de Michael Babb

Michael Babb

Era primăvara anului 1984. Stăteam la fereastra biroului meu, privind în gol la dimineaţa mohorâtă, lipsită de soare. Un nor familiar de depresie coborâse peste mine, sentiment pe care îl avusesem de multe ori în ultimele luni.

„De atâta timp vreau să fiu liber”, mă gândeam eu, în timp ce ochii mi se umpleau de lacrimi. „Dar sunt la fel de pustiu ca întotdeauna. Este moartea singura cale de ieşire?”

M-am gândit la copilăria mea. Părinţii mei se despărţiseră când eu aveam patru ani, din cauza consumului de alcool excesiv al tatălui meu. Divorţul lor a survenit patru ani mai târziu. Drept rezultat, mă simţeam inferior între copiii de aceeaşi vârstă. Toţi aveau doi părinţi şi familii „normale”, în timp ce eu locuiam cu mama şi cu două surori mai mari.

Fără tată, mi-a lipsit modelul masculin necesar unei bune dezvoltări masculine. Mă simţeam extrem de inadecvat când mă raportam la alţi băieţi. Cam de pe la vârsta de cinci ani, îmi amintesc că eram interesat de trupul masculin. Când am ajuns la pubertate, atracţiile s-au intensificat.

În timpul liceului şi colegiului nu am cunoscut pe nimeni care să ducă astfel de lupte şi nu am dat curs niciodată atracţiilor faţă de cei de acelaşi sex. M-aş fi omorât dacă ar fi bănuit cineva latura ascunsă a vieţii mele.

Simţeam o anumită atracţie faţă de femei şi m-am îndrăgostit de o colegă de clasă, cu care m-am şi căsătorit. După nouă luni totuşi, soţia mea a fost omorâtă într-un accident de maşină. A murit fără ca măcar să ştie despre lupta mea secretă. Două alte rude apropiate ale mele au murit în următorii trei ani. Îmi doream să mor şi eu. „Poate că eu voi fi următorul”, mi-am zis. „Atunci nu voi mai fi nevoit să trăiesc cu această luptă îngrozitoare.”

Cea mai fericită perioadă din viaţa mea a fost când L-am acceptat pe Isus ca Mântuitor al meu în anul 1974. Crescând într-o confesiune legalistă, crezusem că dacă trăieşti corect, eşti automat creştin. Apoi mai mulţi prieteni de-ai mei s-au alăturat mişcării Jesus People şi au început să vorbească tot timpul despre Isus Cristos. Într-o noapte, fiind singur în apartament, am făcut o rugăciune simplă: „Doamne, dacă încă nu Te cunosc, vreau să Te cunosc cu adevărat. Vreau o viaţă mai bună. Vreau ajutor.”

Viaţa mea a început să se schimbe după acea rugăciune. Am renunţat la înjurături şi la fumatul marijuanei. Când citeam Biblia, simţeam o bucurie adâncă. Pentru prima dată în viaţă, ştiam că Dumnezeu mă iubea. Luptele homosexuale s-au diminuat şi, în cele din urmă, am simţit parţial libertatea după care tânjeam cu disperare. Procesul vindecării mele a continuat timp de mai mulţi ani.

În acea perioadă urmam cursuri serale la un colegiu biblic din apropiere. Într-o seară, o studentă pe nume Beth şi-a făcut cunoscută mărturia, iar Domnul a vorbit inimii mele: „Te vei căsători cu ea.” Beth şi cu mine ne-am cunoscut întâmplător, dar după acea seară, relaţia noastră a devenit repede mai profundă. Ne-am căsătorit patru luni mai târziu. Eram din nou soţ, iar sentimentele homosexuale se diminuaseră mult. Dar rădăcinile luptei mele erau încă nerezolvate. Apoi au venit sentimentele tipice ale vârstei de mijloc, îndeosebi după ce mi-am schimbat serviciul de două ori. La vârsta de treizeci şi cinci de ani, îmi vedeam trupul îmbătrânind şi aveam fantezii în care făceam sex cu bărbaţi mai tineri.

Am devenit puternic atras de un asociat de afaceri şi am început să petrecem timp împreună aproape în fiecare seară. Relaţia noastră s-a transformat în dependenţă emoţională, apoi a devenit sexuală. Nu după mult timp am fost gata să-mi părăsesc soţia, serviciul şi pe Dumnezeul meu pentru acel bărbat. Ştiam în inima mea că ce făceam era greşit, dar nu aveam putere să mă opresc.

Vina mea s-a transformat în depresie. Eram conştient că urma dezintegrarea căsătoriei mele. Cu cât petreceam mai mult timp cu prietenul meu, cu atât mai puţin vroiam să fiu cu Beth. Într-o noapte, a primit un telefon anonim. „Soţul tău se întâlneşte cu altcineva”, a spus persoana, apoi a închis. După aceea, Beth m-a confruntat, dar eu am negat totul. „Lucrez doar până târziu”, am minţit, simţind că-mi venea rău de la stomac. Eram chinuit de frustrare. Căsnicia mea cândva fericită era acum un obstacol în calea dorinţelor mele dezlănţuite pentru lumea homosexuală.

Privind pe fereastră în acea zi mohorâtă de primăvară, am înţeles că tocmai lucrul după care tânjisem în toţi acei ani, mă dezamăgise. „În sfârşit, m-am îndrăgostit de un bărbat”, mi-am spus mie însumi, „dar aş prefera să mor!”

Apoi a venit un telefon care mi-a schimbat viaţa. Julie, soţia unui fost pastor, mi-a telefonat din Boston. Ştiind că eram deprimat, se rugase cu râvnă pentru mine. Prin Duhul Sfânt, Dumnezeu i-a descoperit detalii specifice despre luptele mele.

„Am două cuvinte pentru tine”, mi-a zis ea. „Homosexualitate şi sinucidere.”

„Ai dreptate”, am recunoscut, simţind o eliberare uriaşă pentru că păcatele mele ascunse erau în sfârşit ştiute. Julie mi-a făcut cunoscut că, indiferent ce s-a întâmplat, mă iubea în continuare. „Voi fi întotdeauna alături de tine”, a adăugat.

După ce am închis telefonul, Beth a intrat în cameră. „Vrei să-mi spui şi mie despre ce a fost vorba?” m-a întrebat ea. „Ei bine, ştii că avem doar simulacrul unei căsnicii”, am început eu. „Este o relaţie slabă, nici măcar o prietenie…” Apoi am rostit cuvintele pe care le ţinusem închise în mine de ani de zile: „Sunt homosexual.”

I-am povestit lui Beth prin ce trecusem până atunci, iar în seara următoare am avut o discuţie lungă. „Mă iubeşti?” m-a întrebat ea. „Îl iubeşti pe el mai mult decât pe mine? Dacă îl vrei, atunci du-te. Dacă nu, sunt aici ca să rezolvăm problemele.” În timp ce vorbea, am înţeles că marea mea teamă de respingere era nefondată. Cel mai tainic secret al meu ieşea la iveală, iar oamenii care îmi erau cei mai apropiaţi răspundeau cu dragoste.

Imediat, Dumnezeu a început să intervină în viaţa mea. Eram nevoit să îl văd pe prietenul meu în fiecare zi la serviciu, dar apoi am primit o ofertă de angajare în oraşul Oklahoma, la două sute patruzeci de kilometri spre sud. Atât soţia mea, cât şi eu am simţit că separarea şi noul mediu ar fi ideale. Ne-am pus casa în vânzare şi ne-am mutat în Oklahoma.

După ce am lucrat şase luni la noul serviciu, m-am dus în concediu cu familia. În casa unui prieten, am găsit mărturia unui fost homosexual, Sy Rogers. M-am închis în baie şi am citit broşura de trei ori! După concediu, i-am scris lui Sy. Mi-a răspuns cu o scrisoare frumoasă, dându-mi versete din Scriptură şi încurajându-mă. Am început să corespondăm şi mi-a povestit despre The First Stone, o misiune locală a foştilor homosexuali din Oklahoma City.

Câteva luni mai târziu, m-am dus acolo la o întâlnire faţă în faţă cu un consilier şi am ştiut imediat că misiunea respectivă era potrivită pentru mine. Am simţit aşa o dragoste, acceptare şi înţelegere, de care aveam nevoie cu disperare.

Am învăţat despre importanţa vitală a unei relaţii de fiecare clipă cu Isus, care avea să-mi aducă pace şi bucurie în viaţă. Dumnezeu mi-a arătat că era nevoie să Îl cunosc în mod intim, nu doar intelectual. Am înţeles că de când devenisem creştin învăţasem multe despre Dumnezeu, dar nu Îl cunoscusem cu adevărat. Ştiam despre abstinenţa homosexuală, dar nu şi despre vindecarea de homosexualitate.

Dumnezeu mi-a arătat că nu avea să vină nimic peste mine fără să pot face faţă şi că îmi oferea o cale de scăpare. (1 Corinteni 10:13) Cu siguranţă, urmau să vină ispite homosexuale. Dar când au venit ispitele, am învăţat din ele; Dumnezeu a folosit chiar şi ispita spre binele meu.

Am învăţat, de asemenea, cum să-mi controlez gândurile de poftă, supunându-le lui Isus în rugăciune. Când privirile îmi hoinăreau, mă opream şi făceam alegeri corecte, neîngăduind emoţiilor să se dezlănţuie din cauza poftei. Încet, încet am învăţat ce înseamnă „să-ţi iei crucea” şi să-L urmezi pe Isus (Matei 16:24), neîngăduind vechile dorinţe ale naturii mele umane păcătoase. Uneori nu am vrut să Îl ascult pe Cristos. Am căzut în vechile obiceiuri, dar m-am ridicat şi am continuat să merg înainte.

După un an şi jumătate, casa noastră din Kansas era încă nevândută. Am primit o altă ofertă de angajare în Wichita, iar apartamentul în care locuiam în Oklahoma nu a mai fost disponibil.

Dumnezeu mi-a dat un impuls puternic: „Du-te înapoi în Wichita şi începe o misiune pentru homosexuali.” La sfârşitul anului 1986 eram deja înapoi în Kansas. Patru luni mai târziu, a avut loc prima noastră întâlnire de grup, iar de atunci am mers înainte cu toată puterea.

Vindecarea mea continuă. Dumnezeu m-a adus în punctul în care nu mă mai văd ca „homosexual”. Deşi am ocazional dorinţe homosexuale, ele nu mă controlează. Acum privesc înainte la fiecare zi cu o anticipare plină de bucurie, nu cu o strângere emoţională puternică în interior. După ani de lupte, în sfârşit umblu în libertatea Lui!

[Michael Babb, Free At Last! Copyright © 1992, 2000 Michael Babb. Tradus şi publicat cu permisiune. Michael şi soţia sa Beth au trei copii. El este Director la misiunea Freedom At Last. Poate fi contactat la adresa: Freedom At Last, P.O. Box 13314, Wichita, Kansas 67213, USA, telefon: (01)316.263.2350, e-mail: freemickey@juno.com.]

de Ethan Martin

Ethan Martin

Ca în cazul celor mai mulţi bărbaţi care se luptă cu homosexualitatea, lupta mea a început de la o vârstă fragedă. Când eram copil, o vedeam pe mama ca fiind perfectă. Îmi amintesc cum mă îmbrăcam cu hainele ei, îmi puneam pantofii ei şi mă machiam ca să o imit. Cu tatăl meu era o poveste diferită. El era foarte strict şi sever, pedepsindu-mă adesea pentru cea mai mică greşeală. Se ţinea cu tărie de mottoul „Cine cruţă nuiaua alintă copilul” şi adesea mergea prea departe. Izbucnirile lui agresive ne-au abuzat emoţional şi fizic pe fratele meu mai mare şi pe mine. Ca reacţie la atacurile verbale ale tatălui nostru, fratele meu şi cu mine am crescut rănindu-ne unul pe celălalt, emoţional şi fizic.

Deşi am avut parte de aceleaşi abuzuri când eram copii, fratele meu şi cu mine aveam temperamente foarte diferite. Eu eram un copil sensibil, plin de compasiune, care plângea adesea la durerea altora, empatizând cu ei. Fratele meu era văzut ca fiind mai puternic, avea o toleranţă ridicată la durere şi rareori arăta vreo emoţie. Tatăl meu vroia să fim atletici şi ne-a împins să facem sport. Am crescut temându-mă, văzând cum îl tortura verbal pe fratele meu când făcea sport, şi nu vroiam să primesc atacuri similare. M-am trezit respingând sporturile şi făcând lucruri la care eram bun în mod natural, precum cântatul, dansul şi teatrul. Am respins, de asemenea, ideii masculinităţii, aşa cum era ea portretizată de singurul model masculin pe care îl aveam, tatăl meu.

Când am crescut, tot mai mulţi oameni îmi spuneau cuvinte urâte: surioară, poponar, homo şi „gay”. Durerea mi s-a intensificat când părinţii mei au divorţat. Când aveam doisprezece ani, ne-am mutat de cealaltă parte a statului, deci contactul cu tatăl meu era limitat, ceea ce era în ordine pentru mine.

Când a debutat pubertatea, din cauza experienţei rele pe care o avusesem cu tatăl meu şi a relaţiei abuzive cu fratele meu, am găsit mângâiere petrecând timp cu fetele. Cu ele eram în siguranţă şi lor le plăceau lucrurile care îmi plăceau mie. Simţeam teamă şi agitaţie în grupurile mari de băieţi şi am căutat scăpare la fete.

În acelaşi timp, aveam o dorinţă puternică de a fi cu un bărbat şi de a mă simţi iubit şi dorit de un bărbat. În adolescenţă, am devenit foarte implicat în grupul de tineret de la biserică. Fiind un creştin foarte implicat în biserică, atracţiile mele îmi păreau şi mai detestabile şi ruşinoase.

La colegiu am auzit mesajul că este în ordine să fii homosexual şi creştin; era răspunsul potrivit pentru mine! Am crezut înşelătoriile teologiei homosexuală şi nu după mult timp le-am făcut cunoscut tuturor că eram homosexual. Mama a aflat şi mi-a cerut să nu spun la prea mulţi oameni, până nu avea şansa să discute cu mine faţă în faţă. Din respect pentru mama mea, am acceptat. În vacanţa de primăvară, în primul meu an la colegiu, m-am dus acasă şi am discutat. Mi-a spus cele mai multe dintre lucrurile pe care le auzisem crescând în biserică. Dar mi-a spus şi nişte lucruri pe care nu le ştiam. Mi-a spus că fiecare se luptă cu un păcat sau altul. Şi că orice hotăram pentru viaţa mea, ea nu mă va iubi mai puţin.

În ziua următoare, m-am dus la grupul de tineret şi am stat acolo, cântând cântări de laudă şi închinare. Când grupul a început să cânte E vorba numai despre Tine, Isuse, am stat şi am ascultat cuvintele. Atunci mi S-a revelat Adevărul. Dumnezeu îmi spunea că viaţa mea nu se referea la mine. Fiind creştin, sunt chemat să-mi trăiesc viaţa pentru Cristos, să mă sacrific zilnic şi să urmez voinţa Lui pentru viaţa mea. Chiar atunci şi acolo, mi-am rededicat viaţa lui Cristos, reluând lupta, în loc să renunţ la ea. De atunci, nu mi-a fost întotdeauna uşor. Dar este o luptă care are sens.

Dumnezeu ne dă o „armură” deoarece suntem permanent în luptă împotriva duşmanului. În toate am putut să mă încred că ceea ce vrea Dumnezeu pentru viaţa mea este infinit mai bun decât ceea ce vreau eu pentru viaţa mea. Acum mă pot odihni, ştiind că Dumnezeu nu-mi va da niciodată mai mult decât pot duce. Mă pot odihni, ştiind că nu mai este nicio condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus.

Astăzi lucrez pentru a obţine masteratul în consiliere profesională, fiindcă Dumnezeu m-a chemat să fiu un instrument al vindecării pentru cei care se luptă ca fel ca mine. Privesc înapoi la băiatul sensibil, plin de compasiune care am fost cândva şi văd că Dumnezeu m-a făcut astfel dintr-un anumit motiv, iar acum îmi pot folosi însuşirile spre gloria Lui şi pentru a-i ajuta pe alţii.

A fost o binecuvântare pentru mine să-L văd pe Dumnezeu lucrând direct într-o misiune atunci când am fost stagiar şi este un privilegiu pentru mine să lucrez cu reţeaua Professional Counselor Network. Cea mai bună experienţă a mea a fost conferinţa International Freedom Conference. Ea a reprezentat un timp de restaurare şi de încurajare, deoarece acolo am întâlnit nenumăraţi oameni dedicaţi procesului de vindecare. Deoarece îmi iau rămas bun de la Exodus pentru a urma chemarea de a deveni consilier, sunt fericit să ştiu că urmez voia lui Dumnezeu în viaţa mea, în timp ce continui călătoria mea spre vindecare.

[Ethan Martin, Out of Pain, God Restores. Copyright © Ethan Martin. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance. Pentru o înregistrare video cu Ethan, clic aici.]

de Jack Morlan

Am renunţat la căsnicia mea şi m-am avântat în stilul de viaţă homosexual. În sfârşit, eram liber!… Sau nu? La câteva luni după ce îmi părăsisem soţia, când am mers acasă în vizită, tatăl meu m-a înfruntat.

„Fiule, vreau să ştiu care este problema”, a spus el. „Ce s-a întâmplat cu căsătoria ta?”

„Tată, mai bine ai sta jos”, i-am răspuns, „fiindcă nu vei înţelege. Nici eu nu înţeleg.” Am făcut o pauză şi l-am privit. „Tată, sunt homosexual.”

S-a făcut alb la faţă, iar apoi a început să plângă. „Ce am făcut, mama ta şi cu mine, ca să se întâmple aşa ceva?” a spus el, plângând cu sughiţuri.

„Tată, nu a fost ceva ce aţi făcut voi. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine.”

Am vorbit mult timp. „Ştiu că va trece o vreme până vei accepta asta”, i-am zis în cele din urmă, „şi ştiu şi că nu vei mai vrea să vin acasă. Accept asta şi mă voi ocupa eu însumi de problema mea.”

Apoi mama a venit acasă, iar eu am plecat. I-am privit din uşă, în timp ce tata plângea, iar mama îl ţinea în braţe. Încă nu ştia ce se întâmplase. Am plâns tot drumul către acasă, ştiind că nu aveam să-mi mai văd părinţii niciodată.

Am crescut în anii ’50, la o fermă în sudul Iowa. Viaţa mea a fost liniştită până la vârsta de şapte ani, când un văr al meu şi nişte băieţi din vecinătate au început să joace un „joc secret” cu mine. Am devenit victima unui abuz sexual.

La început activităţile noastre aveau loc doar ocazional, dar când aveam nouă ani, aveau deja loc de două sau trei ori pe săptămână.

Abuzul a continuat în anii adolescenţei. Am devenit foarte singuratic, confuz şi rănit. Se părea că singurul mod în care puteam dezvolta o relaţie cu un bărbat era îngăduindu-i să mă abuzeze sexual.

Destul de trist, simţeam că nu le puteam spune părinţilor. Vărul meu şi băieţii din vecinătate frecventau aceeaşi biserică şi şcoală ca mine. Deşi familia mea auzise despre Isus Cristos, niciunul dintre noi nu avea o relaţie personală cu El.

Am auzit prima oară cuvântul „homosexual” la colegiu şi am realizat că se referea la mine. Căutarea de ajutor la consilieri nu mi-a fost de folos. „Acceptă acest lucru”, mi-au spus ei. „Te-ai născut aşa şi nu poţi face nimic ca să te schimbi.”

Dar eu nu vroiam să accept. „Poate că dacă aş fi căsătorit, lucrurile s-ar schimba”, m-am gândit eu, şi aşa am găsit o tânără drăguţă. Căsătoria noastră a fost un dezastru.

După patru ani, am realizat că nu mai puteam să-mi neg homosexualitatea sau să distrug viaţa soţiei mele. Am divorţat şi am părăsit şcoala. Am fugit literalmente şi nimeni nu ştia unde eram.

Au trecut câteva luni, după care am primit un telefon. Era tatăl meu. Îmi dăduse de urmă şi vroia să vin acasă. Vroia, de asemenea, să ştie ce se întâmpla în viaţa mea. În cele din urmă, m-am dus acasă în weekendul de Ziua Recunoştinţei. Toată familia era acolo. Mai târziu în acea zi, când mama şi surorile mele s-au dus la plimbare, tata m-a înfruntat. I-am spus despre homosexualitatea mea, iar apoi am plecat.

„Nu-mi voi mai vedea părinţii niciodată”, m-am gândit eu. Nu după mult timp eram afundat până peste cap în stilul de viaţă homosexual. „Îmi voi face o viaţă total diferită.” Banii şi puterea au devenit zeii mei şi am făcut totul ca să-i am.

Am mers la şcoala de cosmetologie, lucrând cu program complet în timpul zilei şi mergând la cursuri seara. Eram hotărât să devin cineva. Apoi, spre surpriza mea, am primit o scrisoare de la ai mei.

„Fiule, nu înţeleg ce a dus la situaţia în care te afli”, îmi scria tatăl meu, „dar vreau să ştii că te iubesc fiindcă eşti sânge din sângele meu. Eşti sânge din sângele meu şi al mamei tale şi vrem să te ajutăm. Vino oricând să vorbeşti cu noi! Te iubim.”

Cuvintele tatălui meu m-au atins profund. Astăzi ştiu că dragostea necondiţionată a părinţilor mei este cea care m-a ajutat să mă confrunt cu acea perioadă dificilă din viaţa mea şi m-a oprit să renunţ complet la Dumnezeu.

Mama şi tata au început să caute o relaţie mai profundă cu Isus Cristos. Au schimbat biserica şi au găsit un grup dedicat de credincioşi care să se roage pentru mine. Au continuat să se poarte cu dragoste cu mine şi cu partenerul meu homosexual, Thom. În ciuda atitudinii mele răutăcioase şi a manipulărilor mele constante, au continuat să-mi arate dragoste.

Nu vroiam cu adevărat ajutorul părinţilor mei. Câştigasem deja putere în cercurile sociale homosexuale. Eram partener la un salon de coafură. Eram chiar „cineva” în societatea oamenilor „normali”! Credeam că reuşisem, când de fapt Satan mă legase atât de tare!

Credeam că puterea şi banii erau cele mai importante lucruri din lume şi pentru a le avea, îi manipulam pe alţii în orice mod posibil. Odată ce obţineam ceea ce vroiam de la cineva, renunţam la el ca la un gunoi.

Din perspectiva mea, lucrurile mergeau bine. Aveam un iubit şi eram partener asociat la o afacere bună. De zece ani trăiam astfel, angrenat în proprietăţi imobiliare, finanţe şi asigurări. Apoi au apărut nişte schimbări. Colegul meu de apartament a devenit nemulţumit de relaţia noastră şi am ştiut când a fost pregătit să se mute. Într-o zi am zburat la Phoenix ca să aduc maşina unui client la Des Moines, ştiind că atunci când voi ajunge acasă voi avea o confruntare cu Thom. Am făcut planuri tot drumul spre casă, hotărât să nu-l las să plece.

În timp ce conduceam spre casă, am observat panouri pe care scria: „Isus mântuieşte” şi „Isus este răspunsul”. Apoi, deşi plănuisem să mă opresc la câteva baruri în drum spre casă, nu am găsii un loc liber. Fără să ştiu, Domnul începea să răspundă la rugăciunile părinţilor mei. După ce am ajuns acasă, Thom m-a anunţat că pleacă: „Mă duc acasă să le zic alor mei adevărul despre noi”, a spus el. „Ne vor spune că avem nevoie de Isus.” „Ei, bine, poate că avem!” am replicat eu, apoi am adăugat: „Dar dacă o să accept acest lucru, am să o fac în felul meu.”

În interior, eram disperat. „Mă voi ruga lui Isus”, m-am gândit eu, „dacă asta îl va ţine pe Thom cu mine aici!” M-am aşezat şi am început să mă rog: „Doamne, dacă eşti Cine spui că eşti şi eşti atât de puternic cum spun oamenii că eşti, atunci vreau să faci ceva în viaţa mea în seara asta. Vreau să cobori aici şi să mă eliberezi de robia în care mă aflu.”

„Nu vreau să laşi nimic în mine”, am adăugat, „fiindcă dacă o vei face, voi da greş.” Mi-am amintit, din ce învăţasem în copilărie, în biserică să cer: „Doamne, vino în viaţa mea şi schimbă-mă acum!” Deodată, am simţit ca şi cum o tonă de cărămizi m-ar fi lovit şi m-ar fi dat jos de pe scaun. În timp ce stăteam pe podea, o senzaţie de căldură mi-a apărut în vârful degetelor şi mi-a urcat în tot corpul, până în vârful capului.

În minte, vedeam lanţurile rupându-se. Dumnezeu rupea lanţurile pe care Satan le înfăşurase în jurul meu! După aceea m-am simţit atât de fericit şi de uşurat! În cele din urmă, m-am întors la colegul meu de apartament şi i-am spus că mă duceam sus să mă întind. „Cred că şi tu ai nevoie de acest Isus”, i-am zis. După ce am stat câtva timp întins, am auzit un strigăt îngrozitor de jos. „Ce s-a întâmplat?” am strigat, alergând jos. „L-am primit şi eu pe Isus”, a spus Thom, „şi am fost eliberat!”

„Mulţumesc, Doamne!”, am spus zâmbind. Eram amândoi atât de emoţionaţi! Simţeam deja o dragoste nouă, diferită între noi, o dragoste de frate prin Isus.

Le-am telefonat părinţilor mei. Tata a plâns când a auzit ce s-a întâmplat. „Este telefonul pe care îl aşteptam!” mi-a spus. El şi mama s-au rugat imediat pentru noi la telefon.

În ziua următoare, m-am dus la lucru la salon, hotărât să nu spun nimic. Prima clientă a intrat şi s-a uitat la mine. „Ce s-a întâmplat cu tine?” „Nimic”, am răspuns. „Nu, este ceva diferit la tine. Nu eşti acelaşi Jack pe care l-am văzut săptămâna trecută. Este o strălucire în jurul tău şi pace pe faţa ta.” „Da?” am întrebat, privind în oglindă. N-am văzut nimic diferit. Clienta a continuat să mă sâcâie până ce, în cele din urmă, i-am spus că Îl primisem pe Isus în inimă. Toată ziua s-a întâmplat acelaşi lucru. „Este ceva diferit la tine”, îmi tot spuneau clienţii.

În sfârşit, a venit ultima clientă din ziua aceea, o doamnă care îmi vestea Evanghelia de zece ani. „Cathy, am ceva să-ţi spun”, am zis imediat ce s-a aşezat pe scaun. Apoi am făcut o pauză, studiindu-i faţa. „Dar pari atât de tristă! Spune-mi mai întâi ce s-a întâmplat.” „Nu”, a zis ea, „spune mai întâi ce veste ai!” Aşa că i-am spus că Îl primisem pe Isus, iar ea a început să plângă. „Jack, nu mai suportam să vin aici”, mi-a zis ea. „Aveam de gând să-ţi spun că nimeni din familia mea nu va mai veni aici. Simţeam că Dumnezeu nu-mi auzea rugăciunile pentru tine. Acum ştiu că Dumnezeu răspunde la rugăciune.” Ce întâlnire plină de bucurie am avut în acea zi! Acea bucurie nu m-a părăsit nici în ziua de astăzi; Cathy şi familia ei îmi sunt mai apropiaţi ca oricând înainte.

Umblarea mea cu Isus a început în anul 1980, iar Dumnezeu m-a condus pas cu pas. Mai întâi, m-a scos din afacerea de parteneriat şi a făcut să am propriul meu salon. Ştiam că venitul nu putea să acopere cheltuielile, dar în prima lună Domnul mi-a dublat câştigurile. Ştiam că, atât timp cât acceptam ca El să aibă control în viaţa mea, va continua să mă binecuvânteze.

Apoi Dumnezeu a adus în viaţa mea o creştină frumoasă. La început, am crezut că avea prea multă voinţă şi că era prea agresivă pentru mine. Dar Domnul ştia de ce parteneră aveam nevoie, pentru a trece de barierele emoţionale pe care le ridicasem timp de douăzeci de ani. Paula şi cu mine ne-am căsătorit în 1981. În ultimii opt ani de căsnicie, tăria şi hotărârea Paulei mi-au adus de atâtea ori vindecare, dându-ne o temelie stabilă pe care să ne clădim vieţile.

Ne-am luptat amândoi cu lucruri profunde din trecutul nostru, dar Dumnezeu a fost întotdeauna cu noi pentru a ne da înţelepciune şi putere. Astăzi căsnicia noastră este puternică, plină de dragoste şi discernământ dumnezeiesc.

Dumnezeu ne-a dat doi fii minunaţi, pe care să-i creştem spre gloria Lui. Ne uităm la aceşti doi copii minune şi Îl lăudăm pentru nevinovăţia lor proaspătă, pentru frumuseţea şi bucuria lor explozivă.

Chiar dacă am fost un băiat de la fermă dintr-un oraş mic, abuzat sexual şi împins spre mişcarea homosexuală, acum pot să mă ridic şi să afirm că există un Dumnezeu viu, care ne eliberează cu adevărat. Aceasta a făcut El pentru mine.

[Jack Morlan, In Search of Freedom. Copyright © Jack Morlan. Jack Morlan este fondatorul şi Directorul misiunii Freedom Ministries din Des Moines, Iowa. El şi soţia lui, Paula, au doi fii, Jason şi Zachary.]

de Mike Ensley

Mike Ensley

S-a făcut multă vâlvă despre preadolescenţi şi adolescenţi ai căror părinţi îi duc la Exodus sau la alte programe ale „foştilor homosexuali”. Ni se prezintă imaginea unor părinţi ignoranţi care, în fervoarea lor religioasă, îşi târăsc bieţii copii la un cult smintit, unde sunt torturaţi psihologic.

Unii au ieşit în faţă în mass-media, vorbind despre cum misiunile Exodus „i-au făcut să se ruşineze” de sexualitatea lor şi le-au spus că erau bolnavi. Suntem alimentaţi cu presupunerea că aceasta este povestea tuturor tinerilor care participă la Exodus.

Faptul că am văzut astfel de mărturii în mass-media m-a inspirat să dezvălui o parte din povestea mea. De obicei, nu vorbesc în detaliu despre cum m-au dus părinţii la un program Exodus, împotriva voinţei mele.

Mama mea a aflat despre atracţiile mele faţă de cei de acelaşi sex când aveam şaisprezece ani şi imediat a vrut să primesc ajutor. Pe vremea aceea, mă luptam deja în secret cu homosexualitatea de câţiva ani, dar în sfârşit, când nu mă aşteptam, apăruseră câţiva prieteni cu care mă simţeam „în siguranţă”. Ei m-au încurajat să-mi accept homosexualitatea şi, după toţi anii plini de confuzie şi singurătate, resimţeam aceasta ca pe o libertate. Deci evident, nu am fost prea încântat de ideea de a primi „ajutor”.

Eforturile ei nu au avut succes prea mare la început. Primul psiholog creştin la care m-a dus mama i-a spus realmente să accepte că eram homosexual. Dar când m-a dus la New Creation Ministries din Fresno (o misiune Exodus la o depărtare de două ore de noi), ca să vorbesc cu o „fostă lesbiană”, m-am supărat.

Dar Donna, „fosta lesbiană”, nu mi-a predicat, aşa cum mă aşteptasem eu. Opiniile noastre diferite despre homosexualitate şi adevărul despre sexualitatea mea personală au fost abordate, direct şi sincer, de la început. Cu toate acestea, ea a fost capabilă să pună toate acestea deoparte şi să petreacă scurta noastră oră în weekend, doar pentru a mă cunoaşte. Părinţii mei chiar au încercat să obţină de la ea detalii despre şedinţele noastre, dar ea a păstrat confidenţialitatea cu privire la timpul pe care îl petreceam împreună. Ceea ce i-a supărat pe ei, dar mi-a câştigat încrederea mie. Încet, încet am început să mă simt confortabil cu ea, deşi credeam că se înşela în privinţa homosexualităţii.

Mai târziu în acelaşi an, l-am întâlnit pe primul meu prieten şi am devenit total prins de relaţia noastră. Când părinţii mei au aflat, au hotărât să intervină mai drastic. Nu aflasem despre programe Exodus cu cazare, dar era un centru de consiliere creştin rezidenţial în Fresno. Am petrecut trei săptămâni acolo (cu părinţii mei), primind consiliere zilnică, pe lângă şedinţele de consiliere la New Creation Ministries.

Nu voi spune că experienţa mi-a făcut plăcere; chiar şi în cele mai bune momente a fost inconfortabilă. Dar consilierul de la programul cu cazare era, în mare măsură, ca Donna; deşi împărtăşea valorile părinţilor mei, era prietenos cu mine şi plin de compasiune. Mi-au plăcut şedinţele de consiliere între patru ochi cu el, deşi şedinţele cu părinţii mei au fost extrem de dificile.

Atitudinea mea, pe vremea aceea, era că toată acea neplăcere şi dificultate era doar o pedeapsă pentru că eram homosexual. Asta au presupus toţi prietenii mei că se întâmpla. I-am scris chiar o scrisoare unuia dintre ei, povestindu-i despre gândurile mele suicidare, deşi depresia mea se datora mai degrabă dezintegrării relaţiei mele homosexuale, decât consilierii. Totuşi, sunt sigur că mulţi credeau că misiunea „foştilor homosexuali” literalmente mă omora.

Ceea ce era atât de dificil nu era presiunea de a-mi schimba homosexualitatea; cei de la Exodus ne-au încurajat, de fapt, să privim dincolo de homosexualitate şi să ne ocupăm de problemele mai profunde. Ceea ce era într-adevăr atât de dureros, era faptul că trebuia să fac faţă şi să mă ocup de rănirile profunde din familia noastră. Dumnezeu Îşi punea degetul pe o mulţime de locuri dureroase, precum resentimentul pe care îl simţeam – dar pe care nu îl înţelegeam – faţă de părinţii mei, care ridicase un asemenea zid între noi. Nu eram condamnat sau făcut să mă ruşinez, dar mă ocupam de lucruri care nu aveau cum să nu fie dureroase.

În acest proces, numeroase probleme foarte reale au început să iasă la lumină. Consilierii i-au ajutat efectiv pe părinţii mei să vadă că nu atracţiile mele homosexuale erau de vină pentru întreaga durere din familia noastră, ci că durerea din familia noastră era de fapt un factor care contribuia la dezvoltarea atracţiilor mele faţă de cei acelaşi sex. Nu vroiam să întreţin ideea că problemele din familia noastră dăduseră cumva viaţă atracţiilor mele faţă de cei de acelaşi sex, dar eu şi familia mea am început să lucrăm în alte domenii, pentru a dezvolta modele mai sănătoase de relaţionare.

Mike Ensley

Experienţele respective nu mi-au schimbat imediat perspectiva sau calea. Dar prin misiunea Exodus am aflat adevăruri despre mine însumi şi despre homosexualitate în general, cu care, în cele din urmă, am descoperit că puteam fi de acord.

Cu ceea ce învăţasem de la New Creation Ministries m-am întâlnit din nou când am intrat în viaţa homosexuală şi am descoperit cum era ea cu adevărat. Spre uimirea mea, prietenul meu mi-a repetat de fapt ce mă învăţaseră ei! Ultima dată când l-am văzut, eram atât de rănit deoarece, deşi eu aveam inima zdrobită pentru că îl pierdeam, lui părea să nu îi pese. Mi-a spus că de îndată ce voi trăi ca homosexual mai mult timp, voi avea o mulţime de distracţii şi, în curând, ruperea unei relaţii nu mă va mai durea. Atât despre „a spune în mod public că eşti homosexual”, ca fiind cheia fericirii.

Mi-am amintit ce spuseră alţii aflaţi în „procesul de vindecare” despre viaţa homosexuală, ceea ce eu crezusem atunci că era strigător la cer, doar pentru a mi se confirma, prin ceea ce am trăit sau am văzut, atunci când am căutat eu însumi viaţa homosexuală. Cu cât vedeam mai mult cum ar fi fost viaţa mea ca bărbat homosexual, cu atât avea mai mult sens mesajul pe care mi-l transmisese Exodus. Fiindcă mi se prezentase adevărul, am avut speranţă atunci când s-a instalat dezamăgirea, speranţă pentru o altă opţiune şi am ştiut că nu trebuia să accept direcţia pe care mi-o indicau atracţiile mele.

O mulţime de oameni din oraşul meu natal i-au criticat pe părinţii mei fiindcă au făcut tot ce au putut pentru a mă opri de la adoptarea homosexualităţii în adolescenţă. Unii credeau că nu ar fi trebuit să aibă dreptul de a mă duce acolo unde nu vroiam de fapt să merg şi, mai ales, că nu ar fi trebuit să mă poată ţină acolo trei săptămâni.

Fie că sunteţi de acord sau nu cu părerile părinţilor mei despre homosexualitate, ei au avut dreptul să mă crească conform convingerilor şi principiilor morale proprii. Se pare că există concepţia că atunci când un tânăr are atracţii faţă de cei de acelaşi sex, drepturile şi convingerile părinţilor dispar complet.

Ca să fiu sincer, faptul că m-au dus la misiunea Exodus cu greu ar fi putut să lupte cu numeroasele influenţe care mă împingeau spre homosexualitate. Părinţii mei ştiau că toţi prietenii mei de la şcoală şi chiar unii dintre profesori mă încurajau să accept identitatea homosexuală. Nu sunt sigur că au realizat măcar în ce măsură acest lucru era adevărat; un prieten mi-a dat pornografie homosexuală şi o carte despre sexul homosexual. (Care spunea că eu, ca adolescent, puteam descoperi că să fac sex cu bărbaţi mai în vârstă este distractiv şi o bună sursă de venit suplimentar. Nu glumesc!) Dat fiind că tovarăşii de vârsta mea, educatorii şi mass-media promovau homosexualitatea, părinţii mei au considerat că era rezonabil ca o dată pe săptămână să mă duc să vorbesc cu cineva care susţinea punctul lor de vedere.

În plus, ar fi inexact şi necinstit să privim situaţia din perspectiva îngustă că tatăl meu şi mama mea făceau toate acestea din cauză că erau homofobi. Acţiunile lor erau un răspuns la lupta mea cu atracţiile faţă de cei de acelaşi sex.

De exemplu, nu au recurs la programul cu cazare până nu au aflat că eram implicat – relaţional şi sexual – cu un tânăr de nouăsprezece ani şi că toţi prietenii mei (şi, din nou, profesorii) încurajau relaţia noastră şi mă acopereau. Privind în urmă, ştiu că şi eu aş fi făcut măcar cât au făcut ei în calitate de părinţi.

Nu voi spune că nu există un mod greşit de a face lucrul corect; părinţii mei au spus lucruri care m-au rănit şi care nu au fost de ajutor, iar uneori au pus sentimentele lor înaintea sentimentelor mele. Ştiu că există părinţi care explodează, care spun şi fac lucruri incredibil de rele în situaţii similare. Există cu adevărat idei preconcepute şi chiar părinţii care fac lucrul corect trebuie să îşi verifice aşteptările, motivele şi să stăruie în rugăciune şi consiliere înţeleaptă.

Chiar şi aşa, nu mă pot opri să mă întreb dacă poveştile prezentate în mass-media sunt ca povestea mea, aranjate cu scopul de a se potrivi planului de a face homosexualitatea să pară dezirabile. După cum am spus mai înainte, se pare că există ideea că homosexualitatea are un atu faţă de autoritatea parentală (numai dacă, bineînţeles, părinţii nu susţin cu tărie homosexualitatea). După cum spunea actorul şi vorbitorul homosexual Harvey Fierstein (Mrs. Doubtfire, Ziua independenţei) într-un episod din programul PBS În viaţă: „Pe cine vom lăsa să îi crească pe copiii noştri, pe părinţii lor?”

Astăzi sunt recunoscător că părinţii mei mi-au întors lumea pe dos. Nu au făcut-o în mod perfect, dar au făcut lucrul care trebuia, iar viaţa mea este mai împlinită astăzi din această cauză.

Pe moment, disciplina nu este prea distractivă. Ea pare să meargă întotdeauna împotriva naturii noastre. Mai târziu, desigur, merită din plin, fiindcă cei care trec prin ea devin maturi în relaţia lor cu Dumnezeu. (Evrei 12:11)

[Mike Ensley, Against My Will. Copyright © Mike Ensley. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance. Clic aici pentru o altă mărturie a lui Mike Ensley!]

de Jonathan

M-am născut în anul 1950, am fost crescut în credinţa creştină şi am frecventat biserica şi şcoala duminicală. Cum amândoi bunicii mei erau slujitori ai Cuvântului, din fragedă copilărie am cunoscut bine Scripturile şi am vrut să cunosc sensul vieţii.

Dar tatăl meu era un om dominator, care a făcut o mulţime de greutăţi atât mamei, cât şi fraţilor şi surorilor mele, dar mai ales mie, ca cel mai mare fiu.

Apoi, la vârsta de cinci ani am fost trimis în casa unei rude ca să studiez la o şcoală publică din Delhi, deci în copilărie nu am avut parte de dragostea părinţilor.

Când am ajuns la anii adolescenţei fusesem deja abuzat homosexual de mai multe ori de bărbaţi. În interiorul meu mă simţeam murdar şi folosit. La vârsta de treisprezece ani, am început să mă autosatisfac, după ce am citit accidental o carte sexuală pentru adulţi.

Mă autosatisfăceam de câteva ori pe zi folosind fantezii cu ceea ce vedeam în cărţi şi imagini pornografice, ceea ce mă epuiza fizic şi mă făcea să mă simt foarte vinovat şi să am o stimă de sine scăzută.

Eram dedicat facerii răului, iar sexul era cea mai irezistibilă forţă în lumea mea. Cu cât mă implicam mai mult în sex, cu atât mai frustrat deveneam (ca şi cum aş fi urmărit un miraj). Credeam că Isus este Cineva care le strică altora bucuria şi că nu vroia să mă bucur de viaţă.

De asemenea, îmi lipsea încrederea de sine şi evitam contactul vizual cu fetele, ceea ce m-a condus la voyeurism.

Aşa că următoarea problemă a fost că mi-am făcut un obicei din a merge în zonele rău famate şi a experimenta cu prostituatele. Aceasta a devenit o dependenţă teribilă pentru mine. După câteva experienţe sexuale cu prostituate, m-am ales cu gonoree cronică. Totuşi, nu a aflat nimeni, deoarece m-am tratat în ascuns cu doze masive de penicilină.

În mijlocul tuturor păcatelor mele, Dumnezeu încă încerca să ajungă la mine. Uimitor, la vârsta de douăzeci şi trei de ani am devenit creştin. Dar viaţa mea păcătoasă a continuat.

Când aveam aproximativ douăzeci şi opt de ani, am intrat într-o relaţie adulteră cu o rudă feminină, deşi ştiam că era greşit. Se părea că Domnul îngăduia „unei legiuni de demoni” să pună stăpânire pe mintea mea şi am fost chinuit luni şi ani de zile. Mă aflam într-un oraş mare, departe de casă, fără serviciu, fără bani şi fără prieteni. Viaţa mea era un iad şi m-am împotrivit dragostei lui Dumnezeu şapte ani.

În disperarea mea, pentru a găsi alinare, m-am dus la vrăjitori, la hipnoterapeuţi şi la psihiatri, dar ei nu au înţeles prin ce treceam. Un psihiatru mi-a spus că sufeream de o psihoză totală a minţii şi că era nevoie să rămân internat într-o instituţie pentru tot restul vieţii. A acceptat să fac terapie electroconvulsivă (tratament cu electroşocuri), ceea ce doar a complicat lucrurile. Mai târziu, aflându-mă într-o călătorie de afaceri, serviciul meu cerându-mi să călătoresc, am coborât din autobuz, m-am urcat pe un pod de cale ferată şi am sărit de la înălţime de doisprezece metri în râul secat de dedesubt. Am căzut pe călcâiul stâng şi mi-am rupt glezna. A fost ca şi cum Satan încerca să mă distrugă.

În sfârşit, după şapte ani în care m-am împotrivit lui Dumnezeu, am strigat la Domnul Isus să-mi mai dea „doar o şansă”, pentru a-mi vindeca mintea şi a-mi salva viaţa. I-am promis că Îl voi asculta şi mă voi întoarce de la toate căile mele rele. Domnul Isus mi-a auzit strigătul şi, încet dar sigur, a venit vindecarea, care însă a necesitat mai mulţi ani. Am simţit prezenţa răului părăsindu-mă, când zi de zi, Îl urmam îndeaproape pe Domnul Isus şi citeam Biblia.

Isus mi-a schimbat viaţa, scoţându-mă dintr-o groapă îngrozitoare şi punându-mi picioarele pe stâncă. Mi-a dat o cântare nouă, schimbându-mi atitudinile şi comportamentul sexual imoral. Am devenit capabil să obţin o slujbă, m-am căsătorit la vârsta de treizeci şi cinci de ani cu o femeie minunată, iar scumpa mea fiică şi scumpul meu fiu sunt acum adolescenţi! Am tot ceea ce lumea numeşte succes: o casă, o maşină şi am parte de respect în societatea în care mai înainte fusesem un paria. Dar numai Isus a împlinit cele mai adânci dorinţe ale sufletului meu.

Lucrez acum într-o organizaţie consiliind oameni. Le pot prezenta clar toate greşelile din viaţa mea din trecut, pentru a aduce sens, bucurie şi transformare în vieţile lor. Dumnezeu foloseşte totul spre bine.

Acum ştiu că adevărata plăcere poate fi găsită numai în Isus, precum spune Psalmul 16:11: „Înaintea feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice în dreapta Ta.”

Crezi asta? Descoperă singur!

[Jonathan, Jesus Met the Deepest Longings of My Soul. Tradus şi publicat cu permisiune. Jonathan locuieşte în India.]

de Jim Shores

Jim & Carol Shores

Într-o zi de sâmbătă, când aveam unsprezece ani, tatăl meu m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să merg la plimbare cu el. Am fost emoţionat, fiindcă tata nu petrecea niciodată mult timp cu mine. Eram atât de mândru mergând cu el pe stradă! El era tatăl meu, iar eu eram fiul lui. Apoi au venit cuvintele pe care nu le voi uita niciodată: „Jim, mama ta şi cu mine avem nişte probleme…”

Într-o clipă, am înţeles încotro se îndrepta discuţia. Cererea lui de a petrece timp numai cu mine – pentru prima dată în luni de zile – servea numai ca preambul pentru ca el să iasă pentru totdeauna din vieţile noastre.

Eram furios, iar din ochii mei albaştri au ieşit parcă fulgere înainte de a fugi. Eram devastat. Cum putea tata să mă părăsească? De ce nu a petrecut niciodată timp cu mine? Ce nu era în ordine cu mine?

La sfârşitul anului, cei doi fraţi mai mari ai mei erau deja la colegiu, iar celălalt frate al meu locuia cu tata. Familia noastră se redusese de la o familie de şase persoane, numai la mama şi la mine. Am devenit bărbat în casă, confidentul mamei mele şi un băiat care nu avea modele masculine. Aşa că am început să caut pe cineva care să ia locul bărbatului care mă părăsise.

Am găsit răspunsul în paginile revistelor pornografice ale fratelui meu, pe care le lăsase la subsol. Chiar dacă era pornografie heterosexuală, erau destui bărbaţi în imagini care să îmi ofere o rezervă constantă de bărbaţi disponibili atunci când eram confuz sau deprimat. Ei erau întotdeauna acolo, perfecţi şi sexuali. Vroiam să fiu exact ca ei când aveam să fiu mare.

Când tatăl meu s-a mutat cu cea mai bună prietenă a mamei mele, a refuzat să mă mai vadă dacă nu îi iertam noua relaţie. Am refuzat şi am pierdut astfel orice speranţă de a avea o relaţie cu el. Devenisem creştin cu aproximativ şase luni înainte de plecarea tatei. Acum mă agăţam de Dumnezeu pentru a trece cu bine prin durerea părăsirii de către tatăl meu. Participam un studiu biblic şi citeam Psalmii noaptea, ca să adorm.

Dar absenţa tatei a continuat să mă îndurereze profund. Tânjeam după el şi îl uram din cauză că mă părăsise. Revistele de la subsol au continuat să îmi ofere consolare. La vârsta de paisprezece ani, trăiam o viaţă dublă: o parte a mea Îi era devotată lui Dumnezeu, Tatăl meu, iar cealaltă parte era la fel de devotată imaginilor pornografice cu bărbaţi, care îmi erau tată, frate, prieten şi iubit.

La liceu, mânia mea a crescut. Tata era înstărit, dar a refuzat să plătească pensie alimentară pentru întreţinerea copilului său. Nu-l vedeam niciodată şi nu mă suna niciodată. Ştiam că nu contam pentru el. Tânjeam după bărbaţi din punct de vedere emoţional, spiritual şi sexual. În ultimul an de liceu, începusem deja să fac sex cu bărbaţi. Era grozav! În sfârşit, găsisem bărbaţi care vroiau cu adevărat să fie cu mine.

Când eram la colegiu am ieşit „din dulap” faţă de familie şi prietenii mei. Prietenii credeau că homosexualitatea era „o cale grozavă”, iar popularitatea mea a crescut când mi-am etalat nou-găsita identitate sexuală. Cu familia mea lucrurile au stat diferit. S-au simţit profund jenaţi şi supăraţi. Un frate m-a confruntat: „Poate că nu ţi-ai ales orientarea sexuală, dar ai ales să acţionezi conform ei. Nu cred că ai dreptul să fii homosexual, dacă este vorba să asculţi de Dumnezeu.” Am pălit – dar nu am uitat niciodată cuvintele lui.

O lună mai târziu, am ajuns să mă implic serios cu Doug, un dansator de balet sensibil şi graţios. Am început să ne întâlnim de Ziua Sfântului Valentin, în anul 1982. Părea atât de corect să fiu implicat romantic cu un bărbat! Mult mai onest decât să mă întâlnesc cu fete de liceu.

Doug şi cu mine tânjeam amândoi după atenţie masculină – un vis al codependentului care prin homosexualitate se împlineşte. Iubeam să facem totul împreună, chiar am renunţat la colegiu un semestru ca să facem un tur al Europei. După aceea, am reintrat la colegiu şi ne-am instalat într-un apartament frumos. Viaţa însemna multă distracţie.

Cu toate acestea, după un an, am început să mă simt sufocat în interior. Cine eram eu? Eram doar proiecţia idealurilor unui bărbat? Trăiam doar aşteptările subculturii homosexuale din jurul meu? Dacă eram homosexual, de ce eram atât de nenorocit?

În timp, în sufletul meu s-a instalat o depresie la fel de întunecată şi de grea ca un mormânt. Cumva, Îl lăsasem pe Dumnezeu la marginea drumului; pentru mine, El devenise o imagine distantă a autorităţii. M-am supărat. Cum putea Dumnezeu să mă judece din cauză că eram homosexual? Nu mă făcuse El aşa? Dacă Dumnezeu era atât de iubitor, de ce Îşi întorsese faţa de la mine?

Jim & Carol Shores

Pentru a face faţă depresiei, am început să beau şi să fumez marijuana. Am rupt relaţia cu Doug şi am intrat în viaţa homosexuală atât de activă, excitantă şi uneori foarte riscantă, cu petreceri care ţineau toată noaptea, plus mult sex şi substanţe chimice. Depresia doar mi s-a adâncit. Ştiam că era doar o problemă de timp până ce aveam să mă sinucid.

Doi ani mai târziu, am fost cuprins de un val de disperare. Într-o seară, am izbucnit în lacrimi şi am plecat cu maşina, plângând, la ţară. Am oprit sub nişte copaci, am privit cerul printre frunzele pătate de soare şi, în disperarea mea, m-am adresat cu supărare lui Dumnezeu: „De ce Ţi-ai întors faţa de la mine?”

Dintr-odată, adevărul lui Dumnezeu m-a izbit. Dumnezeu era chiar acolo şi fusese întotdeauna prezent. Eu eram cel care plecasem. În aceeaşi clipă, am realizat ce avea să mă coste dacă mă întorceam la El: pierderea controlului asupra vieţii mele. Trebuia să devin fiul Lui. Ucenicul Lui. Luptătorul Lui. Dragostea Lui. Al Lui.

Dar nu asta căutasem mereu, un tată care să mă iubească? Deodată, am simţit că speranţa era posibilă. Pacea a început să mi se strecoare în suflet, la fel cum pătrunde lumina zilei prin fereastra unei pivniţe. În următoarele câteva luni, vălul depresiei copleşitoare a început să se ridice de peste mine.

În acea vară, Dumnezeu a adus câţiva prieteni uimitori în viaţa mea. Am lucrat cu alţi şapte studenţi, interpretând spectacole muzicale pentru turiştii din West Palm Beach, Florida. Acei studenţi mi-au schimbat viaţa. A existat o chimie incredibilă între noi atât pe scenă, cât şi în afara ei. Unul dintre ei – un tip heterosexual în vârstă de douăzeci de ani, pe nume Ron – a devenit cel mai bun prieten al meu. Întreaga vară a devenit o exercitare a susţinerii masculine şi o distracţie. Am început să mă văd pe mine însumi ca pe un bărbat printre bărbaţi. Ca pe cineva faţă de care un alt bărbat s-ar purta ca un prieten adevărat pentru alte motive decât sexul.

După acea vară, nu m-am mai dus la baruri homosexuale şi nu am mai petrecut la fel de mult timp cu prietenii homosexuali ca înainte. Am început să merg la biserică, mi-am făcut prieteni heterosexuali şi chiar am ieşit cu femei.

Dar încă mă luptam. Pentru mine, sexul devenise un mecanism în confruntarea cu cruzimea vieţii. Oricând îmi era teamă sau mă simţeam dezamăgit sau supărat, făceam sex. Dar cu cât aveam parte de mai mult sex, cu atât mai nesatisfăcător devenea el.

Au trecut câţiva ani. Apoi, pe când aveam douăzeci şi şase de ani, mama mea mi-a spus ceva ce nu am uitat niciodată: „Când vei fi întru totul pregătit să te vindeci, te vei vindeca.” Ştiam ce vroia să spună: nu experimentam vindecarea fiindcă nu o vroiam suficient de tare pentru a renunţa cu adevărat la sexul care devenise o obişnuinţă pentru mine.

Din acel moment, am ştiut că trebuia să-mi concentrez complet voinţa asupra vindecării. Iar vindecarea a constituit obiectul principal al atenţiei mele în ultimii opt ani. Când aleg să mă împotrivesc păcatului, Dumnezeu îmi dă posibilitatea să aleg. „Pot totul în Cristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13) a devenit realitate pentru mine.

Am întâlnit-o pe viitoarea mea soţie pe când lucram amândoi la o companie de teatru creştină din Houston. Am început să ieşim împreună şi nu după mult timp am devenit intens implicaţi emoţional. Relaţia noastră era o repetare a relaţiei pe care o avusesem cu Doug cu un deceniu în urmă. Curând am simţit că mă sufocam emoţional şi am rupt relaţia.

Patru luni mai târziu, eram din nou împreună. În luna noiembrie, am cerut-o în căsătorie. Când a spus „da”, am început pregătirile. Totul părea minunat, dar eram îngrozit. În ianuarie, ea mi-a rănit sentimentele într-o noapte, iar eu m-am dus repede la un bar homosexual, unde am găsit o întâlnire sexuală de o noapte.

În ziua următoare, i-am mărturisit adevărul. După acea, voioşia a dispărut din relaţia noastră; o lună mai târziu, am rupt din nou relaţia. Eu am urmat terapie pentru dependenţă sexuală, iar ea a urmat terapie pentru codependenţă.

În toamna aceea am ajuns la aceeaşi şcoală postuniversitară, dând unul peste celălalt când stăteam la coadă pentru a ne înregistra. Am rămas departe unul de celălalt un timp, dar în cele din urmă am ieşit din nou împreună. Un an şi jumătate mai târziu, cu prudenţă, ne-am logodit. Amândoi am văzut nişte schimbări majore în problemele noastre şi – după multă rugăciune! – am simţit că Dumnezeu ne spunea să mergem înainte. Ne-am căsătorit în 1992.

Este viaţa mea liberă de orice atracţie homosexuală? Nu. Uneori este încă dificil. Dar în ciuda tentaţiilor, cunosc adevărul. Urmarea lui Isus Cristos este singura cale, în cele din urmă, satisfăcătoare. Orice altceva este o iluzie a fericirii, care în final duce la moarte.

Anul trecut am primit un telefon de la un bun prieten creştin care avusese un trecut similar. Era la cabinetul medicului său şi tocmai aflase că era seropozitiv. Am fost amândoi devastaţi. Apoi m-a izbit gândul: „Ar fi trebuit să fiu eu!” În timp ce jeleam împreună, am avut un nou sentiment al îndurării şi harului lui Dumnezeu în viaţa mea.

Astfel încât, deşi umblarea creştină este uneori dificilă, văd atât de clar alegerile pe care le am de făcut. Moarte sau viaţă. Binecuvântare sau distrugere. Da, mă lupt încă, dar când aud râsul micuţului meu fiu sau când văd bucuria din zâmbetul soţiei mele, ştiu că viaţa este bună, foarte bună.

Deci învăţ în continuare cum să umblu. Dumnezeu vrea să avem bucurie şi viaţă din belşug. Dar când caut despre bucurie în Biblie, ea urmează de obicei după cuvântul „ascultare”. Rodul ascultării este bucuria.

Dorinţa inimii mele a fost să am un tată care să mă vrea cu adevărat. Iar Dumnezeu mi-a împlinit-o. S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.

[Jim Shores, Finding a Father. Copyright © Jim Shores. Jim şi soţia lui, Carol, joacă pe plan naţional la compania creştină de teatru Acts of Renewal. Aceste spectacole au fost extrem de populare la conferinţele Exodus ani de zile. Ei joacă, de asemenea, la conferinţe despre căsătorie, la evenimente pentru celibatari, în colegii şi la slujbe de închinare în biserici. Jim poate fi contactat pe site-ul www.actsofrenewal.com. Pentru o înregistrare video cu Jim și Carol, clic aici.]