Am învăţat să am compasiune pentru părinţii ai căror copii trăiesc într-un stil de viaţă diferit de cel în care am fost noi învăţaţi să trăim. (1 Petru 3:8)

Am învăţat să-mi pese de prietenii lui, în speranţa de a face o diferenţă, şi că este posibil să accept pe cineva, fără să îi aprob comportamentul. (Iuda 1:22)

Am învăţat că nu sunt responsabil pentru alegerile lui, pentru că fiecare dintre noi trebuie să răspundă personal înaintea lui Dumnezeu. (Filipeni 2:13)

Am învăţat să mă rog neîncetat. (1 Tesaloniceni 5:7)

Am învăţat să consider această perioadă de „testare a credinţei mele” o binecuvântare, deoarece mă va sensibiliza pentru a le arăta compasiune celor care suferă. (Iacov 1:2-3)

Am învăţat să Îi cer lui Dumnezeu înţelepciune pentru deciziile pe care trebuie să le iau. (Iacov 1:5)

Am învăţat ce este adevărata prietenie şi cum să fiu un canal al dragostei lui Dumnezeu. (Proverbe 18:24)

Am învăţat ce este dragostea necondiţionată. (1 Corinteni 13:48)

Am învăţat despre răbdare. „Cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea.” (Isaia 40:31)

Am învăţat să-mi încredinţez copilul lui Dumnezeu şi, în consecinţă, să îi iubesc pe foştii homosexuali şi pe cei care se luptă cu homosexualitatea ca pe copiii pe care Dumnezeu mi i-a trimis pe cale. (Proverbe 11:21)

[Everything I Needed to Know to Be a Better Christian I Learned from Having a Son Who Is Gay. Copyright © Parents and Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune.]

Următoarea listă a fost scrisă de un tată de pe lista noastră de e-mail Healing Hearts şi este folosită cu permisiune. Ea conţine remediile pe care le învăţă el în timp ce procesează emoţiile pe care le simte în relaţia cu fiul său care se luptă cu homosexualitatea. Dacă vrei să te alături grupului prin e-mail Healing Hearts, trimite un paragraf la dhitz@recmin.org explicând motivele. Informaţii despre membralitate pot fi obţinute la aceeaşi adresă.

1. Să ne iubim copiii necondiţionat. Pentru noi, aceasta înseamnă că nu vom judeca un păcat ca fiind mai mare decât un alt păcat.
2. Afirmă adevărul, dar odată ce l-ai afirmat, nu este nevoie să-l tot baţi la cap pe copilul tău cu el. Mesajul nostru este: „Credem că te poţi schimba prin puterea lui Isus Cristos. Ştiu că nu crezi că poţi şi îţi vom respecta sentimentele, dar aşteptăm, de asemenea, ca tu să respecţi sentimentele noastre.”
3. Iubeşte-l pe noul lui prieten cum ar fi făcut-o Isus. Aceasta nu înseamnă că ne place relaţia lor. Precum spunea soţia mea: „Îl văd pe noul lui prieten doar aşa – ca pe cel mai bun prieten al lui. Nu vreau ca ei să se concentreze asupra vieţii noastre sexuale, deci de ce ar trebui ca noi să ne concentrăm asupra vieţii lor sexuale?”
4. Roagă-te, roagă-te, roagă-te! Când ne ducem la Dumnezeu pentru tărie, El ne dă pacea care întrece orice pricepere. Uneori trebuie să fac asta zilnic, iar alteori în fiecare ceas.
5. Citeşte, citeşte, citeşte! Citesc despre subiectul homosexualităţii şi realizez că nu cunosc prea multe.
6. Vorbeşte cu alţii care au trecut prin aşa ceva. Grupul prin e-mail Healing Hearts este grozav. Postări foarte bune, cu noi mesaje zilnic.
7. Ignoră-i pe fariseii din biserică. Ştiu că sună rău, dar cei mai mulţi din biserică au fost învăţaţi să condamne homosexualitatea şi să nu iubească omul. Nu voi spune niciodată: „Iubeşte păcătosul şi urăşte păcatul”, aceasta doar îi îndepărtează pe cei cu atracţii faţă de persoanele de acelaşi sex, ci mă voi duce la ei aşa cum o face Isus – fără să le scuz păcatul.
8. Citeşte Biblia. Dumnezeu vorbeşte mult despre toate păcatele, nu doar despre homosexualitate.
9. Respiră… şi trăieşte fiecare zi pe rând. Niciunul dintre noi nu ştie ce va aduce ziua de mâine.
10. Dă drumul copilului tău şi lasă-L pe Dumnezeu să lucreze. Cred că dacă pot să rezolv problema asta, viaţa ar fi perfectă, apoi realizez că mă joc de-a Dumnezeu.

[Ten Steps for the Parent with a Healing Heart. Copyright © 2006 Reconciliation Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Pam şi Judy

Pam şi Judy sunt amândouă membre ale grupului de părinţi Healing Hearts şi prietene ale Reconciliation Ministries. Pam ne face cunoscut ce are pe inimă, din perspectiva unui părinte care a aflat recent că fiul şi fiica ei se identifică drept homosexuali. Judy ne face cunoscut ce are pe inimă, ca o mamă care face această călătorie de mulţi ani – prin lacrimi şi prin bucurii. Înţelepciunea şi dragostea acestor două doamne sunt de nepreţuit.

Pam – Inima unui părinte aflat de curând pe acest drum

Eşti un părinte care tocmai ai aflat că fiul sau fiica ta sunt homosexuali? Ei bine, dacă ochii tăi umflaţi de plâns se pot concentra pentru a citi aceste rânduri – atunci există speranţă pentru inima ta rănită. În primul rând, vreau să afirm clar că nu sunt o expertă în această chestiune, ci doar un părinte care se află în situaţia ta. Mă simt îndemnată să scriu acest articol, în speranţa că vă va fi de ajutor acelora dintre voi care tocmai aţi aflat despre copilul vostru.

Înainte ca fiul meu să-mi spună vestea, nu mă gândisem prea mult la subiectul homosexualităţii. Exista acolo, undeva şi acolo rămânea. Apoi, în acea zi fatidică din luna ianuarie a anului 2006, fiul meu în vârstă de şaisprezece ani mi-a spus că este homosexual. Dintr-odată, viaţa s-a oprit în loc, homosexualitatea nu mai era „acolo, undeva”. Intrase în casa noastră, iar viaţa nu avea să mai fie niciodată la fel. Îngăduiţi-mi să o spun din nou: „Viaţa nu avea să mai fie niciodată la fel.” Aţi citit aceste cuvinte având o reacţie negativă? Totul a fost negativ la început. Lacrimile, durerea, nopţile fără somn, zilele mistuite de gânduri, gânduri, gânduri. Aveam nevoie de toată puterea pentru a face o listă de cumpărături, ce să mai zic de folosirea unei cutii de paste cu sos pentru prepararea cinei. Nu uitaţi, procesul natural şi necesar de jelire trebuie să aibă loc înainte ca să putem înainta şi, odată ce ne revenim, nu există nicio garanţie că nu vom fi din nou copleşiţi, ceea ce este, de asemenea, în ordine. Să treci prin aşa ceva este un proces.

Prima mea sugestie pentru un părinte care a aflat de curând despre homosexualitatea copilului său este să se informeze despre subiectul homosexualităţii. Site-ul Restored Hope Neywork constituie o resursă grozavă cu care poţi începe. Un fapt care m-a mângâiat este că am înţeles devreme că homosexualitatea nu se referă numai la sex. Este o problemă relaţională. Homosexualul are o dorinţă fierbinte de susţinere din partea celor de acelaşi sex. Acolo vei găsi, de asemenea, mărturiile personale ale unor bărbaţi şi femei care au ieşit cu succes din homosexualitate. Nimic nu este imposibil cu Dumnezeu.

În al doilea rând, iubeşte-ţi copilul din toată inima. Are nevoie să îl iubeşti necondiţionat… Îţi poţi imagina prin ce a trecut el? Dumnezeu a pus cu adevărat într-o perspectivă corectă durerea mea egoistă, când fiul meu a împlinit şaptesprezece ani. A suflat în lumânările de pe tort, s-a uitat la mine şi mi-a zis: „Acum ghiceşte ce mi-am dorit în toţi aceşti ani.” O, Dumnezeule, iartă-mă pentru toate plângerile şi murmurele, şi întrebările, şi pentru că am derulat în cap iar şi iar banda „ce-ar fi fost dacă”! Evident că nu pot repara asta, fiul meu nu poate repara asta. Ding-ding-ding… Este timpul să mă întorc la Dumnezeu!

Cunoaşteţi acel mic cuvânt numit „încredere”? Ei bine, este în toată Biblia. Şi ştiţi, când am spus: „Viaţa nu va mai fi niciodată la fel ca înainte”, ei bine, glorie, aleluia, viaţa poate fi mult mai plină de sens când te afli într-o relaţie profundă cu Creatorul tău. Când ni se întâmplă evenimente care ne schimbă viaţa, le putem lăsa să ne modeleze sau să ne zdrobească. Cea dintâi şi cea mai puternică linie de apărare este rugăciunea. În mod firesc, prima noastră rugăciune este ca Dumnezeu să ne schimbe circumstanţele, dar dacă lucrurile nu se schimbă, trebuie să ne schimbăm atitudinea. Începe prin a schimba lucrurile pe care le rosteşti. Cuvintele care ies din gura ta au putere! Încetează să-ţi reafirmi suferinţa şi alege să lauzi. Celebrează măreţia Dumnezeului nostru, chiar dacă durerea pe care o simţi este copleşitoare. Încearcă să rosteşti ceva pozitiv. Aminteşte-ţi că tot ce ni se întâmplă nu este o surpriză pentru Dumnezeu. A fost cernut prin mâinile Lui înainte de a ne lovi. Ştiţi ceva? Dumnezeu ne-a încredinţat această circumstanţă. Acum este decizia noastră cum ne raportăm la ea.

În al treilea rând, împărtăşeşte sentimentele tale cuiva de încredere. Există un grup minunat de părinţi numit Healing Hearts, care se întâlneşte în diferite locaţii din zonă. Există numere de telefon disponibile pentru nevoi imediate, iar un grup online prin e-mail este deschis douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, şapte zile pe săptămână, pentru a pune întrebări, a primi sfaturi şi a oferi înţelegere. Ne aflăm toţi împreună în această călătorie, unii de mai mult timp decât alţii, dar Dumnezeu ne ţine pe toţi în palma mâinii Sale. Nu există răspunsuri pentru o reparaţie rapidă, dar faptul de a vorbi cu alţi părinţi care păşesc pe aceeaşi cărare este o mare mângâiere. Faptul de a ne ridica unul pe celălalt şi pe copiii noştri în rugăciune este cel mai puternic aliat al nostru.

Prin urmare, am învăţat să-i iubesc pe homosexuali aşa cum o face Isus, fără a scuza păcatul. L-am lăsat pe Dumnezeu să-mi modeleze inima, să-mi schimbe atitudinea şi sper să fiu folosită de El spre gloria Lui.

Călătoria noastră ca părinţi a doi copii homosexuali şi începutul grupului Healing Hearts

Când al doilea copil al nostru ne-a spus că este homosexual, soţul meu şi cu mine am petrecut mai mult de un an mergând la consiliere creştină, încercând să aflăm ce am făcut greşit ca să avem doi copii homosexuali din patru. Ne dusesem la pastorul nostru şi îl întrebasem dacă ştia grupuri de suport sau alţi părinţi în situaţia noastră, dar el a spus: „Îmi pare rău, nu ştiu.”

O prietenă îmi povestise despre cărţile Barbarei Johnson, deci am făcut rost de una şi am început să citesc, după mai multe săptămâni în care plânsesem şi mă simţisem atât de ruşinată şi singură. Am sunat-o înnebunită pe Barbara Johnson şi, spre marea mea surpriză, a răspuns la telefon, i-am povestit despre situaţia mea şi am întrebat-o dacă avea cunoştinţă despre vreun grup de suport în zona noastră. Mi-a răspuns: „Nu, dar am vorbit cu o doamnă la ultima mea conferinţă şi mi-a făcut impresia că s-ar putea să încerce să înceapă unul.” A continuat: „Îţi voi da numele şi numărul ei şi vei vedea dacă a început unul, iar dacă nu a făcut-o, de ce nu v-aţi gândi la asta?” Am sunat-o pe acea doamnă numită Fran, care se afla încă în căutarea unui grup de suport, şi am întrebat-o: „Dacă te-am chema la noi acasă, ai veni?” A profitat imediat de oportunitate, iar după câteva zile m-a sunat la rândul ei şi m-a anunţat că mai avem două cupluri care ar vrea să vină.

Pe 11 septembrie 1994, patru cupluri rănite şedeau în camera noastră, unde pusesem pacheţele de şerveţele umede pe fiecare masă, crezând că toţi vom plânge. În loc de aceasta, am realizat că, fiindcă nu mai eram singuri şi ne aveam unul pe celălalt, ne simţeam deja mai bine. Am decis că era bine să planificăm următoarea întâlnire, dar mai întâi aveam să dăm un nume grupului. Am pus mai multe nume pe hârtie, dar nu ne-am putut decide în acea noapte. Într-o dimineaţă, soţul meu s-a trezit şi a zis: „Ce zici de Healing Hearts?” Le-am spus celorlalţi şi le-a plăcut.

Lucrul cu care am fost toţi de acord la prima întâlnire a fost că ne iubeam copiii, dar, fiind creştini, nu ştiam cum să ne purtăm cu ei fiindcă nu le acceptam comportamentul homosexual. Ceea ce am învăţat mai mult decât orice altceva în drumul pe care l-am străbătut este că doar când inimile noastre de părinţi sunt pe cale de a se vindeca, putem să vorbim cu copiii noştri şi să înaintăm cu calm în relaţia cu ei. Faptul de a rămâne fermi, inflexibili, doar ridică ziduri şi îi îndepărtează şi mai mult. Numai când am hotărât, după o lungă călătorie, că decizia pe care au luat-o pentru viaţa lor este între ei şi Dumnezeu, am fost în stare „să le dăm drumul şi să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze”. Grupul nostru nu şi-a lovit şi nu-şi va lovi niciodată fizic copiii homosexuali. În schimb, încercăm să învăţăm cum să lucrăm cu ei ca să menţinem familia împreună.

Cam cu trei ani în urmă, fiica noastră homosexuală a murit pe neaşteptate, iar lucrul care ne-a ajutat cel mai mult, în acele momente îngrozitoare, în afară de credinţa noastră în Dumnezeu, a fost că ea ştia că o iubeam şi că şi ea, la rândul ei, ne iubea. După moartea ei, pe când mă uitam prin lucrurile ei personale, am găsit o bandă în portmoneul ei: „Familia ta este o capodoperă a naturii.” Dacă aş vrea-o înapoi, chiar dacă ar fi tot homosexuală? Fiţi siguri că da!

Fiul nostru, care avea o relaţie dedicată de mai mult de opt ani, şi-a părăsit partenerul cu aproximativ doi ani în urmă şi locuieşte singur. Când soţul meu a murit anul trecut, fiul meu a mers la consiliere cu un capelan, din cauza durerii pe care o simţea. După consiliere a făcut câteva progrese majore şi spune că nu a fost niciodată mai fericit cu viaţa lui şi că-şi găseşte propria identitate. Mă rog zilnic să continue să se vindece şi să se maturizeze în identitatea lui. În ciuda a toate, îl voi iubi în continuare.

I-am spus fiului meu că mi s-a cerut să scriu această poveste, iar el mi-a zis: „Mami, pot să sugerez câteva lucruri, fiindcă ştiu oameni care nu au vorbit cu părinţii lor de ani de zile? Părinţii unora dintre ei au murit, iar ei nu s-au dus nici la înmormântare, din cauza anilor de respingere de care au avut parte în viaţă.”

Iată sugestiile fiului meu pentru părinţi:

1. Nu te învinovăţi.
2. Nu ridica ziduri. Menţine liniile de comunicare deschise, pentru ca tu şi copiii tăi să puteţi fi o familie.
3. Când îi vezi, spune-le întotdeauna copiilor tăi că îi iubeşti. Poţi să iubeşti păcătosul şi să urăşti păcatul.
4. Cu cât le vei impune mai mult ceva, cu atât mai departe vor fugi.

După ce i-am pierdut atât pe fiica mea, cât şi pe scumpul meu soţ, am ajuns să realizez că viaţa este un dar de la Dumnezeu şi că uneori este prea scurtă – deci începe să dărâmi zidurile acum. Poate că nu vei mai avea ziua de mâine!

În sfârşit, nu-I putem mulţumi îndeajuns lui Dumnezeu pentru Tom Cole şi Dan Hitz, care ne-au dat speranţă, informaţii valoroase şi suport continuu.

[Healing the Hearts of Parents – Pam and Judy. Copyright © 2007 Reconciliation Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Peggy Dimmick, aşa cum i-a povestit lui Catherine Lawton

Cu toate că îmi iubeam fiul, uneori mă rănea atât de tare, încât îmi venea să îl reneg.

Acceptarea socială însemna totul pentru mine. Mi-am dus copiii la biserica preferată, din punct de vedere social, în oraş şi i-am încurajat să-şi facă prieteni dintre copiii familiilor importante. Când au devenit adolescenţi, am bănuit că aveau de-a face cu drogurile şi sexul, dar niciunul dintre părinţii sau dintre liderii religioşi pe care îi cunoşteam nu vorbea despre asemenea lucruri, deci am presupus că era o fază pe care copiii o vor depăşi.

Astfel încât, în ziua în care fiul meu Dick, în vârstă de douăzeci de ani, care era la colegiu, m-a sunat să-mi spună că era homosexual, am fost şocată, dar am gândit: „O altă toană! Va trece; vom găsi o soluţie.”

„Du-te la cineva şi vindecă-te”, i-am spus. Nici măcar nu puteam rosti acel cuvânt îngrozitor. Homosexual. Cu siguranţă va trece! Dar nu cunoşteam amploarea homosexualităţii. Nu s-a vindecat ca un braţ rupt. Şi nu a trecut.

Neştiind încotro să mă îndrept, am început să caut cărţi pe această temă, sfârşind doar prin a fi copleşită de vină. Multe dintre cauzele clasice ale homosexualităţii erau prezente în viaţa noastră de acasă şi în relaţiile noastre de familie. Gândindu-mă la nostru din trecut, inima mi s-a umplut de regrete amare.

Când Dick, primul meu copil, avea doi ani, iar eu eram însărcinată cu sora lui, soţul meu, care era marinar, a murit de poliomielită, lăsându-mă copleşită de durere.

În tulburarea mea emoţională, rămasă văduvă la nouăsprezece ani cu doi copii, nu m-am gândit să-l ajut pe micul Dick să treacă prin propria lui durere, nu am stat niciodată cu el să-i explic de ce tăticul lui nu mai era. Dick era un copil atât de binevoitor, de liniştit, iar sora lui atât de dulce, încât era uşor să fie trecut cu vederea.

Când unul dintre prietenii marinari ai soţului meu a început să mă viziteze şi m-a cerut în căsătorie, am spus „da”. Del şi cu mine aveam douăzeci de ani când ne-am căsătorit.

Fiica mea nu îşi cunoscuse tatăl. Ea şi Del au devenit foarte apropiaţi. Dar între Del şi Dick nu s-a dezvoltat niciodată o relaţie de tip tată-fiu. De fapt, ori de câte ori Del îl disciplina pe Dick, mă făceam mică de tot din cauza lipsei lui de sensibilitate şi încercam să-mi protejez fiul. Într-o zi, după ce Del l-a pedepsit destul de sever, i-am poruncit: „Să nu te mai atingi de el!”, iar Del a răspuns: „În regulă, îl voi lăsa în pace.” De atunci înainte asta a şi făcut, iar un val de tensiune s-a ridicat între ei.

Dick a crescut având resentimente faţă de Del şi nu i-a îngăduit niciodată să se apropie de el. Dar mai târziu s-a văzut că dorea afecţiunea tatălui său mai mult decât orice altceva.

În adolescenţă, Dick a ales să părăsească biserica noastră respectabilă şi s-a alăturat unui grup de tineret de la o biserică evanghelică mai plină de viaţă. A ales să urmeze un colegiu creştin, unde studiul i-a plăcut, şi a fost ales şef de an în anul întâi. Dar luptele lui interioare au continuat. Şi-a exprimat lupta în această rugăciune, pe care am descoperit-o în hârtiile lui după ani de zile:

„Dragă Dumnezeule,

Acum este într-adevăr foarte greu… Mă simt ca şi cum am mers prea departe. Totuşi, ştiu că aştepţi să încetez să mă mai lupt. Mai ales împotriva Ta. Poate că într-o zi voi înţelege cu adevărat că mă iubeşti şi voi răspunde la dragostea Ta cu o viaţă dedicată Ţie cu adevărat. Vreau să Te iubesc, Isuse. Te rog, ajută-mă! Te rog, Doamne, fă ca aceste cuvinte să se împlinească în viaţa mea!

Cu dragoste,

Dick.”

Dick s-a încurcat cu cei cu care nu ar fi trebuit. Şcoala a aflat că practica homosexualitatea şi a fost dat afară din colegiu.

S-a dus la Hollywood şi s-a implicat în viaţa de stradă. Mai târziu s-a alăturat lumii homosexuale din San Francisco, trăind o viaţă de promiscuitate.

Del a fost scârbit, iar la început aşa am fost am fost şi eu. Dar nu am vrut să mă îndepărtez complet de fiul meu, aşa că l-am lăsat să-şi aducă prietenii homosexuali în vizită la noi. Aveau ambiţii şi idei ca oricine altcineva, şi am descoperit că era posibil să îi plac şi să îi accept ca oameni, fără să trec cu vederea stilul lor de viaţă.

Din când în când, Dick venea acasă, renunţa la caracteristicile stilului său de viaţă şi dădea impresia că va ieşi din el. Venea chiar cu noi la biserică. Apoi inevitabil izbucnea o ceartă de familie, iar el se întorcea mânios la comunitatea homosexuală. Cu toate că îmi iubeam fiul, uneori mă rănea atât de tare, încât îmi venea să îl reneg.

Între timp, Del şi cu mine am început să frecventăm o biserică evanghelică, unde am învăţat ce înseamnă creştinismul adevărat şi L-am cunoscut personal pe Dumnezeu. Atitudinea mea s-a schimbat treptat, de la a vrea să-mi protejez fiul, la a dori să-i dau drumul şi să-l încredinţez în mâinile lui Dumnezeu. Uneori mă întrebam dacă Dumnezeu îmi auzea rugăciunile. Dar am continuat să-I cer să nu-l părăsească pe Dick.

Am căutat ajutor în comunitatea creştină. Am găsit Love In Action, o misiune creştină din San Rafael, California (acum în Memphis, Tennessee), care slujea homosexualilor care doreau ajutor. Ei învaţă că homosexualitatea este rezultatul unor păcate mai adânci ale inimii, prezente şi la heterosexuali, în special mânia, răzvrătirea şi pofta. Dar Dick nu a vrut să le permită celor de acolo să îl ajute.

În cele din urmă, m-am rugat: „O, Dumnezeule, fă ce trebuie să faci, dar fă! Chiar până la moarte.” Dar nu am crezut că va fi aşa.

Apoi Dick s-a îmbolnăvit, iar diagnosticul a stabilit că era vorba de un parazit rar, la care nu avea imunitate. Apoi s-a descoperit că avea SIDA.

Dick a devenit prea bolnav pentru a-şi purta de grijă, iar Del şi cu mine l-am adus acasă. Era cumplit de slab. La început am fost tensionaţi, iar Dick se împotrivea la tot ce spunea Del, ridicând un zid între ei.

Deşi greutatea lui a scăzut brusc de la 75 la 38 de kilograme şi avea nevoie de ajutor permanent, Dick nu-l lăsa pe Del să-l atingă. „Nu vrei ca tatăl tău să te frece pe spate?” îl întrebam eu. „Nu”, răspundea el.

Apoi, într-o zi, zidul s-a prăbuşit. Dick a leşinat din cauza duşului, iar Del l-a ridicat de pe podea şi l-a dus în pat. După acest act de iubire, Dick a început să îl lase pe Del să-l ajute.

Dick obişnuia să întrebe: „Când pleacă?” Dar a început să se uite pe fereastră ca un copil mic şi să întrebe: „Când vine acasă?”

Treptat, am înţeles că ostilitatea dintre ei dispăruse. Cei doi bărbaţi discutau de la inimă la inimă despre ce aveau să facă atunci când Dick se va fi însănătoşit. Uneori Dick spunea: „Strânge-mă în braţe.”

Prietenii obişnuiau să ne spună: „Nu deveniţi prea intimi şi nu-i cuprindeţi în braţe pe aceşti oameni. Nu le provocaţi emoţii.” Dar ceea ce vor ei cel mai mult este să fie iubiţi. În toţi acei ani, Dick tânjea de fapt ca Del să vină la el şi să-l strângă în braţe, dar în acelaşi timp ridica un zid care făcea acest lucru imposibil. În sfârşit, zidul se prăbuşea.

În cele din urmă, Del a preluat complet îngrijirea lui Dick. Petrecea trei ore dimineaţa şi trei ore noaptea curăţind rănile lui Dick, făcându-i baie şi dându-i medicamentele.

Azilul Home a fost minunat, Clubul Lion a trimis o donaţie, prietenii lui Dick l-au vizitat şi l-au ajutat, corul bisericii a venit ca să cânte pentru el. Cel mai minunat a fost că harul lui Dumnezeu a fost prezent, aducând pace în mijlocul suferinţei şi durerii. Iar Dick a găsit pacea cu Dumnezeu.

Când Dick mergea la biserică, îl auzea pe pastor spunând: „Dacă ai ceva în inima ta împotriva cuiva, trebuie să laşi mai întâi acel lucru la cruce”, şi astfel nu lua niciodată cina. Bănuiam că din cauza sentimentelor faţă de tatăl lui.

Dar când Dick murea de SIDA, pastorul nostru a venit la noi acasă ca să ne dea cina lui Dick, Del şi mie. Am sărbătorit moartea lui Cristos pentru noi şi minunatul Său dar al iertării.

Pastorul l-a întrebat pe Dick dacă era pregătit de plecare. „Nu mi-e teamă de moarte. Cred cu adevărat că va urma ceva mai bun”, a răspuns el. Dick şi-a aruncat discurile rock şi revistele homosexuale. A depus mărturie faţă de prietenii lui.

Am fi vrut să putem continua să-l îngrijim douăzeci şi patru de ore pe zi, numai ca să avem această relaţie plină de iubire între noi trei şi Domnul. Dar după luni de suferinţă îngrozitoare, chiar înaintea celei de-a treizeci şi treia aniversare a zilei sale de naştere, Dick a murit acasă, în braţele lui Del. Cred că s-a dus direct în braţele Tatălui său Ceresc.

[Peggy Dimmick as told to Catherine Lawson, AIDS: A Mother’s Story. Copyright © 1992 Herald of Holiness. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.whdl.org.]

La şase luni după căsătorie, un cuplu tânăr – Mark şi Shireen – au descoperit că soţul (fost homosexual) era purtător de HIV, virusul care provoacă SIDA. Mark şi Shireen erau căsătoriţi de mai puţin de trei ani, dar oamenii spuneau că parcă erau împreună de treizeci de ani. „Am depus multe eforturi în căsătoria noastră”, explică Shireen, „mai ales în domeniul comunicării. Făceam totul împreună – spălatul rufelor, curăţenia în casă, cumpărăturile, chiar lucrul la proiecte de design în textile şi flori.”

Dar credinţa lor comună în Isus Cristos a fost temelia solidă care i-a purtat prin vremurile de încercare care le stăteau înainte. Mark a fost diagnosticat cu SIDA şi o intensă luptă spirituală şi fizică a început.

Negare

Iniţial numai o pată superficială pe piele şi oboseala generală au trădat prezenţa virusului. „Mark şi cu mine am trecut amândoi printr-un stadiu de negare”, spune soţia lui. „Părea atât de sănătos. Mă gândeam că va fi bine.”

În acel timp, Mark şi-a „înăbuşit” şi el mânia. După câteva luni, toate au izbucnit dintr-odată. „Era furios pe mine, pe Dumnezeu, pe el însuşi, pe biserică – era furios pe toată lumea”, îşi aminteşte Shireen. „Dar am rămas curajoasă şi hotărâtă lângă el. Cunosc mulţi oameni care nu ar fi făcut-o.” De fapt, după moartea lui Mark, un membru de familie i-a spus că numai datorită prezenţei ei a fost în stare să menţină o relaţie aşa de bună cu Mark până la sfârşit.

Vindecare emoţională profundă

Dar a fost un timp dificil. „Aveam şi eu propria mea mânie cu care să mă confrunt”, recunoaşte Shireen. Domnul a folosit aceasta pentru a face o vindecare emoţională profundă în viaţa lor, iar relaţia pe care o aveau unul cu celălalt a fost întărită.

Mai târziu, Mark a făcut pneumonie, un simptom tipic legat de SIDA. A pierdut o parte din pasiunea lui pentru viaţă. Înainte vroia într-adevăr să trăiască, dar acum se gândea că ar fi minunat şi să fie cu Domnul. Voinţa lui de a lupta s-a diminuat şi mai mult când a avut leziuni în gât. Apoi a făcut gripă şi nu credea că va supravieţui.

În acea perioadă, Mark era descurajat, dar pentru un timp Shireen nu a ştiut. „Când eram plecată în timpul zilei, se simţea foarte deprimat”, explică ea. „Dar când ajungeam acasă, dispoziţia i se schimba şi era în ordine.” În cele din urmă, o infirmieră a avertizat-o. După aceea, îl suna pe Mark în timpul pauzei de prânz, ca să-l ajute în timpul zilei.

Lecţii în rugăciune

Shireen şi soţul ei au învăţat să se roage cu putere. Războiul spiritual care avea loc a devenit foarte evident. O carte de Mark Bubeck, cu titlul Adversarul (Moody Press) le-a dat ajutor practic şi chiar modele de rugăciune, pentru a îmbrăca armura lui Dumnezeu şi a purta lupta împotriva duşmanului. Era tot timpul o luptă. „Uneori era greu şi să ne rugăm împreună şi să petrecem timp cu Cuvântul”, mărturiseşte Shireen. „Ceea ce ne‑a făcut să continuăm a fost cântarea laudelor şi citirea Psalmilor. Am făcut şi din acele versete rugăciunea noastră.”

Sprijinul bisericii

Propria biserică a lui Shireen, First Covenant din San Francisco, a jucat un rol activ în sprijinirea lor, în timpul ultimelor luni din viaţa lui Mark. Oamenii de la biserică se rugau pe rând pentru ei. Shireen avea un grafic cu cei care se rugau şi când anume o făceau. Când ceva mergea dintr-odată rău cu Mark, le putea face cunoscut ce se întâmpla, astfel încât să se roage în mod specific pentru nevoia din momentul respectiv. Au văzut răspunsuri clare la rugăciune în acea perioadă.

Pe lângă rugăciune, nevoile practice, precum munca în gospodărie, erau împlinite de prietenii ei creştini. „Nu a trebuit să gătesc, să fac curat, să fac niciunul dintre aceste lucruri în ultima lună a lui Mark”, spune Shireen. „Sunt aşa de mulţumitoare că Mark şi cu mine am putut petrece acel timp împreună.” O altă prietenă, care este infirmieră, a coordonat programul, astfel încât în ultimele săptămâni Shireen a avut întotdeauna în apropiere o persoană care să o sprijine.

Prieteni care au ajutat

Pentru alţii care se confruntă cu această situaţie, Shireen recomandă cu tărie formarea unei echipe de sprijin. „Va fi un ajutor imens”, spune ea. „Domnul nu ne-a creat ca să facem lucrurile independent. Ne-a făcut ca să lucrăm cu alţii, iar Trupul Bisericii este pentru aceasta.”

Susţinerea din partea bisericii ei este încă puternică. „Unii din biserică, apropiaţi de Mark, trec şi ei prin procesul de jelire”, spune ea. „Trecem prin el împreună şi îi încurajez să nu le fie teamă să vorbească despre Mark cu mine. Unii dintre ei au încă multe întrebări la care caută răspuns.”

În prima lună după moartea soţului ei, mai mulţi prieteni au stat pe rând cu ea când avea nevoie de companie. Prietenii şi familia încă verifică, pentru a se asigura că Shireen nu este singură la aniversările datelor importante din relaţia ei cu Mark.

Ajustări neîntrerupte

În ciuda sprijinului iubitor, Shireen tot trece prin ajustări enorme. „În ultimele două luni m-am luptat mult cu depresia”, explică ea. „Nu m-am confruntat niciodată cu ea înainte. Am încercat să mă disciplinez să fac anumite lucruri, chiar când simt că nu pot să le fac.”

„De exemplu, nu-mi place să gătesc pentru mine, deci am o grijă deosebită să invit pe cineva cel puţin o dată pe săptămână. Aceasta îmi îngăduie să continui să-mi deschid casa, aşa cum Mark şi cu mine făceam împreună. Acest lucru le permite oamenilor să vadă unde mă aflu. Şi dacă erau apropiaţi de Mark, îi ajută, de asemenea, să se confrunte cu durerea lor.”

Este deschisă faţă de prieteni cu privire la nevoia ei continuă de a primi sprijin. „Cu două săptămâni în urmă, îmi lipsea mult Mark. Am venit acasă de la lucru şi plângeam. M-am gândit, chiar nu pot sta singură acasă în seara asta. Am sunat o prietenă şi i-am spus: «Ştiu că înveţi, dar trebuie să vin la tine. Nu este nevoie să-ţi fac o vizită. Doar voi citi şi voi scrie ceva.» A spus că ar fi minunat şi mi-a fost de mare ajutor să petrec câtva timp cu cineva în acea seară.”

Shireen crede că este un administrator al experienţelor ei şi a avut multe oportunităţi de a împărtăşi altora ce a învăţat. La numai trei săptămâni după înmormântarea lui Mark, a dat un interviu despre SIDA la o emisiune a unei televiziuni creştine locale. Vara trecută a avut un angajament de a vorbi la o biserică locală şi a fost intervievată de un membru în conducerea InterVarsity, pentru una dintre publicaţiile lor. „Unii oameni mi‑au spus că este încă prea devreme pentru mine să fac cunoscută povestea noastră”, spune Shireen. „Dar cred că Dumnezeu foloseşte aceste oportunităţi pentru a continua vindecarea în mine.”

Oportunităţi de slujire

Interviurile ei au adus oportunităţi pentru slujirea personală. „Recent am primit o scrisoare de la o femeie din Midwest, al cărei soţ tocmai fusese diagnosticat cu SIDA”, spune ea. „Ne-a văzut pe Mark şi pe mine la The 700 Club şi ei mi-au trimis scurtul ei comentariu. Era disperată să-mi vorbească; avea cu adevărat nevoie de cineva în care să aibă încredere. Am fost bucuroasă să o încurajez şi i-am împărtăşit cât de important este să ai un grup de sprijin. Acest fel de ajutor, împreună cu puterea şi harul Domnului, este ceea ce ne-a ajutat pe Mark şi pe mine.”

Shireen crede că există un scop special în cele prin care Domnul le-a îngăduit să treacă ei şi lui Mark. „Sunt şi alţi creştini care se confruntă cu această luptă. Cred că felul în care a fost tratată situaţia lui Mark poate fi un model pentru creştini şi pentru biserici.”

Mai presus de toate, Shireen depune mărturie despre credincioşia lui Dumnezeu. „Încă am întrebări la care caut răspuns. Dar ştiu că Dumnezeu este suveran. Nu poţi să-L pui într-o cutie.”

„Dumnezeu a făcut o vindecare fizică reală în Mark. I-a îngăduit să trăiască mult mai mult decât cele şase luni pe care le‑a prezis medicul. Până la sfârşit a fost afectuos, amuzant, iubitor… A fost cu adevărat special.”

„În multe feluri, este ca şi cum aş lua-o de la început. Dar Domnul tot este cu mine. Are grijă bine de mine, oferindu-mi tot ce am nevoie.” Pentru o femeie în situaţia lui Shireen, aceasta spune multe.

[AIDS Invades a Marriage. Copyright © 1986 Bob Davies. Tradus şi publicat cu permisiune. Povestea completă a lui Shireen este disponibilă în cartea In Sickness and in Health. Pentru mărturia soţului lui Shireen clic aici.]

După zece ani de căsnicie, mă aflam în pragul sinuciderii. Lupta ascunsă a soţului meu cu homosexualitatea mă distrugea. Începusem să mă întâlnesc cu Lance în liceu, iar relaţia noastră a continuat la colegiu. Îmi plăcea să mă aflu în preajma lui, dar concentrarea lui intensă asupra prieteniilor masculine mă făcea să mă simt părăsită. Îmi alimenta şi suspiciunile mele în creştere că se lupta cu homosexualitatea, chiar dacă nu vorbisem niciodată despre asta.

Am încercat să mă întâlnesc cu alţii, dar nu se comparau cu Lance. „De ce trebuie să continui să simt aşa cum simt cu privire la el?”, mă întrebam. Ar fi fost mult mai uşor dacă aş fi putut să mă îndrăgostesc de cineva care mă vroia, în loc să nu renunţ la ceva ce nu mergea.

După doi ani de despărţiri care mi-au frânt inima şi de împăcări, toate prea scurte, i-am dat lui Lance un ultimatum, când eram în ultimul an: „Ori te căsătoreşti cu mine, ori ieşi din viaţa mea definitiv!” Spre şocul meu, dar şi spre marea mea încântare, a spus „da”.

Am intrat într-o căsnicie confortabilă. Ne iubeam unul pe celălalt, împărtăşeam multe interese comune, aveam posibilităţi strălucite în carieră şi mergeam în vacanţe frumoase. Cu toate acestea, după şase luni, Lance a devenit deprimat. Iar eu nu mă simţeam în largul meu, ca şi cum aş fi fost avertizată că urma o criză.

Îl iubeam pe Lance atât de mult, încât vroiam ca şi el să mă iubească în acelaşi fel. De ce nu eram de ajuns pentru el? Conduceam maşina cu viteză excesivă, făcând tot ce puteam ca să ţin în şah neliniştea mea cu privire la jumătăţile de adevăr din ce în ce mai numeroase, legate de privirile lui care hoinăreau şi de dispariţiile lui de durată de la întâlnirile sociale.

Timp de zece ani, eu şi Lance am continuat să jucăm şarada unui „cuplu de vis”. „Îmi spune că mă iubeşte”, mă gândeam eu, „şi este cu adevărat un soţ şi un tată bun…” Eram confuză – şi bucuroasă că nimeni altcineva nu bănuia nimic rău.

De asemenea, bazându-ne pe felul în care familia mea din copilărie se confrunta cu problemele inconfortabile, Lance şi cu mine nu discutam niciodată despre vreuna dintre problemele pe care le avea cu atracţiile faţă de cei de acelaşi sex.

În rarele ocazii în care îmi îngăduiam să mă gândesc la asta, credeam că puteam schimba cumva luptele homosexuale ale lui Lance. Poate că dacă aş fi mai atrăgătoare sau dacă aş fi arătat mai bine, nu ar mai fi aşa o ispită pentru el. Probabil că nici faptul că nu eram cea mai feminină femeie din lume nu era de ajutor…

Am ales să mă îngrop în munca mea la o instituţie de sănătate mintală. În timp ce consiliam o femeie ca să nu-şi ia viaţa, am început să mă gândesc la sinucidere ca o opţiune pentru mine însămi. Dintr-odată, nu am mai putut face ca sentimentele mele vag chinuitoare să dispară lucrând mai din greu, mai repede, mai mult timp.

Viaţa mi s-a mai înseninat puţin când am primit o avansare importantă la serviciu. Lui Lance îi plăceau călătoriile şi divertismentul, deci şi el încântat. Poate că va fi o cale ca să se simtă în sfârşit mulţumit. Dar indiferent ce făceam sau unde mergeam, se părea că întotdeauna căuta altceva; nimic nu era perfect pentru el.

Eu am avut un plan când am primit noua slujbă, dar şi Dumnezeu a avut unul. Când am ajuns să lucrez alături de o creştină „născută din nou”, am fost îngrozită. „Ar trebui să o vezi pe acea ciudată a lui Isus de la lucru”, i-am spus lui Lance. „Biroul ei este atât de plin cu plachete cu versete din Scriptură, încât arată ca o librărie religioasă.”

Pe vremea aceea, nu îmi puteam imagina să-mi continui viaţa aşa cum era ea, dar nu vedeam nicio cale de scăpare. În cele din urmă, Charlene mi-a făcut cunoscut suficient din Scriptură, încât să deven convinsă că există un Dumnezeu şi că Isus este Fiul Său. Dar, deşi am văzut diferenţa pe care Isus Cristos o făcuse în viaţa Charlenei, nu puteam crede că avea să facă la fel pentru mine.

După luni de zile în care mi-am cercetat sufletul şi în care nu am găsit altă soluţie mai bună decât sinuciderea, în disperare, am îngenuncheat în camera de zi în toiul nopţii şi I-am adresat lui Dumnezeu o provocare: „Ştiu că eşti real, pentru că Te văd în viaţa Charlenei, dar am nevoie să mi Te arăţi mine. Acum! Ia-mi viaţa pe care o am eu şi dă-mi ce are ea!”

Isus a venit imediat în cameră şi m-a cuprins în braţele Lui. Sentimentul că Însuşi Creatorul universului era aşezat pe canapea alături de mine, a fost nespus de diferit de orice altceva experimentasem vreodată. Timpul s-a oprit în loc, când El m-a învăluit cu o minunată senzaţie de dragoste.

Cu toate acestea, pe Lance l-au apucat furiile datorită noii mele credinţe. „Tipic pentru tine! Atee într-un minut, iubitoare a lui Isus în următorul minut!” a strigat el, trântind pernele pe căpătâiul patului şi lovind cu pumnii în pat. „De ce eşti atât de supărat? Tot ce am spus a fost că …” Mă auzeam răspunzându-i strigând, dar din gura mea nu a ieşit un sunet. Neobişnuit de calmă, stăteam în picioare, privindu-l în timp ce urla prin cameră. Am încercat să înţeleg logica situaţiei. De ce era Lance furios? De ce eram calmă sub atac? De ce simţeam ca şi cum altcineva deţinea dintr-odată control asupra mea?

Incidente similare au avut loc în mod repetat în casa noastră, în următorii doi ani. Când Lance nu era înfuriat sau meschin fără motiv, tăcea ca pământul. Eram nedumerită şi profund rănită. După zece ani de relaţie călduroasă şi iubitoare, cum de ne transformasem în nişte străini indiferenţi? Da, existase neliniştea homosexualităţii, dar ea era ascunsă. Acum neînţelegerile erau pe faţă.

Pe cât de îngrozitoare erau zilele cu Lance, nopţile cu Isus erau ceva la care nu aş fi renunţat pentru nimic în lume. Circumstanţele mele erau la fel de îngrozitoare a doua zi cum fuseseră în ziua precedentă. Dar prezenţa lui Dumnezeu noaptea făcea ca totul să dispară într-o dulce uitare. Ştiam că dacă Lance va deveni creştin, totul avea să fie bine.

Dumnezeu a răspuns rugăciunilor mele în timpul unei slujbe la biserică, într-o dimineaţă rece de ianuarie în anul 1987. Lance începuse să meargă cu mine la biserică. În acea dimineaţă, ne închinam, când deodată sanctuarul s-a umplut de o lumină strălucitoare, albă. Prezenţa Domnului era atât de puternică şi a continuat într-o asemenea măsură, încât m-am gândit că sigur că fusesem luaţi sus în cer. Acel timp incredibil de închinare a mai continuat două ore.

Fără să ştiu, Dumnezeu se atingea de viaţa soţului meu. Lance a spus mai târziu că a simţit o mână pe umăr şi că a auzit o voce blândă: „Te chem acasă. Vreau să părăseşti stilul tău de viaţă şi să fii al Meu. Dar trebuie să alegi astăzi. Nu există o a doua şansă.” Fără ca soţia lui să îl cicălească sau să-l supravegheze, sau să controleze ceva, Lance a ales să iubească un Dumnezeu iubitor, în locul homosexualităţii care îl stăpânise un timp atât de îndelungat.

Lance nu a părăsit imediat stilul de viaţă homosexual. Nu pot explica pe deplin, dar dorinţa şi hotărârea lui Lance de a se schimba erau atât de evidente în fiecare domeniu al vieţii sale, încât atunci când dădea greş, nu conta pentru mine. Se dovedea demn de încrederea mea în fiecare zi. Minciunile şi absenţele lui prelungite dispăruseră. Când îi împărtăşeam îndoielile mele cu privire la locul unde se afla sau cu privire la planurile lui, Lance îmi răspundea cu dragoste şi înţelegându-mi temerile, în loc să se retragă în vechiul lui tipar defensiv.

Sunt convinsă că eliberarea uimitoare, dar nesenzaţională a lui Lance din robia homosexualităţii, se datora faptului că Dumnezeu a făcut ca în biserica noastră să existe bărbaţi puternici, care s-au purtat ca nişte adevăraţi prieteni cu el, fără să ştie despre luptele lui. Prin lucrarea Duhului Sfânt şi prin evlavia de care avea parte în relaţiile din cercul nostru de prieteni, dorinţele lui homosexuale au dispărut în mod miraculos.

Dumnezeu ne-a chemat la misiunea foştilor homosexuali după ce Lance mergea deja cu consecvenţă pe cale de trei ani. Dintr-odată, ne-am trezit confruntaţi cu nevoia de a face publică o latură a vieţii noastre care până atunci rămăsese întotdeauna ascunsă, ceea ce niciunuia dintre noi nu i-a plăcut deloc. Înfiinţând o misiune, am fost obligaţi să ne întoarcem din nou la numeroasele probleme ale unei relaţii, ca încrederea, căinţa şi iertarea, de care credeam că ne ocupasem deja.

Dar fiindcă am rămas credincioasă lui Cristos, El a fost credincios. Când plângeam împreună cu alte femei rănite, Dumnezeu a vindecat propriile-mi răni, în aceleaşi domenii. Acum, după opt ani, Lance şi cu mine Îl vedem pe Dumnezeu cum continuă să facă o minune în vieţile noastre. Căsnicia noastră este o mărturie a credincioşiei Lui – şi a puterii Lui de a răscumpăra.

[A Wife’s Prayers Answered. Tradus şi publicat cu permisiune.]