Bradley Furges

„Homosexual în ascuns” este un idiom popularizat de J. L. King, care a scris o carte (lipsită de evlavie) cu acest titlu, despre experienţele lui ca homosexual în ascuns. Este şi termenul pe care Bradley Furges îl cunoaşte mult prea bine – din proprie experienţă.

Deşi Brad s-a luptat cu homosexualitatea în anii de colegiu, nimeni din familia lui nu ştia. De fapt, nici colegii nu aveau idee despre viaţa lui secretă. „Eram hotărât să nu fiu niciodată un homosexual efeminat despre care toată lumea ştie că este homosexual”, spune el.

Dar păcatul are modul său de a distruge cele mai bune planuri. În 1991, la câteva luni după absolvirea colegiului, a devenit dependent de cocaină – un obicei pe care îl luase de la cunoscuţii lui homosexuali. A început să iasă totul la iveală. O lună mai târziu, a fost arestat din cauză că a încercat să cumpere o substanţă interzisă şi a ajuns într-un centru de reabilitare pentru treizeci de zile.

Brad ştia că dăduse de necaz şi a început să Îl caute pe Dumnezeu. După eliberare, s-a dus la o biserică penticostală şi a răspuns la chemarea la mântuire făcută de la altar.

„Îmi amintesc că tremuram tot”, mărturiseşte el. „Era evident că mâna lui Dumnezeu se afla peste mine. Eram diferit! Isus mă mântuise!”

Da, era diferit, dar păcatul îi strângea încă inima ca într-o menghină. Timp de câţiva ani a continuat să-şi arate credinţa în public, chiar dacă în ascuns se întâlnea cu bărbaţi.

Ocazional, episcopul lui făcea glume cum că „nu avea fătălăi” în biserică. În ciuda îngrijorării lui Brad pentru ce avea să creadă acel om despre el, era atât de hotărât să se elibereze, încât a decis să rişte o întâlnire cu el.

„Vizita mea la episcop a fost o mare dezamăgire”, continuă Brad. „Nu mi-a oferit nimic real. Am părăsit biroul extrem de supărat că îi destăinuisem despre lupta mea. Acum îmi cunoştea secretul întunecat. Când avea să facă afirmaţii de la amvon despre «fătălăi», avea să se refere la mine? Mai multă paranoia. Devenisem şi mai preocupat de mine însumi. Dar fără să am nicio speranţă.”

Bradley Furges

Nu mult după aceea, s-a deschis faţă de o femeie evlavioasă care frecventa biserica. Ea i-a spus că episcopul nu avea ungerea pentru a se ocupa de o asemenea problemă, dar erau unii care îl puteau ajuta. „Frate”, i-a spus ea cu toată sinceritatea, „singurul mod în care te poţi elibera este să te duci cu lupta ta la Domnul şi să apuci coarnele altarului de multe ori. Atunci vei obţine biruinţa!”

Bradley a simţit că ea avea dreptate, dar se simţea prea slab ca să lupte până la biruinţă. În schimb, a început să citească cărţi despre homosexualitate, hotărât să-şi înţeleagă problema. „Ori de câte ori subiectul homosexualităţii apărea într-o discuţie, la radio sau la televizor, eram «numai urechi»”, îşi aminteşte el. „Nu mai este nevoie să spun, în încercarea de a mă găsi pe mine însumi, am devenit tot mai preocupat de persoana mea. Eram probabil cel mai nenorocit tip din împrejurimi.”

După doi ani care au trecut astfel, a fost ca şi cum Dumnezeu ar fi zis: „Acum destul!” Un mentor evlavios l-a încurajat să meargă la Pure Life Ministries pentru a se ocupa de problema lui.

Brad a intrat ca intern în programul de la Pure Life Ministries în ianuarie 1999. Totuşi, drumul către libertate nu a fost cum îşi imaginase el.

„Am presupus că programul se va concentra în principal pe înţelegerea problemei mele: homosexualitatea. Odată cu scurgerea anilor, devenisem tot mai fixat asupra ei. Se părea că totul în viaţa mea se învârtea în jurul ei. Am crezut că, dacă m-aş fi putut elibera de ea, aş fi fost fericit, că viaţa mea ar fi fost plăcută lui Dumnezeu.”

Dar la Pure Life Ministries nu permitem ca păcatul obsesiv şi toate problemele emoţionale ale omului, care sunt în mod inevitabil legate de păcat, să devină punctul principal al atenţiei. Această poziţie Îi este rezervată lui Dumnezeu. Dorinţa pe care o are pe inimă conducerea de la Pure Life Ministries este să îi conducă pe cei care se luptă cu homosexualitatea la o întâlnire care să le schimbe viaţa, cu Crucea şi cu tot ce reprezintă ea: dragostea lui Dumnezeu faţă de ei, realitatea morţii sinelui pe care o cere ea, puterea Cuvântului lui Dumnezeu de a-i transforma şi oportunitatea pe care o oferă pentru o viaţă spirituală vie în Cristos Isus. De două mii de ani, aceasta a fost calea către adevărata libertate în Cristos.

Brad, ca mulţi alţii, credea că la drumul către libertate va ajunge înţelegând tot ce se putea despre homosexualitate. În schimb, căutarea unei asemenea cunoaşteri l-a aruncat în mlaştina confuziei, descurajării şi preocupării de sine.

„Când a apărut la Pure Life Ministries, era foarte confuz”, îşi aminteşte Steve Gallagher. „Într-o zi, ne-am aşezat şi i-am spus: «Bradley, înţeleg că problema ta e ca un munte pentru tine. Înţeleg cum totul în viaţă îţi pare neclar, sub umbra ei atotpătrunzătoare. Dar în următoarele şase luni vreau să-ţi pui problema deoparte şi să-ţi concentrezi întreaga atenţie asupra lui Isus Cristos şi a Crucii.»”

Este exact ceea ce a făcut. Brad rămânea singur cu Dumnezeu şi striga pentru eliberarea de poftă. Petrecea ore întregi cufundat în Cuvântul lui Dumnezeu. Era primul în capelă, căutându-L pe Domnul înainte de întruniri. Pe scurt, a făcut tot ce a fost învăţat pentru a se ţine de Domnul. A avut parte de lupte şi eşecuri în cele zece luni cât s-a aflat ca intern în program, dar a nu a părăsit lupta. La încheierea programului, perspectiva lui era complet transformată.

„Când Brad a terminat programul, i-am spus să se întoarcă şi să se uite (figurativ) la muntele lui”, îşi aminteşte Gallagher. „Era evident că muntele enorm în care transformase homosexualitatea se redusese la un muşuroi de furnici. Aceasta se întâmplă întotdeauna când oamenii se concentrează asupra Domnului. Problemele au modul lor specific de a se diminua, atunci când Îl lăsăm pe Dumnezeu să ocupe locul care I Se cuvine în inima noastră.”

Astăzi Brad nu mai este „homosexual în ascuns”. Acum are viaţă din belşug în Dumnezeu şi face parte din personalul Pure Life Ministries, oferindu-le speranţă şi încurajare altor bărbaţi care se luptă cu păcatul sexual.

[“On the Down Low”: The Bradley Furges Story. Copyright © Pure Life Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Mike Goeke

Mike Goeke

Mike şi Stephanie Goeke ne prezintă perspectiva lor despre lupta lui Mike cu homosexualitatea.

Mike: Copilăria şi familia mea par să nu se potrivească profilului tipic al bărbaţilor care se luptă cu homosexualitatea.

M-am născut într-o familie creştină dedicată, iar părinţii mei au o căsnicie puternică. Tatăl meu era un lider iubitor, din punct de vedere spiritual şi nu numai, pentru familia noastră. Părinţii mei erau la fel de activi atât în viaţa fratelui meu, cât şi în viaţa mea. Nu am suferit abuz sexual, emoţional sau fizic. Deşi acum ştiu că familia mea avea problemele ei, nu a existat niciunul dintre „semnalele de alarmă” deseori asociate cu homosexualitatea.

Totuşi, trăind într-o familie foarte tipică, am dezvoltat de timpuriu atracţie pentru bărbaţi. Eram sensibil, nesigur pe mine şi îmi plăcea arta, iar ceilalţi băieţi mă tratau diferit şi râdeau de mine. Mi s-a spus prima dată „homo” în clasa a şasea, la şcoala mea creştină. Nu ştiam ce înseamnă, dar, cu toate acestea, sămânţa unei noi identităţi a fost plantată.

Dorinţa mea intensă de a fi ca ceilalţi băieţi a devenit sexuală în ultimele clase de gimnaziu. Eram chinuit de dorinţele mele şi am jurat să nu le dau niciodată curs şi să nu spun niciodată cuiva despre ele. Mi-am reprimat dorinţele, căutând perfecţiunea în studiile la şcoală şi în lideriat – domenii pe care se părea că le aveam sub control. Totuşi, reprimarea dorinţelor nu a oprit cu nimic sentimentele şi dorurile care creşteau în mine. Inima mea a început să semene mai puţin cu imaginea mea exterioară. Când am devenit mai religios, relaţia mea cu Domnul a devenit mai puţin reală şi mai artificială.

Pe când urmam Şcoala de Drept, am început să ies cu Stephanie, o colegă care absolvise Baylor. Aveam un grup bun de prieteni şi eram conducători activi la Părtăşia Studiului Biblic. La suprafaţă, relaţia noastră era întemeiată pe Domnul, dar era întemeiată şi pe înşelăciune. Luptele mele secrete au continuat să crească şi am devenit deprimat. Am ales căsătoria în speranţa că va pune capăt zvonurilor despre sexualitatea mea şi cu nădejdea că m-ar putea „repara”.

Stephanie şi cu mine ne-am căsătorit în septembrie 1994. Locuiam în Midland, Texas, unde eu eram avocat, iar ea profesoară. Eram implicaţi în biserică şi duceam existenţa unui „cuplu perfect”, dar dorinţele mele homosexuale secrete au continuat să crească. În decembrie 1995, am descoperit America On Line. AOL a fost începutul sfârşitului.

În camerele de chat am găsit bărbaţi care se identificau drept homosexuali şi păreau să fie ca mine. Am „întâlnit” bărbaţi care susţineau că erau creştini şi care nu păreau să-şi facă probleme din cauza homosexualităţii. Încet, încet am început să mă retrag din căsnicie şi din alte relaţii. I-am spus lui Stephanie că vroiam să divorţez, dar nu i-am vorbit niciodată despre lupta mea. Am renunţat la dorinţa de a divorţa, zicându-i în schimb că aveam nevoie de o schimbare în carieră. Am renunţat la slujba de avocat şi ne-am mutat ca să pot obţine licenţa în arhitectură.

Hotărârea mea de a evita AOL a durat aproximativ două săptămâni. Nu după mult timp primeam suport online de la bărbaţi homosexuali care mă încurajau să-mi accept homosexualitatea. Studierea teologiei homosexuale mă convinsese că Dumnezeu considera că să fiu homosexual era în ordine.

Pe 1 noiembrie 1996 i-am lăsat lui Stephanie o scrisoare în uşă, spunându-i că eram homosexual şi vroiam să divorţez. M-am implicat din toate puterile în stilul de viaţă homosexual. Eram homosexual în mod deschis şi eram mândru de asta. M-am dus la Biserica Comunităţii Metropolitane şi eram hotărât să fiu un alt fel de bărbat homosexual – unul moral, cinstit şi care nu trăieşte în promiscuitate. Am eşuat mizerabil şi complet din prima zi.

Stephanie: Şi eu am crescut într-o familie creştină dedicată. Deşi familia noastră avea defectele ei, am fost învăţată disciplinele creştine de bază ale rugăciunii, studierii Bibliei şi încrederii în Domnul. În ultimii ani de liceu şi la colegiu, am făcut câteva alegeri greşite în ceea ce privea băieţii cu care am ieşit. Am realizat cât mă îndepărtasem de Dumnezeu, am pus capăt unor relaţii nesănătoase şi m-am rededicat Domnului şi bisericii locale. Când am început să ies cu Mike, L-am căutat cu sinceritate pe Domnul. Astfel încât, atunci când Mike mi-a spus despre dorinţa lui de a divorţa şi de a urma stilul de viaţă homosexual, m-am putut baza pe faptul că inima mea a fost dreaptă înaintea Domnului când am decis să mă căsătoresc cu el.

Mike: Respingerea imediată la care mă aşteptam din partea lui Stephanie şi a familiei mele nu a venit. Deşi nimeni nu a acceptat că ceea ce făceam era corect, nimeni nu m-a respins. Stephanie nu ştiuse nimic despre lupta mea şi nu fusese expusă la homosexualitate, dar a refuzat să bage divorţ. A spus: „Dumnezeu ne-a pus împreună. Nu ştiu cum, dar ştiu că poate să repare această situaţie.”

Realizez că temelia spirituală pe care o primisem în tinereţe a rămas tare. Indiferent cât de hotărât eram, nu aveam pace. Totuşi, chiar în starea mea de părtăşie distrusă cu Dumnezeu, tot nu-mi puteam imagina cum aş fi putut fi diferit. Am continuat să urmăresc cu entuziasm visul homosexual.

Stephanie: Privind în retrospectivă, în perioada separării, parte din motivaţia mea de a nu divorţa imediat şi-a avut originea în mândrie: fetele creştine bune nu divorţează. Când toate visele mi-au fost spulberate, Domnul a folosit acel timp ca să lucreze mai profund în inima mea Cuvântul Său. În primele luni în care Mike a fost plecat, am stăruit la Domnul să-l schimbe şi să-l aducă acasă. După ce toate încercările noastre de a-l ademeni acasă au dat greş, m-am predat, în sfârşit, Domnului ca să lucreze asupra mea. Am realizat că ori voi sfârşi prin a divorţa, ori voi rămâne căsătorită cu un bărbat pe care nu îl cunoşteam cu adevărat. În oricare dintre variante, Domnul avea să mă schimbe şi să mă facă să cresc. Cuvintele potrivite ale unei prietene, cartea potrivită, consilierul potrivit – niciuna dintre acestea nu mi-a adus pace. Dar când am petrecut timp studiind Biblia, Dumnezeu mi-a vorbit şi mi-a dat pace şi speranţă mai presus de înţelegerea mea.

Mike: M-am dus acasă la părinţii mei de Paşte. A fost un sfârşit de săptămână tensionat şi am jurat că voi completa hârtiile de divorţ în săptămâna următoare şi că nu mă voi mai întoarce niciodată acasă la ei. Când am plecat, tatăl meu mi-a dat cartea Nu eşti obligat să fii homosexual, pe care am luat-o numai ca să-l liniştesc. Cred că Duhul Sfânt a făcut, în mod fizic, ca mâinile mele să deschidă acea carte, iar în două zile am citit-o.

A fost prima mărturie a cuiva care părăsise stilul de viaţă homosexual pe care am auzit-o. Cum autorul folosea referinţe din Scriptură, am văzut Adevărul. Dumnezeu, într-adevăr, mă iubea aşa cum eram, dar nu mă putea lăsa acolo. Stăteam pe podeaua apartamentului meu semimobilat şi am înţeles că trebuia să mă întorc acasă la Stephanie. Am discutat în contradictoriu zile întregi cu Dumnezeu şi am auzit un singur răspuns la argumentele mele: „Te iubesc.”

Mike & Stephanie Goeke

Stephanie a fost şocată când am apărut la uşa ei, dar m-a primit acasă. Ne-am mutat înapoi în Midland şi am început procesul dificil de vindecare personală şi emoţională. Am fost la prima noastră conferinţă Exodus Freedom şi am fost cuprinşi de speranţă cu privire la schimbare. Nu exista o misiune a „foştilor homosexuali” în Midland, dar un minunat lider de studiu biblic şi consilier creştin s-a întâlnit regulat cu mine şi mi L-a arătat, pur şi simplu, pe Cristos. Deşi a fost dificil, Dumnezeu a început să lucreze o vindecare şi o transformare uimitoare în noi amândoi. Ne-a schimbat vieţile.

Stephanie: Am fost cu adevărat surprinsă când Mike mi-a cerut să se întoarcă acasă. Dumnezeu mi-a arătat că El l-a adus pe Mike acasă, că întoarcerea lui nu era datorită a nimic din ce făcusem sau spusesem eu. L-am primit pe Mike şi l-am iertat din pură ascultare. În următorii doi ani, Dumnezeu ne-a făcut să avem în inimile noastre o dragoste adevărată unul pentru celălalt şi a reclădit în căsnicia noastră încrederea. Am învăţat despre credincioşia lui Dumnezeu într-un mod real şi adevărat, ea ajutându-ne să rămânem dedicaţi unul celuilalt şi să păşim prin credinţă, aşa cum ne cheamă Dumnezeu. Versetul de care m-am ţinut strâns în anii separării noastre este 1 Petru 5:6: „Smeriţi-vă, dar, sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe.” Domnul este credincios.

Mike: Biserica faţă de care simţisem atâta amărăciune şi mânie, a avut un rol uriaş în vindecarea noastră. De la bun început, Dumnezeu ne-a îndemnat să renunţăm să căutăm un loc în care să ni se împlinească nevoile şi să găsim în schimb un loc în care să slujim. Am devenit parte a unei biserici noi, numite Stonegate Fellowship, iar acolo Dumnezeu ne-a chemat la slujire. Am înfiinţat o misiune membră a Exodus şi, pentru prima dată, ne-am făcut publică mărturia. Dumnezeu ne-a arătat frumuseţea faptului de a fi autentic, iar biserica noastră a răspuns cu o etalare uimitoare de dragoste, acceptare şi suport. Stonegate a devenit biserica la care visasem Stephanie şi cu mine – o biserică ce trăia convingerea sa că Isus Cristos poate schimba o viaţă. În cele din urmă, m-au angajat ca pastor senior asociat.

Ştiu din Cuvântul lui Dumnezeu că El îngăduie lupte în viaţa noastră pentru ca puterea Lui să se arăte în noi, iar El să primească glorie. Nu mă pot gândi la o viaţă mai bună decât a fi un vas spre gloria şi puterea lui Dumnezeu. Nu înseamnă că mă lupt cu cine sunt eu. Înseamnă că acţionez în acord cu Cine este El. Este o viaţă care merită trăită.

Mike Goeke cu familia

Nu am schimba luptele prin care am trecut pentru nimic în lume. Căsnicia noastră „reală” este mult mai bună decât căsnicia pe care am visat să o avem. Dumnezeu a făcut să crească în Stephanie şi în mine dragostea curată şi frumoasă pe care o avem unul pentru celălalt şi fiecare dintre noi pentru Domnul, şi ne-a binecuvântat cu trei copii frumoşi. Ştim că nu am ajuns la destinaţie, dar ştim, de asemenea, că sfârşitul călătoriei va fi dincolo de închipuirea noastră.

[Mike & Stephanie Goeke, A Changed Man. Copyright © 2010 Mike Goeke. Tradus şi publicat cu permisiune. Pasiunea lui Mike este să ajute bisericile locale să abordeze, cu îndrăzneală şi dragoste, problema homosexualităţii. Dorinţa lui este să-i înveţe pe liderii bisericilor cum să slujească oricui este afectat de homosexualitate. Mike a călătorit în toată ţara, făcându-şi cunoscută mărturia şi instruind despre homosexualitate, puritate şi alte probleme înrudite, lucrând personal cu pastori şi laici, învăţându-i despre problemele legate de homosexualitate. Pentru o înregistrare video cu Mike, clic aici.]

de Ricky Ballinger

Am fost al doilea dintre cei patru copii născuţi într-o familie foarte iubitoare şi am crescut într-o biserică solidă, care predica Evanghelia. Când aveam nouă ani mi-am dedicat în mod public viaţa lui Cristos şi am fost botezat. Am citit întreaga Biblie în primele zece luni care au urmat botezului meu, iar devoţiunea mea intensă a continuat mai mulţi ani. Dumnezeu mi-a cuprins inima într-o strânsoare puternică şi nu mi-a dat drumul nici când am încercat să mă eliberez de sub stăpânirea Lui, în anii care au urmat.

În ciuda educaţiei mele frumoase, tinereţea mea a fost caracterizată de nesiguranţă şi teamă. Când am crescut şi interesele mele s-au dezvoltat, am realizat că nu mă puteam raporta la băieţii de aceeaşi vârstă şi la modelele masculine din viaţa mea, fiindcă interesele mele păreau atât de diferite de ale lor. Am crescut la o lăptărie, cu un tată şi un frate care iubeau ferma. Iubeam animalele, dar nu-mi păsa de lungile ore necesare pentru muncile casnice. Aş fi preferat să-mi petrec timpul cu activităţi creative precum desenul şi cititul, despre care credeam că alţi bărbaţi nu le-ar respecta sau aprecia.

Cu trecerea timpului, m-am simţit din ce în ce mai înstrăinat de lumea masculinităţii. Ceea ce nu a oprit însă dorinţa mea de a fi iubit şi acceptat de bărbaţi. Vroiam să mă simt iubit de tatăl meu, chiar dacă eram diferit de el, şi vroiam să mă simt acceptat de băieţii de la şcoală, chiar dacă eram diferit de ei. Privind înapoi, înţeleg acum că tatăl meu mă iubea enorm, dar datorită diferenţelor dintre noi nu percepeam acţiunile lui faţă de mine ca dragoste.

Crescând, nevoia de a fi iubit ca bărbat de un bărbat, nu mi-a fost împlinită. Confuzia mea s-a accentuat între zece şi treisprezece ani, când dorinţa mea de masculinitate a condus la o atracţie fizică faţă de bărbaţi. Într-o noapte, pe când eram în clasa a şasea, am făcut legătura că dorinţele mele erotice neîmplinite faţă de bărbaţi însemnau că eram ceea ce copiii numeau „gay”. Am plâns în noaptea aceea, întins în pat, plin de teamă şi de ruşine. Mi-am jurat că nimeni nu avea să afle niciodată despre confuzia şi atracţiile mele. Credeam că dacă ar fi aflat altcineva, mi-ar fi confirmat temerea că eram de neiubit şi inadecvat. Aveam în faţă perspectiva întunecată de a-mi trăi viaţa de unul singur.

Un timp îndelungat am refuzat să mă gândesc la viaţa mea răvăşită. Totuşi, în clasa a unsprezecea, am devenit deprimat şi amar. Cădeam într-o depresie cumplită săptămâni la rând, întrezărind puţine speranţe sau chiar nicio speranţă. În acest timp, Dumnezeu a început să mă convingă că aveam nevoie să împărtăşesc luptele mele interioare cuiva. Într-o seară de joi, pe când eram în ultimul an de liceu, i-am dezvăluit cu patos povestea mea pastorului meu. În sfârşit, dădusem în vileag sinele meu interior real, pustiu şi înspăimântat, fără măştile pe care le purtam de obicei. Când am primit răspuns de la el, am văzut că avea lacrimi în ochi ascultându-mă vorbind despre durerea mea şi am simţit, pentru prima dată, că eram iubit şi acceptat chiar fără falsele aparenţe exterioare. Prin el am experimentat un Dumnezeu pe care vroiam să-L cunosc.

Pastorul m-a ajutat şi să intru în contact cu misiunea Day Seven Ministries, filiala locală a Exodus, şi am început să merg acolo la întâlniri regulate cu un consilier. Dumnezeu a folosit Day Seven pentru a-mi confirma că nu era voia Lui ca oamenii să exprime prin comportament astfel de sentimente. Nu era voia Lui, deoarece exprimându-mă prin comportament în mod homosexual, aş fi încercat să satisfac o nevoie legitimă (nevoia de a fi iubit de un bărbat) într-un mod nesănătos şi păcătos. Prin Day Seven, Dumnezeu mi-a dat speranţa că vindecarea era posibilă.

La colegiu, am fost gata să înaintez în procesul de vindecare şi creştere. În primul an la colegiu m-am luptat spiritual şi mintal, şi am terminat anul simţindu-mă foarte descurajat datorită lipsei de progres în confruntarea cu problemele mele. În loc să-L caut pe Cristos, am ajuns să mă simt „confortabil” cu un grup de prieteni necreştini, de care mă simţeam iubit şi care mă acceptau. Până la sfârşitul anului, Dumnezeu mi-a descoperit superficialitatea unor asemenea relaţii şi mi-a dat o dorinţă aprinsă pentru o legătură mai profundă cu El şi cu oamenii. Mi-am dedicat vara pregătirii pentru a mă întoarce în al doilea an şi a face ca circumstanţele să fie diferite.

Când m-am întors la şcoală, m-am simţit foarte singur. Mi-am vărsat încă o dată durerea şi confuzia înaintea lui Dumnezeu. I-am spus că vroiam să înţeleg dragostea Lui pentru mine într-o asemenea măsură, încât să facă o diferenţă în viaţa mea. Vroiam să mă încred în Dumnezeu, dar nu ştiam cum. Şi eram obosit, obosit să tot încerc şi să dau greş. „Şi acum, Dumnezeule?” Atunci Dumnezeu mi-a deschis ochii. El mi-a zis: „Uită-te la viaţa ta. Vezi cum te-au iubit aceşti oameni? Acesta sunt Eu, este bunătatea Mea. Ştiu că te doare şi că ţi-e teamă să nu fii respins, dar Eu nu te voi respinge niciodată. Acum renunţă la toată autocompătimirea şi la minciunile pe care le foloseşti pentru a-ţi păzi inima, pentru că ţi-am descoperit ceva mult mai dulce, dragostea Mea, pe care o voi folosi pentru a influenţa şi a transforma inima şi viaţa ta după asemănarea Mea. Crede că sunt Cine spun că sunt.”

Am fost capabil să mă încred în Dumnezeu datorită noii speranţe pe care o aveam în El. Dumnezeu mi-a pus pe inimă diferite domenii din viaţa mea unde vroia să lucreze şi diferite minciuni pe care vroia să le demaşte. Am rămas deschis în mâinile lui Dumnezeu, atunci când m-a chemat să mă căiesc de îndoielile mele că Dumnezeu este Cine spune că este şi de păcatele mele, care proveneau din această necredinţă. El mi-a cerut apoi să păşesc prin credinţă, să fac ceva ce simţeam nepotrivit să fac, astfel încât să poată să confirme caracterul Lui în viaţa mea. M-am maturizat când Dumnezeu m-a folosit în ciuda slăbiciunilor şi temerilor mele.

Să iniţiez prietenii masculine şi să acţionez pentru aceasta era un aspect care mă îngrozea datorită posibilităţii de a fi respins. Am început să iniţiez contacte cu bărbaţi de la organizaţia Campus Crusade for Christ, despre care credeam că mi-ar fi putut fi prieteni buni. Dumnezeu a binecuvântat paşii mei prin credinţă, înconjurându-mă cu bărbaţi creştini de vârsta mea, care îmi cunoşteau luptele şi mă iubeau ca pe orice alt bărbat. Când am experimentat aceasta, Dumnezeu mi-a vindecat în mare parte inima de răul care îmi fusese pricinuit de sentimentul că nu eram la fel de bun ca alţi bărbaţi, care dura de atâţia ani. Maturizându-mă, Dumnezeu mi-a confirmat în străfundul inimii mele că nu eram bărbat datorită sporturilor pe care le practicam, a intereselor pe care le aveam sau a armelor cu care trăgeam, ci eram bărbat fiindcă eram un fiu al Dumnezeului Celui viu şi atotputernic, care trăia şi respira chiar în fiinţa mea.

În ultima parte a experienţei mele la colegiu, Dumnezeu mi-a cerut să înfrunt realitatea că aveam amărăciune în inimă. Nutream amărăciune faţă de tatăl meu, ceea ce mă oprea de fapt să aprofundez relaţia mea cu el şi cu Dumnezeu. Dumnezeu mi-a dat curajul să vorbesc deschis şi sincer cu tatăl meu, să caut iertarea lui pentru inima mea amărâtă. De atunci a avut loc o mare restaurare în relaţia noastră. Când m-am maturizat, concentrarea mea s-a mutat de la focalizarea exclusivă pe sine, la focalizarea pe Cristos şi pe planul Său pentru lume.

Când am acceptat conducerea lui Dumnezeu, El m-a trimis înapoi la Day Seven. Dumnezeu folosise Day Seven ca pe o sursă de înţelepciune şi de sprijin pentru mine, oricând eram acasă în zilele libere de la şcoală, şi mi-a pus pe inimă că acolo mă vroia. Nu numai fiindcă aşa putea folosi experienţele şi povestea mea pentru a aduce vindecare şi speranţă altora, dar şi fiindcă vroia să continue să mă provoace, să mi Se descopere şi să-mi transforme inima. În cei doi ani pe care i-am petrecut la Day Seven, Dumnezeu i-a folosit pe clienţii mei, pe colegii mei, a folosit diferite conferinţe şi relaţia mea cu El, pentru a redefini apropierea mea faţă de viaţă, care poate fi rezumată prin afirmaţia: „Iubeşte-L pe Dumnezeu, iubeşte oamenii acum!”

În fiecare clipă, în fiecare zi, am oportunitatea şi mi se porunceşte să iubesc, de la zâmbetul cel mai simplu până la sacrificiile majore. Când Dumnezeu m-a binecuvântat cu abilitatea de a iubi oamenii cu dragostea pe care mi-a arătat-o El mie, am înţeles că toţi oamenii au nevoie atât să simtă dragoste necondiţionată, cât şi să audă adevărul. În interacţiunile mele cu ei, trebuie să-L caut constant pe Dumnezeu, pentru a şti când să le arăt dragostea cu care Cristos îi iubea pe infirmi, printr-o îmbrăţişare vindecătoare, şi când să-i iubesc cum îi iubea Cristos pe farisei, spunându-le adevărul.

Am plecat de la Day Seven în luna august a anului 2004 pentru a obţine licenţa în psihologia clinicăşi sunt încrezător că scopul final al lui Dumnezeu în călăuzirea mea de a obţine o astfel de licenţă este să continue să-Şi reverse dragostea asupra clienţilor, colegilor, studenţilor şi cititorilor mei, în timp ce eu năzuiesc să am un impact pozitiv în domeniul psihologiei.

[Ricky Ballanger, A Young Heart. Copyright © Ricky Ballanger. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]

de Jeff Konrad

Dragă Mike, tocmai am primit scrisoarea ta. Trebuie să-mi dai şansa să te ajut! Şi eu m-am gândit la sinucidere ani de zile, prins în capcana dorinţelor homosexuale pe care nu le vroiam, dar cărora nu mă puteam împotrivi. Înţeleg cum te simţi, Mike. Am trecut şi eu pe acolo.

Ca şi tine, am crezut că nu aveam de ales. Aceasta s-a schimbat în ziua în care m-am întâlnit din întâmplare cu un vechi prieten de liceu, care era homosexual.

„Jeff, am o surpriză pentru tine”, mi-a spus el, apoi mi-a zis că s-a căsătorit recent… cu o fată! Am fost uluit.

„Ce s-a întâmplat cu tine?” l-am întrebat.

„Nu mai sunt homosexual”, mi-a răspuns cu simplitate.

N-am crezut asta nicio clipă, dar trebuia să aflu cauza întregii poveşti. Am vorbit şase ore şi, cu cât vorbeam mai mult, cu atât deveneam mai convins că găsise cu adevărat ceva.

Mi-a spus că frecventase un grup local de suport pentru foştii homosexuali. Pe scurt, m-am dus să verific şi în anul care a urmat nu am lipsit de la nicio întâlnire.

Mike, am început să privesc trecutul meu cu onestitate. Am fost un copil foarte timid, introvertit, în cea mai mare parte a timpului singuratic. Mă simţeam îngrozitor de nesigur şi de inadecvat cu băieţii de vârsta mea sau mai mari, aşa că i-am evitat cât de mult puteam.

Tatăl meu nu era prea mult acasă pe vremea aceea, deci nevoia mea de a avea un model masculin şi de a primi susţinere masculină a rămas neîmplinită. Părinţii mei nu-mi arătau niciodată afecţiune verbală sau fizică. Am interpretat neputinţa lor de a-şi exprima dragostea faţă de mine ca pe o dovadă că probabil nu puteam fi iubit, că ceva era îngrozitor de greşit cu mine.

Pe lângă aceasta, tatăl meu mi-a rănit mult sentimentele. Ori de câte ori plângeam, îmi spunea să „încetez să mă port ca o femeie”, ceea ce îmi accentua sentimentele de inadecvare.

Ca băiat, eram conştient de atracţia mea fizică faţă de băieţi. Acum văd că ceea ce doream cu adevărat era sentimentul de apartenenţă şi să am câţiva prieteni, să mă simt normal, nu „fetiţă”. Dar tot ceea ce puteam face era să admir de pe margine alţi băieţi.

În şcoala generală am avut prima prietenă. Ne distram de minune luând prânzul împreună, mergând pe jos până acasă de la şcoală, petrecând nenumărate ore vorbind la telefon. Eram considerat cu adevărat cool fiindcă aveam prietenă şi fireşte, am început să mă simt mult mai bine cu privire la mine însumi, mă simţeam aproape normal.

Dar totul s-a sfârşit când a apărut un zvon despre ce se întâmplase în vara dinainte. Un prieten şi cu mine ne jucasem de-a „doctorul” într-o zi în fortul nostru, explorarea obişnuită care are loc între copii. Dar acum copiii spuneau că făcuserăm sex şi se părea că la şcoală toţi vorbeau numai despre asta.

A fost cea mai umilitoare experienţă din viaţa mea şi, din acel moment, am redevenit un singuratic.

Până atunci fusesem doar un copil cu câteva complicaţii. Faptul că o aveam pe Kathy ca prietenă m-a făcut să mă simt ca ceilalţi băieţi, dar teama de umilinţă a înăbuşit totul din faşă. Am sfârşit prin a fi mistuit de atracţia mea faţă de băieţi.

Acasă erau probleme şi mai grave. Era evident că părinţii mei nu se iubeau, că jucau doar rolul de cuplu căsătorit de dragul copiilor. Rolul lor în piesă s-a terminat când eu aveam doisprezece ani, iar divorţul lor m-a afectat puternic.

Mi-l amintesc pe tata luându-ne pe noi, copiii în parc, pentru a ne da vestea. Când şi-a terminat micul lui discurs despre faptul că el şi mama se despărţeau, fratele meu de treisprezece ani nu a spus nimic, iar sora mea, pe atunci în vârstă de unsprezece ani, a chicotit tot timpul. Eu, pe de altă parte, am plâns ca un copil. Eram devastat.

Nu puteam înţelege de ce viaţa noastră „normală” era distrusă. „Probabil că este din vina mea”, m-am gândit eu.

Viaţa a mers mai departe. Destul de curând, mama şi-a găsit un prieten, iar Ron s-a mutat cu noi. La început am crezut despre el că era în ordine, dar când a început să bea, s-a transformat într-un nebun.

Cândva pe la începutul a toate acestea, mama şi Ron au oficializat lucrurile căsătorindu-se, ceea ce nu m-a impresionat deloc. Se certau permanent, iar eu uneori credeam că voi înnebuni.

Stând întins în pat noaptea, auzeam clar zgomotul pumnilor lui Ron lovind-o pe mama. Dacă nu striga imediat, îmi ţineam respiraţia până scotea un sunet care să arate că era încă în viaţă. Am început să dorm cu un cuţit de măcelar sub pat, pentru a fi pregătit dacă Ron venea după mine.

Nebunia a continuat ani de zile, până într-o zi de august a anului 1974. Ron înnebunise complet. A bătut-o pe mama până a lăsat-o pe jumătate moartă, apoi a distrus mobila şi a început să o ardă în şemineu. Eu eram în casa unui prieten, în partea de jos a străzii. Când am auzit ce se întâmpla, Ron o ameninţa deja pe mama cu o armă de aproape patru ore.

După ce a venit poliţia, s-a auzit o împuşcătură. Poliţiştii au luat cu asalt casa şi, o clipă mai târziu, unul dintre ei a ieşit pe uşa din faţă, strigând la cineva să cheme prin radio salvarea.

Fără să stau pe gânduri, am dat buzna înăuntru, unde l-am găsit pe Ron zăcând cu faţa în sus pe podeaua din camera de zi, cu arma încă în mână, cu sângele prelingându-i-se încet pe covor şi viaţa scurgându-se din el. A murit câteva clipe mai târziu, din cauza unei împuşcături autoprovocate.

În săptămânile următoare, chiar şi fără Ron, tot nu mă bucuram de viaţă. Fiecare zi nu îmi aducea decât o nouă durere, singurătate şi mai multe întrebări fără răspuns.

Vroiam să strig după ajutor, dar nu era nimeni care să mă asculte. „De ce?” continuam să mă întreb. „Ce am făcut ca să merit viaţa pe care am avut-o?” Viaţa mă dezamăgise, iar eu vroiam să renunţ la ea.

Am înghiţit un flacon de tablete de codeină, ştiind că în sfârşit scăpam de-a binelea. Cumva am supravieţuit, trezindu-mă în după-amiaza următoare. Viaţa a continuat să se scurgă încet, fără să acorde atenţie micului meu gest de sfidare.

Câteva săptămâni mai târziu, un prieten de la serviciu a trecut pe la mine ca să mă vadă. Era un tip foarte religios, vorbind mereu despre cât de bun era Isus cu el. Larry Shelton părea să aibă totul: era un student arătos, în vârstă de douăzeci şi unu de ani, căsătorit, care iradia de fericire. De câtva timp, insista să vin să iau cina la el acasă şi, de fiecare dată, reuşisem să-l refuz politicos.

Odată ce ai de-a face cu ciudaţii lui Isus, nu te mai lasă în pace, era atitudinea mea. Totuşi, în acea seară am acceptat invitaţia lui la cină. „Vrea să-mi spună despre Isus”, m-am gândit eu. Dar ce aveam de pierdut?

Credeam deja că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi toate celelalte, dar viaţa lui Larry era cumva diferită. Un lucru ştiam sigur – orice avea, vroiam să am şi eu. Dacă găsise răspunsuri în religia lui, eram dornic să-l las să-mi spună despre ele.

Larry şi soţia lui Faith m-au primit cu bucurie în casa lor. După cină, am început să-i întreb despre convingerile lor. Nu mi-au predicat şi nu mi-au vorbit fără întrerupere despre vreo dogmă misterioasă. În schimb, din străfundul inimilor lor, mi-au oferit o viaţă nouă prin Isus Cristos.

Am văzut că ceea ce aveau ei nu era doar „o religie”, ci o relaţie personală profundă cu Dumnezeu, prin Isus Cristos. Se bucurau de o părtăşie personală cu El.

„Dumnezeu este dragoste”, mi-a spus Larry. „Dar din cauza păcatului din viaţa ta – oricât de mic ar fi el – nu poţi experimenta viaţa din belşug pe care o are Dumnezeu pentru tine.”

Apoi Larry a ilustrat dreptatea lui Dumnezeu. „Aşa cum un judecător nu poate lăsa criminalii vinovaţi să plece liberi, Dumnezeu nu poate trece cu vederea păcatele până ce nu este plătită pedeapsa pentru ele.” Faith a descris cum Isus a luat asupra Sa păcatele lumii. Moartea Lui pe cruce a plătit pedeapsa pentru păcatele mele, ca şi pentru ale oricui altcuiva.

Tot ceea ce aveam de făcut era să cred sincer că Isus era Cine spunea că este, a explicat Larry. El a plătit pentru păcatele mele, iar eu puteam să fiu iertat şi să intru într-o relaţie personală cu Cel Atotputernic.

„Cum pot primi iertarea lui Dumnezeu?” am întrebat.

„Trebuie să mergi la El în rugăciune”, mi-a răspuns Larry. „Invită-L pe Isus în viaţa ta ca Mântuitorul care te scapă de păcat. Cere-I să preia controlul asupra vieţii tale. Spune-I că eşti gata să primeşti tot ce vrea El să ai.”

Ne-am rugat împreună, iar când am terminat, am simţit ca şi cum o mie de tone îmi fuseseră luate de pe umeri. Am fost cuprins imediat de o mare pace şi de mulţumire. Am plâns datorită fericirii copleşitoare – pentru prima dată în viaţă. Ştiam că Dumnezeu mă iubea şi că Îi păsa de mine.

Desigur, faptul că am devenit creştin nu mi-a rezolvat toate problemele. Dorinţele homosexuale nu au încetat peste noapte, deşi la început am crezut că aşa va fi. „La Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă”, am citit în Biblie. (Matei 19:26) Deci am început să-L implor pe Dumnezeu să mă „vindece”. I-am promis chiar că voi merge în misiune, dacă mă va vindeca. Înţelegerea mea cu privire la ceea ce avea nevoie de vindecare era greşită.

Încet şi cu blândeţe, Dumnezeu a început să-mi arate probleme mai profunde decât sentimentele homosexuale. Existau bariere în viaţa mea faţă de împlinirea legitimă, potrivită a nevoilor pe care le aveam faţă de cei de acelaşi sex.

Mă simţeam de neiubit, inadecvat, nesigur, inhibat. Imaginea mea de sine era minus zero. În plus eram leneş, lipsindu-mi motivaţia pentru a mă schimba şi fiindu-mi teamă să încerc. Acestea erau doar câteva dintre piedicile pe care trebuia să le înving.

Printr-o cercetare interioară în rugăciune, am fost în stare să stabilesc cu precizie problemele „de bază”, apoi am început să mă ocup de ele una câte una. Aducându-le la suprafaţă, m-am ocupat de rănile din trecut, de concepţiile greşite şi de răspunsurile greşite. În sfârşit, îmi asumam responsabilitatea pentru faptele mele; nu mă mai simţeam o victimă neajutorată a circumstanţelor din trecut.

Multe experienţe din copilăria mea nu le-am putut controla, dar răspunsurile mele au implicat propriile mele alegeri. Un răspuns greşit aici, altul acolo, în cele din urmă, toate au condus la o imagine distorsionată de sine, pe care Dumnezeu nu intenţionase să o am. Iar El ştia că întâlnirile mele cu cei de acelaşi sex nu aveau să împlinească niciodată nevoile mai profunde pe care sentimentele homosexuale le dezvăluiau.

Acum Îi cer în fiecare zi lui Dumnezeu oportunităţi pentru a avea parte de dragoste şi susţinere în viaţă nu numai pentru mine, ci şi prin mine. Când dăruim din noi înşine, primim. Procesul meu de vindecare a început odată ce am recunoscut acest principiu. Prin credinţă, am ieşit din cochilie şi am devenit dornic de a le întinde o mână de ajutor altora, în loc de a aştepta ca cineva să-mi întindă mie o mână de ajutor.

Mike, când vei urma învăţăturile lui Cristos, va veni vindecarea interioară de care ai nevoie – ea nu poate fi oprită. Cu cât ajungi să-L cunoşti mai mult pe Dumnezeu prin Cuvântul Său şi prin comunicarea cu El, cu atât vei avea mai multă credinţă. El îţi va da îndrăzneala şi încrederea de a aborda toate situaţiile care vor apărea.

Aşa că Mike, mă voi ruga pentru tine până la capăt. Sunt încântat de perspectiva de a vedea ce a plănuit Dumnezeu pentru viaţa ta. Te rog, scrie-mi şi fă-mi cunoscute gândurile tale. Şi aminteşte-ţi că nu eşti obligat să fii homosexual. Dumnezeu te lasă să alegi.

Prietenul tău,

Jeff

[Extras din cartea You Don’t Have to Be Gay de Jeff Konrad. Copyright © Jeff Konrad. Tradus şi publicat cu permisiune. Această carte populară este scrisă sub forma unei serii de scrisori adresate de autor, un fost homosexual, unui prieten care încearcă să se decidă dacă să încerce sau nu să părăsească viaţa homosexuală. Într-un mod informal, iubitor, autorul îi vine în întâmpinare prietenului său acolo unde se află, fiindu-i alături în durerile şi luptele sale.]

de Dan Hitz

Dan Hitz

Fiind cel mai mic într-o familie cu doi băieţi şi trei fete, îmi amintesc că mă simţeam părăsit şi izolat în timp ce îi priveam pe fratele meu şi pe surorile mele urcând în autobuzul şcolar. La vârsta de patru ani, nu înţelegeam de ce nu puteam să fac parte din grupul lor. Mă simţeam foarte singur. Tata lucra de multe ori peste program pentru a nu sta acasă, ca să evite crizele bolii mintale ale mamei mele, care apăreau la intervale de cinci ani. Când eram la liceu, boala ei s-a transformat în schizofrenie paranoidă. Deşi era violentă faţă de tatăl meu, a devenit nepotrivit de afectuoasă faţă de mine. Îndelungatul proces prin care tata a încredinţat-o pe mama unui spital psihiatric mi-a mărit sentimentul lipsei de speranţă. Când am depus mărturie la audierea pentru stabilirea competenţei ei mintale, ea s-a ridicat de la masă şi a strigat: „Nu eşti fiul meu!” A părăsit încăperea. Am rămas împietrit.

Tata se îngrijea bine de noi, dar detaşarea lui emoţională m-a făcut să tânjesc după intimitate. Comportamentul mamei m-a făcut să fiu îngrozit de adevărata intimitate cu o femeie. Vroiam cu atâta disperare să am prieteni, dar eram incapabil emoţional să ies în afara zidurilor pe care le ridicasem pentru a mă proteja. Goliciunea întunecată a crescut când am intrat la colegiu. Întâlnirile mele sexuale erau extrem de limitate, fiindcă îmi era teamă de şi mai multă respingere din partea potenţialilor parteneri, care aveau să-mi vadă cicatricele de la acneea chistică de pe spate, braţe şi faţă. Am intrat în lumea fanteziei homosexuale şi am încercat să creez intimitatea după care tânjeam prin autosatisfacere. Sentimentele de inadecvenţă şi de pierdere a controlului m-au împins la un comportament anorexic şi, în cele din urmă, bulimic. Isus, despre care învăţasem şi pe care chiar Îl chemasem în inimă cu ani în urmă, ajunsese în aceeaşi categorie cu religiile false şi credinţele nefolositoare.

Salvarea a venit la un an după ce absolvisem colegiul. Eram invidios pe un coleg de muncă. Era tot ce îmi eu doream să fiu – frumos, creativ şi, în primul rând, acceptat de ceilalţi. Dumnezeu părea să îi facă favoruri „doar pentru că se ruga şi mergea la biserică”. Într-o zi, mi-a vorbit despre Isus. Cel mai important lucru pe care mi-l amintesc că l-a spus a fost că într-o zi fiecare va trebui să Îi spună „da” sau „nu” lui Dumnezeu. Nu ştiam ce avea să mi se întâmple dacă Îi spuneam „nu” lui Dumnezeu, dar ştiam că avea să fie ceva foarte rău.

Dan la vârsta de cinci ani

Am început să învăţ ce mi s-ar întâmpla dacă I-aş spune „da” lui Dumnezeu. Domnul m-a eliberat instantaneu de bulimie, atunci când goliciunea interioară a început să-mi fie înlocuită de dragostea Tatălui Ceresc. Din nefericire, poftele homosexuale nu au dispărut instantaneu. Sentimentul de inferioritate a rămas în timp ce mă luptam să mă simt ca „unul dintre băieţi”. Uneori mă simţeam confortabil cu noii prieteni pe care mi-i dădea Domnul; alteori eram îngrozit că voi avea un gând senzual faţă de un frate creştin. Învăţând mai multe despre sfinţenie, ruşinea pentru inima mea păcătoasă se adâncea şi au început luptele cu condamnarea. Au existat perioade când mă simţeam ca un prizonier în propriul meu trup – atât de plin de ruşine şi teamă, încât îmi era frică să mă apropii de alţii.

Treptat, Domnul S-a ocupat de rănile mele. A început să-mi arate că nu sexul era principala problemă şi că pofta era un simptom al agăţării mele de rănile profunde. Una câte una, El a scos la iveală rănile profunde din inima mea, m-a ajutat să le înfrunt şi le-a alinat prin Duhul Lui. Am fost în stare să-mi iert mama pentru durerea pe care mi-o provocase; şi pe Domnul Însuşi, pentru că a permis să se întâmple. Pe când vindecarea mea continua, am întâlnit o femeie iubitoare, care arăta grijă şi empatie pentru ceilalţi şi care a devenit soţia mea. Divorţul părinţilor ei, când avea cinci ani, şi detaşarea de mama ei au ajutat-o să înţeleagă sentimentele mele de respingere şi inferioritate.

Înaintând pe cale, Domnul a început să-mi arate că păcatele de care mă agăţam întreţineau imaginile homosexuale pe care încercam să le evit. Pofta homosexuală era şi un simptom al neglorificării lui Dumnezeu ca Dumnezeu şi al faptului că nu I-am permis să facă unele alegeri dificile în viaţa mea. Când nu am acceptat ce a ales Dumnezeu pentru viaţa mea, am devenit mânios şi plin de resentimente. Am devenit invidios pe cei care aveau ce vroiam eu. Invidia a condus la poftă, atunci când am încercat să-mi anesteziez durerea într-un mod stricat. Nu numai că inferioritatea mea constantă era un păcat, dar ea m-a făcut să fiu atras de bărbaţii care aveau trăsăturile de caracter pe care vroiam să le am eu. Domnul, în îndurarea Lui, a luat identitatea păcătoasă de care mă agăţam şi a înlocuit-o cu imaginea Lui pură, sfântă. În mare parte precum israeliţii care tânjeau să se întoarcă la familiaritatea Egiptului, foştii homosexuali trebuie să reziste tendinţei de a se agăţa de „siguranţa” identităţii lor rănite. Când mi-am însuşit imaginea lui Cristos în mine, Domnul m-a ajutat să pun deoparte „siguranţa” rămânerii în trecutul păcătos şi să învăţ care este adevărata mea identitate.

Dan Hitz cu familia

Îi mulţumesc Domnului pentru primul meu pastor, care mi-a fost o sursă excelentă de suport şi încurajare în călătorie, fiind de neînlocuit pentru punerea temeliei în umblarea mea creştină, cu toate că nu a înţeles complexitatea atracţiei faţă de persoane de acelaşi sex. După mulţi ani de la ieşirea din homosexualitate, încă mă luptam cu reziduuri ce nu puteau fi învinse doar strigând la Dumnezeu pentru eliberare. Când l-am întâlnit pe Tom Cole de la Reconciliation Ministries, Domnul a adăugat un ingredient crucial în vindecarea mea – programul Living Waters şi Trupul lui Cristos. Am învăţat importanţa de a fi deschis cu privire la luptele pe care le purtam faţă de alţii care străbătuseră acelaşi drum ca mine şi care puteau să-mi împărtăşească ce cunoşteau despre puterea purificatoare a lui Cristos, în mod specific, pentru problemele mele. Am învăţat, de asemenea, importanţa de a fi deschis cu privire la trecut faţă de familia şi prietenii mei, care m-au acceptat apoi aşa cum eram – nu cum pretindeam că sunt. Îi mulţumesc Domnului pentru programul Living Waters, care a confirmat şi dezvoltat multe adevăruri preţioase pe care Domnul mi le-a făcut cunoscute în călătoria ieşirii mele din homosexualitate şi în planul Lui desăvârşit pentru viaţa mea.

Sunt recunoscător că Domnul a luat bărbatul rănit, zdrobit care eram şi l-a transformat într-o creaţie nouă în Cristos, cu o soţie iubitoare şi cinci copii fericiţi. Domnul m-a scos din închisoarea singurătăţii şi mi-a dat o inimă pentru Trupul lui Cristos şi pentru cei pierduţi. Ca pastor, Îi mulţumesc că am o inimă care tânjeşte să ajungă la alţii, să îi atingă cu mesajul vindecător al crucii şi să le spună despre un Tată ceresc, care doreşte să le dea dragostea după care plâng.

Isus Cristos te poate elibera de puterea adictivă a păcatului.

[Dan Hitz, No Longer Alone. Copyright © 2003 Reconciliation Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune. Aceasta a fost povestea eliberării lui Dan de viaţa homosexuală şi de un vid dureros şi a modului în care Dumnezeu a ajuns la un bărbat singur, zdrobit, cu puterea transformatoare a lui Isus Cristos. Aflat cândva în robie, simţindu-se izolat şi plin de ruşine, Dan are acum o căsătorie fericită, cinci copii şi este plin de speranţă. Pentru o altă mărturie a lui Dan, clic aici.]

de Donnie Mc Clurkin

Donnie Mc Clurkin

Pastorul Donnie Mc Clurkin a fost violat la vârsta de opt ani şi a petrecut ani de zile luptându-se cu homosexualitatea. Astăzi el spune întregii lumi că adevărata libertate poate fi găsită în Isus Cristos.

Mintea unui băiat de opt ani ar trebui să fie la şcoală şi la joacă, la camioane şi la jucării, şi la cum va creşte ca să devină ce doreşte pe moment. Preadolescenţa ar trebui să fie ani de inocenţă, naivitate şi ignoranţă binecuvântată. Când un copil este împins cu forţa în situaţii pentru adulţi, pentru care nu este suficient de matur pentru a face faţă, el va cădea în spirala descendentă a confuziei, ceea ce nu va fi uşor de schimbat.

La vârsta de opt ani am fost aruncat în spirala confuziei, necinstit printr-un viol. Cutia Pandorei a fost deschisă în viaţa mea de prepuber şi am fost introdus în sexualitatea adultă, în probleme şi perversiuni care au depăşit abilitatea mea de a scăpa nevătămat.

În ziua de 6 iunie 1968, o tragedie mi-a lovit familia, în timp ce mă aflam în curte, jucându-mă cu cei şase fraţi ai mei. Uitând de responsabilitatea de a avea grijă de fratele meu Thomas, în vârstă de doi ani, l-am lăsat în curtea neîmprejmuită, traversând strada pentru a recupera o minge. Fără să ştiu, el mă urma. Privind de la fereastra camerei de zi, mama a strigat la mine să iau copilul. M-am întors exact la timp ca să văd cum frăţiorul meu era lovit de o maşină care se deplasa cu viteză – omorât în timp ce mama privea neajutorată de la fereastră. Mama a ajuns la el exact la timp ca să audă ultimul lui cuvânt: „Mami!”

Mama a fost devastată de tragicul eveniment care a avut loc în faţa casei noastre. Părinţii ne-au trimis pe toţi la unchiul Clarence, ca să aibă grijă de noi. Nu aveau cum să ştie că era pedofil. În acea noapte, am fost abuzat sexual şi am fost violat de unchiul meu, ceea ce mi-a provocat o mare durere şi confuzie. Văd acum că aceasta s-a întâmplat din cauză că era un om zdrobit, nevindecat, care nu avea pe nimeni care să-l ajute.

O sămânţă a fost sădită atunci – o sămânţă a homosexualităţii, cu care aveam să mă lupt mulţi ani după aceea. Nu m-am născut cu tendinţe homosexuale. Ele nu s-au datorat cromozomilor sau ADN-ului meu. Tendinţele au ieşit la suprafaţă din cauză că eu, un băiat de opt ani, am fost împins cu forţa în prima mea relaţie sexuală cu un om zdrobit. Înainte de a cunoaşte măcar finalitatea sau plăcerea cu o femeie, înainte de a avea prima întâlnire sau chiar primul sărut – rana mi-a fost pricinuită.

L-am primit pe Isus la un an după viol, la vârsta de nouă ani, dar lupta mea de-abia începea. Aveam sentimente şi gânduri despre care ştiam că nu erau corecte. Aveam dorinţe şi atracţii irezistibile care se dezvoltaseră aparent dincolo de controlul meu. Ele au făcut să-mi fie dificil să interacţionez cu băieţii care îmi erau prieteni sau cu bărbaţii în general. Am crescut, de asemenea, într-un mediu preponderent feminin, ceea ce a făcut să-mi fie şi mai dificil. Tabuul meu, dorinţele homosexuale secrete, m-au făcut timid şi retras.

Cele două scăpări ale mele au fost muzica şi biserica. La biserică puteam să scap de gândurile şi sentimentele mele şi să aud istorisiri despre cum a schimbat vieţile altora puterea lui Dumnezeu. Era o altă lume – lumea mea, unde simţeam că aveam pace, de parcă îi aparţineam. Am început să cânt la pian la vârsta de unsprezece ani şi eram pasionat de muzica gospel. Nu cântam prea bine, dar îmi plăcea să cânt. Îi ascultam ore în şir pe Andrae Crouch şi Discipolii, şi visam să cânt în grupul lor. Cumva, perversiunile nu mă deranjau acolo. Biserica era un liman sigur, care părea să îndepărteze strânsoarea tentaţiei – chiar dacă numai temporar.

O lume subterană înşelătoare

La vârsta de treisprezece ani, am fost din nou molestat sexual. Sămânţa poftei şi a dorinţei homosexuale sădită de unchiul meu a fost fertilizată şi adânc înrădăcinată, datorită necinstirii mele sexuale de către fiul său. El mi-a spus să nu vorbesc sau avea să-mi facă şi mai rău. De teamă, am păstrat tăcerea ani de zile.

Curând am descoperit mulţi alţii în biserica mea care se luptau cu astfel de probleme şi vroiau să fie liberi. Şi ei rămâneau tăcuţi, fiindcă problema respectivă era tabu. Săptămână după săptămână, căutau eliberare de dorinţele lor. Ca şi mine, fuseseră împinşi cu forţa în homosexualitate de cineva care profitase de ei.

Mă întreb acum cum ar fi fost dacă ar fi existat cineva – oricine – în care aş fi putut avea încredere, înainte ca sămânţa să prindă rădăcină. În loc să găsesc un mentor, am descoperit vulturi în biserică – prădători care au încercat să profite de un băiat zdrobit şi de confuzia lui. Siguranţa mea a fost atacată atunci când alţi bărbaţi zdrobiţi, care aveau nevoie de vindecare, mi-au dezvăluit stilul lor secret de viaţă şi m-au introdus, prin biserică, într-o lume subterană înşelătoare.

Să cântăm duminicile după un weekend în care avusesem întâlniri sexuale, era ceva obişnuit. Am văzut „creştini” în locuri compromiţătoare, care erau „credincioşi”, ipocriţi şi înşelători în slujbele pe care le deţineau în biserică, ca şi cum totul era în ordine. Fraţi şi surori căutau ajutor la acei „respectaţi” bărbaţi şi femei, dar deveneau victime ale unor conducători zdrobiţi, într-un ciclu vicios.

În ciuda a toate acestea, dragostea mea pentru Cristos a continuat să crească. Dumnezeu a trimis oameni în ajutorul meu, ca să mă ajute să fiu eliberat. În mod ironic, femeile din biserică m-au ajutat în modelarea masculinităţii mele şi au devenit active pentru a rupe blestemul. Deşi acele mame mai în vârstă nu ştiau exact cu ce mă luptam, Duhul Sfânt le-a descoperit suficient.

Se rugau cu mine, vorbeau cu mine, iar câteva dintre ele – sora Kitty Braizley îndeosebi – mă învăţau cum să mă port ca un bărbat. Când vroiam să cânt soprano, spuneau: „Pune puţin bass în voce!” sau „Bărbaţii nu cântă soprano!” Sora Braizley m-a învăţat chiar cum să umblu. Dacă vroiam să-mi ţin mâna într-un mod feminin, mă lovea peste mână şi-mi zicea: „Pune-ţi mâinile în lateral. Bărbaţii nu-şi ţin mâinile aşa!” În timp ce toate au avut un rol în vindecarea mea, niciunul dintre aceste lucruri nu m-ar fi putut ajuta să fiu un om împlinit. Ca să fie reală şi deplină, schimbarea necesită dorinţa sinceră a celui în cauză.

Sămânţa semănată trebuia să fie mai întâi distrusă şi smulsă din rădăcini. Trebuia să mă satur de chin şi să caut o ieşire reală din dorinţă. Am citit în Eclesiastul 3 că este o vreme pentru a iubi şi o vreme pentru a urî. Mi s-a părut ciudat, pentru că nu auzisem niciodată o predică care să trateze de ce, ce, pe cine şi cum să urâm. A trebuit să învăţ cum să urăsc realmente lucrul care era o urâciune pentru Dumnezeu – chiar dacă era în mine. Dumnezeu a început să Se ocupe de mine prin acea porţiune din Scriptură şi să-mi arate ce vroia să spună:

1. De ce să urăsc. El urăşte lucrurile care îşi propun să-i distrugă pe cei pe care îi iubeşte şi care sunt împotriva naturii şi planului Său. El m-a creat pentru a fi un bărbat împlinit şi pentru a iubi o femeie. Orice altceva este o pervertire a scopului Său pentru bărbaţi.
2. Ce să urăsc. Orice a fost trimis pentru a mă face să fiu plin de confuzie, pentru a amâna sau a-mi nega scopul, trebuie să devină duşmanul meu.
3. Pe cine să urăsc. Biserica tinde să-şi canalizeze greşit emoţiile pe ceea ce consideră „păcat”, condamnăm omul, în loc să condamnăm fapta. Am distrus şi am pierdut atât de mulţi oameni, prin atitudinile noastre pioase şi ipocrite.

Efeseni 6:12 spune: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” Lupta noastră nu este cu un om, ci cu duhul care a făcut ca lucrurile să se întâmple prin omul respectiv. Nu-i urăsc pe bărbaţii care m-au abuzat sexual în copilărie, nici pe prădătorii care m-au chinuit în slăbiciunea mea. Urăsc ceea ce i-a determinat pe acei bărbaţi să facă aşa ceva, ceea ce le-a infectat minţile şi i-a făcut să strice viaţa unui copil.

4. Cum să urăsc. Dezvoltă o „neplăcere” pentru lucrurile care ţi-au tulburat fericirea. Vezi că ce este greşit este greşit, indiferent cum simţi. Apetitul pentru lucruri dăunătoare, dezvoltat în anii de abuz, trebuie să se schimbe. Indiferent cât de confortabil te simţi cu circumstanţele tale. Mă rog zilnic, îndeosebi când pofta este trezită: „Doamne, învaţă-mă cum să urăsc ce urăşti Tu!” Rostesc constant: „Orice duşman al lui Dumnezeu este un duşman al meu.”

Deşi lupta continua, cu cât mă cufundam mai mult în studiul Scripturilor şi foloseam versetele respective în ispită, cu atât biruiam mai mult în luptă. Psalmul 119:9-11 spune: „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău. Te caut din toată inima mea; nu mă lăsa să mă abat de la poruncile Tale. Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” Prin puterea lui Dumnezeu am aflat că, atunci când am cunoscut Scripturile şi le-am folosit în mijlocul ispitei, mi-au dat putere să biruiesc. Nu vreau să sune atât de simplu; sunt multe alte lucruri de făcut pentru a nimici blestemul homosexualităţii. Puterea Scripturii m-a ajutat într-adevăr, aducându-mi eliberare totală. Sămânţa a fost distrusă din rădăcină, smulsă, iar acum există o sămânţă a virtuţii, care nu se poate strica.

Luca 8:11 afirmă: „Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţa.” Este de cea mai mare importanţă ca sămânţa Cuvântului să fie sădită în inima (mintea) ta, pentru a păstra eliberarea. Când sămânţa este semănată în inima unui om, dacă este folosită corect, va opri ciclul natural al păcatului. Cuvântul se va înmulţi, va creşte şi va aduce apoi rod care va rămâne.

Unii ar putea fi ofensaţi de unele afirmaţii pe care le-am făcut despre homosexualitate. Pot să înţeleg asta. Alţii nu au nicio dorinţă să-şi schimbe stilul de viaţă. Cu toate acestea, există nenumăraţi oameni nemulţumiţi de acest stil de viaţă şi care vor să fie eliberaţi de el. Au fost împinşi cu forţa în homosexualitate prin neglijenţă, abuz şi molestare. Vor cu disperare să trăiască diferit. Pentru ei scriu, fără să mă scuz, ştiind că am trecut prin aşa ceva şi am experimentat puterea lui Dumnezeu de a-mi schimba stilul de viaţă. Am crezut că am fost făcut pentru a fi un bărbat împlinit, că am fost făcut pentru o femeie, iar Dumnezeu mi-a dăruit toate acestea. Sunt eliberat şi ştiu că Dumnezeu îi poate elibera şi pe alţii.

[Donnie Mc Clurkin, No Longer a Victim. Copyright © 2002 Donnie Mc Clurkin. Tradus şi publicat cu permisiune. Donnie este un artist premiat de muzică gospel şi păstoreşte biserica The Perfecting Faith Church din Freeport, New York. El a cântat la Convenţia Naţională Republicană, a înregistrat mai multe CD-uri cu muzică, iar în anul 2001 a publicat cartea Eternal Victim, Eternal Victor. Poate fi contactat pe site-ul www.donniemcclurkin.com. Pentru o înregistrare video cu Donnie, clic aici.]