Punctul de cotitură a venit pentru mine la sfârşitul anilor ’90. Până atunci, pentru un timp, fusesem un homosexual al cărui scop era să facă cuceriri de orice fel. Mă limitam strict la cei pe care îi cunoşteam, nu la străini. Punctul de cotitură a apărut când efectiv nu am mai găsit plăcere în asta, iar totul a devenit o simplă dependenţă de sexul oral.

Nu am mers niciodată până la capăt. Nu am mers mai departe de sexul oral, din cauza dorului pe care îl aveam, care îmi dădea un fior plăcut în tot trupul şi un sentiment de satisfacţie. Dar apoi realitatea revenea şi mă simţeam la fel de pustiu ca înainte de îndeplinirea actului respectiv. De aceea am continuat să o fac, datorită sentimentului pe care îl aveam, ca şi a sentimentului de împlinire care urma şi care îmi aducea o anumită satisfacţie. De aceea mi se părea dificil să mă împotrivesc, datorită sentimentelor fals pozitive pe care le dobândeam îndeplinind acel act.

Dar o făceam şi din cauza egoismului. Nu al meu, al altor tipi. Întotdeauna ei erau cei care veneau la mine şi îmi cereau să le fac sex oral, iar când refuzam, deoarece chiar nu mai vroiam să o fac, recurgeau la implorare sau chiar mai rău, îmi arătau că erau în erecţie, iar eu cedam şi acceptam. Ceea ce a continuat ani de zile. Eram folosit ca o jucărie de tipi egoişti şi de aceea mă simţeam lipsit de putere.

Deşi de mult timp nu mai făceam nimic din punct de vedere sexual, sentimentele, poftele, dorinţele şi altele înrudite au continuat să revină şi mă simţeam întotdeauna groaznic datorită opiniei publice cu privire la homosexualitate şi a condiţiei mele de homosexual, simţeam că nu puteam face nimic cu privire la homosexualitatea mea şi, de aceea, îmi doream mereu să mor.

Apoi am citit cărţi scrise de foştii homosexuali. În cele din urmă, am simţit de parcă mi s-ar fi ridicat de pe umeri o greutate de douăzeci de tone. În sfârşit, primeam răspunsuri. M-am simţit mai bine.

Dar a durat ani de zile până am aflat despre schimbare. M-am dus chiar la psihologi şi la psihiatri, devenind doar frustrat, din cauză că tot spuneau aceleaşi lucruri vechi: „Eşti homosexual. Este natural. Nu poţi face nimic cu privire la asta. Acceptă şi trăieşte ca atare. Uită de schimbare!” Nu puteam face aşa ceva! M-aş fi simţit şi mai mizerabil dacă aş fi făcut-o. Am mers înainte fiindcă ceva îmi spunea mereu că exista o cale de ieşire.

Precum a spus un om înţelept: „Persistenţa şi perseverenţa merită preţul.” Sunt întru totul de acord. Pentru că am căutat în motorul de căutare Yahoo „Pot bărbaţii homosexuali să devină heterosexuali?”, am găsit mai mult de zece mii de trimiteri, dintre care mi-a atras atenţia una cu un link spre cartea You Don’t Have to Be Gay [Nu eşti obligat să fii homosexual] de Jeff (Bud) Konrad. Am comandat-o la Amazon şi am citit-o. Mi-a deschis ochii. Aproape două decenii de întrebări au primit în sfârşit răspuns.

Am citit alte câteva cărţi, care nu se ocupau direct de homosexualitate, de condiţia de a fi homosexual sau de atracţii faţă de cei acelaşi sex, dar care puteau fi utile celor care se luptă cu astfel de atracţii. Iată cărţile pe care le-am citit:

Absent Fathers, Lost Suns: The Search For Masculine Identity de Guy Corneau;

Healing The Unaffirmed: Recognizing Emotional Deprivation Disorder de Conrad Baars şi Anna Terruwe;

Your Inner Child Of The Past de W. Hugh Misseldine.

Tatăl meu a fost absent. Am petrecut doar un timp scurt cu el, pe când aveam opt, nouă ani. A fost cea mai rea experienţă a mea. Era un fanatic religios care nu mi-a oferit niciodată dragoste. Doar pedepse. De fiecare dată când făceam o greşeală, mă pleznea. Aştepta perfecţiunea, dar când nu o primea, mă pedepsea. În restul vieţii mele nu mi-a fost niciodată alături şi am fost pierdut în lume din această cauză.

[Frank Tells His Story. Copyright © Parents and Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune.]