de Peggy Dimmick, aşa cum i-a povestit lui Catherine Lawton
Cu toate că îmi iubeam fiul, uneori mă rănea atât de tare, încât îmi venea să îl reneg.
Acceptarea socială însemna totul pentru mine. Mi-am dus copiii la biserica preferată, din punct de vedere social, în oraş şi i-am încurajat să-şi facă prieteni dintre copiii familiilor importante. Când au devenit adolescenţi, am bănuit că aveau de-a face cu drogurile şi sexul, dar niciunul dintre părinţii sau dintre liderii religioşi pe care îi cunoşteam nu vorbea despre asemenea lucruri, deci am presupus că era o fază pe care copiii o vor depăşi.
Astfel încât, în ziua în care fiul meu Dick, în vârstă de douăzeci de ani, care era la colegiu, m-a sunat să-mi spună că era homosexual, am fost şocată, dar am gândit: „O altă toană! Va trece; vom găsi o soluţie.”
„Du-te la cineva şi vindecă-te”, i-am spus. Nici măcar nu puteam rosti acel cuvânt îngrozitor. Homosexual. Cu siguranţă va trece! Dar nu cunoşteam amploarea homosexualităţii. Nu s-a vindecat ca un braţ rupt. Şi nu a trecut.
Neştiind încotro să mă îndrept, am început să caut cărţi pe această temă, sfârşind doar prin a fi copleşită de vină. Multe dintre cauzele clasice ale homosexualităţii erau prezente în viaţa noastră de acasă şi în relaţiile noastre de familie. Gândindu-mă la nostru din trecut, inima mi s-a umplut de regrete amare.
Când Dick, primul meu copil, avea doi ani, iar eu eram însărcinată cu sora lui, soţul meu, care era marinar, a murit de poliomielită, lăsându-mă copleşită de durere.
În tulburarea mea emoţională, rămasă văduvă la nouăsprezece ani cu doi copii, nu m-am gândit să-l ajut pe micul Dick să treacă prin propria lui durere, nu am stat niciodată cu el să-i explic de ce tăticul lui nu mai era. Dick era un copil atât de binevoitor, de liniştit, iar sora lui atât de dulce, încât era uşor să fie trecut cu vederea.
Când unul dintre prietenii marinari ai soţului meu a început să mă viziteze şi m-a cerut în căsătorie, am spus „da”. Del şi cu mine aveam douăzeci de ani când ne-am căsătorit.
Fiica mea nu îşi cunoscuse tatăl. Ea şi Del au devenit foarte apropiaţi. Dar între Del şi Dick nu s-a dezvoltat niciodată o relaţie de tip tată-fiu. De fapt, ori de câte ori Del îl disciplina pe Dick, mă făceam mică de tot din cauza lipsei lui de sensibilitate şi încercam să-mi protejez fiul. Într-o zi, după ce Del l-a pedepsit destul de sever, i-am poruncit: „Să nu te mai atingi de el!”, iar Del a răspuns: „În regulă, îl voi lăsa în pace.” De atunci înainte asta a şi făcut, iar un val de tensiune s-a ridicat între ei.
Dick a crescut având resentimente faţă de Del şi nu i-a îngăduit niciodată să se apropie de el. Dar mai târziu s-a văzut că dorea afecţiunea tatălui său mai mult decât orice altceva.
În adolescenţă, Dick a ales să părăsească biserica noastră respectabilă şi s-a alăturat unui grup de tineret de la o biserică evanghelică mai plină de viaţă. A ales să urmeze un colegiu creştin, unde studiul i-a plăcut, şi a fost ales şef de an în anul întâi. Dar luptele lui interioare au continuat. Şi-a exprimat lupta în această rugăciune, pe care am descoperit-o în hârtiile lui după ani de zile:
„Dragă Dumnezeule,
Acum este într-adevăr foarte greu… Mă simt ca şi cum am mers prea departe. Totuşi, ştiu că aştepţi să încetez să mă mai lupt. Mai ales împotriva Ta. Poate că într-o zi voi înţelege cu adevărat că mă iubeşti şi voi răspunde la dragostea Ta cu o viaţă dedicată Ţie cu adevărat. Vreau să Te iubesc, Isuse. Te rog, ajută-mă! Te rog, Doamne, fă ca aceste cuvinte să se împlinească în viaţa mea!
Cu dragoste,
Dick.”
Dick s-a încurcat cu cei cu care nu ar fi trebuit. Şcoala a aflat că practica homosexualitatea şi a fost dat afară din colegiu.
S-a dus la Hollywood şi s-a implicat în viaţa de stradă. Mai târziu s-a alăturat lumii homosexuale din San Francisco, trăind o viaţă de promiscuitate.
Del a fost scârbit, iar la început aşa am fost am fost şi eu. Dar nu am vrut să mă îndepărtez complet de fiul meu, aşa că l-am lăsat să-şi aducă prietenii homosexuali în vizită la noi. Aveau ambiţii şi idei ca oricine altcineva, şi am descoperit că era posibil să îi plac şi să îi accept ca oameni, fără să trec cu vederea stilul lor de viaţă.
Din când în când, Dick venea acasă, renunţa la caracteristicile stilului său de viaţă şi dădea impresia că va ieşi din el. Venea chiar cu noi la biserică. Apoi inevitabil izbucnea o ceartă de familie, iar el se întorcea mânios la comunitatea homosexuală. Cu toate că îmi iubeam fiul, uneori mă rănea atât de tare, încât îmi venea să îl reneg.
Între timp, Del şi cu mine am început să frecventăm o biserică evanghelică, unde am învăţat ce înseamnă creştinismul adevărat şi L-am cunoscut personal pe Dumnezeu. Atitudinea mea s-a schimbat treptat, de la a vrea să-mi protejez fiul, la a dori să-i dau drumul şi să-l încredinţez în mâinile lui Dumnezeu. Uneori mă întrebam dacă Dumnezeu îmi auzea rugăciunile. Dar am continuat să-I cer să nu-l părăsească pe Dick.
Am căutat ajutor în comunitatea creştină. Am găsit Love In Action, o misiune creştină din San Rafael, California (acum în Memphis, Tennessee), care slujea homosexualilor care doreau ajutor. Ei învaţă că homosexualitatea este rezultatul unor păcate mai adânci ale inimii, prezente şi la heterosexuali, în special mânia, răzvrătirea şi pofta. Dar Dick nu a vrut să le permită celor de acolo să îl ajute.
În cele din urmă, m-am rugat: „O, Dumnezeule, fă ce trebuie să faci, dar fă! Chiar până la moarte.” Dar nu am crezut că va fi aşa.
Apoi Dick s-a îmbolnăvit, iar diagnosticul a stabilit că era vorba de un parazit rar, la care nu avea imunitate. Apoi s-a descoperit că avea SIDA.
Dick a devenit prea bolnav pentru a-şi purta de grijă, iar Del şi cu mine l-am adus acasă. Era cumplit de slab. La început am fost tensionaţi, iar Dick se împotrivea la tot ce spunea Del, ridicând un zid între ei.
Deşi greutatea lui a scăzut brusc de la 75 la 38 de kilograme şi avea nevoie de ajutor permanent, Dick nu-l lăsa pe Del să-l atingă. „Nu vrei ca tatăl tău să te frece pe spate?” îl întrebam eu. „Nu”, răspundea el.
Apoi, într-o zi, zidul s-a prăbuşit. Dick a leşinat din cauza duşului, iar Del l-a ridicat de pe podea şi l-a dus în pat. După acest act de iubire, Dick a început să îl lase pe Del să-l ajute.
Dick obişnuia să întrebe: „Când pleacă?” Dar a început să se uite pe fereastră ca un copil mic şi să întrebe: „Când vine acasă?”
Treptat, am înţeles că ostilitatea dintre ei dispăruse. Cei doi bărbaţi discutau de la inimă la inimă despre ce aveau să facă atunci când Dick se va fi însănătoşit. Uneori Dick spunea: „Strânge-mă în braţe.”
Prietenii obişnuiau să ne spună: „Nu deveniţi prea intimi şi nu-i cuprindeţi în braţe pe aceşti oameni. Nu le provocaţi emoţii.” Dar ceea ce vor ei cel mai mult este să fie iubiţi. În toţi acei ani, Dick tânjea de fapt ca Del să vină la el şi să-l strângă în braţe, dar în acelaşi timp ridica un zid care făcea acest lucru imposibil. În sfârşit, zidul se prăbuşea.
În cele din urmă, Del a preluat complet îngrijirea lui Dick. Petrecea trei ore dimineaţa şi trei ore noaptea curăţind rănile lui Dick, făcându-i baie şi dându-i medicamentele.
Azilul Home a fost minunat, Clubul Lion a trimis o donaţie, prietenii lui Dick l-au vizitat şi l-au ajutat, corul bisericii a venit ca să cânte pentru el. Cel mai minunat a fost că harul lui Dumnezeu a fost prezent, aducând pace în mijlocul suferinţei şi durerii. Iar Dick a găsit pacea cu Dumnezeu.
Când Dick mergea la biserică, îl auzea pe pastor spunând: „Dacă ai ceva în inima ta împotriva cuiva, trebuie să laşi mai întâi acel lucru la cruce”, şi astfel nu lua niciodată cina. Bănuiam că din cauza sentimentelor faţă de tatăl lui.
Dar când Dick murea de SIDA, pastorul nostru a venit la noi acasă ca să ne dea cina lui Dick, Del şi mie. Am sărbătorit moartea lui Cristos pentru noi şi minunatul Său dar al iertării.
Pastorul l-a întrebat pe Dick dacă era pregătit de plecare. „Nu mi-e teamă de moarte. Cred cu adevărat că va urma ceva mai bun”, a răspuns el. Dick şi-a aruncat discurile rock şi revistele homosexuale. A depus mărturie faţă de prietenii lui.
Am fi vrut să putem continua să-l îngrijim douăzeci şi patru de ore pe zi, numai ca să avem această relaţie plină de iubire între noi trei şi Domnul. Dar după luni de suferinţă îngrozitoare, chiar înaintea celei de-a treizeci şi treia aniversare a zilei sale de naştere, Dick a murit acasă, în braţele lui Del. Cred că s-a dus direct în braţele Tatălui său Ceresc.
[Peggy Dimmick as told to Catherine Lawson, AIDS: A Mother’s Story. Copyright © 1992 Herald of Holiness. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.whdl.org.]
