Bună, sunt sora lui Rodney şi l-am iubit foarte mult. Sunt cea mai mare în familia noastră cu nouă copii. Sunt optsprezece ani diferenţă între cel mai mare şi cel mai mic dintre noi. Rodney era cu nouă ani mai mic decât mine, ceea ce îl plasa la mijloc. Am auzit spunându-se că fraţilor mijlocii le lipseşte atenţia de care au nevoie. Într-o familie atât de numeroasă ca a noastră, era uşor să fii trecut cu vederea, indiferent al câtelea erai.

Fiind cea mai mare, mi s-au dat multe responsabilităţi în casă, mai ales pentru că şapte dintre cei nouă copii sunt băieţi, iar părinţii mei avea păreri cam demodate despre munca „femeii”. Astfel am devenit o imagine a mamei pentru cei mai mulţi dintre fraţii mei. Nu mi se îngăduia să-i disciplinez – Domnul ştie că ne-am primit toţi partea oricum – dar îi puteam iubi şi puteam primi dragoste de la ei în schimb. Ca unui om fără apă, rătăcit zile întregi în deşert, îmi făcea multă plăcere dragostea specială pe care numai copilaşii o dau, atât de deschis şi sincer, celor în care au încredere.

Rodney avea nişte probleme de sănătate, ceea ce însemna că primea mai mult din atenţia mea individuală decât ceilalţi. Când avea şapte ani a vomitat sânge – inflamaţie a stomacului, a zis medicul. Pentru un timp, a trebuit să urmeze o dietă foarte strictă. L-am iubit, l-am crescut şi l-am îngrijit.

Când Rodney avea nouă ani, eu m-am căsătorit. Rodney a devenit total neascultător de părinţi. Indiferent cât de mult îl băteau, nu se conforma. Au început să-l trimită să stea cu mine pentru perioade din ce în ce mai lungi. Când era cu mine, Rodney nu avea niciodată izbucniri de furie. Ne iubeam şi ne respectam unul pe celălalt şi, deşi eram mai mare, îl tratam în mare parte ca pe un egal. Iar el, asemenea celor mai mulţi dintre noi, tânjea după dragoste şi acceptare.

Când Rodney avea cam şaisprezece ani, mi-a spus că era homosexual. Dragostea mea pentru el nu s-a schimbat niciodată. Pe vremea aceea nu eram creştină, deci nu ştiam că homosexualitatea îl putea ţine pe Rodney departe de Împărăţia lui Dumnezeu. După divorţul meu de tatăl copiilor mei, Rodney şi cu mine obişnuiam să mergem la fast-foodul din apropierea locului unde stăteam şi să privim bărbaţii drăguţi care treceau. Cred că s-ar putea spune că eram ca „surorile”.

Apoi, la vârsta de treizeci şi cinci de ani, m-am căit de păcatele mele şi am acceptat adevărul cu privire la Cine este Cristos, şi am început călătoria pe calea cea îngustă care duce în Împărăţia lui Dumnezeu. Lăudat să fie Dumnezeu! El m-a iubit în ciuda a tot ceea ce fusese în viaţa mea înainte şi erau multe de iertat în ea.

De-a lungul anilor, cum se întâmplă cu fraţii, treptat ne-am îndepărtat, am mers fiecare pe drumul lui, el într-o parte a statului, eu în cealaltă. Când am devenit creştină, separarea dintre noi s-a accentuat puţin, nu pentru că ne iubeam mai puţin, ci doar pentru că vieţile noastre erau atât de diferite. Când ne vedeam sau când vorbeam la telefon, eu depuneam mărturie, el era receptiv. Domnul mi-a arătat devreme că dacă cineva nu este receptiv, nu este de niciun folos să-l forţezi. Numai o inimă care pregătită de Duhul Sfânt poate primi adevărul.

Când Rodney avea treizeci şi şase de ani, am primit un telefon de la el. Vroia să ştie ce trebuie să faci ca să mergi în cer. L-am întrebat dacă el crede că Biblia este 100% adevărată şi mi-a spus că da. Apoi i-am zis că trebuia să-I mărturisească lui Dumnezeu că este păcătos – i-am spus că toţi suntem – şi să-I ceară lui Dumnezeu să-l elibereze de păcat în Numele lui Isus. I-am spus că Isus a venit şi a murit pentru noi, pentru păcatul nostru.

Spre surpriza – şi marea mea bucurie – Rodney s-a căit de păcatele lui şi L-a primit pe Cristos chiar atunci, la telefon. În acel moment, m-am întrebat dacă ar trebui să-i spun lui Rodney despre homosexualitate, dar am simţit clar Duhul spunându-mi să aştept. Era perfect din punctul meu de vedere; oricum nu aveam nicio dorinţă să-i spun ce are de zis Cuvântul lui Dumnezeu despre acest subiect. Rodney se apăra foarte mult şi era foarte zgomotos cu privire la dreptul lui de a fi homosexual, şi insista că s-a născut astfel. Nu mai este nevoie să spun, eram mai mult decât fericită să mă dau la o parte şi să-I îngădui lui Dumnezeu să folosească pe altcineva pentru această treabă.

În următorii doi ani, ne-am văzut unul de patru sau cinci ori şi am vorbit la telefon de câteva zeci de ori, şi i-am trimis nişte literatură creştină.

Într-o zi, la aproape doi ani după convorbirea telefonică în care mă întrebase cum să ajungă în cer, m-a sunat şi m-a întrebat dacă homosexualii pot merge în cer. Cât încercasem să evit acea întrebare, spunându-I lui Dumnezeu că eu credeam că El va pune pe altcineva să-i vorbească lui Rodney despre acest subiect!

I-am răspuns lui Rodney că putea găsi răspunsul în Biblie. A întrebat de ce nu-i puteam spune pur şi simplu; i-am zis că mai bine citeşte el singur. Mi-a zis: „Tu ştii, aşa că de ce nu-mi spui exact?”, deci m-am adunat toate puterile pentru explozia secolului şi i-am spus cu cuvintele mele: „Un bărbat sau o femeie nu trebuie să se depărteze de ceea ce este natural şi să se îndrepte spre ceea ce este împotriva naturii. Dacă un bărbat se culcă cu un bărbat, este o urâciune pentru Domnul. Cei care fac astfel de lucruri sunt demni de moarte, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu…” (1 Corinteni 6:9-10, Romani 1:26-28, 32, Levitic 18:22, 20:13)

Uneori, când poate credem că avem cea mai grozavă credinţă, Domnul ne arată cât de mică este ea în realitate. Dumnezeu trimisese deja pe Cineva care să-i vorbească lui Rodney despre homosexualitate. Când Rodney s-a căit de păcatele lui şi a acceptat Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind 100% adevăr, şi a cerut eliberare, Duhul Adevărului a intrat în inima lui Rodney şi a început o lucrare în el, care n-ar fi putut fi făcută de un simplu om.

Întristarea care vine de la Dumnezeu mântuieşte sufletele. Dacă i-aş fi spus lui Rodney (fără călăuzirea Duhului) că homosexualitatea este păcat, poate că ar fi încercat să-şi schimbe stilul de viaţă pentru mine. A fost crucial ca Rodney să ajungă la cunoaşterea adevărului printr-o convingere venită de la Duhul Sfânt. Cuvintele mele ar fi fost doar vorbe goale care nu puteau salva; dar prin acceptarea de către Rodney a convingerii de la Duhul Sfânt, cuvintele lui Dumnezeu au prins viaţă în inima lui şi au adus viaţă în sufletul lui.

Prin cuvintele mele, Rodney poate că ar fi fost cumva în stare să cureţe partea de afară a paharului. (Matei 23:25) Poate că ar fi fost în stare să pară creştin, dar adevărata circumcizie este cea a inimii şi numai Duhul Adevărului poate curăţi inima. Odată ce inima este convinsă de adevăr, trupul va fi şi el.

Duhul Sfânt l-a convins – l-a convins pe Rodney că era păcătos, aşa cum suntem noi toţi. În cei doi ani de când Rodney a acceptat Cuvântul lui Dumnezeu ca adevăr, până ce m-a întrebat dacă homosexualii pot merge în cer, Duhul Sfânt a lucrat pocăinţă minunată în inima şi mintea lui. Şi, cu siguranţă, El nu a avut nevoie de ajutorul meu. L-am lăudat însă că mi-a îngăduit să văd lucrarea pe care numai El o poate face în inimile oamenilor care se căiesc.

Când Duhul l-a călăuzit pe Rodney la adevăr, nu a avut loc o explozie, aşa cum mă aşteptasem, nici mânie, nici măcar scuze. El m-a întrebat doar: „Ce pot să fac referitor la asta?” I-am spus că trebuie să-I mărturisească lui Dumnezeu că ştie că homosexualitatea este un păcat şi să-I ceară lui Dumnezeu să-l elibereze de el. I-am spus că dacă va crede cu adevărat, Dumnezeu o va face.

Din nou, spre surpriza mea, Rodney a părut să nu aibă nevoie de timp de gândire, ca şi cum decizia lui fusese deja luată – şi sunt sigură că, la un anumit nivel, probabil că fusese. După cum spune Scriptura: „Pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu! (Matei 10:32) Chiar dacă Rodney nu era conştient de aceasta, era ascultător de Cuvântul lui Dumnezeu. Chiar dacă citise numai puţin din Biblie, Duhul Sfânt îl conducea.

Şi din nou, chiar la telefon, fratele meu – care îmi devenise cu adevărat frate – a mărturisit că homosexualitatea este un păcat şi I-a cerut lui Dumnezeu să-l elibereze de el. Rodney a continuat mărturisind că avea o dorinţă sexuală foarte puternică şi că dorea ca Dumnezeu să facă, pur şi simplu, să nu mai poată face sex.

La două luni după aceea, Rodney m-a sunat devreme într-o dimineaţă şi era foarte bolnav. (Rodney suferea de astm foarte sever, ca şi de alte câteva probleme de sănătate. Lua inhalatori, plus steroizi pentru astm ceea ce, bineînţeles, i-a provocat alte probleme de sănătate.) L-am convins să meargă la spital, unde i-au făcut nişte teste şi au zis că avea pneumonie. Era grav şi au spus că vroiau să-i pună un tub în gât pentru a-l ajuta să respire. Bineînţeles că era speriat.

Din cauza pneumoniei citomegalovirale şi pentru că era homosexual, presupunerea firească a fost că avea SIDA. M-a sunat şi mi-a spus că ei credeau că avea acea boală îngrozitoare, şi am plâns împreună. Era aşa de speriat şi mi-a spus că nu vroia să moară. Mă simţeam atât de inadecvată. Tot ce am putut spune a fost că nu va muri până ce Dumnezeu nu-l va pregăti pentru asta. Deşi ca om mă simţeam inadecvată, cuvintele pe care le-am rostit erau adevărul. Pregătirea pentru călătoria noastră în Împărăţia lui Dumnezeu începe în clipa când acceptăm Cuvântul lui Dumnezeu ca adevăr total, iar procesul continuă cât trăim.

Rodney a decis să accepte să-i pună un tub în gât. Nu am realizat că odată ce făceau asta, nu va mai putea vorbi. În primele două săptămâni l-au ţinut atât de sedat, încât nu cunoştea pe nimeni.

Doamne, cum i s-a răspuns rugăciunii lui Rodney! Fusese eliberat (fizic) de homosexualitate, rugămintea lui din inimă ca Dumnezeu să facă astfel încât să nu poate face sex, nu a rămas fără răspuns. Cu siguranţă nu era într-o stare – sau într-un loc – în care să facă sex. (În sens spiritual, Rodney a fost curăţit de toată nedreptatea în ziua în care a acceptat Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind 100% adevăr şi I-a cerut lui Isus să vină în inima lui şi să-l elibereze.)

După ce Rodney a acceptat adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, Duhul Sfânt l-a convins pe Rodney că homosexualitatea este păcat. Dumnezeu nu l-a făcut pe Rodney bolnav, el avea deja probleme serioase de sănătate. Poate că de aceea era atât de disperat să se pună în ordine cu Dumnezeu. Deoarece era atât de bolnav, cred că Dumnezeu a folosit boala ca răspuns la rugăciunea lui Rodney pentru eliberare (fizică).

L-au testat pe Rodney în trei rânduri pentru SIDA, în timp ce era internat în spital. Testele au fost toate negative. Colegul lui de salon, în vârstă de cincisprezece ani, era îngrozit că ar putea avea şi el ce avea Rodney, aşa că am sunat şi am vorbit cu medicul lui Rodney, care m-a asigurat că nu avea SIDA. Cel puţin a fost scutit de tortura înceată a morţii din cauza SIDA.

Rodney se afla în spital de aproape o lună. Ni s-a spus că va fi probabil dus în curând la un mic spital particular, unde urma să fie conectat la un ventilator pentru respiraţie pentru tot restul vieţii. Nu era ceva ce i-ar fi plăcut foarte mult, dar cui i-ar fi plăcut?

Convorbirea telefonică pe care am avut-o cu Rodney anterior introducerii tubului pentru respiraţie s-a dovedit a fi ultima noastră convorbire – cel puţin în viaţa aceasta. În ziua de 7 ianuarie 1993, s-a rupt o venă în gâtul lui Rodney, iar eu cred cu adevărat că îngerii lui Dumnezeu l-au întâlnit pe Rodney în pragul morţii şi l-au dus în sânul lui Avraam, unde doarme în pace (este mort) „în Cristos”, aşteptând învierea celor drepţi, când Cristos Se va întoarce pentru copiii Săi. (Luca 16:22, 1 Corinteni 15:21-23, 1 Tesaloniceni 4:16)

Rodney ar fi vrut să fac cunoscută povestea pocăinţei lui, fiindcă ar fi vrut ca toţi oamenii, de oriunde, să ştie că niciunul dintre noi nu este destul de bun în el însuşi, pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar ar fi vrut şi ca povestea lui să fie înregistrată, pentru toţi cei care vor să asculte că niciunul dintre noi nu este atât de rău, încât Dumnezeu să nu-l poată salva, cu condiţia să creadă şi să primească eliberarea (Adevărul).

[Rodney Was Gay, and God Loved Him Anyway. Copyright © 2001 Ava. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Gloria Zwinggi

Când am aflat prima dată de implicarea fiului meu în homosexualitate, m-am făcut mică din cauza neîncrederii, fricii, vinei şi ruşinii. Năucită, m-am retras din lume, foarte confuză şi supărată. Cui îi puteam spune? Cine m-ar fi putut înţelege? Fiul meu, singurul meu fiu! Cine mi-ar fi înţeles durerea copleşitoare şi îngrozitoare, cauzată de spaima pentru viaţa lui? Au fost zile şi săptămâni când viaţa a mers înainte fără ca eu să fiu conştientă de evenimentele de zi cu zi. Din când în când, deveneam pe jumătate conştientă de conversaţiile şi împrejurările din jurul meu. Vroiam să strig: „Cui îi pasă? Nu vedeţi cât de triviale sunt acestea pentru mine? Nu puteţi simţi durerea mea? Ajutaţi-mă! Sau daţi-vă la o parte din calea mea!”

Rătăcind în pustiu

Pe vremea aceea, nu eram familiarizată cu Exodus International. Prin urmare, am rătăcit de una singură în pustiu, stăruind pe lângă Dumnezeu să-mi dea răspunsuri. „Cum de s-a întâmplat asta?”, l-am întrebat iar şi iar. „Arată-mi cum să rezolv asta!” Nu asta trebuie să facă mamele, să rezolve problemele copiilor lor?

Cu trecerea lunilor, s-a întâmplat ceva în interiorul meu. Confruntarea cu neajutorarea mea totală m-a adus mai aproape de Isus Cristos. În întristarea mea, am căutat mângâiere în braţele Lui.

Am înaintat prin valea lacrimilor cu eleganţă? În niciun caz! Au fost momente când mă închideam în casă şi strigam. Uneori, în weekenduri, încuiam uşile, mă întindeam în pat şi plângeam ore întregi. Am trecut prin întristare, tristeţe, lipsă de raţiune şi isterie. Prin toate.

Lupte timpurii

Mi-am crescut fiul ca mamă singură. Faptul că mă luptam pentru câştigarea existenţei noastre însemna că aveam puţin timp, puţini bani şi prea puţină energie pentru a avea un discernământ bun sau pentru a judeca dacă ceea ce făceam era bine sau rău. Au fost vremuri grele, dar au fost şi multe vremuri bune. Ne consideram pe noi doi ca o familie. Tatăl fiului meu, deşi locuia în acelaşi oraş, nu i-a acordat niciodată dragoste sau atenţie. De mai multe ori, l-am implorat să îl recunoască pe fiul nostru – în zadar.

„Totul va fi bine!”

Când fiul meu avea cam doisprezece ani, a început să se retragă, împărtăşindu-mi din ce în ce mai puţine. Am crezut că asta se datora maturizării lui. M-am retras, neînţelegând cât de mult dorea un tată. Nu existau bărbaţi semnificativi în viaţa fiului meu, dar îmi amintesc că îmi spuneam: „Este un copil bun, foarte inteligent şi iubitor. Va reuşi; va fi în ordine!”

Cineva îmi spusese că dacă îl iubeam, totul avea să fie bine. Ceea ce era uşor; l-am iubit întotdeauna profund pe fiul meu. Dar la vremea aceea nu am înţeles cât de mare nevoie avea de susţinere din partea altor bărbaţi.

Scăpând şi descurcându-mă

După descoperirea homosexualităţii fiului meu, am căutat scăpare în muncă. Fiindcă nu mă puteam relaxa şi nu puteam dormi, lucram între zece şi douăsprezece ore pe zi şi în multe weekenduri. Patronii mei erau atât de mulţumiţi, încât am fost avansată în funcţie. Este incredibil pentru mine cum cineva cu zece clase poate escalada atâţia munţi personali şi profesionali, în timp ce trece prin atâtea împrejurări adverse. Tatăl meu din cer a lucrat spre binele meu, aşa cum face întotdeauna pentru cei care Îl iubesc. (Romani 8:28)

Am căutat, de asemenea, scăpare conducând maşina ore în şir. Uneori mă aflam la sute de mile de casă. Citirea unei hărţi rutiere nu s-a numărat niciodată printre darurile mele, aşa că trebuia să cer ajutorul lucrătorilor de la benzinării ca să ajung acasă. Chiar şi acum, dacă mă opresc la una dintre benzinăriile care îmi sunt familiare, pot să văd un lucrător pe care îl recunosc. Imediat arătă într-o anumită direcţie şi îmi spune râzând: „Casa ta este într-acolo, Gloria!” Acum privesc în urmă râzând de unele pozne ale mele, dar pe vremea aceea situaţia era departe de a fi amuzantă.

Întristare imensă

Am descoperit că cei mai mulţi nu înţelegeau întristarea mea imensă. Dar nici eu nu înţelegeam cu adevărat ce se întâmpla. Îl purtasem pe acest copil în trupul meu şi aveam să îl port întotdeauna în inima mea. Cum mă puteam aştepta ca alţii să se confrunte cu situaţia mea?

Au trecut mulţi ani de când această devastare a venit în viaţa mea. De-a lungul anilor, Domnul a fost blând, bun şi iubitor, descoperindu-mi împrejurările care l-au făcut pe fiul meu să se lupte cu homosexualitatea (de exemplu, divorţul meu şi lipsa ulterioară a unui model masculin).

Timpul perfect al lui Dumnezeu

Dar timpul lui Dumnezeu a fost perfect, dându-mi numai atâta povară emoţională cât puteam duce. El mă pregăteşte pentru fiecare nouă descoperire şi îmi dă putere şi curaj, pentru a face faţă fiecăreia în parte. I-am cerut iertare Lui şi fiului meu pentru cele ce s-au întâmplat, care l-ar fi putut conduce la această alegere. Dumnezeu m-a mângâiat, atunci când eu mă condamnam din cauza eşecurilor din trecut.

Am ajuns, de asemenea, să înţeleg că s-ar putea să nu am niciodată răspunsul la numeroasele întrebări care mai pot să apărea. Dumnezeu m-a asigurat că, oricare au fost împrejurările (percepute sau reale) care l-au condus pe fiul meu să aleagă această cale, el tot va putea experimenta o schimbare reală şi adevărată. Mă bucur în cuvintele pe care i le-a dat îngerul Mariei, anunţând venirea iminentă a Mântuitorului nostru: „Căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere.” (Luca 1:37)

Binele va veni

Cred, de asemenea, că din această situaţie va veni binele – nu numai pentru mine, ci şi pentru fiul meu. Refuz să i-l las lui Satan. Mă rog zilnic pentru el şi pentru alţii prinşi în capcana homosexualităţii. Prin harul lui Dumnezeu, am luat hotărârea de a iubi, nu de a urî. De a rămâne în picioare, nu de a renunţa. De a-i ajuta pe alţii care se confruntă cu aceeaşi durere cu care m-am confruntat eu.

De-a lungul anilor, am învăţat că homosexualitatea este o problemă complexă. Soţul meu spune că toţi copiii sunt vulnerabili la o anumită vârstă sau în anumite etape din viaţă. Ca părinţi, ne trebuie multă compasiune şi înţelegere pentru ca, atunci când cei dragi ai noştri se vor întoarce, să putem ajuta – în loc să-i împiedicăm – să se vindece. Trebuie să ne rugăm pentru înţelepciune şi să fim dornici să ne recunoaştem greşelile atunci când iavem prilejul.

În timp ce aştepţi

Dacă cel drag al tău este implicat în homosexualitate, poţi face multe în timp ce aştepţi. Dumnezeu mi-a arătat că nu trebuie să vorbesc la mulţimi de oameni la evenimente publice; pot vorbi cu o singură persoană odată şi să fac ca viaţa să fie diferită pentru ea.

În fiecare zi mă rog ca Duhul Sfânt să mă pună într-un loc în care să pot vorbi în linişte, cu dragoste şi înţelegere. Isus a înfăptuit mare parte din misiunea Sa cu câte o singură persoană odată, iar mie îmi place să fac acelaşi lucru.

Unul dintre lucruri care mă rănesc cel mai mult datorat faptului că fiul meu a dat curs homosexualităţii, este că nu voi avea niciodată nepoţi. Dar Domnul a făcut o adevărată minune în această privinţă. Cu opt ani în urmă, m-am recăsătorit. Soţul meu are şase copii şi treisprezece nepoţi. Cinci dintre ei locuiesc în apropiere, ca să fie iubiţi de „bunica lor vitregă”. Bunicile lor de sânge nu locuiesc în zona noastră, iar eu simt cu adevărat că părinţii lor sunt bucuroşi că îndeplinesc acest rol. Când mă gândesc ce minunaţi sunt aceşti copii, ochii mi se umplu de lacrimi, iar inima mi se încălzeşte.

Experimentând harul lui Dumnezeu

Dumnezeu mi-a dat înapoi viaţa, atunci când nu mai aveam nicio speranţă. În fiecare zi, Îi dau viaţa mea înapoi, pentru a fi folosită spre puterea şi gloria Lui. El nu m-a lăsat să-mi pierd speranţa. Mi-a dat simţul umorului şi o inimă plină de căldură; mi-a dat, de asemenea, răbdare (fiul meu trăieşte în homosexualitate de cincisprezece ani).

Am din nou un motiv să trăiesc. Îi pot învăţa pe alţii ceea ce Dumnezeu m-a învăţat prin circumstanţele dificile prin care am trecut. Între timp, privesc, aştept şi mă rog ca fiul meu risipitor să se întoarcă.

[Gloria Zwinggi, A Different Kind of Death. Copyright © Gloria Zwinggi. Tradus şi publicat cu permisiune. Gloria este Director la Awakening/REACH, o misiune din San Antonio, Texas. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]

de Anita Worthen

Anita Worthen

Fiul meu, homosexual? Mă simţeam copleşită de vină şi durere şi eram hotărâtă să-l „repar” cu orice preţ.

Când fiul meu de 16 ani, Tony, a început să nu mai vină acasă noaptea, am fost îngrijorată. Nici măcar nu ştiam numele prietenilor lui. Într-o zi m-am furişat în dormitorul lui ca să aflu ce se petrecea. Am găsit o bucată de hârtie în portmoneul lui şi am început să scriu în grabă nume şi numere de telefon. Deodată a intrat Tony. „Ce crezi că faci?” a strigat el, cu ochii strălucind.

Faţa mi s-a înroşit de jenă, dar vocea mi-a rămas calmă. „Tony, vreau să ştiu unde eşti. Când nu vii acasă, trebuie să ştiu unde să sun.”

Ne-am certat câteva minute, apoi a lansat bomba. „Ei bine, ştii că sunt homosexual, nu?” Mintea mi-a îngheţat. Tony a început să umple tăcerea jenantă cu detalii îngrozitoare. Cu trei luni în urmă, făcea autostopul spre casă, când un consilier de la şcoală l-a luat cu maşina şi l-a sedus. Acum îşi accepta „noua” identitate şi ajunsese să cunoască alţi homosexuali. „Şi mami”, a încheiat el, „am găsit bărbatul viselor mele. De acum totul va fi bine!”

În zilele următoare am căutat fiecare greşeală pe care am făcut-o vreodată ca mamă. M-am gândit la început, când am fugit, la vârsta de 18 ani, cu prietenul meu. De fapt, nu am reuşit să ne oficializăm căsătoria, iar apoi am rămas însărcinată. Când m-am mutat acasă cu părinţii la puţin timp după aceea, toţi au presupus că eram divorţată. Am ascuns că eram de fapt o mamă însărcinată necăsătorită. După naşterea lui Tony la spitalul districtului, m-am lăsat purtată înapoi în mulţimea care nu trebuia. Curând experimentam droguri ca marijuana şi LSD. Următorii câţiva ani au fost îngrozitor de singuratici.

Mi-am menţinut viaţa socială făcând o înţelegere cu fratele meu mai mic: eu îi dădeam droguri; el avea grijă de Tony când eram plecată la petreceri. Apoi fratele meu a devenit creştin şi s‑a transformat într-un radical „ciudat al lui Isus.” Mama a fost îngrijorată de moarte din cauza lui, dar viaţa lui mi-a dat o speranţă secretă: dacă el se poate schimba, poate că şi eu pot.

Într-o noapte, am mers cu fratele meu la un studiu biblic. Surprinzător, am observat ceva diferit la oamenii de acolo. Nu ştiam exact ce era, dar ştiam că vroiam acel lucru.

M-am dus acasă şi I-am spus lui Dumnezeu că Îl voi urma trei luni. Dacă nu mergea, aveam să mă întorc la vechile mele căi. În săptămânile care au urmat am simţit o putere nouă în viaţa mea de a face alegerile corecte. M-am lăsat de droguri şi am evitat muzica de petrecere de la radio, care îmi amintea de serile petrecute la localurile unde serveam cocktailuri.

Apoi Tony şi cu mine ne-am alăturat unei misiuni de ucenicie – un mediu care oferea multă susţinere unei mame singure. M-am rugat în fiecare noapte ca Dumnezeu să fie un soţ pentru mine şi un tată pentru fiul meu. Alţii mă considerau un exemplu perfect de mamă necăsătorită.

Dar după câţiva ani de misiune, am început să mă simt complet epuizată. Mergeam la muncă, veneam acasă, stăteam în faţa televizorului şi mă târam la biserică în dimineţile de duminică.

Apoi Dumnezeu a îngăduit să intre în viaţa mea nişte circumstanţe dificile şi am început să mă apropii din nou de Domnul, rugându-mă şi citind Biblia. În timp ce ochii mei spirituali s-au deschis din nou, am văzut că relaţia cu fiul meu nu era bună. Ne îndepărtasem. Tony îşi făcuse o mulţime de prieteni noi, pe care nu-i cunoşteam.

Puţin după aceea, am fost devastată de mărturisirea lui Tony despre implicarea în homosexualitate. „Nu înţeleg”, i-am spus în acea zi, „dar te iubesc şi vom rezolva.” Nu am avut deloc înţelepciune cum să tratez situaţia. Ştiam un singur lucru: că voi face orice ca să-l opresc pe acel om să-şi mai pună vreodată braţele în jurul fiului meu.

Apoi am venit cu soluţia perfectă: îl vom răpi pe Tony! L‑am sunat pe unul dintre fraţii mei, care a aranjat să-l ducă pe Tony cu avionul la casa altui frate din partea centrală a Oregonului. În ziua următoare, i-am încărcat toate lucrurile într‑o maşină şi l-am condus la aeroport. Înainte ca Tony să-şi dea seama ce se întâmplă, era în drum spre nord.

M-am gândit că toată problema era rezolvată. Tony se afla acum la 1100 de mile depărtare de prietenii lui homosexuali din California – perfect! Fratele meu a promis să aibă grijă de Tony până ce mă voi putea alătura lor.

Am fost imens de uşurată, în special după telefonul fratelui meu de a doua zi. „Tony s-a dus la biserică”, mi-a adus el la cunoştinţă. „Totul va fi în ordine.” În ziua următoare, a sunat din nou. „Anita, am veşti proaste. Ştii biserica aceea la care merge Tony? Ei bine, este o biserică homosexuală.” Am simţit că mi se face rău. Situaţia avea să fie mai greu de rezolvat decât am gândit.

Mi-am dat imediat demisia de la serviciu. Cred că au fost uşuraţi când în sfârşit am plecat; timp de două săptămâni am plâns încontinuu şi am umblat ca prin ceaţă. Eram copleşită de vină. Poate că nu s-ar fi întâmplat niciodată, dacă aş fi fost căsătorită, mă dojeneam singură. Frumosul meu fiu fusese întotdeauna mândria vieţii mele; acum îmi era atât de ruşine cu el. Eram sigură că nicio altă mamă creştină nu s-a aflat vreodată în situaţia mea.

Înapoi în Oregon, m-am alăturat fostei mele biserici. M-am dus la consiliere, dar tot ce a putut face consilierul a fost să citeze versetele despre homosexualitate. Avea intenţii bune, dar nu aveam nevoie să aud despre bărbaţi care pofteau unul după celălalt.

După şase luni de agitaţie, am auzit despre Love In Action din California, pentru cei care părăseau homosexualitatea. Mi s-a luat o greutate de pe umeri când am citit mărturiile unor bărbaţi şi femei care fuseseră eliberaţi. În cele din urmă, am avut speranţă – atât pentru mine, cât şi pentru fiul meu.

Viaţa a revenit în mintea mea epuizată. Acum vroiam să ajut pe toată lumea. Vroiam mai ales să ajung la alte mame în situaţia mea. Domnul m-a condus la un consilier creştin local, care a fost de acord să-mi ofere îndrumare spirituală în misiune. Curând am înfiinţat un grup de sprijin pentru părinţi.

Lucrurile s-au îmbunătăţit mult în ceea ce mă privea. Puteam să spun cu sinceritate: „Din cauza a ceea ce i s-a întâmplat fiului meu, sunt o persoană mai bună.” Umblarea mea cu Domnul era mult mai puternică. Şovăirea nu mai mergea; trebuia să mă agăţ de El.

Cam în acea vreme am înfruntat câteva întrebări dificile: Dacă Tony va fi tot homosexual peste zece ani, eu unde voi fi? Îmi voi baza întreaga viaţă pe aşteptarea zilei când el se va schimba? Nu, trebuia să merg înainte. Aveam o viaţă în afara lui Tony; viaţa mea era centrată în Cristos.

În 1983 m-am mutat în sudul Californiei ca să o ajut pe mama mea să se acomodeze cu pensionarea. Apoi am ajuns să îl cunosc pe Frank Worthen, fondator al Love In Action. Prietenia noastră s-a adâncit repede şi, în cele din urmă, ne-am căsătorit în noiembrie 1984.

Frank & Anita Worthen

De atunci Dumnezeu a continuat sa facă lucruri palpitante în viaţa mea. După ce am lucrat la biroul Love In Action timp de şase ani, Dumnezeu ne-a îndrumat pe Frank şi pe mine să ne mutăm la Manila. În ianuarie 1991 am început Bagong Pag Asa, o misiune pentru homosexualii din Filipine. După trei ani ne-am întors în regiunea San Francisco şi am început Misiunea New Hope (Love In Action relocalizată în Memphis, Tennessee).

„Ce s-a întâmplat cu Tony?”, mă întreabă mulţi părinţi. Fiul meu este încă în stilul de viaţă homosexual. Şi se confruntă cu consecinţele infecţiei cu HIV. Cu toate acestea, avem o relaţie bună şi cred că într-o zi Tony va vedea goliciunea stilului său de viaţă şi se va întoarce la Dumnezeu. Ştiu, de asemenea, că eu nu pot face ca aceasta să se întâmple, deci îl las în grija Unuia care îl iubeşte chiar mai mult decât îl iubesc eu.

Bineînţeles, fiul meu şi Frank se înţeleg foarte bine unul pe celălalt. (Frank a trăit o viaţă exclusiv homosexuală timp de douăzeci şi cinci de ani, înainte de a părăsi acel comportament în 1973.) Şi Tony mă tachinează: „Mami, dacă nu aş fi fost eu, nu ai fi căsătorită!”

Experienţele din viaţa mea au fost uneori foarte dureroase, dar m-au făcut să mă maturizez şi mi-au dat o sensibilitate deosebită pentru oamenii care suferă. Numai Domnul poate să ia asemenea experienţe profunde şi să le transforme în binecuvântări. Îi mulţumesc în fiecare zi pentru ceea ce a făcut.

[Anita Worthen, Growing Through the Pain. Copyright © Anita Worthen. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Clic aici pentru mărturia soţului Anitei, Frank Worthen.

Eram în ziua de 23 iulie 1988, în salonul 414, la etajul patru al Spitalului Century City din California. Soţul meu, Bob, şi cu mine veniserăm în grabă acolo de la Washington, deoarece temperatura fiului nostru Scott ajunsese la 41,1 grade. Era în pericol să moară.

Apoi a venit mărturisirea lui, care ne-a schimbat vieţile pentru totdeauna. „Mami şi tati,” ne-a spus Scott, „am SIDA. Medicii mi-au dat între nouă şi douăzeci şi patru de luni de trăit.”

Am fost şocată, dar nu mai mult ca atunci când Scott ne spusese că era homosexual. Şi de când aflasem în anul dinainte că era seropozitiv, citisem efectiv tot ce găsisem despre HIV/SIDA. Aşa că mintea mea era oarecum pregătită, deşi nu mă aşteptasem să se întâmple atât de curând.

Cu toate acestea, în inima mea s-a întâmplat altceva – ceva ce desfide o explicaţie la nivel pur omenesc. În loc de disperare, era pace. Chiar din acel primă clipă, când emoţiile mele erau amorţite de şoc, la nivel spiritual, SIDA nu a putut să mă biruie. Acelaşi lucru era adevărat pentru Bob şi Scott. Drept rezultat, SIDA nu am putut niciodată să ne învingă cu adevărat.

Faptul că am auzit diagnosticul în acea noapte, a schimbat modul în care mă raportam la homosexualitatea lui Scott. Când Scott ne-a spus prima oară că era homosexual, ne-a fost tare greu. Speranţa şi rugăciunea noastră era ca fiul nostru să renunţe la viaţa homosexuală.

Scott se luptase cu homosexualitatea ani de zile, cerându-I lui Dumnezeu să-i îndepărteze sentimentele. Era un tânăr creştin sensibil, care îşi mărturisea în mod deschis credinţa. Ştia ce credea biserica despre homosexualitate; de aceea nu a împărtăşit nimănui natura luptei lui. Cuvinte neomenoase despre „poponari şi pederaşti” l-au împins doar să se ascundă şi mai mult.

Când luptele lui au devenit cunoscute, conducerea bisericii lui Scott a fost foarte dură cu el, fără să facă niciun efort pentru restaurare. Membri din biserică au venit la noi, plini de mâhnire şi şocaţi, din cauza insensibilităţii cu care a fost tratat Scott. Probabil că fiul nostru a fost distrus de acea experienţă. Dar chiar dacă l-a zguduit, ea nu i-a clătinat credinţa. Viaţa lui de creştin dura de mulţi ani, din fragedă copilărie, până la colegiu şi şcoala biblică. Puterea lui Dumnezeu în viaţa copilului Său era foarte evidentă.

Dar am simţit o anumită amărăciune datorită faptului că atunci când aveam mai multă nevoie de familia bisericii noastre, au existat fisuri ale relaţiei dintre noi şi biserică, din cauza unor decizii ale conducerii. Când i-am împărtăşit sentimentele mele lui Scott, mi-a zis: „Mami, nu fi supărată. Mi-e milă doar de ei, pentru că astfel de creştini sunt ei. Dar i-am iertat şi merg înainte.” În acel schimb de replici, Scott m-a învăţat despre iertare. Dacă el îi iertase pe cei care îl răniseră, cu siguranţă, şi eu trebuia să o fac.

Odată ce am ştiut că Scott avea SIDA, toate îngrijorările noastre despre sexualitatea lui au devenit secundare. Le-am dat lui Dumnezeu şi am lăsat totul în seama Lui. În acea clipă, am câştigat o nouă libertate. Eram liberă să iubesc, lăsând judecata pe seama lui Dumnezeu. Am înţeles că s-ar putea să nu-l mai avem mult timp, aşa că fiecare moment este preţios.

Scott si-a revenit din prima infecţie acută, doar pentru a se îmbolnăvi câteva săptămâni mai târziu. De data aceea, deşi nouă specialişti lucrau cu Scott, tot nu ştiau ce anume făcea ca temperatura să urce la mai mult de 40,5 grade. A fost una dintre cele mai grele săptămâni din viaţa mea. Temperatura lui Scott scădea cu jumătate de grad şi apărea un licăr de speranţă. Apoi urca din nou, iar criza ne stătea din nou în faţă. Zile în şir, Scott a fost complet incoerent.

Stăteam pe un scaun în colţul salonului şi mă uitam la Scott cum zăcea pe patul de spital. „Ar putea să moară”, m-am gândit eu. Pentru mine, viaţa se schimbase pentru totdeauna. Realitatea acestui fapt m-a lovit cu o asemenea forţă, încât am strigat: „Dumnezeule, este prea greu pentru mine! Nu pot face asta, nu-l pot privi pe fiul meu murind!”

Deodată, cum stăteam acolo în lacrimi, pacea lui Dumnezeu a coborât peste mine, atunci când Duhul Lui a personalizat pentru mine un verset din Biblie pe care li-l făcusem cunoscut lui Scott şi surorilor lui, cu ani în urmă: „Ştiu că este prea greu pentru tine, Mignon, dar puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.” (2 Corinteni 12:9). Apoi am auzit altceva, la fel de clar de parcă mi-ar fi spus-o Dumnezeu în persoană: „Mignon, lumea întreagă are nevoie să afle despre dragostea Mea. Vreau ca tu să mergi şi să-i iubeşti.”

Ştiam în inima mea că lumea la care Se referea El erau pacienţii din celelalte cincisprezece saloane, niciunul neavând o familie care să îl susţină. După ce m-am rugat pentru înţelepciune, m-am ridicat şi m-am dus în salonul din partea cealaltă a holului, unde stătuse Scott la prima lui spitalizare.

Jerry, pacientul din acel salon, era foarte bolnav. După ce am vorbit un timp, am zis: „Jerry, văd că acesta este un loc foarte singuratic, iar SIDA este o boală a singurătăţii. Te simţi vreodată singur?” „Uneori,” a răspuns el. „Uneori mi se pare că nu mă iubeşte nimeni.” „Ei bine,” am continuat eu, „vroiam doar să-ţi spun că Dumnezeu te iubeşte şi că eşti preţios pentru El.” Apoi i-am împărtăşit cât de grea era această experienţă pentru mine, ca mamă, şi că puteam trece prin ea numai fiindcă ştiam că lui Dumnezeu Îi păsa de mine şi că ochiul Lui atent era asupra mea şi a lui Scott. „Cum poţi şti cu adevărat asta?” m-a întrebat Jerry. I-am povestit despre trecutul meu, că am crescut într-un cămin creştin şi că mersesem la şcoala duminicală în copilărie, şi cum credeam în Dumnezeu din toată inima mea. „Vreau să cred şi eu”, mi-a răspuns el. „Am mers şi eu la şcoala duminicală când eram copil. Părinţii m-au trimis. Dar de atunci, m-am lăsat dus de val.”

Conversaţia a devenit foarte relaxată după aceasta; deloc forţată, ceea ce era uimitor, pentru că nu aveam pregătire pentru a face aşa ceva. Dar cred că un progres efectiv am făcut când l-am întrebat pe Jerry dacă aş fi putut face pentru el, pentru ca ziua să fie mai bună pentru el. „Da”, a spus el. „Vrei să mă freci pe spate?” „Bine”, am zis, nu prea sigură cum să procedez. Dar mi-am pus loţiune pe mâini, iar el s-a întors pe o parte şi i-am frecat spatele cât de bine am ştiut. Când am fost gata de plecare, a vrut să mai rămân.

M-am întors în salonul lui Scott, convinsă nu numai că ar trebui să fac ceea ce înainte îmi păruse imposibil, dar că puteam să o fac, cu ajutorul lui Dumnezeu. Când am plecat de la Spitalul Century City, vizitasem fiecare pacient de pe etaj. Şi toţi oamenii implicaţi acolo, inclusiv personalul, începuseră să-mi spună „Mami”. Ştiam că Scott fusese tratat nedrept, chiar nemilos uneori, şi vroiam să-i ajut pe acei oameni să vadă că dragostea lui Dumnezeu exista în lumea aceasta rea şi pentru ei.

Aş vrea ca atunci când Scott era bolnav, să fi ştiut ce ştiu acum despre ajutorarea oamenilor pentru a se pregăti de moarte. Obişnuia să se retragă undeva singur şi să devină foarte tăcut, uneori ore în şir. „Mami,” întreba el, „de ce am făcut lucrurile pe care le-am făcut?”

Nu ştiu de câte ori m-a întrebat aceasta sau de câte ori am răspuns: „Nu ştiu, Scott.” Rămânerea lui în trecut îmi rupea inima, dar nu numai din cauza neputinţei pe care o simţea. Eram supărată pe trecut fiindcă ne fura şi prezentul, clipă de clipă, zi de zi. Dacă ar fi să o iau de la început, aş încerca să-l ajut să vorbească despre asta. Aş aranja să facă parte dintr-un grup de suport. Dar noi eram singuri; am făcut tot ce am putut.

De asemenea, l-aş lăsa să-mi vadă mai mult lacrimile. Simţeam că trebuia să fiu tare pentru el şi îmi ascundeam lacrimile. Acasă umbla prin cameră ca un bătrân, fără putere, iar eu mă duceam sus şi plângeam. Dar nu mă duceam niciodată jos până nu aveam ochii uscaţi; nu vroiam să se simtă vinovat pentru că ne provoca atât de multă tristeţe.

Poate că ar fi ajutat să admit cu simplitate: „Da, suntem trişti, Scott, trişti pentru noi şi trişti pentru tine. În orice caz, te iertăm, pentru că te iubim, iar nimic din ceea ce ai făcut sau din ceea ce ai putea face în viitor nu ar putea schimba asta.”

În timp ce boala lui Scott progresa, tristeţea lui din cauză că avea să moară tânăr s-a schimbat în nelinişte în legătură cu moartea în sine. Cu aproximativ şase săptămâni înainte de a muri, a mărturisit: „Mami, mi-e teamă.” Când am discutat, am înţeles că cele mai importante întrebări ale lui Scott nu mai erau de ordin fizic sau intelectual, ci de ordin emoţional şi spiritual. Avea nevoie – noi toţi aveam nevoie – de sprijin spiritual.

Chiar în ziua următoare, printr-un aranjament al personalului de la spitalul, judecătorul pensionar Howard Patrick l-a vizitat pe Scott pentru prima dată. Judecătorul Patrick a venit să citească şi să se roage cu Scott în fiecare zi, cât a mai avut Scott de trăit. Scott era foarte mângâiat de aceasta şi deseori adormea în timp ce asculta o scriere devoţională sau o rugăciune a acestui om minunat, care între timp i s-a alăturat lui Scott în cer. Când a murit, Scott era pregătit şi nu se mai temea.

Sfârşitul a venit în ziua de 19 septembrie 1989, la ora douăsprezece şi jumătate noaptea. Eram singură cu el în salon, tatăl lui şi surorile lui dormeau în saloanele învecinate. Deşi nu putea răspunde, am spus cu blândeţe: „Scott, dacă nu te simţi iertat pentru ceva de tatăl tău, de mine sau de Isus Cristos, să ştii că eşti iertat. Cere această iertare şi pleacă în pace.”

Scott a murit douăzeci de minute mai târziu. Dintr-odată, în timp ce stăteam lângă el, a răsuflat, apoi a devenit liniştit. Apoi a mai răsuflat o dată, din gâtul lui s-a auzit o uşoară bolboroseală şi s-a dus.

„Dragul meu, dragul meu fiu!”, am şoptit eu, „îmi vei lipsi mai mult decât mi-aş fi putut închipui vreodată. M-ai învăţat cum să râd şi cum să găsesc veselie în viaţă. M-ai învăţat cum să fiu curajoasă şi tare, şi cum să cer biruinţă în faţa înfrângerii. M-ai învăţat despre durere şi suferinţă. Tatăl tău şi cu mine vom merge mai departe, iar Dumnezeu va fi tăria noastră.”

Înainte ca homosexualitatea şi SIDA să intre în casa noastră prin Scott, poate că aş fi clasificat familia noastră drept „învingătoare”, în comparaţie cu cei ale căror stiluri de viaţă mai puţin virtuoase demonstrau că erau „învinşi”. Acum sunt convinsă că noi toţi suntem doar nişte călători în procesul descoperirii a cine suntem noi, ce este viaţa, Cine este Dumnezeu şi cum lucrează El în lumea noastră astăzi.

Într-o zi deosebit de dificilă, când Scott era încă în viaţă, mă simţeam supărată şi părăsită. Mergeam prin casă, uitându-mă în sus spre cer, plângând cu suspine: „Isuse, ajută-ne cumva! Ajută familia noastră!”

În timp ce mă rugam, pacea a coborât treptat peste mine. Sunt convinsă că Isus Însuşi S-a ocupat de inima mea. Nu am auzit niciun glas şi nu am văzut o lumină strălucitoare. Clopotele nu au sunat. Dar în inima mea am ştiut ceva, într-un fel în care nu mai ştiusem niciodată: Dumnezeu deţinea controlul şi avea să fie tăria noastră.

[Mignon, Mom, I Have AIDS. Tradus şi publicat cu permisiune. Mignon şi soţul ei, Bob, sunt Directori la Support For Journey, Inc., P.O. Box 1794, Oak Harbor, Washington 98277, USA, telefon: (01)360.675.1835, o misiune pentru cei care trăiesc cu HIV/SIDA.]

Am ceva pe inimă şi aş vrea să îi scriu cuiva care cred că m-ar înţelege. M-am îndrăgostit de un băiat creştin în vârstă de douăzeci şi şapte de ani, care are probleme cu homosexualitatea de ani de zile, de aproximativ doisprezece ani. Eu sunt evanghelică, la fel ca el, şi împlinesc douăzeci şi şase de ani în curând.

El nu este activ, sexual vorbind, dar se simte atras de băieţi. Ne înţelegem foarte bine, suntem pe aceeaşi lungime de undă la atâtea lucruri, totuşi nu mă poate iubi deloc. A spus că nu simte nici măcar 1% atracţie fizică, sexuală faţă de vreo fată. Totuşi, în mod paradoxal, de multe ori se poartă ca un îndrăgostit sau ca un fascinat în relaţia cu mine. I-am spus acest lucru, dar nici el nu pricepe ce i se întâmplă.

Îl cunosc de mulţi ani, dar mai bine de prin 2009. Acum s-a mai schimbat, dar înainte se îmbrăca extrem de feminin, încât mulţi râdeau de el, mai ales cei de la biserică. Se luptă mult cu asta, a plâns noaptea, numai el şi Domnul ştiu cât, s‑a rugat, mă gândesc că a şi postit, a spus şi la vreo doi consilieri spirituali, însă degeaba. Eu şi acei doi consilieri suntem singurii care ştim în mod direct, dar cred că mulţi îl bănuiesc de anumite orientări.

Întrebarea mea este ce ar trebui să fac cu relaţia noastră? Din punct de vedere emoţional nu primesc nimic. Pe de altă parte, nu pot să nu mă întreb dacă are Dumnezeu vreun plan cu mine în viaţa lui. Îl iubesc suficient pe prietenul meu ca să am răbdare cu luptele lui şi să îl susţin. Nu mă sperie problema lui, aş vrea să fiu alături de el, dar nu vreau să-mi fac iluzii, iar mai apoi să nu fie nimic între noi şi să sufăr.

Cunosc multe despre homosexualitate şi în curând voi fi licenţiată în psihologie, domeniu care m-a ajutat oarecum în aprofundarea acestei problematici.

M-aş bucura dacă aş primi un răspuns din partea voastră. Nu e o situaţie deloc uşoară pentru mine, mai ales că în viaţa mea nu credeam că voi putea îndrăgi un bărbat despre care ştiu că are astfel de probleme. Mulţumesc că aţi citit şi vă rog să mijlociţi şi pentru el.

Copyright © 2012 ContraCurentului.com

de Willa Medinger, aşa cum i-a povestit lui Bob Davies

Alan & Willa Medinger

L-am cunoscut prima dată pe viitorul meu soţ, Alan, când eram la gimnaziu. O mulţime de fete care arătau bine îl plăceau, dar lui îi plăcea cel mai mult de mine.

Am început să ne întâlnim în clasa a noua. Îmi amintesc că mă gândeam, cu mintea mea prostuţă: „Chiar nu-mi place de el!” Dar era o apărare: se părea că ori de câte ori cineva mă plăcea cu adevărat, spuneam aceasta. Era atât de echilibrat, întotdeauna economisind pentru viitor. Mă gândeam: „Ce om plictisitor!” Dar după colegiu, când am început să văd unele realităţi ale vieţii, am înţeles că acele lucruri ale lui Alan erau caracteristici minunate. Am început să-l iubesc din ce în ce mai mult. Când Alan mi-a cerut să mă căsătoresc cu el, am acceptat. Fără să ştiu, era deja implicat în homosexualitate de şapte ani.

Primii doi ani ai căsătoriei noastre au fost ideali. Am avut un timp minunat, dar după naşterea celor două fete ale noastre, au început să iasă la suprafaţă tot felul de lucruri din copilăria mea, o varietate de sentimente de nesiguranţă şi anxietate. Cred că multe probleme cu care Alan se confruntase mai înainte în viaţă au început să iasă la suprafaţă şi în cazul lui. După aproximativ cinci ani de căsătorie, lucrurile au început într-adevăr să se înrăutăţească.

Chiar înainte de acea perioadă, am ajuns să-L cunosc pe Isus în mod personal. Într-o noapte, am avut o viziune. Eram în mijlocul oceanului, într-o barcă şi L-am văzut pe Domnul în apă. El îmi tot spunea să sar şi eu am zis: „Ştii că sunt îngrozită de apă. Nu pot să o fac.” Iar El a spus: „Te voi prinde Eu.”

În cele din urmă, am sărit şi îmi amintesc că m-am scufundat mult timp. Apoi Isus m-a prins şi m-a scos din apă. Cred că Domnul mă pregătea pentru viitor. Tot nu aveam idee despre implicarea sexuală a lui Alan cu alţi bărbaţi.

Dar la şase luni după viziune, viaţa a devenit un iad pentru Alan şi pentru mine. Nu era capabil să se acomodeze cu mine pe niciun plan. Mă simţeam din ce în ce mai distrusă ca persoană.

Au trecut câţiva ani, apoi un prieten de-al nostru care era homosexual a venit să stea cu familia noastră. Răspunsul meu, când aflam că cineva avea o problemă, era să mă duc la bibliotecă şi să iau orice carte pe care o găseam despre subiectul respectiv – apoi mă apucam să „repar” persoana.

Aşa că am început să citesc aproximativ zece cărţi despre homosexualitate. În timp ce citeam, am început să realizez că în viaţa lui Alan existau deja condiţiile pentru factorii homosexualităţii. A fost foarte dificil pentru mine să accept, dar a devenit evident pentru mine că homosexualitatea era o problemă în viaţa lui Alan. Însă nu l-am confruntat niciodată. Poate că îmi era teamă să nu-l pierd. Şi n-am vorbit cu nimeni despre ceea ce bănuiam. Am ştiut aceasta în inima mea timp de cinci ani, dar n-am exprimat-o faţă de nimeni. În toţi acei ani, Dumnezeu a fost singurul cu care comunicam întru totul sincer.

Dumnezeu mi-a arătat că nu Se putea ocupa de Alan, pentru că insistam să-l protejez de durere. Spuneam: „Pot să am grijă de el mai bine decât Dumnezeu.” Numai la o lună după ce m‑am hotărât cu adevărat să I-l dau pe Alan Domnului, viaţa lui s‑a schimbat complet.

S-a întâmplat pe 26 noiembrie 1974. Înainte ca Alan să plece la o întâlnire de rugăciune, unde L-a primit pe Isus Cristos în viaţa lui, mi-a zis: „Spune-mi la revedere. N-ai să mai vezi niciodată această persoană.” Când a venit în noaptea aceea acasă, am ştiut că se întâmplase ceva. Când soţul tău nu te-a atins de doi ani, apoi vine de la o întâlnire de rugăciune şi aleargă după tine, ştii că a avut loc o schimbare!

I-a luat câteva zile lui Alan să realizeze cât de mare fusese vindecarea lui. A descoperit că nu mai vroia să fumeze sau să bea. Era diferit chiar şi cu copiii. Dar cea mai mare schimbare a fost faptul că s-a îndrăgostit atât de mult de mine.

Cam la o lună după aceea, Alan a venit la mine şi a spus că vrea să vorbim. Puteam să văd că era foarte îndurerat. Când a început să vorbească, i-am zis: „Ai fost homosexual, nu-i aşa?” A fost complet uimit: nu avea idee că ştiam.

După acea discuţie, au început să iasă la suprafaţă emoţii despre care nu aveam idee că existau înăuntrul meu. Mă simţeam ca o nebună care bătea câmpii. Prima mea emoţie a fost furia. Obişnuiam să plâng ca Dumnezeu să mi-o ia, dar a devenit şi mai intensă.

Într-o duminică, după biserică, am venit acasă, iar sentimentele mele erau de necontrolat. L-am prins pe Alan şi l‑am lovit cu amândoi pumnii, strigând: „Te urăsc! Te urăsc!” A fost în stare să stea acolo, înţelegând că Dumnezeu îngăduia în sfârşit ca lucrurile urâte să iasă din mine.

Apoi m-am prăbuşit pe canapea într-o apatie extenuată cam trei ore. Când m-am sculat, m-am simţit altfel de cum mă simţisem de ani de zile. Dar furia a continuat să se reverse din mine. Am simţit, de asemenea, o mare dificultate în relaţia noastră sexuală.

Dar Dumnezeu a început să mă vindece. Începutul călătoriei către plinătate era să aflu cine eram. Când eram fată, am devenit ce vroia mama mea. Apoi m-am căsătorit cu Alan şi am devenit ce vroia el. Dar nu m-am găsit niciodată pe mine însămi.

Astfel că am început să-L ascult pe Dumnezeu, căutând să‑mi găsesc identitatea în El. Când El a şoptit inimii mele cine eram, mi s-au umplut ochii de lacrimi. Lucrurile pe care le spunea erau atât de minunate! Era atât de iubitor şi încurajator! Aşa a început să iasă la iveală persoana pe care Dumnezeu a creat-o înăuntrul meu.

Apoi au urmat unele dintre lucrurile cel mai greu de făcut, ca a-i spune lui Alan când eram supărată, când mă supăra ceva ce făcuse, când mă simţeam singură. A trebuit să-l înfrunt cu sinceritate, să mă opresc din a face din el şi din nevoile lui centrul vieţii mele. Întotdeauna fusesem o persoană care făcea pe placul oamenilor, făcând lucruri pe care nu vroiam să le fac, pentru ca alţii să creadă că sunt minunată.

Am început să-l iubesc pe Alan cum am început să mă iubesc pe mine însămi. În cele din urmă, m-am putut raporta la soţul meu ca la un bărbat. Nu mai trebuia să-l privesc ca pe băieţelul meu. Nu trebuia să-l controlez, să-l păzesc să nu fie vulnerabil. Întotdeauna îmi fusese teamă de bărbaţii masculini, dar acum nu-mi mai este teamă.

Lucrurile care s-au schimbat la Alan sunt lucrurile pe care le iubesc cel mai mult la el. Acum îmi place să fiu femeie, să am un soţ care mă provoacă să fiu o persoană cât pot de bună.

Trebuie să vă spun despre un alt lucru frumos pe care ni l-a dat Domnul. În anul 1976 am rămas însărcinată. Doctorul ne-a avertizat solemn cu privire la riscul de a naşte la 40 de ani. Pierdusem două sarcini, dar a fost o sarcină ideală, de la început până la sfârşit. Alan a fost cel mai minunat soţ în acea perioadă: m-a ajutat la fiecare pas şi am simţit intens dragostea lui. Nu-mi amintesc de un timp mai fericit în toată viaţa mea.

Când s-a născut Steven, a fost albastru timp două minute. Dar anestezistul l-a făcut să respire şi creierul nu i-a fost afectat în niciun fel. În inima mea, L-am auzit pe Dumnezeu spunând: „Nu trebuie să te mai temi niciodată.” Fiul nostru era un semn pentru mine că Alan nu se va întoarce niciodată la stilul lui de viaţă din trecut.

Astăzi fiul nostru este la colegiu şi este lider creştin în campus. Înfăţişarea, vocea şi purtarea lui amintesc toate de Alan. Suntem aşa de mândri de el! De fiecare dată când mă uit la el, îmi amintesc de marea minune pe care a făcut-o Dumnezeu în căsnicia mea. Atât timp cât El are controlul vieţii mele, ştiu că nu am de ce să mă tem.

[Willa Medinger, Bob Davies, Facing My Deepest Fears. Copyright © 1984, 1998 Bob Davies. Tradus şi publicat cu permisiune. Willa Medinger a fost cunoscută pe plan naţional drept consilier şi învăţătoare talentată pentru membrii de familie care încearcă să se ocupe de cineva drag care este homosexual. Soţul ei, Alan, a fost fondatorul şi Directorul Regeneration, o misiune creştină din Baltimore, SUA, care oferă ajutor celor care vor să renunţe la comportamentul homosexual.]