După zece ani de căsnicie, mă aflam în pragul sinuciderii. Lupta ascunsă a soţului meu cu homosexualitatea mă distrugea. Începusem să mă întâlnesc cu Lance în liceu, iar relaţia noastră a continuat la colegiu. Îmi plăcea să mă aflu în preajma lui, dar concentrarea lui intensă asupra prieteniilor masculine mă făcea să mă simt părăsită. Îmi alimenta şi suspiciunile mele în creştere că se lupta cu homosexualitatea, chiar dacă nu vorbisem niciodată despre asta.

Am încercat să mă întâlnesc cu alţii, dar nu se comparau cu Lance. „De ce trebuie să continui să simt aşa cum simt cu privire la el?”, mă întrebam. Ar fi fost mult mai uşor dacă aş fi putut să mă îndrăgostesc de cineva care mă vroia, în loc să nu renunţ la ceva ce nu mergea.

După doi ani de despărţiri care mi-au frânt inima şi de împăcări, toate prea scurte, i-am dat lui Lance un ultimatum, când eram în ultimul an: „Ori te căsătoreşti cu mine, ori ieşi din viaţa mea definitiv!” Spre şocul meu, dar şi spre marea mea încântare, a spus „da”.

Am intrat într-o căsnicie confortabilă. Ne iubeam unul pe celălalt, împărtăşeam multe interese comune, aveam posibilităţi strălucite în carieră şi mergeam în vacanţe frumoase. Cu toate acestea, după şase luni, Lance a devenit deprimat. Iar eu nu mă simţeam în largul meu, ca şi cum aş fi fost avertizată că urma o criză.

Îl iubeam pe Lance atât de mult, încât vroiam ca şi el să mă iubească în acelaşi fel. De ce nu eram de ajuns pentru el? Conduceam maşina cu viteză excesivă, făcând tot ce puteam ca să ţin în şah neliniştea mea cu privire la jumătăţile de adevăr din ce în ce mai numeroase, legate de privirile lui care hoinăreau şi de dispariţiile lui de durată de la întâlnirile sociale.

Timp de zece ani, eu şi Lance am continuat să jucăm şarada unui „cuplu de vis”. „Îmi spune că mă iubeşte”, mă gândeam eu, „şi este cu adevărat un soţ şi un tată bun…” Eram confuză – şi bucuroasă că nimeni altcineva nu bănuia nimic rău.

De asemenea, bazându-ne pe felul în care familia mea din copilărie se confrunta cu problemele inconfortabile, Lance şi cu mine nu discutam niciodată despre vreuna dintre problemele pe care le avea cu atracţiile faţă de cei de acelaşi sex.

În rarele ocazii în care îmi îngăduiam să mă gândesc la asta, credeam că puteam schimba cumva luptele homosexuale ale lui Lance. Poate că dacă aş fi mai atrăgătoare sau dacă aş fi arătat mai bine, nu ar mai fi aşa o ispită pentru el. Probabil că nici faptul că nu eram cea mai feminină femeie din lume nu era de ajutor…

Am ales să mă îngrop în munca mea la o instituţie de sănătate mintală. În timp ce consiliam o femeie ca să nu-şi ia viaţa, am început să mă gândesc la sinucidere ca o opţiune pentru mine însămi. Dintr-odată, nu am mai putut face ca sentimentele mele vag chinuitoare să dispară lucrând mai din greu, mai repede, mai mult timp.

Viaţa mi s-a mai înseninat puţin când am primit o avansare importantă la serviciu. Lui Lance îi plăceau călătoriile şi divertismentul, deci şi el încântat. Poate că va fi o cale ca să se simtă în sfârşit mulţumit. Dar indiferent ce făceam sau unde mergeam, se părea că întotdeauna căuta altceva; nimic nu era perfect pentru el.

Eu am avut un plan când am primit noua slujbă, dar şi Dumnezeu a avut unul. Când am ajuns să lucrez alături de o creştină „născută din nou”, am fost îngrozită. „Ar trebui să o vezi pe acea ciudată a lui Isus de la lucru”, i-am spus lui Lance. „Biroul ei este atât de plin cu plachete cu versete din Scriptură, încât arată ca o librărie religioasă.”

Pe vremea aceea, nu îmi puteam imagina să-mi continui viaţa aşa cum era ea, dar nu vedeam nicio cale de scăpare. În cele din urmă, Charlene mi-a făcut cunoscut suficient din Scriptură, încât să deven convinsă că există un Dumnezeu şi că Isus este Fiul Său. Dar, deşi am văzut diferenţa pe care Isus Cristos o făcuse în viaţa Charlenei, nu puteam crede că avea să facă la fel pentru mine.

După luni de zile în care mi-am cercetat sufletul şi în care nu am găsit altă soluţie mai bună decât sinuciderea, în disperare, am îngenuncheat în camera de zi în toiul nopţii şi I-am adresat lui Dumnezeu o provocare: „Ştiu că eşti real, pentru că Te văd în viaţa Charlenei, dar am nevoie să mi Te arăţi mine. Acum! Ia-mi viaţa pe care o am eu şi dă-mi ce are ea!”

Isus a venit imediat în cameră şi m-a cuprins în braţele Lui. Sentimentul că Însuşi Creatorul universului era aşezat pe canapea alături de mine, a fost nespus de diferit de orice altceva experimentasem vreodată. Timpul s-a oprit în loc, când El m-a învăluit cu o minunată senzaţie de dragoste.

Cu toate acestea, pe Lance l-au apucat furiile datorită noii mele credinţe. „Tipic pentru tine! Atee într-un minut, iubitoare a lui Isus în următorul minut!” a strigat el, trântind pernele pe căpătâiul patului şi lovind cu pumnii în pat. „De ce eşti atât de supărat? Tot ce am spus a fost că …” Mă auzeam răspunzându-i strigând, dar din gura mea nu a ieşit un sunet. Neobişnuit de calmă, stăteam în picioare, privindu-l în timp ce urla prin cameră. Am încercat să înţeleg logica situaţiei. De ce era Lance furios? De ce eram calmă sub atac? De ce simţeam ca şi cum altcineva deţinea dintr-odată control asupra mea?

Incidente similare au avut loc în mod repetat în casa noastră, în următorii doi ani. Când Lance nu era înfuriat sau meschin fără motiv, tăcea ca pământul. Eram nedumerită şi profund rănită. După zece ani de relaţie călduroasă şi iubitoare, cum de ne transformasem în nişte străini indiferenţi? Da, existase neliniştea homosexualităţii, dar ea era ascunsă. Acum neînţelegerile erau pe faţă.

Pe cât de îngrozitoare erau zilele cu Lance, nopţile cu Isus erau ceva la care nu aş fi renunţat pentru nimic în lume. Circumstanţele mele erau la fel de îngrozitoare a doua zi cum fuseseră în ziua precedentă. Dar prezenţa lui Dumnezeu noaptea făcea ca totul să dispară într-o dulce uitare. Ştiam că dacă Lance va deveni creştin, totul avea să fie bine.

Dumnezeu a răspuns rugăciunilor mele în timpul unei slujbe la biserică, într-o dimineaţă rece de ianuarie în anul 1987. Lance începuse să meargă cu mine la biserică. În acea dimineaţă, ne închinam, când deodată sanctuarul s-a umplut de o lumină strălucitoare, albă. Prezenţa Domnului era atât de puternică şi a continuat într-o asemenea măsură, încât m-am gândit că sigur că fusesem luaţi sus în cer. Acel timp incredibil de închinare a mai continuat două ore.

Fără să ştiu, Dumnezeu se atingea de viaţa soţului meu. Lance a spus mai târziu că a simţit o mână pe umăr şi că a auzit o voce blândă: „Te chem acasă. Vreau să părăseşti stilul tău de viaţă şi să fii al Meu. Dar trebuie să alegi astăzi. Nu există o a doua şansă.” Fără ca soţia lui să îl cicălească sau să-l supravegheze, sau să controleze ceva, Lance a ales să iubească un Dumnezeu iubitor, în locul homosexualităţii care îl stăpânise un timp atât de îndelungat.

Lance nu a părăsit imediat stilul de viaţă homosexual. Nu pot explica pe deplin, dar dorinţa şi hotărârea lui Lance de a se schimba erau atât de evidente în fiecare domeniu al vieţii sale, încât atunci când dădea greş, nu conta pentru mine. Se dovedea demn de încrederea mea în fiecare zi. Minciunile şi absenţele lui prelungite dispăruseră. Când îi împărtăşeam îndoielile mele cu privire la locul unde se afla sau cu privire la planurile lui, Lance îmi răspundea cu dragoste şi înţelegându-mi temerile, în loc să se retragă în vechiul lui tipar defensiv.

Sunt convinsă că eliberarea uimitoare, dar nesenzaţională a lui Lance din robia homosexualităţii, se datora faptului că Dumnezeu a făcut ca în biserica noastră să existe bărbaţi puternici, care s-au purtat ca nişte adevăraţi prieteni cu el, fără să ştie despre luptele lui. Prin lucrarea Duhului Sfânt şi prin evlavia de care avea parte în relaţiile din cercul nostru de prieteni, dorinţele lui homosexuale au dispărut în mod miraculos.

Dumnezeu ne-a chemat la misiunea foştilor homosexuali după ce Lance mergea deja cu consecvenţă pe cale de trei ani. Dintr-odată, ne-am trezit confruntaţi cu nevoia de a face publică o latură a vieţii noastre care până atunci rămăsese întotdeauna ascunsă, ceea ce niciunuia dintre noi nu i-a plăcut deloc. Înfiinţând o misiune, am fost obligaţi să ne întoarcem din nou la numeroasele probleme ale unei relaţii, ca încrederea, căinţa şi iertarea, de care credeam că ne ocupasem deja.

Dar fiindcă am rămas credincioasă lui Cristos, El a fost credincios. Când plângeam împreună cu alte femei rănite, Dumnezeu a vindecat propriile-mi răni, în aceleaşi domenii. Acum, după opt ani, Lance şi cu mine Îl vedem pe Dumnezeu cum continuă să facă o minune în vieţile noastre. Căsnicia noastră este o mărturie a credincioşiei Lui – şi a puterii Lui de a răscumpăra.

[A Wife’s Prayers Answered. Tradus şi publicat cu permisiune.]