Am plecat în sat. Când am revenit, iar scandal, cu Paul şi cu Monica. Că numai eu am aruncat periuţa de dinţi şi acum zic că mi-ar fi furat-o Paul, ca să-l bag în vină, ca părinţii mei să-l urască şi mai tare. Iar eu aşa ceva nici nu am vorbit cu ai mei, nici despre dispariţia periuţei de dinţi, nici că ar fi luat-o Paul. Mai bine tăceam din gură, dar aşa-mi trebuie, de parcă n-aş fi fost cu lecţiile învăţate. Puteam să merg să-mi cumpăr alta, numai că aşa-i omul. Ştiţi ce a făcut? Mi-a aruncat bani ca să merg să-mi cumpăr o periuţă de dinţi. Nu i-am luat, i-am lăsat pe jos, spunându-le că am bani.

Încă ceva ce m-a deranjat foarte mult şi nu m-am abţinut să nu le zic. Mi-a spus că folosesc săpunul şi şamponul lor. Nu era adevărat. Erau toate ale mele. Săpun antibacterian, şampon, spumă fixativă, parfum, deodorant şi mai ştiu eu ce, toate erau ale mele, le-am cumpărat de la Oriflame. Că de unde am avut eu atâţia bani? Pur şi simplu, mă considera ca pe unul de pe stradă. Iar el, când se spăla şi se parfuma cu obiectele mele, tăceam. Nu am zis nimic că am reuşit să mă spăl cu şampon numai de două ori, nu am zis nimic că mi-a spart sticluţa de aftershave. Că eu nu am nimic, toate el le-a cumpărat. „Că faci de patru ori pe săptămână baie şi deja a început să cadă zugrăveala.” Dar ştiţi ce-i culmea? Zugrăveala cădea în hol, nu în baie. M-a scos din vană şi m-a târât după el să văd cum cade zugrăveala.

Într-o zi nu a fost apă caldă şi nici rece toată ziua. Seara a venit cea rece. A început să urle la mine că de ce nu am spălat vasele, că mâncăm ca porcii (se referea la mine şi Dorinel) şi nici nu ne grăbim să le spălăm. „Tu nu vezi că mă joc cu nervii tăi?” mi-a zis el în faţa lui Dorin. „Nu trebuia tu să mergi să te plângi lui taică-tău pentru toate cele întâmplate. Eu am vrut să te pun la încercare, ca să văd cum judeci şi să te ajut să intri la poliţie.” „Parcă vroiai să te răzbuni pe mine”, i-am amintit eu. „Era o glumă.” Nu l-am crezut.

Şi acum mă bombardează el şi mă loveşte unde mă doare cel mai tare. Pe 5 iunie, nu uit ziua asta cât voi trăi, vin tati şi mami la noi, când apare Paul. „Acum am să vă arăt eu vouă! Klaus nu e cine pare.” Atunci le arată pozele în care făceam striptease (jocul de la Crăciun cu Marius). În momentul acela, în care toţi se uitau la mine cu ură, ca la un gunoi, iar Paul zâmbea fiindcă în sfârşit a ajuns să se răzbune, îmi venea să sar de la etaj. Nu ştiam cum să le explic că, de fapt, era o joacă. Însă am observat ceva, eram într-un bar de noapte, nu acasă la Marius. Mi-am dat seama că falsificase poza pe calculator. Îi uram şi pe Paul, şi pe Marius.

Tata mi-a tras o palmă atât de tare, încât am crezut că-mi sar ochii din orbită. „Mi-e ruşine cu tine!” Mama plângea, nici tata nu s-a putut abţine. Şi, ca să fie tacâmul mai plin, Paul a zis: „Cred că ai stat cam mult pe aici, ar fi cazul să pleci.” „E casa mea!” am zis eu. „A fost. E pe numele lu’ soră-ta. Cred că ocupi loc… Prea mult loc.”

În acele clipe, am simţit că nu mai am pentru ce trăi. Eram distrus. Cei care m-au primit cu braţele deschise au fost Tatiana şi Avram, care m-au făcut, cu timpul, să privesc lumea cu alţi ochi. Am luat bacul, iar la băieţi nici nu mă mai gândeam. Îi uram. Uram pe toţi cei care îmi ieşeau în cale. Aveam încredere doar în Tatiana şi Avram. Mi-au spus că pot să locuiesc cu ei, dacă vreau.

În septembrie, am fost la sora mea Monica. Mai bine dormeam în timpul acela. Am aflat că mama i-a zis că sunt homosexual. Cred că mama mă urăşte pentru chestia asta, dar nu se arată. Mariana m-a „boxat” cu nişte întrebări la care nu găsea niciun răspuns, dar nici eu nu i-am dat vreunul. Eu: „Noi doi nu am fost, nu suntem şi nici nu vom fi vreodată pe aceeaşi undă. Credem diferit!” Ea: „Tu ce crezi, că noi îţi vrem răul? Mama e distrusă şi nici nu vrea să mai audă de tine până ce nu te vei lăsa de asta. Nu ştiu, du-te la un psiholog, vorbeşte cu el dacă se poate face ceva. Se zice că Dumnezeu te ajută, dar trebuie să te ajuţi şi tu pe tine. Eu nu te mai înţeleg. Ce puteţi vorbi voi între voi? Cum te simţi cu un bărbat? Tu crezi că lui Dumnezeu Îi place ce faci? Eu totuşi te sfătuiesc să te întâlneşti cu o fată, dacă poţi să uiţi asta.” Eu: „Să ştii că eu uit cam greu un lucru.” Bine, m-am referit şi la cele întâmplate între noi. Ea: „Încă mă mai urăşti, aşa-i?” Nu i-am dat un răspuns. Am venit acasă urând pe toată lumea. Câteodată aşa îmi vine să plec de acasă, să nu mai văd pe nimeni.

Cu Paul m-am mai întâlnit o dată şi m-am întors cu spatele la el. Mi-a zis că nu e nevoie, că nu mai are nimic cu mine. Mă întreb ce o fi cu el.

În octombrie, iar am avut probleme. Credeam că am să mă întorc la Braşov fără să ştie nimeni. S-a întors „uraganul în paradis”, Paul, ex-cumnatul. În legătură cu ce s-a întâmplat acum cinci ani, când am venit în oraş. Primesc foiţe de la poştă că aş fi primit un colet de la Bucureşti, dar cu numele…, însă eu nu am scris la nimeni ca să-mi trimită colet. Iar numele de… l-a avut Monica când fusese măritată. Bine, după divorţ toţi îi ziceau doamna…, nu pe numele de fată. Credeam că avea legătură cu Paul. Ba mai mult, am descoperit cine îmi dă telefoane şi geme. Paul! Când am ridicat receptorul, l-am auzit că vorbea cu cineva, chiar a zis: „Vreau să vorbesc cu Klaus.” Eu: „Da, eu sunt”, şi a început să geamă la fel cum făcea şi până acum, când nu am ştiut cine mă sună.

M-a căutat şi la serviciu la piaţă, ameninţându-mă în legătură cu ce se întâmplase acum patru, cinci ani, în iunie. V-am povestit în legătură cu tentativa de viol. Cică m-ar denunţa la poliţie că aş fi vrut să-l omor când l-am lovit cu scaunul şi că nu am nicio dovadă că a vrut să mă violeze. Eu: „Dar nici tu că te-aş fi lovit cu scaunul.” El: „Nu fi aşa de sigur.” Eu: „Toate astea s-au întâmplat acum patru, cinci ani. De ce nu ai plecat atunci la poliţie? Acum cazul e închis.” El: „Atunci nu aveam dovadă că m-ai lovit, acum am. Le voi spune că m-ai şantajat.” Eu: „În legătură cu ce?” El: „Voi găsi eu ceva.”

Nu ştiam ce să mai fac. Credeam că singura soluţie era să plec din oraş. Unde aveam să locuiesc? În chirie. Oraşul îl cunoşteam, apoi aveam să-mi caut un loc de muncă şi atunci chiar mi-aş fi luat viaţa de la capăt. Aveam să las urme dureroase în familie, dar era ultima mea soluţie. Numai pe mine mă căuta, pe Monica nu. Totuşi, era mai bine pentru ea, să nu-i provoace şi ei neplăceri.

Dar nu a fost să fie aşa. Acum vrea „pace”, nu ştiu ce l-a apucat. Oricum, nu mă interesează, vreau să dispară din viaţa mea. Încă mă mai sună să ies cu el şi chestii din astea. Nu cred că voi mai pleca din oraş. Simt nevoia să mă lupt cu Paul, dacă e cazul. Ştiu că încearcă să se joace cu mintea mea, dar nu-l voi lăsa şi nici nu am să le spun alor mei (dacă mă lasă în pace) că a încercat să mă violeze. Cred că e mai bine aşa, să se uite totul. Nu?

Închei cu un răspuns pe care l-am primit pe blogul meu de la un necunoscut, răspuns care m-a speriat de-a binelea.

SINUCIDEREA. PLĂCERI INTERZISE

Nu mai am puterea să lupt. Mi-a scăzut toată încrederea, nu mai rezist presiunilor din interior. Viaţa mea a devenit un calvar, un coşmar ce nu se poate deosebi de nicio esenţă, de niciun adevăr mai absolut ca moartea. Ce am făcut, Doamne, să merit asta? Sunt iarăşi pe culmea pierzării şi mai am un singur pas până la a-mi curma zilele… Un singur pas şi e atât de aproape! Oricât de mult aş vrea să mai trag de viaţă, nu mai am de ce. Sinucigaşul trăieşte senzaţii cumplite. Niciodată nu am coborât atât de mult în haos, în neant. E groaznic, orice aş face se întoarce înzecit împotriva mea. Sinucigaşul pierde totul, treptat şi, în mod sigur, devine singur, convins şi cert în a renunţa la viaţă.

De ce să mai trăiesc? Nu vă mai miraţi de ce se sinucid atâţia oameni! Din cauza inadaptării. Sinucigaşii sunt nişte oameni inadaptaţi vremii. Sinucigaşii au drame de conştiinţă cum niciun om normal nu poate avea. Normal e prea mult spus. Un om simplu.

Imagini trepidante îmi fug prin faţa ochilor şi plâng iarăşi. Dar nu e suficient. Nu pot să cred şi mă uimesc pe mine însumi, toată fiinţa mea. Cad într-o agonie, într-o letargie lentă, şi trăiesc cu speranţă şi după moarte. „Nu mai am pentru ce trăi!” este cel mai strigător gând ce-mi trece acum. Am crezut că pot trece peste mai multe sau pot avansa peste necazuri. Nu am reuşit. Sunt un învins, un laş.

Nu mă condamnaţi nici după moarte, pentru că nu aveţi de ce. Cât am fost lângă voi, nu aţi putut să mă cunoaşteţi. Nu aţi vrut sau nu aţi putut, dar nu îmi mai e frică de nimic. Sinuciderea devine copleşitoare, singura şansă, singura portiţă care te lasă să pleci cu zâmbetul pe buze. Unii vor să trăiască, alţii vor să moară. Ce ironică e viaţa!

Cufundat într-o iluzie eternă, viaţa îşi depărtează totul. Păcat! Sinucigaşii sunt nişte genii neînţelese de oamenii simpli. Păcat de tot! Parcă şi timpul nu mai contează pentru mine. Văd oameni absurzi, imagini diafane, alimentări iluzorii, naivităţi obscure, totul inclus într-o singură carte, cartea vieţii. Ce soartă idioată am avut! „… să mă ia!” ţipa copilul, îndreptându-se spre camera sumbră.

Sinucigaşul îşi pune probleme, se întreabă şi are mii de întrebări fără răspuns. Răspunsuri pe care nimeni nu le ştie. Un heterosexual nu şi-ar fi pus niciodată problema idealului sau că de ce este mai urâţel. Niciodată! Un heterosexual va fi un om simplu şi nici prin gând nu-i va trece să se întrebe sau să ceară răspunsuri. De ce m-am încumetat eu să mi le pun? Urăsc pe toţi şi pe toate. Totuşi, nu eram urât. Urăsc homosexualii şi mă urăsc pe mine. Mereu vor fi singuri! Pentru că vor căuta un absolut fizic, un Făt-Frumos din poveste.

Nu mai pot scrie de lacrimi. Aceste înscrisuri să-mi rămână ca amintire spre eternitate.