de Carlos Dawson
Psalmi 2:7: „Eu voi vesti hotărârea Lui… Domnul Mi-a zis: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.” Fiul este Isus Cristos. Dar noi, cei care suntem în Cristos, suntem, de asemenea, fii şi fiice ale Celui Prea Înalt. Iar aceasta sunt şi eu. Adopţia mea a avut loc când aveam doisprezece ani – ziua mântuirii mele. Am dorit să Se ocupe Tatăl meu de mine, chiar dacă nu aveam idee ce presupunea. Vroiam să fiu ca Isus. Nu aveam idee unde avea să mă ducă decizia mea. Mă las în voia amintirilor în privinţa călătoriei – cu urcuşuri şi coborâşuri, biruinţe şi căderi – şi văd lucrarea uimitoare a lui Dumnezeu, pe care a început-o şi pe care promite să o ducă la bun sfârşit. Este binecuvântarea Tatălui pentru mine, fiul Său pe care îl iubeşte. Fiul Său asupra căruia se opreşte îndurarea Lui.
În cea mai mare parte a vieţii am căutat un tată şi susţinere masculină. Am un tată pământesc. Am doi fraţi mai mari. Sunt cel mai mic dintre cei patru copii. Am avut modele masculine în comunitate. Niciunul însă nu a fost destul de solid. Tatăl meu mă intimida. Fraţii mei mă umileau. Tatăl meu mă făcea să roşesc de ruşine. I-am respins. Şcoala a devenit un coşmar – „pederast”, „fetiţă”, „gay” – au fost cuvintele asociate cu numele meu.
„Dragă Isuse, vreau doar o zi bună.” Alinarea venea când şi când.
Aşa că am început să mă retrag în mintea mea. Aveam fantezii cu bărbaţi pe care îi vedeam la televizor sau oriunde altundeva – cum ar fi dacă m-ar proteja, m-ar încuraja sau doar m-ar asculta vorbind? Când am ajuns la pubertate, sentimentele mele au devenit pervertite. Am început să accept insultele care mi se aruncam. Iar viaţa mea cobora pe o spirală descendentă şi mă ducea într-un loc al distrugerii – o temniţă a mâniei, durerii, izolării, tainei, decepţiei, controlului şi fricii. În anii care au urmat, fiecare act al poftei a mai adăugat o verigă pe lanţul cu care era legat sufletul meu. De fiecare dată când mă autosatisfăceam, mă lăsam în voia pornografiei sau acceptam contactul sexual cu cineva de acelaşi sex, se mai ridica o gratie. Încă o lovitură de bici cu care eram lovit, în supunerea mea faţă de moartea însăşi.
Dar în mijlocul a toate acestea, am strigat. Am strigat de multe ori. El m-a auzit. M-a îndrumat la CrossOver. Am auzit pentru prima dată – o relaţie cu Însuşi Dumnezeu – ce înseamnă asta? L-am pus la încercare, iar El m-a atins. De-aş fi fost mai sincer! O relaţie homosexuală m-a prins din urmă. Manipularea şi obsesia au stins viaţa din mine. Deci am mers în detenţie în regim celular de unul singur, până ce nimic nu mi-a mai putut acoperi durerea.
Aşa că m-am întors la CrossOver. M-am poticnit şi am căzut, în timp ce părăseam închisoarea subterană. Avea loc o minune – o zi de cumpătare aici; o lună de libertate acolo. Am găsit sprijin la cei care erau mai înaintaţi în restaurare.
Încurajarea a venit. Sunt pastor.
Viziunea a venit. Mi-am schimbat locul de muncă.
Am ajuns la seminar. Mă echipez pentru misiune. Mai important. Sunt transformat. Sunt în legătură cu fraţii mei din Împărăţie. Ce bine şi plăcut este să umblăm împreună în unitate! Îmbrăţişaţi de Trinitate.
„Bine ai venit acasă, fiule!”
„Vino mai sus! Ajută-i pe cei pe care îi doare. Ajută-i pe cei zdrobiţi! Dă-le speranţă. Cântă pentru Domnul. Condu-i pe alţii la tronul Lui.”
Absolvirea. Dar durerea fizică bătea la uşă. Nu înţelegeam ce se întâmpla. Deci era timpul pentru CrossOver. Mă lupt. Cad. Ţin secret. Dar îmi lipsesc bărbaţii lui Dumnezeu. Vreau mai mult. Asta înseamnă mai mult. Deci mărturisesc. Sunt pus să dau socoteală. Este nevoie de caracter şi integritate pentru a merge mai departe.
Dumnezeu îmi şopteşte: „Vino mai aproape.”
Deci apoi vine schimbarea de direcţie. Încep să Îl cunosc. Să îi las pe alţii să mă cunoască. Ajung să umblu în mai mare profunzime cu El. Umblu în mai mare profunzime cu alţii. Duhul dinăuntru suspină – unei cereri de rugăciune i se răspunde.
El mă cheamă să ies din robie. Ceea ce duc la bun sfârşit.
Răsplata mea: Însuşi Dumnezeu. Extra bonus: fraţi şi surori care mă iubesc şi pe care îi pot iubi. Sunt în legătură cu ei. Am comunitatea Împărăţiei. Reuşesc să îi ajut pe alţii pe drum.
Ce privilegiu să fiu o parte a lucrării vindecătoare, eliberatoare şi salvatoare a lui Dumnezeu! Mulţi locuiesc încă în închisoarea pe care eu am părăsit-o. Transformarea mea nu a fost numai pentru mine. Ea a fost, de asemenea, pentru voi toţi. Vin. Pentru cei încă legaţi: „Aceasta este treaba Lui. Eu sunt fiul Lui. El m-a trimis la tine.”
„Lasă pe poporul Meu să plece!” (Exod 8:1)
[Carlos Dawson, The Father’s Son. Copyright © Carlos Dawson. Tradus şi publicat cu permisiune.]