de Phil Hobizal

Phil Hobizal

Am crescut într-un orăşel mic aproape de Portland, în Oregon. Deşi familia noastră era religioasă, nu am avut o cunoaştere personală a lui Dumnezeu.

Tata lucra fără oprire ca să întreţină familia, noi fiind cinci copii. Din nefericire, grijile constante cu privire la bani l-au făcut irascibil şi critic. Avea puţin timp de petrecut cu noi şi, când am crescut, am început să am resentimente faţă de el. Mama, pe de altă parte, era iubitoare şi încurajatoare. Fiindcă l-am respins pe tata, ea a devenit modelul meu. Îmi plăceau aceleaşi lucruri care îi plăceau ei: arta, muzica şi gătitul.

Când aveam şapte ani, prietenul fratelui meu a venit să petreacă noaptea la noi. El m-a introdus în experimentarea sexuală şi ne-am sărutat şi ne-am strâns în braţe ore întregi. Din cauza nevoii de dragoste şi acceptare, m-am simţit bine să fiu aproape de el şi să am parte de acest gen de intimitate.

Anii au trecut. Nu îmi plăcea competiţia din sporturi şi m-am simţit întotdeauna diferit de alţi băieţi. Muzica a devenit o scăpare, o cale de a arăta cine sunt. Apoi primii ani de liceu au adus o nouă serie de presiuni. Trupul a început să mi se schimbe şi eram privit de ceilalţi elevi ca o fetiţă.

Eram foarte speriat, iar gândurile de sinucidere au devenit mai frecvente. Dar într-o zi profesorul de ştiinţele naturii a făcut remarca: „Oricine se omoară este o fetiţă.” „O, nu, nu asta”, m-am gândit eu. „Ar fi cel mai rău lucru pe care l-ar putea gândi oamenii despre mine.” Singura cale de scăpare nu era de fapt o opţiune pentru mine.

În oraşul meu erau două feluri de elevi: cei entuziasmaţi de un anumit sport şi cei care se drogau. Nefiind interesat de sporturi, nu eram entuziasmat de un sport anume. Aşa că opţiunea era să mă droghez, ceea ce însemna să fac parte din lumea drogurilor.

Nu aveam limită în ce încercam. Am devenit complet rebel. În interior aveam resentimente faţă de mama, învinovăţind-o pentru felul în care eram. Şi îl uram pe tata din cauză că mă neglija. Drogurile au devenit modul meu de a scăpa de durerea interioară.

Prima întâlnire sexuală am avut-o cu cel mai bun prieten al meu din liceu. Eram beţi şi am profitat de el. Nu era homosexual, iar după aceea nu a existat nicio menţionare a incidentului.

Phil Hobizal

Acesta a început să fie pentru mine un tipar cu bărbaţii. Le făceam avansuri sexuale; mai târziu nu spuneau nimic. Fantezia şi autosatisfacerea erau, de asemenea, o eliberare frecventă pentru tensiunea sexuală, dar totul era foarte nesatisfăcător. Altora le păream un băiat normal. În exterior eram prietenos şi fericit, dar în interior mă ofileam. Nu vroiam să fiu homosexual, dar se părea că o altă alternativă nu exista.

În cele din urmă, am izbucnit în lacrimi şi le-am mărturisit părinţilor secretul întunecat care îmi chinuise viaţa atât de mulţi ani. Nu a venit ca o surpriză; bănuiau de câtva timp, dar nu ştiau ce să facă în această privinţă.

„De ce nu devii preot?” a fost răspunsul tatălui meu. Am realizat că nu era un răspuns, ci doar o altă scăpare. Părinţii au fost de acord să plătească pentru consiliere, dar m-am dus numai de două ori. Psihiatrul vroia să-mi accept situaţia. Nu era soluţia de care aveam nevoie.

Nevoia personală pentru alte răspunsuri începuse. Dar cu cât citeam mai multe cărţi de psihologie, cu atât mai confuz deveneam. Ştiam că eram prea indisciplinat şi nesigur ca să mă schimb de unul singur, astfel încât am început să studiez alte posibilităţi, precum religiile orientale şi hipnoza. Tot nu am găsit răspunsuri. „Poate că nu există o cale de ieşire”, m-am gândit. „Va trebui să mă împac cu asta.”

Cam pe vremea aceea am început să lucrez la un serviciu nou, iar un bărbat de la lucru mi-a devenit prieten. Jim avea o pace în viaţa lui pe care aş fi vrut să o am şi eu. Întotdeauna vorbea despre Isus; fiindcă şi eu aveam un trecut religios, vorbeam despre Dumnezeu. Dar a devenit curând evident că eu nu Îl cunoşteam cum Îl cunoştea Jim. Pentru mine Dumnezeu era distant şi aspru, nu un Tată iubitor.

În acelaşi timp, atracţia de a mă arunca cu capul înainte în homosexualitatea activă devenea tot mai intensă. Un bărbat homosexual de la lucru arăta că era interesat de o relaţie sexuală cu mine. Trebuia să fac o alegere: să-mi urmez sentimentele sau să-L încerc pe Acel „Isus” despre care auzeam atâtea lucruri bune.

Într-o noapte, în octombrie 1978, m-am rugat: „Dumnezeule, dacă eşti real, Te rog să mi Te descoperi.” Când dormeam, El mi-a vorbit într-un vis viu, făcându-mi cunoscut că avea pentru mine un loc ca să mănânc la masa Lui. (Apocalipsa 3:20) În ziua următoare m-am trezit cu aşa o pace şi bucurie, încât am plâns. Cumva, ştiam că Dumnezeu era real, că El era răspunsul pe care îl căutam de atâta timp.

Ştiam că Dumnezeu îmi putea schimba orientarea sexuală, dar ştiam puţine despre durerea şi transformarea care îmi stăteau înainte. Satan nu avea să renunţe la mine aşa uşor.

Jim şi prietenii lui mi-au oferit dragostea şi atenţia de care aveam atâta nevoie. La început, nu ştiau nimic despre luptele mele cu homosexualitatea. Vroiam atât de mult să fiu acceptat, încât nu aş fi riscat să fiu vulnerabil cu ei. Jim a sugerat o biserică; m-am dus să o vizitez, dar am stat singur, în partea din spate. Când slujba s-a terminat, am plecat repede.

Am continuat să merg la biserică; treptat, am început să rămân puţin mai mult după slujbă. Conducătorii bisericii mi-au cerut, în cele din urmă, să fiu uşier şi am devenit activ în diferite aspecte ale vieţii bisericii. Ceea ce m-a ţinut ocupat şi m-a ajutat să evit să mă concentrez prea mult asupra sentimentelor homosexuale.

Am distrus orice aveam în casă care avea legătură cu homosexualitatea şi m-am dedicat rugăciunii şi citirii Cuvântului lui Dumnezeu. Nu mai pierdeam timpul cu vechii prieteni. Pentru ei, devenisem un „ciudat al lui Isus”. M-am rugat pentru noi prieteni şi, când am devenit mai implicat în viaţa bisericii, am început să leg prietenii durabile. Cheia era să fiu dornic să fiu vulnerabil, chiar dacă uneori mă simţeam straniu, continuând să perseverez.

La câteva luni de la convertirea mea, tatăl meu a avut o problemă care cerea o operaţie serioasă. Ni s-a spus că erau 50% şanse de supravieţuire. Pentru prima dată, am început să am sentimente de dragoste faţă de tata şi am plâns la gândul de a-l pierde. L-am iertat pentru tot ce îmi făcuse. Procesul de vindecare începuse.

După aproximativ un an, am ştiut că aveam nevoie de sprijinul bisericii pentru mai multă biruinţă asupra trecutului. Apoi, într-o noapte, a venit un telefon anonim, de la cineva care m-a ameninţat că mă va bate fiindcă eram „homo”. M-am dus şi i-am mărturisit pastorului trecutul meu. El m-a susţinut foarte mult şi mi-a cerut să-mi fac cunoscută mărturia în următoarea duminică la biserică!

Eram speriat de moarte, dar Dumnezeu mi-a dat curaj. „Dacă voi fi cu adevărat parte a acestei biserici”, m-am gândit eu, „ei trebuie să mă cunoască aşa cum sunt.” Biserica a răspuns foarte pozitiv; acceptarea lor m-a ajutat să mă iert pe mine însumi. Vindecarea lui Dumnezeu continua.

Dar după doi ani de umblare creştină, am căzut din nou în homosexualitate. În secret, păstrasem dorinţe pentru nişte activităţi homosexuale pe care nu le experimentasem niciodată. Am început să mă izolez, iar apoi un vecin homosexual m-a invitat la cină. După ce am băut nişte vin, dorinţele înăbuşite au ieşit în grabă la iveală. Dar experienţa a fost total nesatisfăcătoare şi am sfârşit prin a mă căi imediat. Mi-am cerut scuze de la tip şi am plecat.

Am fost în stare să mărturisesc unui prieten drag, iar el m-a ajutat să fiu restaurat. Ştiam că deschisesem uşa pentru mult atac spiritual, dar am învăţat, de asemenea, mai multe despre harul şi îndurarea Domnului. Până în ziua de astăzi nu am mai făcut niciodată sex cu un bărbat.

Cam la cinci ani după ieşirea din homosexualitate, m-am alăturat unui grup de sprijin al foştilor homosexuali aici, în Portland. Am descoperit că îi puteam încuraja pe alţii datorită lucrurilor prin care mă trecuse Dumnezeu. Era aşa de bine să îi ajut pe alţii să aibă parte de dragostea şi vindecarea lui Dumnezeu!

Domnul a fost, de asemenea, credincios oferindu-mi o femeie frumoasă care să-mi fie soţie. Am întâlnit-o prima dată pe Patty când lucram amândoi la un muzical creştin. Relaţia noastră a fost la început cea de prieteni cu un scop comun. Nu după mult timp, ne-am apropiat şi a devenit evident pentru toată lumea că Dumnezeu ne aducea împreună pentru căsătorie. Perioada noastră de curtare a fost printre cele mai fericite din viaţa mea.

Restaurarea anilor mei de disperare a fost uimitoare. Dumnezeu, în dragostea şi îndurarea Sa, mi-a dat atât de multe pentru care Îi sunt recunoscător.

Ani de zile am căutat o scăpare din nefericire şi din luptele sexuale. Dar am găsit Calea de ieşire. Numele Lui este Isus.

[Phil Hobizal, Finding a Way Out. Copyright © Portland Fellowship. Tradus şi publicat cu permisiune. Phil Hobizal a fost Director la Portland Felowship. Este căsătorit de mai bine de treisprezece ani şi are cinci copii.]