de Jeff Konrad

Dragă Mike, tocmai am primit scrisoarea ta. Trebuie să-mi dai şansa să te ajut! Şi eu m-am gândit la sinucidere ani de zile, prins în capcana dorinţelor homosexuale pe care nu le vroiam, dar cărora nu mă puteam împotrivi. Înţeleg cum te simţi, Mike. Am trecut şi eu pe acolo.

Ca şi tine, am crezut că nu aveam de ales. Aceasta s-a schimbat în ziua în care m-am întâlnit din întâmplare cu un vechi prieten de liceu, care era homosexual.

„Jeff, am o surpriză pentru tine”, mi-a spus el, apoi mi-a zis că s-a căsătorit recent… cu o fată! Am fost uluit.

„Ce s-a întâmplat cu tine?” l-am întrebat.

„Nu mai sunt homosexual”, mi-a răspuns cu simplitate.

N-am crezut asta nicio clipă, dar trebuia să aflu cauza întregii poveşti. Am vorbit şase ore şi, cu cât vorbeam mai mult, cu atât deveneam mai convins că găsise cu adevărat ceva.

Mi-a spus că frecventase un grup local de suport pentru foştii homosexuali. Pe scurt, m-am dus să verific şi în anul care a urmat nu am lipsit de la nicio întâlnire.

Mike, am început să privesc trecutul meu cu onestitate. Am fost un copil foarte timid, introvertit, în cea mai mare parte a timpului singuratic. Mă simţeam îngrozitor de nesigur şi de inadecvat cu băieţii de vârsta mea sau mai mari, aşa că i-am evitat cât de mult puteam.

Tatăl meu nu era prea mult acasă pe vremea aceea, deci nevoia mea de a avea un model masculin şi de a primi susţinere masculină a rămas neîmplinită. Părinţii mei nu-mi arătau niciodată afecţiune verbală sau fizică. Am interpretat neputinţa lor de a-şi exprima dragostea faţă de mine ca pe o dovadă că probabil nu puteam fi iubit, că ceva era îngrozitor de greşit cu mine.

Pe lângă aceasta, tatăl meu mi-a rănit mult sentimentele. Ori de câte ori plângeam, îmi spunea să „încetez să mă port ca o femeie”, ceea ce îmi accentua sentimentele de inadecvare.

Ca băiat, eram conştient de atracţia mea fizică faţă de băieţi. Acum văd că ceea ce doream cu adevărat era sentimentul de apartenenţă şi să am câţiva prieteni, să mă simt normal, nu „fetiţă”. Dar tot ceea ce puteam face era să admir de pe margine alţi băieţi.

În şcoala generală am avut prima prietenă. Ne distram de minune luând prânzul împreună, mergând pe jos până acasă de la şcoală, petrecând nenumărate ore vorbind la telefon. Eram considerat cu adevărat cool fiindcă aveam prietenă şi fireşte, am început să mă simt mult mai bine cu privire la mine însumi, mă simţeam aproape normal.

Dar totul s-a sfârşit când a apărut un zvon despre ce se întâmplase în vara dinainte. Un prieten şi cu mine ne jucasem de-a „doctorul” într-o zi în fortul nostru, explorarea obişnuită care are loc între copii. Dar acum copiii spuneau că făcuserăm sex şi se părea că la şcoală toţi vorbeau numai despre asta.

A fost cea mai umilitoare experienţă din viaţa mea şi, din acel moment, am redevenit un singuratic.

Până atunci fusesem doar un copil cu câteva complicaţii. Faptul că o aveam pe Kathy ca prietenă m-a făcut să mă simt ca ceilalţi băieţi, dar teama de umilinţă a înăbuşit totul din faşă. Am sfârşit prin a fi mistuit de atracţia mea faţă de băieţi.

Acasă erau probleme şi mai grave. Era evident că părinţii mei nu se iubeau, că jucau doar rolul de cuplu căsătorit de dragul copiilor. Rolul lor în piesă s-a terminat când eu aveam doisprezece ani, iar divorţul lor m-a afectat puternic.

Mi-l amintesc pe tata luându-ne pe noi, copiii în parc, pentru a ne da vestea. Când şi-a terminat micul lui discurs despre faptul că el şi mama se despărţeau, fratele meu de treisprezece ani nu a spus nimic, iar sora mea, pe atunci în vârstă de unsprezece ani, a chicotit tot timpul. Eu, pe de altă parte, am plâns ca un copil. Eram devastat.

Nu puteam înţelege de ce viaţa noastră „normală” era distrusă. „Probabil că este din vina mea”, m-am gândit eu.

Viaţa a mers mai departe. Destul de curând, mama şi-a găsit un prieten, iar Ron s-a mutat cu noi. La început am crezut despre el că era în ordine, dar când a început să bea, s-a transformat într-un nebun.

Cândva pe la începutul a toate acestea, mama şi Ron au oficializat lucrurile căsătorindu-se, ceea ce nu m-a impresionat deloc. Se certau permanent, iar eu uneori credeam că voi înnebuni.

Stând întins în pat noaptea, auzeam clar zgomotul pumnilor lui Ron lovind-o pe mama. Dacă nu striga imediat, îmi ţineam respiraţia până scotea un sunet care să arate că era încă în viaţă. Am început să dorm cu un cuţit de măcelar sub pat, pentru a fi pregătit dacă Ron venea după mine.

Nebunia a continuat ani de zile, până într-o zi de august a anului 1974. Ron înnebunise complet. A bătut-o pe mama până a lăsat-o pe jumătate moartă, apoi a distrus mobila şi a început să o ardă în şemineu. Eu eram în casa unui prieten, în partea de jos a străzii. Când am auzit ce se întâmpla, Ron o ameninţa deja pe mama cu o armă de aproape patru ore.

După ce a venit poliţia, s-a auzit o împuşcătură. Poliţiştii au luat cu asalt casa şi, o clipă mai târziu, unul dintre ei a ieşit pe uşa din faţă, strigând la cineva să cheme prin radio salvarea.

Fără să stau pe gânduri, am dat buzna înăuntru, unde l-am găsit pe Ron zăcând cu faţa în sus pe podeaua din camera de zi, cu arma încă în mână, cu sângele prelingându-i-se încet pe covor şi viaţa scurgându-se din el. A murit câteva clipe mai târziu, din cauza unei împuşcături autoprovocate.

În săptămânile următoare, chiar şi fără Ron, tot nu mă bucuram de viaţă. Fiecare zi nu îmi aducea decât o nouă durere, singurătate şi mai multe întrebări fără răspuns.

Vroiam să strig după ajutor, dar nu era nimeni care să mă asculte. „De ce?” continuam să mă întreb. „Ce am făcut ca să merit viaţa pe care am avut-o?” Viaţa mă dezamăgise, iar eu vroiam să renunţ la ea.

Am înghiţit un flacon de tablete de codeină, ştiind că în sfârşit scăpam de-a binelea. Cumva am supravieţuit, trezindu-mă în după-amiaza următoare. Viaţa a continuat să se scurgă încet, fără să acorde atenţie micului meu gest de sfidare.

Câteva săptămâni mai târziu, un prieten de la serviciu a trecut pe la mine ca să mă vadă. Era un tip foarte religios, vorbind mereu despre cât de bun era Isus cu el. Larry Shelton părea să aibă totul: era un student arătos, în vârstă de douăzeci şi unu de ani, căsătorit, care iradia de fericire. De câtva timp, insista să vin să iau cina la el acasă şi, de fiecare dată, reuşisem să-l refuz politicos.

Odată ce ai de-a face cu ciudaţii lui Isus, nu te mai lasă în pace, era atitudinea mea. Totuşi, în acea seară am acceptat invitaţia lui la cină. „Vrea să-mi spună despre Isus”, m-am gândit eu. Dar ce aveam de pierdut?

Credeam deja că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi toate celelalte, dar viaţa lui Larry era cumva diferită. Un lucru ştiam sigur – orice avea, vroiam să am şi eu. Dacă găsise răspunsuri în religia lui, eram dornic să-l las să-mi spună despre ele.

Larry şi soţia lui Faith m-au primit cu bucurie în casa lor. După cină, am început să-i întreb despre convingerile lor. Nu mi-au predicat şi nu mi-au vorbit fără întrerupere despre vreo dogmă misterioasă. În schimb, din străfundul inimilor lor, mi-au oferit o viaţă nouă prin Isus Cristos.

Am văzut că ceea ce aveau ei nu era doar „o religie”, ci o relaţie personală profundă cu Dumnezeu, prin Isus Cristos. Se bucurau de o părtăşie personală cu El.

„Dumnezeu este dragoste”, mi-a spus Larry. „Dar din cauza păcatului din viaţa ta – oricât de mic ar fi el – nu poţi experimenta viaţa din belşug pe care o are Dumnezeu pentru tine.”

Apoi Larry a ilustrat dreptatea lui Dumnezeu. „Aşa cum un judecător nu poate lăsa criminalii vinovaţi să plece liberi, Dumnezeu nu poate trece cu vederea păcatele până ce nu este plătită pedeapsa pentru ele.” Faith a descris cum Isus a luat asupra Sa păcatele lumii. Moartea Lui pe cruce a plătit pedeapsa pentru păcatele mele, ca şi pentru ale oricui altcuiva.

Tot ceea ce aveam de făcut era să cred sincer că Isus era Cine spunea că este, a explicat Larry. El a plătit pentru păcatele mele, iar eu puteam să fiu iertat şi să intru într-o relaţie personală cu Cel Atotputernic.

„Cum pot primi iertarea lui Dumnezeu?” am întrebat.

„Trebuie să mergi la El în rugăciune”, mi-a răspuns Larry. „Invită-L pe Isus în viaţa ta ca Mântuitorul care te scapă de păcat. Cere-I să preia controlul asupra vieţii tale. Spune-I că eşti gata să primeşti tot ce vrea El să ai.”

Ne-am rugat împreună, iar când am terminat, am simţit ca şi cum o mie de tone îmi fuseseră luate de pe umeri. Am fost cuprins imediat de o mare pace şi de mulţumire. Am plâns datorită fericirii copleşitoare – pentru prima dată în viaţă. Ştiam că Dumnezeu mă iubea şi că Îi păsa de mine.

Desigur, faptul că am devenit creştin nu mi-a rezolvat toate problemele. Dorinţele homosexuale nu au încetat peste noapte, deşi la început am crezut că aşa va fi. „La Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă”, am citit în Biblie. (Matei 19:26) Deci am început să-L implor pe Dumnezeu să mă „vindece”. I-am promis chiar că voi merge în misiune, dacă mă va vindeca. Înţelegerea mea cu privire la ceea ce avea nevoie de vindecare era greşită.

Încet şi cu blândeţe, Dumnezeu a început să-mi arate probleme mai profunde decât sentimentele homosexuale. Existau bariere în viaţa mea faţă de împlinirea legitimă, potrivită a nevoilor pe care le aveam faţă de cei de acelaşi sex.

Mă simţeam de neiubit, inadecvat, nesigur, inhibat. Imaginea mea de sine era minus zero. În plus eram leneş, lipsindu-mi motivaţia pentru a mă schimba şi fiindu-mi teamă să încerc. Acestea erau doar câteva dintre piedicile pe care trebuia să le înving.

Printr-o cercetare interioară în rugăciune, am fost în stare să stabilesc cu precizie problemele „de bază”, apoi am început să mă ocup de ele una câte una. Aducându-le la suprafaţă, m-am ocupat de rănile din trecut, de concepţiile greşite şi de răspunsurile greşite. În sfârşit, îmi asumam responsabilitatea pentru faptele mele; nu mă mai simţeam o victimă neajutorată a circumstanţelor din trecut.

Multe experienţe din copilăria mea nu le-am putut controla, dar răspunsurile mele au implicat propriile mele alegeri. Un răspuns greşit aici, altul acolo, în cele din urmă, toate au condus la o imagine distorsionată de sine, pe care Dumnezeu nu intenţionase să o am. Iar El ştia că întâlnirile mele cu cei de acelaşi sex nu aveau să împlinească niciodată nevoile mai profunde pe care sentimentele homosexuale le dezvăluiau.

Acum Îi cer în fiecare zi lui Dumnezeu oportunităţi pentru a avea parte de dragoste şi susţinere în viaţă nu numai pentru mine, ci şi prin mine. Când dăruim din noi înşine, primim. Procesul meu de vindecare a început odată ce am recunoscut acest principiu. Prin credinţă, am ieşit din cochilie şi am devenit dornic de a le întinde o mână de ajutor altora, în loc de a aştepta ca cineva să-mi întindă mie o mână de ajutor.

Mike, când vei urma învăţăturile lui Cristos, va veni vindecarea interioară de care ai nevoie – ea nu poate fi oprită. Cu cât ajungi să-L cunoşti mai mult pe Dumnezeu prin Cuvântul Său şi prin comunicarea cu El, cu atât vei avea mai multă credinţă. El îţi va da îndrăzneala şi încrederea de a aborda toate situaţiile care vor apărea.

Aşa că Mike, mă voi ruga pentru tine până la capăt. Sunt încântat de perspectiva de a vedea ce a plănuit Dumnezeu pentru viaţa ta. Te rog, scrie-mi şi fă-mi cunoscute gândurile tale. Şi aminteşte-ţi că nu eşti obligat să fii homosexual. Dumnezeu te lasă să alegi.

Prietenul tău,

Jeff

[Extras din cartea You Don’t Have to Be Gay de Jeff Konrad. Copyright © Jeff Konrad. Tradus şi publicat cu permisiune. Această carte populară este scrisă sub forma unei serii de scrisori adresate de autor, un fost homosexual, unui prieten care încearcă să se decidă dacă să încerce sau nu să părăsească viaţa homosexuală. Într-un mod informal, iubitor, autorul îi vine în întâmpinare prietenului său acolo unde se află, fiindu-i alături în durerile şi luptele sale.]