de Ron Rapp

Chiar m-a durut să recunosc că era adevărat, când am văzut filmul Pleasantville. În film, doi adolescenţi din zilele noastre sunt transportaţi într-un sitcom alb-negru din anii 1950. Viaţa este perfectă, dar nu există liberă voinţă, exprimare de sine sau gândire inovativă. Când ies din tipar şi renunţă la scenariile de viaţă pe care le-au învăţat, personajele încep să prindă culoare.

Din nefericire, filmul zugrăveşte libertatea nou găsită, în principal, prin exprimarea sexuală. Dar factorul compensator al filmului, privind mai în profunzime, este că realmente libera voinţă şi exprimarea gândirii constituie factorul eliberator în viaţa noastră.

A fost normal pentru mine să cresc într-o familie cu un singur părinte. Până să împlinesc eu trei ani, părinţii mei divorţaseră. Mamei i-a fost încredinţată custodia mea, iar tata avea drept de vizitare. De la o vârstă fragedă, sentimentul familial mi-a fost distrus. Ca rezultat al divorţului, m-am maturizat foarte repede, deoarece mama se raporta întotdeauna la mine ca la un adult şi mă trata ca atare. Când am început şcoala, nu am reuşit niciodată să-i văd pe copii în afara şcolii şi nu am dezvoltat legături cu adevărat puternice cu prietenii mei. Aceasta a dat naştere năzuinţei mele de a fi legat de cineva.

Prima dată când îmi amintesc că am petrecut timp cu tatăl meu, a fost când mama a plecat de acasă pentru înmormântarea tatălui ei, iar tata a avut grijă de mine câteva zile. Am petrecut mai mult timp cu el după aceea, dar nu a profitat de prilej pentru a clădi o relaţie cu mine. Rareori petreceam timp împreună numai noi doi. Am încercat să îi câştig aprobarea, petrecându-mi verile lucrând el, dar întotdeauna am simţit că nu corespundeam aşteptărilor lui.

Crescând, experienţa mea cu biserica a constat în a merge la slujbele de Crăciun şi de Paşte. Când petreceam timp cu tata în weekenduri, mă scula duminica dimineaţa şi mă trimitea la biserică. Când l-am întrebat de ce nu venea şi el, mi-a răspuns că Dumnezeu îl văzuse destul.

Am crescut fiindu-mi teamă de Dumnezeu, crezând că voi fi aruncat în iad dacă voi face ceva rău. Tata şi mama lui mi-au întărit sentimentul, făcând să-mi fie clar că m-ar fi dezmoştenit.

Trecea zi după zi, fără să împărtăşesc cuiva ceva care conta. Am devenit mai mult un adept al izolării şi singurătăţii, decât al intimităţii cu prietenii. Cu greu realizam cât de detaşat devenisem.

Prima schimbare majoră în viaţa mea s-a produs în vara ultimului meu an la liceu. Am discutat cu un membru vitreg al familiei mele, a cărui viaţă văzusem că se schimbase în mod dramatic. Mi-a împărtăşit Evanghelia şi mi-a răspuns cu răbdare la întrebări. Astfel am auzit pentru prima oară despre un Dumnezeu care mă iubea şi vroia o relaţie cu mine. Am simţit un impact puternic şi L-am primit pe Isus ca Domnul şi Mântuitorul meu.

Am crezut că Dumnezeu mă iubea şi eram încurajat în credinţa mea, dar tot nu eram sigur că eram acceptabil înaintea lui Dumnezeu. Mă luptam cu atracţiile faţă de cei de acelaşi sex din clasele gimnaziale. Cea mai mare parte din ceea ce auzisem şi văzusem despre cei care trăiesc un stil de viaţă homosexual era negativ. Mecanismul meu de a face faţă era să merg înainte, cufundat în izolare şi singurătate, mascându-mi sentimentele. Tot ceea ce vroiam era să mă descurc şi să nu fiu observat, să păstrez aparenţele plăcute.

M-am implicat în biserică pentru a învăţa despre Dumnezeu şi am fost sprijinit în credinţa mea. Am descoperit oameni care înainte erau pierduţi în droguri şi alcool, am aflat cum Dumnezeu îi găsise şi îi adusese pe calea cea bună. Am dorit mult să mi se întâmple şi mie; ca Dumnezeu să se atingă de viaţa mea, astfel încât să nu mai fiu nevoit să mă lupt cu atracţii faţă de cei de acelaşi sex. Dar din cauza luptei mele, îmi era teamă că nu aveam să fiu niciodată răscumpărat cu adevărat. Am început să neg faptul că am avut vreodată probleme şi am sperat că Dumnezeu va apăsa pe întrerupător pentru a mă repara.

În anul 1993, am devenit absorbit de pornografia homosexuală, disponibilă atât de uşor pe internet. Tânjeam să fiu parte a ceea ce vedeam, iar dorinţele mele nu dispăreau. Aproape că am ajuns să renunţ la convingerile creştine, dar, cu un ultim efort, am căzut cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu. Am recunoscut faţă de El că nu ieşeam din faza respectivă şi că nu puteam reconcilia creştinismul cu stilul de viaţă homosexual. Am strigat la El după ajutor.

Mi-am făcut curaj să îl întreb pe pastorul bisericii pe care o frecventam şi în care slujeam, dacă avea cunoştinţă despre misiuni care ofereau speranţă şi ajutor celor care nu doreau să trăiască un stil de viaţă homosexual, bineînţeles, sub pretextul că „este pentru un prieten”. El m-a ajutat să găsesc un consilier local. Dar fusesem influenţat negativ cu privire la consilierea creştină şi am ezitat să o apelez la ea.

Ulterior, luam cina cu colegă creştină. În conversaţia noastră despre slujirea la un cămin pentru bolnavii de SIDA, am comentat că nu existau misiuni care să îi ajute pe oameni să iasă din stilul de viaţă homosexual, înainte de a ajunge în stadiul SIDA. După aceea, ea mi-a dat un anunţ dintr-un newsletter, despre Exodus International.

Emoţionat, am telefonat la biroul Exodus şi am cerut un pachet cu resurse informative. Pe lista celor care slujeau se afla şi consilierul pe care mi-l dăduse pastorul meu. Acelaşi consilier avea în catalogul de resurse cartea Desires in Conflict [Dorinţe în conflict]. Raze de speranţă au început să strălucească pentru mine, când am văzut că Dumnezeu răspundea la rugăciunile mele.

Am comandat cărţi şi am început să citesc. Am ajuns la un punct de cotitură citind Coming Out of Homosexuality [Ieşind din homosexualitate] de Bob Davies. Am citit partea care trata despre versetele din 1 Corinteni 6:6-9 şi îmi amintesc clar că am închis cartea, am luat Biblia şi am citit versetele pentru mine însumi, neîncrezător. Trecusem întotdeauna peste cuvântul „sodomiţii” şi peste fraza „aşa eraţi unii dintre voi”. Nu îmi aminteam să fi auzit înainte că există speranţă pentru schimbare. Solzii au început să-mi cadă de pe ochi, iar simţământul speranţei adevărate a pătruns în viaţa mea.

Mai târziu, am primit o broşură pentru conferinţa Exodus. Aveam reţineri, dar ceva m-a atras. Când am scris cecul, am admis că aveam o problemă.

Au fost peste şase sute de delegaţi la conferinţă şi astfel am realizat că nu eram singur în lupta mea şi că alţii treceau, de asemenea, prin ea.

Eram ca un burete care absoarbe totul. Fusesem la conferinţe creştine înainte, dar nu simţisem nimic de acel gen. Închinarea a fost unul dintre cele mai nemaipomenite momente, de care îmi voi aminti întotdeauna. Liderul închinării nu era cineva de care să fi auzit vreodată şi nu cunoşteam nimic din muzica, stilul sau povestea sa. Dar întreaga săptămână, am simţit aşa o familiaritate cu muzica lui! El m-a ajutat să mă închin în mod deschis lui Dumnezeu. Când cânta, am înţeles că era ceea ce vroiam şi tânjeam să exprim pentru Domnul meu, ca şi abilitatea de a primi adevărul despre Dumnezeu prin acele cântece. Atmosfera era plină de har.

Un prilej de cădere pentru mine a apărut când am plecat într-o lungă călătorie de afaceri, la câteva luni după prima conferinţă Exodus la care fusesem. Când a apărut ispita, s-a întâmplat un lucru uimitor! Tot ce citisem, tot ce ascultasem la Exodus sau vorbisem la consiliere, mi-a năvălit în minte. Dumnezeu a deschis o uşă largă prin care să intru. Alegerea a fost dificilă, dar am ales să plec.

Dacă viaţa este statică şi neschimbătoare, tot ceea ce primeşti este negru şi alb. Numai când oamenii îşi îngăduie să crească şi să se maturizeze ca oameni şi ca fiinţe omeneşti, văd lumea în culori. Oamenii din Pleasantville se schimbă când fac ceva în mod liber şi din propria lor voinţă. Numai atunci li se deschid drumurile, iar viaţa în afara oraşului lor există.

Sunt o lucrare în progres şi aşa voi fi tot restul vieţii. Aleg să renunţ la voia mea în fiecare zi (deşi nu perfect), ducând până la capăt mântuirea mea cu frică şi cutremur. Cresc zi de zi în dragostea nemărginită şi în harul Domului nostru Isus Cristos. Mă grăbesc să împlinesc voia Domnului pentru viaţa mea (de fapt, pentru a noastră, a tuturor), sfinţirea şi sfinţenia. (1 Tesaloniceni 4:3)

[Ron Rapp, Finding Vibrant Color. Copyright © Ron Rapp. Ron este un important asistent de avocat la procese în zona Los Angeles, pentru o companie globală de energie. A studiat la Fuller Theological Seminary pentru a obţine un masterat în Teologie şi slujeşte ca lider al unui grup de ucenicizare şi ca pastor responsabil cu rugăciunea în biserica lui din California. Ron a fost reprezentat Exodus pentru regiunea din sudul Californiei, iar începând din anul 1995 a slujit în echipa de rugăciune la conferinţele anuale Exodus Freedom. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]

de Phil Hobizal

Phil Hobizal

Am crescut într-un orăşel mic aproape de Portland, în Oregon. Deşi familia noastră era religioasă, nu am avut o cunoaştere personală a lui Dumnezeu.

Tata lucra fără oprire ca să întreţină familia, noi fiind cinci copii. Din nefericire, grijile constante cu privire la bani l-au făcut irascibil şi critic. Avea puţin timp de petrecut cu noi şi, când am crescut, am început să am resentimente faţă de el. Mama, pe de altă parte, era iubitoare şi încurajatoare. Fiindcă l-am respins pe tata, ea a devenit modelul meu. Îmi plăceau aceleaşi lucruri care îi plăceau ei: arta, muzica şi gătitul.

Când aveam şapte ani, prietenul fratelui meu a venit să petreacă noaptea la noi. El m-a introdus în experimentarea sexuală şi ne-am sărutat şi ne-am strâns în braţe ore întregi. Din cauza nevoii de dragoste şi acceptare, m-am simţit bine să fiu aproape de el şi să am parte de acest gen de intimitate.

Anii au trecut. Nu îmi plăcea competiţia din sporturi şi m-am simţit întotdeauna diferit de alţi băieţi. Muzica a devenit o scăpare, o cale de a arăta cine sunt. Apoi primii ani de liceu au adus o nouă serie de presiuni. Trupul a început să mi se schimbe şi eram privit de ceilalţi elevi ca o fetiţă.

Eram foarte speriat, iar gândurile de sinucidere au devenit mai frecvente. Dar într-o zi profesorul de ştiinţele naturii a făcut remarca: „Oricine se omoară este o fetiţă.” „O, nu, nu asta”, m-am gândit eu. „Ar fi cel mai rău lucru pe care l-ar putea gândi oamenii despre mine.” Singura cale de scăpare nu era de fapt o opţiune pentru mine.

În oraşul meu erau două feluri de elevi: cei entuziasmaţi de un anumit sport şi cei care se drogau. Nefiind interesat de sporturi, nu eram entuziasmat de un sport anume. Aşa că opţiunea era să mă droghez, ceea ce însemna să fac parte din lumea drogurilor.

Nu aveam limită în ce încercam. Am devenit complet rebel. În interior aveam resentimente faţă de mama, învinovăţind-o pentru felul în care eram. Şi îl uram pe tata din cauză că mă neglija. Drogurile au devenit modul meu de a scăpa de durerea interioară.

Prima întâlnire sexuală am avut-o cu cel mai bun prieten al meu din liceu. Eram beţi şi am profitat de el. Nu era homosexual, iar după aceea nu a existat nicio menţionare a incidentului.

Phil Hobizal

Acesta a început să fie pentru mine un tipar cu bărbaţii. Le făceam avansuri sexuale; mai târziu nu spuneau nimic. Fantezia şi autosatisfacerea erau, de asemenea, o eliberare frecventă pentru tensiunea sexuală, dar totul era foarte nesatisfăcător. Altora le păream un băiat normal. În exterior eram prietenos şi fericit, dar în interior mă ofileam. Nu vroiam să fiu homosexual, dar se părea că o altă alternativă nu exista.

În cele din urmă, am izbucnit în lacrimi şi le-am mărturisit părinţilor secretul întunecat care îmi chinuise viaţa atât de mulţi ani. Nu a venit ca o surpriză; bănuiau de câtva timp, dar nu ştiau ce să facă în această privinţă.

„De ce nu devii preot?” a fost răspunsul tatălui meu. Am realizat că nu era un răspuns, ci doar o altă scăpare. Părinţii au fost de acord să plătească pentru consiliere, dar m-am dus numai de două ori. Psihiatrul vroia să-mi accept situaţia. Nu era soluţia de care aveam nevoie.

Nevoia personală pentru alte răspunsuri începuse. Dar cu cât citeam mai multe cărţi de psihologie, cu atât mai confuz deveneam. Ştiam că eram prea indisciplinat şi nesigur ca să mă schimb de unul singur, astfel încât am început să studiez alte posibilităţi, precum religiile orientale şi hipnoza. Tot nu am găsit răspunsuri. „Poate că nu există o cale de ieşire”, m-am gândit. „Va trebui să mă împac cu asta.”

Cam pe vremea aceea am început să lucrez la un serviciu nou, iar un bărbat de la lucru mi-a devenit prieten. Jim avea o pace în viaţa lui pe care aş fi vrut să o am şi eu. Întotdeauna vorbea despre Isus; fiindcă şi eu aveam un trecut religios, vorbeam despre Dumnezeu. Dar a devenit curând evident că eu nu Îl cunoşteam cum Îl cunoştea Jim. Pentru mine Dumnezeu era distant şi aspru, nu un Tată iubitor.

În acelaşi timp, atracţia de a mă arunca cu capul înainte în homosexualitatea activă devenea tot mai intensă. Un bărbat homosexual de la lucru arăta că era interesat de o relaţie sexuală cu mine. Trebuia să fac o alegere: să-mi urmez sentimentele sau să-L încerc pe Acel „Isus” despre care auzeam atâtea lucruri bune.

Într-o noapte, în octombrie 1978, m-am rugat: „Dumnezeule, dacă eşti real, Te rog să mi Te descoperi.” Când dormeam, El mi-a vorbit într-un vis viu, făcându-mi cunoscut că avea pentru mine un loc ca să mănânc la masa Lui. (Apocalipsa 3:20) În ziua următoare m-am trezit cu aşa o pace şi bucurie, încât am plâns. Cumva, ştiam că Dumnezeu era real, că El era răspunsul pe care îl căutam de atâta timp.

Ştiam că Dumnezeu îmi putea schimba orientarea sexuală, dar ştiam puţine despre durerea şi transformarea care îmi stăteau înainte. Satan nu avea să renunţe la mine aşa uşor.

Jim şi prietenii lui mi-au oferit dragostea şi atenţia de care aveam atâta nevoie. La început, nu ştiau nimic despre luptele mele cu homosexualitatea. Vroiam atât de mult să fiu acceptat, încât nu aş fi riscat să fiu vulnerabil cu ei. Jim a sugerat o biserică; m-am dus să o vizitez, dar am stat singur, în partea din spate. Când slujba s-a terminat, am plecat repede.

Am continuat să merg la biserică; treptat, am început să rămân puţin mai mult după slujbă. Conducătorii bisericii mi-au cerut, în cele din urmă, să fiu uşier şi am devenit activ în diferite aspecte ale vieţii bisericii. Ceea ce m-a ţinut ocupat şi m-a ajutat să evit să mă concentrez prea mult asupra sentimentelor homosexuale.

Am distrus orice aveam în casă care avea legătură cu homosexualitatea şi m-am dedicat rugăciunii şi citirii Cuvântului lui Dumnezeu. Nu mai pierdeam timpul cu vechii prieteni. Pentru ei, devenisem un „ciudat al lui Isus”. M-am rugat pentru noi prieteni şi, când am devenit mai implicat în viaţa bisericii, am început să leg prietenii durabile. Cheia era să fiu dornic să fiu vulnerabil, chiar dacă uneori mă simţeam straniu, continuând să perseverez.

La câteva luni de la convertirea mea, tatăl meu a avut o problemă care cerea o operaţie serioasă. Ni s-a spus că erau 50% şanse de supravieţuire. Pentru prima dată, am început să am sentimente de dragoste faţă de tata şi am plâns la gândul de a-l pierde. L-am iertat pentru tot ce îmi făcuse. Procesul de vindecare începuse.

După aproximativ un an, am ştiut că aveam nevoie de sprijinul bisericii pentru mai multă biruinţă asupra trecutului. Apoi, într-o noapte, a venit un telefon anonim, de la cineva care m-a ameninţat că mă va bate fiindcă eram „homo”. M-am dus şi i-am mărturisit pastorului trecutul meu. El m-a susţinut foarte mult şi mi-a cerut să-mi fac cunoscută mărturia în următoarea duminică la biserică!

Eram speriat de moarte, dar Dumnezeu mi-a dat curaj. „Dacă voi fi cu adevărat parte a acestei biserici”, m-am gândit eu, „ei trebuie să mă cunoască aşa cum sunt.” Biserica a răspuns foarte pozitiv; acceptarea lor m-a ajutat să mă iert pe mine însumi. Vindecarea lui Dumnezeu continua.

Dar după doi ani de umblare creştină, am căzut din nou în homosexualitate. În secret, păstrasem dorinţe pentru nişte activităţi homosexuale pe care nu le experimentasem niciodată. Am început să mă izolez, iar apoi un vecin homosexual m-a invitat la cină. După ce am băut nişte vin, dorinţele înăbuşite au ieşit în grabă la iveală. Dar experienţa a fost total nesatisfăcătoare şi am sfârşit prin a mă căi imediat. Mi-am cerut scuze de la tip şi am plecat.

Am fost în stare să mărturisesc unui prieten drag, iar el m-a ajutat să fiu restaurat. Ştiam că deschisesem uşa pentru mult atac spiritual, dar am învăţat, de asemenea, mai multe despre harul şi îndurarea Domnului. Până în ziua de astăzi nu am mai făcut niciodată sex cu un bărbat.

Cam la cinci ani după ieşirea din homosexualitate, m-am alăturat unui grup de sprijin al foştilor homosexuali aici, în Portland. Am descoperit că îi puteam încuraja pe alţii datorită lucrurilor prin care mă trecuse Dumnezeu. Era aşa de bine să îi ajut pe alţii să aibă parte de dragostea şi vindecarea lui Dumnezeu!

Domnul a fost, de asemenea, credincios oferindu-mi o femeie frumoasă care să-mi fie soţie. Am întâlnit-o prima dată pe Patty când lucram amândoi la un muzical creştin. Relaţia noastră a fost la început cea de prieteni cu un scop comun. Nu după mult timp, ne-am apropiat şi a devenit evident pentru toată lumea că Dumnezeu ne aducea împreună pentru căsătorie. Perioada noastră de curtare a fost printre cele mai fericite din viaţa mea.

Restaurarea anilor mei de disperare a fost uimitoare. Dumnezeu, în dragostea şi îndurarea Sa, mi-a dat atât de multe pentru care Îi sunt recunoscător.

Ani de zile am căutat o scăpare din nefericire şi din luptele sexuale. Dar am găsit Calea de ieşire. Numele Lui este Isus.

[Phil Hobizal, Finding a Way Out. Copyright © Portland Fellowship. Tradus şi publicat cu permisiune. Phil Hobizal a fost Director la Portland Felowship. Este căsătorit de mai bine de treisprezece ani şi are cinci copii.]

de Christian Moore

Mama m-a crescut în biserică, deci m-aţi putea considera un hibrid bapticostal al Bisericii lui Dumnezeu în Cristos. Părinţii mei erau divorţaţi, iar „căminul” meu era mai mult decât disfuncţional. I-am văzut pe doi dintre cei mai apropiaţi membri ai familiei mele devastaţi de zdrobirea sexuală. Unul a fost violat şi bătut, lăsat pe un câmp, în partea de vest a oraşului Dallas. Celălalt a fost molestat de un unchi şi violat de un văr îndepărtat. Prin acele întâmplări îngrozitoare, se părea că din cauza nelegiuirilor tatălui nostru, apăruse un blestem generaţional. Eram eu următorul pe lista lui Satan?

Îmi amintesc că, la vârsta de 6 ani, eram un copil foarte efeminat. În loc să mă joc cu soldăţei sau să mă urc în copaci, preferam să mă joc cu păpuşile şi să fac forme din noroi cu verişoara mea Shelley. Pe vremea aceea, nu ştiam ce înseamnă „homosexual”, dar aveam atracţii faţă de cei de acelaşi sex. Ca mulţi alţii care au crescut cu atracţii faţă de cei de acelaşi sex, eram jignit de colegii de şcoală, de prietenii din vecinătate şi chiar de membrii familiei. Unii din membrii familiei mele erau cei care întăreau cel mai mult homosexualitatea în viaţa mea. Ori închideau ochii, ori vorbeau pe la spatele mamei mele, în loc să mă ajute.

După ce am terminat clasele primare, jignirile s-au transformat în violenţă. Aveam parte de bătăi destul de des şi îmi amintesc chiar că am fost scuipat. În timpul unei ore, un profesor a venit în ajutorul meu după ce fusesem hărţuit de colegi. Profesorul a văzut că eram slab şi vulnerabil, ceea ce a dus la luni de zile de molestare. Realizând ce am făcut, am cedat total chemării homosexualităţii. Chiar şi la acea vârstă fragedă, homosexualitatea era în mintea mea, până acolo încât am crezut că sunt nebun. Oamenii care nu au trecut prin aşa ceva nu pot înţelege pe deplin ce se întâmplă la nivel spiritual şi mental cu un homosexual şi recomandă remedii false, precum relaţiile sexuale cu persoane de sex opus. Sexul heterosexual nu rezolvă problemele păcatului! Ei nu înţeleg că pentru a fi eliberat din strânsoarea distructivă a acestui păcat este nevoie de puterea lui Dumnezeu.

În timpul primilor ani la liceu, am devenit mai îndrăzneţ cu privire la identitatea mea sexuală. Prietenii mei homosexuali şi cu mine am alcătuit ceea ce a devenit cunoscut sub numele de „gaşca 429”, care este un număr telefonic pentru homosexuali. Mergeam în jurul şcolii, umblând aiurea şi prezentându-le tinerilor agenda homosexuală. Faptul că eram cu acel grup îmi dădea un sentiment de siguranţă, pentru că ne mângâiam unul pe celălalt, luptându-ne cu elevii cu care ne certam şi care erau împotriva noastră.

Îndrăzneala pe care am dobândit-o acceptând ceea ce credeam eu că era identitatea mea sexuală, m-a condus la propria mea versiune de eliberare sexuală. În ultimul an de liceu trăiam deja într-o mare promiscuitate. Niciun loc nu era prea riscant pentru mine, pentru a avea o relaţie sexuală. Viaţa se mişca prea repede pentru mine şi ştiam că mă îndreptam rapid către distrugere. Mă gândeam că voi fi unul dintre acei „homosexuali celibatari” pe care Pastorul Foster îi menţionează în cartea sa Atingând un om mort. Cel puţin, dacă mă protejam, nu aveam să mă îmbolnăvesc. Eram cu adevărat ca un mort care umblă. Credeam că dacă voi aştepta, bărbatul potrivit va veni în cele din urmă. Chiar acum Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu a îngăduit să fiu cernut ca grâul de duşman! Harul şi îndurarea lui Dumnezeu m-au păzit de mine însumi şi de duşmanul din mine.

În timpul aşteptării mele, a apărut fosta mea logodnică, dar în acelaşi timp l-am întâlnit pe „el”. Pe acel bărbat pe care îl aşteptam. L-am întâlnit la slujbă şi am făcut nişte greşeli îngrozitoare. Nu vroiam să duc o viaţă dublă, astfel încât a trebuit să iau unele decizii cu privire la acea situaţie. Pe 27 iunie 2002 m-am dus la cruciada din Dallas, căutându-L pe Isus şi libertatea, şi am fost eliberat chiar în ziua aceea! Predica a fost: „Căutaţi-L pe Domnul câtă vreme se poate găsi” (Isaia 55:6). Tot aşteptam ca cineva să mă mângâie, dar nu am găsit mângâiere într-un bărbat. Nu am găsit în mama, în tata sau în sora mea. Singurul care m-a putut salva şi mângâia a fost Omul Isus. După respingere, violenţă şi autodistrugere, am găsit, în cele din urmă, pe cineva perfect. Numele Lui este Isus!

Vreau să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru oameni ca Pastorul Foster, doamna Dee Foster şi toţi mentorii acestei misiuni pentru cei care se luptă cu homosexualitatea. Vă mulţumesc pentru că vă interesează sincer sufletele oamenilor, ca ei să poată trăi din nou. Această misiune îmi este de mare ajutor, ca să fiu bărbatul care m-a chemat Dumnezeu să fiu.

[Christian Moore, Finding that Perfect Man! Copyright © Witness Freedom Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Punctul de cotitură a venit pentru mine la sfârşitul anilor ’90. Până atunci, pentru un timp, fusesem un homosexual al cărui scop era să facă cuceriri de orice fel. Mă limitam strict la cei pe care îi cunoşteam, nu la străini. Punctul de cotitură a apărut când efectiv nu am mai găsit plăcere în asta, iar totul a devenit o simplă dependenţă de sexul oral.

Nu am mers niciodată până la capăt. Nu am mers mai departe de sexul oral, din cauza dorului pe care îl aveam, care îmi dădea un fior plăcut în tot trupul şi un sentiment de satisfacţie. Dar apoi realitatea revenea şi mă simţeam la fel de pustiu ca înainte de îndeplinirea actului respectiv. De aceea am continuat să o fac, datorită sentimentului pe care îl aveam, ca şi a sentimentului de împlinire care urma şi care îmi aducea o anumită satisfacţie. De aceea mi se părea dificil să mă împotrivesc, datorită sentimentelor fals pozitive pe care le dobândeam îndeplinind acel act.

Dar o făceam şi din cauza egoismului. Nu al meu, al altor tipi. Întotdeauna ei erau cei care veneau la mine şi îmi cereau să le fac sex oral, iar când refuzam, deoarece chiar nu mai vroiam să o fac, recurgeau la implorare sau chiar mai rău, îmi arătau că erau în erecţie, iar eu cedam şi acceptam. Ceea ce a continuat ani de zile. Eram folosit ca o jucărie de tipi egoişti şi de aceea mă simţeam lipsit de putere.

Deşi de mult timp nu mai făceam nimic din punct de vedere sexual, sentimentele, poftele, dorinţele şi altele înrudite au continuat să revină şi mă simţeam întotdeauna groaznic datorită opiniei publice cu privire la homosexualitate şi a condiţiei mele de homosexual, simţeam că nu puteam face nimic cu privire la homosexualitatea mea şi, de aceea, îmi doream mereu să mor.

Apoi am citit cărţi scrise de foştii homosexuali. În cele din urmă, am simţit de parcă mi s-ar fi ridicat de pe umeri o greutate de douăzeci de tone. În sfârşit, primeam răspunsuri. M-am simţit mai bine.

Dar a durat ani de zile până am aflat despre schimbare. M-am dus chiar la psihologi şi la psihiatri, devenind doar frustrat, din cauză că tot spuneau aceleaşi lucruri vechi: „Eşti homosexual. Este natural. Nu poţi face nimic cu privire la asta. Acceptă şi trăieşte ca atare. Uită de schimbare!” Nu puteam face aşa ceva! M-aş fi simţit şi mai mizerabil dacă aş fi făcut-o. Am mers înainte fiindcă ceva îmi spunea mereu că exista o cale de ieşire.

Precum a spus un om înţelept: „Persistenţa şi perseverenţa merită preţul.” Sunt întru totul de acord. Pentru că am căutat în motorul de căutare Yahoo „Pot bărbaţii homosexuali să devină heterosexuali?”, am găsit mai mult de zece mii de trimiteri, dintre care mi-a atras atenţia una cu un link spre cartea You Don’t Have to Be Gay [Nu eşti obligat să fii homosexual] de Jeff (Bud) Konrad. Am comandat-o la Amazon şi am citit-o. Mi-a deschis ochii. Aproape două decenii de întrebări au primit în sfârşit răspuns.

Am citit alte câteva cărţi, care nu se ocupau direct de homosexualitate, de condiţia de a fi homosexual sau de atracţii faţă de cei acelaşi sex, dar care puteau fi utile celor care se luptă cu astfel de atracţii. Iată cărţile pe care le-am citit:

Absent Fathers, Lost Suns: The Search For Masculine Identity de Guy Corneau;

Healing The Unaffirmed: Recognizing Emotional Deprivation Disorder de Conrad Baars şi Anna Terruwe;

Your Inner Child Of The Past de W. Hugh Misseldine.

Tatăl meu a fost absent. Am petrecut doar un timp scurt cu el, pe când aveam opt, nouă ani. A fost cea mai rea experienţă a mea. Era un fanatic religios care nu mi-a oferit niciodată dragoste. Doar pedepse. De fiecare dată când făceam o greşeală, mă pleznea. Aştepta perfecţiunea, dar când nu o primea, mă pedepsea. În restul vieţii mele nu mi-a fost niciodată alături şi am fost pierdut în lume din această cauză.

[Frank Tells His Story. Copyright © Parents and Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Carlos Dawson

Psalmi 2:7: „Eu voi vesti hotărârea Lui… Domnul Mi-a zis: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.” Fiul este Isus Cristos. Dar noi, cei care suntem în Cristos, suntem, de asemenea, fii şi fiice ale Celui Prea Înalt. Iar aceasta sunt şi eu. Adopţia mea a avut loc când aveam doisprezece ani – ziua mântuirii mele. Am dorit să Se ocupe Tatăl meu de mine, chiar dacă nu aveam idee ce presupunea. Vroiam să fiu ca Isus. Nu aveam idee unde avea să mă ducă decizia mea. Mă las în voia amintirilor în privinţa călătoriei – cu urcuşuri şi coborâşuri, biruinţe şi căderi – şi văd lucrarea uimitoare a lui Dumnezeu, pe care a început-o şi pe care promite să o ducă la bun sfârşit. Este binecuvântarea Tatălui pentru mine, fiul Său pe care îl iubeşte. Fiul Său asupra căruia se opreşte îndurarea Lui.

În cea mai mare parte a vieţii am căutat un tată şi susţinere masculină. Am un tată pământesc. Am doi fraţi mai mari. Sunt cel mai mic dintre cei patru copii. Am avut modele masculine în comunitate. Niciunul însă nu a fost destul de solid. Tatăl meu mă intimida. Fraţii mei mă umileau. Tatăl meu mă făcea să roşesc de ruşine. I-am respins. Şcoala a devenit un coşmar – „pederast”, „fetiţă”, „gay” – au fost cuvintele asociate cu numele meu.

„Dragă Isuse, vreau doar o zi bună.” Alinarea venea când şi când.

Aşa că am început să mă retrag în mintea mea. Aveam fantezii cu bărbaţi pe care îi vedeam la televizor sau oriunde altundeva – cum ar fi dacă m-ar proteja, m-ar încuraja sau doar m-ar asculta vorbind? Când am ajuns la pubertate, sentimentele mele au devenit pervertite. Am început să accept insultele care mi se aruncam. Iar viaţa mea cobora pe o spirală descendentă şi mă ducea într-un loc al distrugerii – o temniţă a mâniei, durerii, izolării, tainei, decepţiei, controlului şi fricii. În anii care au urmat, fiecare act al poftei a mai adăugat o verigă pe lanţul cu care era legat sufletul meu. De fiecare dată când mă autosatisfăceam, mă lăsam în voia pornografiei sau acceptam contactul sexual cu cineva de acelaşi sex, se mai ridica o gratie. Încă o lovitură de bici cu care eram lovit, în supunerea mea faţă de moartea însăşi.

Dar în mijlocul a toate acestea, am strigat. Am strigat de multe ori. El m-a auzit. M-a îndrumat la CrossOver. Am auzit pentru prima dată – o relaţie cu Însuşi Dumnezeu – ce înseamnă asta? L-am pus la încercare, iar El m-a atins. De-aş fi fost mai sincer! O relaţie homosexuală m-a prins din urmă. Manipularea şi obsesia au stins viaţa din mine. Deci am mers în detenţie în regim celular de unul singur, până ce nimic nu mi-a mai putut acoperi durerea.

Aşa că m-am întors la CrossOver. M-am poticnit şi am căzut, în timp ce părăseam închisoarea subterană. Avea loc o minune – o zi de cumpătare aici; o lună de libertate acolo. Am găsit sprijin la cei care erau mai înaintaţi în restaurare.

Încurajarea a venit. Sunt pastor.

Viziunea a venit. Mi-am schimbat locul de muncă.

Am ajuns la seminar. Mă echipez pentru misiune. Mai important. Sunt transformat. Sunt în legătură cu fraţii mei din Împărăţie. Ce bine şi plăcut este să umblăm împreună în unitate! Îmbrăţişaţi de Trinitate.

„Bine ai venit acasă, fiule!”

„Vino mai sus! Ajută-i pe cei pe care îi doare. Ajută-i pe cei zdrobiţi! Dă-le speranţă. Cântă pentru Domnul. Condu-i pe alţii la tronul Lui.”

Absolvirea. Dar durerea fizică bătea la uşă. Nu înţelegeam ce se întâmpla. Deci era timpul pentru CrossOver. Mă lupt. Cad. Ţin secret. Dar îmi lipsesc bărbaţii lui Dumnezeu. Vreau mai mult. Asta înseamnă mai mult. Deci mărturisesc. Sunt pus să dau socoteală. Este nevoie de caracter şi integritate pentru a merge mai departe.

Dumnezeu îmi şopteşte: „Vino mai aproape.”

Deci apoi vine schimbarea de direcţie. Încep să Îl cunosc. Să îi las pe alţii să mă cunoască. Ajung să umblu în mai mare profunzime cu El. Umblu în mai mare profunzime cu alţii. Duhul dinăuntru suspină – unei cereri de rugăciune i se răspunde.

El mă cheamă să ies din robie. Ceea ce duc la bun sfârşit.

Răsplata mea: Însuşi Dumnezeu. Extra bonus: fraţi şi surori care mă iubesc şi pe care îi pot iubi. Sunt în legătură cu ei. Am comunitatea Împărăţiei. Reuşesc să îi ajut pe alţii pe drum.

Ce privilegiu să fiu o parte a lucrării vindecătoare, eliberatoare şi salvatoare a lui Dumnezeu! Mulţi locuiesc încă în închisoarea pe care eu am părăsit-o. Transformarea mea nu a fost numai pentru mine. Ea a fost, de asemenea, pentru voi toţi. Vin. Pentru cei încă legaţi: „Aceasta este treaba Lui. Eu sunt fiul Lui. El m-a trimis la tine.”

„Lasă pe poporul Meu să plece!” (Exod 8:1)

[Carlos Dawson, The Father’s Son. Copyright © Carlos Dawson. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Bob Winter

„Ia loc, Bob,” mi-a spus medicul. A făcut o pauză, privindu-mă cu seriozitate. „Rezultatul testului a ieşit pozitiv. Ai fost expus la virusul care provoacă SIDA.”

„Acum este important să înţelegi ce înseamnă asta”, a continuat el. „Nu înseamnă că vei avea neapărat SIDA. Dar ai în sânge virusul HIV. Drept rezultat, sistemul tău imunitar a creat anticorpi la el.”

Era anul 1985. Trecuseră doi ani de când mă hotărâsem să părăsesc stilul de viaţă homosexual, dar acum teama mea secretă se adeverise. Virusul HIV îmi invadase trupul.

Prima experienţă homosexuală

Eram în clasa a opta când am avut prima experienţă homosexuală cu un băiat mai mare din şcoala noastră cu internat. După aceea, fanteziile mele de adolescent au inclus sex cu bărbaţi şi cu femei. O a doua întâlnire homosexuală în primul meu an la colegiul biblic, părea să confirme ceea ce bănuiam de ani de zile. „Probabil că sunt homosexual”, gândeam eu.

Prietenii mei rareori vorbeau despre sex. Simţeam că nu ar fi putut niciodată ajuta sau tolera pe cineva cu sentimentele mele. Homosexualitatea părea un subiect prea rău pentru a fi discutat. Deci mi-am ascuns problema, nespunând nimănui nimic.

În cele din urmă, nu am mai putut suporta ceea ce simţeam că era o ipocrizie, mai precis contradicţia dintre creştinismul meu exterior şi dorurile mele homosexuale interioare. Stilul de viaţă homosexual părea să îmi ofere dragoste şi acceptare, un loc căruia, în sfârşit, puteam să îi aparţin. Am renunţat la colegiu şi m-am avântat în viaţa homosexuală. De-a lungul următorilor doisprezece ani, m-am implicat din plin în droguri, alcool şi perversiune sexuală pronunţată, în încercarea de a nega deşertăciunea vieţii mele. Satan mi-a strâmbat sufletul şi personalitatea, până ce comportamentul meu m-a dezgustat şi m-a şocat până şi pe mine. Dar în loc de dragoste, acceptare şi sentimentul de apartenenţă, am dezvoltat doar nesiguranţă şi ură de sine.

La vârsta de treizeci de ani aveam lucrurile care ar fi trebuit să mă facă fericit: o slujbă bună, propria mea casă şi un iubit de douăzeci şi unu de ani, care ţinea cu adevărat la mine. Dar nimic din toate acestea nu mă satisfăcea. Nu eram nici măcar în stare să îi fiu credincios iubitului meu, deci am pus capăt relaţiei. Tot ceea ce societatea presupunea că m-ar fi făcut fericit duse greş.

O nouă speranţă

Într-o zi, mama mea mi-a dat o predică înregistrată la biserica ei. Pentru prima dată, am auzit despre bărbaţi şi femei care ieşiseră din homosexualitate. Dumnezeu a folosit înregistrarea pentru a-mi sensibiliza inima şi a-mi da speranţă că schimbarea era posibilă. M-am dus la consiliere şi am simţit puterea lui Dumnezeu, atunci când El a început să-mi schimbe şi să-mi restaureze inima.

Timp de câteva luni, sentimentele homosexuale au dispărut. Luptele homosexuale luaseră sfârşit, am crezut eu cu naivitate. Nu aveam să mai fiu tulburat de homosexualitate. Dar apoi vechile sentimente au revenit. Am căutat consiliere la biserică, dar consilierul nu înţelegea cu adevărat homosexualitatea. Credea că nu ar trebui să le fac cunoscut prietenilor prin ce treceam, iar aceasta a înrăutăţit lucrurile şi mai tare.

Conflict interior

Nu după mult timp am început să mă duc în parcuri şi în alte locuri unde mă puteam implica în relaţii sexuale cu necunoscuţi. Conflictul meu interior era teribil. Deşi vroiam să slujesc Domnului, nu puteam pune capăt păcatului. Simţeam o durere de parcă m-aş fi spintecat cu un cuţit. Ştiam că Dumnezeu mă considera responsabil pentru acţiunile mele, dar mă simţeam fără putere pentru pune capăt dependenţei.

Datorită tensiunii din viaţa şi emoţiile mele, am început să mă gândesc serios la sinucidere. Din fericire, Dumnezeu a pus în viaţa mea oameni care să mă încurajeze. Deşi nu ştiau multe despre homosexualitate, mi-au oferit dragoste necondiţionată şi m-au încurajat să perseverez. Strigam la Dumnezeu şi nu înţelegeam de ce nu-mi răspundea. Numai mai târziu am înţeles că pregătea ajutor pentru mine.

Dumnezeu m-a dus la o misiune pentru cei care se luptau cu homosexualitatea. Cursul lor de optsprezece săptămâni mi-a schimbat viaţa şi mi-a restaurat speranţa. Pentru prima dată, am întâlnit oameni care părăsiseră cu succes stilul de viaţă homosexual, unii dintre ei fiind fericiţi în căsnicie. Posibilitatea schimbării a devenit o realitate pentru mine.

Testare pozitivă

Dar în acea perioadă de speranţă nouă, nivelul energiei mi-a scăzut brusc. M-am dus la teste. Două săptămâni mai târziu, medicul m-a informat că testul HIV ieşise pozitiv. Nu părea corect şi am strigat la Dumnezeu: „În sfârşit primesc ajutor, iar acum asta!” Iniţial am fost supărat pe Dumnezeu şi am luat chiar în considerare să mă întorc la stilul de viaţă din trecut. Depusesem atâtea eforturi, iar acum era posibil să fac SIDA. În mânia mea, mi-a trecut prin gând chiar să mă port nebuneşte şi să fac sex cu cât mai mulţi posibil, ca un fel de răzbunare deformată pe Dumnezeu şi pe viaţă. Se părea că Dumnezeu mă părăsise.

„Dacă Dumnezeu m-ar iubi cu adevărat, nu ar fi îngăduit să mă îmbolnăvesc”, mi-am zis mie însumi. Simţeam că mă pedepsea din cauză că nu eram destul de bun. În timp ce lucram la sentimentele mele, am înţeles că alegerea de a intra în stilul de viaţă homosexual îmi aparţinuse. Boala mea era un rezultat al păcatului meu sexual.

Am înţeles, de asemenea, că expunerea mea la virus avusese probabil loc înainte de a mă întoarce la Domnul. Ştia că urma să mă îmbolnăvesc şi mi-a adus ajutor pentru că mă iubea. Isus a murit pe cruce pentru mine şi mi-a iertat păcatele, dar nu a promis să îndepărteze toate consecinţele lor fizice. Când am fost testat pozitiv în 1985, mi s-a spus că numai aproximativ 20% dintre cei seropozitivi fac de fapt SIDA. În prezent, cifra menţionată este în jurul de 70%, iar unii medici cred că, în cele din urmă, va fi de 100%. Din punct de vedere pur medical, perspectiva nu este încurajatoare.

Din fericire, se lucrează din plin la găsirea unui remediu. Medicii devin mai buni la prelungirea şi îmbunătăţirea vieţii pacienţilor cu SIDA. Chiar şi mai important este faptul că Dumnezeu nu este limitat de cunoştinţele omului.

Fiind creştin, ştiu că toate lucrurile sunt posibile cu Cristos. Cred că Dumnezeu vindecă în mod fizic oamenii astăzi. Am învăţat să mă rog cu perseverenţă pentru vindecarea mea fizică şi să cred că este posibilă. La urma urmei, dacă Dumnezeu are puterea să creeze întregul univers şi să scoale oamenii din morţi, poate cu siguranţă să distrugă un mic virus din trupul meu.

Dar am învăţat, de asemenea, să nu pun semnul egal între vindecare şi dragostea lui Dumnezeu. Ştiu, în străfundul inimii mele, că Dumnezeu mă iubeşte. El va face ce este mai bine pentru viaţa mea.

În iunie 1987, am făcut pneumonie cu Pneumocystis Carinii, fiind astfel diagnosticat ca având SIDA.

Ce am învăţat

Una dintre lecţiile pe care m-a făcut Dumnezeu să o învăţ este să nu-mi reprim emoţiile de teamă şi durere. La început am încercat să fac asta, ceea ce doar a înrăutăţit lucrurile. Deci încerc să urmez exemplul lui David din Psalmi. El este întotdeauna cinstit cu Dumnezeu cu privire la ce gândea. În primul rând, este sincer, iar apoi se concentrează asupra faptului cât de minunat este Dumnezeu şi asupra a ceea ce a făcut El.

A fost mai bine pentru mine să plâng cu cei dragi ai mei din cauza a cât de mult ne va durea dacă Dumnezeu mă va lua acasă, în loc să evit intenţionat să vorbesc despre asta. Numai când sunt dispus să mă confrunt cu teama şi durerea, poate Isus să vină şi să-mi aducă mângâiere în situaţia dată. Dar dacă refuz să vorbesc despre sentimentele mele, comunicarea şi intimitatea cu cei dragi ai mei sunt blocate.

Perspectiva eternă

Viaţa mea pe pământ va părea ca o clipă, în comparaţie cu eternitatea. Învăţând să mă confrunt cu SIDA şi să mă încred în Domnul de când am fost diagnosticat, am avut parte de o pace şi o bucurie mai profunde decât aş fi crezut că este posibil.

Prin încercările, temerile şi durerea cu care mă confrunt, am învăţat că Dumnezeu este întotdeauna prezent ca să mă mângâie şi să mă ajute în vremurile grele. Dacă îmi îngădui să rămân într-o atitudine de autocompătimire sau de mânie, blochez pacea, bucuria şi mângâierea pe care le are El pentru mine.

Indiferent dacă sunt vindecat sau dacă sunt luat în cer, ştiu că faptul că mă confrunt cu SIDA m-a adus mai aproape de Dumnezeu ca oricând înainte. Cu cât dezvolt mai mult o relaţie plină de sens cu El în viaţa aceasta, cu atât mai bine voi putea să Îl slujesc în eternitate.

[Bob Winter, My Experience of AIDS. Copyright © Bob Winter. Tradus şi publicat cu permisiune. Bob Winter a părăsit această lume la aproximativ un an după ce a scris această mărturie. A fost înconjurat de prieteni iubitori şi de familie când a plecat acasă.]