de Ricky Ballinger
Am fost al doilea dintre cei patru copii născuţi într-o familie foarte iubitoare şi am crescut într-o biserică solidă, care predica Evanghelia. Când aveam nouă ani mi-am dedicat în mod public viaţa lui Cristos şi am fost botezat. Am citit întreaga Biblie în primele zece luni care au urmat botezului meu, iar devoţiunea mea intensă a continuat mai mulţi ani. Dumnezeu mi-a cuprins inima într-o strânsoare puternică şi nu mi-a dat drumul nici când am încercat să mă eliberez de sub stăpânirea Lui, în anii care au urmat.
În ciuda educaţiei mele frumoase, tinereţea mea a fost caracterizată de nesiguranţă şi teamă. Când am crescut şi interesele mele s-au dezvoltat, am realizat că nu mă puteam raporta la băieţii de aceeaşi vârstă şi la modelele masculine din viaţa mea, fiindcă interesele mele păreau atât de diferite de ale lor. Am crescut la o lăptărie, cu un tată şi un frate care iubeau ferma. Iubeam animalele, dar nu-mi păsa de lungile ore necesare pentru muncile casnice. Aş fi preferat să-mi petrec timpul cu activităţi creative precum desenul şi cititul, despre care credeam că alţi bărbaţi nu le-ar respecta sau aprecia.
Cu trecerea timpului, m-am simţit din ce în ce mai înstrăinat de lumea masculinităţii. Ceea ce nu a oprit însă dorinţa mea de a fi iubit şi acceptat de bărbaţi. Vroiam să mă simt iubit de tatăl meu, chiar dacă eram diferit de el, şi vroiam să mă simt acceptat de băieţii de la şcoală, chiar dacă eram diferit de ei. Privind înapoi, înţeleg acum că tatăl meu mă iubea enorm, dar datorită diferenţelor dintre noi nu percepeam acţiunile lui faţă de mine ca dragoste.
Crescând, nevoia de a fi iubit ca bărbat de un bărbat, nu mi-a fost împlinită. Confuzia mea s-a accentuat între zece şi treisprezece ani, când dorinţa mea de masculinitate a condus la o atracţie fizică faţă de bărbaţi. Într-o noapte, pe când eram în clasa a şasea, am făcut legătura că dorinţele mele erotice neîmplinite faţă de bărbaţi însemnau că eram ceea ce copiii numeau „gay”. Am plâns în noaptea aceea, întins în pat, plin de teamă şi de ruşine. Mi-am jurat că nimeni nu avea să afle niciodată despre confuzia şi atracţiile mele. Credeam că dacă ar fi aflat altcineva, mi-ar fi confirmat temerea că eram de neiubit şi inadecvat. Aveam în faţă perspectiva întunecată de a-mi trăi viaţa de unul singur.
Un timp îndelungat am refuzat să mă gândesc la viaţa mea răvăşită. Totuşi, în clasa a unsprezecea, am devenit deprimat şi amar. Cădeam într-o depresie cumplită săptămâni la rând, întrezărind puţine speranţe sau chiar nicio speranţă. În acest timp, Dumnezeu a început să mă convingă că aveam nevoie să împărtăşesc luptele mele interioare cuiva. Într-o seară de joi, pe când eram în ultimul an de liceu, i-am dezvăluit cu patos povestea mea pastorului meu. În sfârşit, dădusem în vileag sinele meu interior real, pustiu şi înspăimântat, fără măştile pe care le purtam de obicei. Când am primit răspuns de la el, am văzut că avea lacrimi în ochi ascultându-mă vorbind despre durerea mea şi am simţit, pentru prima dată, că eram iubit şi acceptat chiar fără falsele aparenţe exterioare. Prin el am experimentat un Dumnezeu pe care vroiam să-L cunosc.
Pastorul m-a ajutat şi să intru în contact cu misiunea Day Seven Ministries, filiala locală a Exodus, şi am început să merg acolo la întâlniri regulate cu un consilier. Dumnezeu a folosit Day Seven pentru a-mi confirma că nu era voia Lui ca oamenii să exprime prin comportament astfel de sentimente. Nu era voia Lui, deoarece exprimându-mă prin comportament în mod homosexual, aş fi încercat să satisfac o nevoie legitimă (nevoia de a fi iubit de un bărbat) într-un mod nesănătos şi păcătos. Prin Day Seven, Dumnezeu mi-a dat speranţa că vindecarea era posibilă.
La colegiu, am fost gata să înaintez în procesul de vindecare şi creştere. În primul an la colegiu m-am luptat spiritual şi mintal, şi am terminat anul simţindu-mă foarte descurajat datorită lipsei de progres în confruntarea cu problemele mele. În loc să-L caut pe Cristos, am ajuns să mă simt „confortabil” cu un grup de prieteni necreştini, de care mă simţeam iubit şi care mă acceptau. Până la sfârşitul anului, Dumnezeu mi-a descoperit superficialitatea unor asemenea relaţii şi mi-a dat o dorinţă aprinsă pentru o legătură mai profundă cu El şi cu oamenii. Mi-am dedicat vara pregătirii pentru a mă întoarce în al doilea an şi a face ca circumstanţele să fie diferite.
Când m-am întors la şcoală, m-am simţit foarte singur. Mi-am vărsat încă o dată durerea şi confuzia înaintea lui Dumnezeu. I-am spus că vroiam să înţeleg dragostea Lui pentru mine într-o asemenea măsură, încât să facă o diferenţă în viaţa mea. Vroiam să mă încred în Dumnezeu, dar nu ştiam cum. Şi eram obosit, obosit să tot încerc şi să dau greş. „Şi acum, Dumnezeule?” Atunci Dumnezeu mi-a deschis ochii. El mi-a zis: „Uită-te la viaţa ta. Vezi cum te-au iubit aceşti oameni? Acesta sunt Eu, este bunătatea Mea. Ştiu că te doare şi că ţi-e teamă să nu fii respins, dar Eu nu te voi respinge niciodată. Acum renunţă la toată autocompătimirea şi la minciunile pe care le foloseşti pentru a-ţi păzi inima, pentru că ţi-am descoperit ceva mult mai dulce, dragostea Mea, pe care o voi folosi pentru a influenţa şi a transforma inima şi viaţa ta după asemănarea Mea. Crede că sunt Cine spun că sunt.”
Am fost capabil să mă încred în Dumnezeu datorită noii speranţe pe care o aveam în El. Dumnezeu mi-a pus pe inimă diferite domenii din viaţa mea unde vroia să lucreze şi diferite minciuni pe care vroia să le demaşte. Am rămas deschis în mâinile lui Dumnezeu, atunci când m-a chemat să mă căiesc de îndoielile mele că Dumnezeu este Cine spune că este şi de păcatele mele, care proveneau din această necredinţă. El mi-a cerut apoi să păşesc prin credinţă, să fac ceva ce simţeam nepotrivit să fac, astfel încât să poată să confirme caracterul Lui în viaţa mea. M-am maturizat când Dumnezeu m-a folosit în ciuda slăbiciunilor şi temerilor mele.
Să iniţiez prietenii masculine şi să acţionez pentru aceasta era un aspect care mă îngrozea datorită posibilităţii de a fi respins. Am început să iniţiez contacte cu bărbaţi de la organizaţia Campus Crusade for Christ, despre care credeam că mi-ar fi putut fi prieteni buni. Dumnezeu a binecuvântat paşii mei prin credinţă, înconjurându-mă cu bărbaţi creştini de vârsta mea, care îmi cunoşteau luptele şi mă iubeau ca pe orice alt bărbat. Când am experimentat aceasta, Dumnezeu mi-a vindecat în mare parte inima de răul care îmi fusese pricinuit de sentimentul că nu eram la fel de bun ca alţi bărbaţi, care dura de atâţia ani. Maturizându-mă, Dumnezeu mi-a confirmat în străfundul inimii mele că nu eram bărbat datorită sporturilor pe care le practicam, a intereselor pe care le aveam sau a armelor cu care trăgeam, ci eram bărbat fiindcă eram un fiu al Dumnezeului Celui viu şi atotputernic, care trăia şi respira chiar în fiinţa mea.
În ultima parte a experienţei mele la colegiu, Dumnezeu mi-a cerut să înfrunt realitatea că aveam amărăciune în inimă. Nutream amărăciune faţă de tatăl meu, ceea ce mă oprea de fapt să aprofundez relaţia mea cu el şi cu Dumnezeu. Dumnezeu mi-a dat curajul să vorbesc deschis şi sincer cu tatăl meu, să caut iertarea lui pentru inima mea amărâtă. De atunci a avut loc o mare restaurare în relaţia noastră. Când m-am maturizat, concentrarea mea s-a mutat de la focalizarea exclusivă pe sine, la focalizarea pe Cristos şi pe planul Său pentru lume.
Când am acceptat conducerea lui Dumnezeu, El m-a trimis înapoi la Day Seven. Dumnezeu folosise Day Seven ca pe o sursă de înţelepciune şi de sprijin pentru mine, oricând eram acasă în zilele libere de la şcoală, şi mi-a pus pe inimă că acolo mă vroia. Nu numai fiindcă aşa putea folosi experienţele şi povestea mea pentru a aduce vindecare şi speranţă altora, dar şi fiindcă vroia să continue să mă provoace, să mi Se descopere şi să-mi transforme inima. În cei doi ani pe care i-am petrecut la Day Seven, Dumnezeu i-a folosit pe clienţii mei, pe colegii mei, a folosit diferite conferinţe şi relaţia mea cu El, pentru a redefini apropierea mea faţă de viaţă, care poate fi rezumată prin afirmaţia: „Iubeşte-L pe Dumnezeu, iubeşte oamenii acum!”
În fiecare clipă, în fiecare zi, am oportunitatea şi mi se porunceşte să iubesc, de la zâmbetul cel mai simplu până la sacrificiile majore. Când Dumnezeu m-a binecuvântat cu abilitatea de a iubi oamenii cu dragostea pe care mi-a arătat-o El mie, am înţeles că toţi oamenii au nevoie atât să simtă dragoste necondiţionată, cât şi să audă adevărul. În interacţiunile mele cu ei, trebuie să-L caut constant pe Dumnezeu, pentru a şti când să le arăt dragostea cu care Cristos îi iubea pe infirmi, printr-o îmbrăţişare vindecătoare, şi când să-i iubesc cum îi iubea Cristos pe farisei, spunându-le adevărul.
Am plecat de la Day Seven în luna august a anului 2004 pentru a obţine licenţa în psihologia clinicăşi sunt încrezător că scopul final al lui Dumnezeu în călăuzirea mea de a obţine o astfel de licenţă este să continue să-Şi reverse dragostea asupra clienţilor, colegilor, studenţilor şi cititorilor mei, în timp ce eu năzuiesc să am un impact pozitiv în domeniul psihologiei.
[Ricky Ballanger, A Young Heart. Copyright © Ricky Ballanger. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]