de Jim Shores
Într-o zi de sâmbătă, când aveam unsprezece ani, tatăl meu m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să merg la plimbare cu el. Am fost emoţionat, fiindcă tata nu petrecea niciodată mult timp cu mine. Eram atât de mândru mergând cu el pe stradă! El era tatăl meu, iar eu eram fiul lui. Apoi au venit cuvintele pe care nu le voi uita niciodată: „Jim, mama ta şi cu mine avem nişte probleme…”
Într-o clipă, am înţeles încotro se îndrepta discuţia. Cererea lui de a petrece timp numai cu mine – pentru prima dată în luni de zile – servea numai ca preambul pentru ca el să iasă pentru totdeauna din vieţile noastre.
Eram furios, iar din ochii mei albaştri au ieşit parcă fulgere înainte de a fugi. Eram devastat. Cum putea tata să mă părăsească? De ce nu a petrecut niciodată timp cu mine? Ce nu era în ordine cu mine?
La sfârşitul anului, cei doi fraţi mai mari ai mei erau deja la colegiu, iar celălalt frate al meu locuia cu tata. Familia noastră se redusese de la o familie de şase persoane, numai la mama şi la mine. Am devenit bărbat în casă, confidentul mamei mele şi un băiat care nu avea modele masculine. Aşa că am început să caut pe cineva care să ia locul bărbatului care mă părăsise.
Am găsit răspunsul în paginile revistelor pornografice ale fratelui meu, pe care le lăsase la subsol. Chiar dacă era pornografie heterosexuală, erau destui bărbaţi în imagini care să îmi ofere o rezervă constantă de bărbaţi disponibili atunci când eram confuz sau deprimat. Ei erau întotdeauna acolo, perfecţi şi sexuali. Vroiam să fiu exact ca ei când aveam să fiu mare.
Când tatăl meu s-a mutat cu cea mai bună prietenă a mamei mele, a refuzat să mă mai vadă dacă nu îi iertam noua relaţie. Am refuzat şi am pierdut astfel orice speranţă de a avea o relaţie cu el. Devenisem creştin cu aproximativ şase luni înainte de plecarea tatei. Acum mă agăţam de Dumnezeu pentru a trece cu bine prin durerea părăsirii de către tatăl meu. Participam un studiu biblic şi citeam Psalmii noaptea, ca să adorm.
Dar absenţa tatei a continuat să mă îndurereze profund. Tânjeam după el şi îl uram din cauză că mă părăsise. Revistele de la subsol au continuat să îmi ofere consolare. La vârsta de paisprezece ani, trăiam o viaţă dublă: o parte a mea Îi era devotată lui Dumnezeu, Tatăl meu, iar cealaltă parte era la fel de devotată imaginilor pornografice cu bărbaţi, care îmi erau tată, frate, prieten şi iubit.
La liceu, mânia mea a crescut. Tata era înstărit, dar a refuzat să plătească pensie alimentară pentru întreţinerea copilului său. Nu-l vedeam niciodată şi nu mă suna niciodată. Ştiam că nu contam pentru el. Tânjeam după bărbaţi din punct de vedere emoţional, spiritual şi sexual. În ultimul an de liceu, începusem deja să fac sex cu bărbaţi. Era grozav! În sfârşit, găsisem bărbaţi care vroiau cu adevărat să fie cu mine.
Când eram la colegiu am ieşit „din dulap” faţă de familie şi prietenii mei. Prietenii credeau că homosexualitatea era „o cale grozavă”, iar popularitatea mea a crescut când mi-am etalat nou-găsita identitate sexuală. Cu familia mea lucrurile au stat diferit. S-au simţit profund jenaţi şi supăraţi. Un frate m-a confruntat: „Poate că nu ţi-ai ales orientarea sexuală, dar ai ales să acţionezi conform ei. Nu cred că ai dreptul să fii homosexual, dacă este vorba să asculţi de Dumnezeu.” Am pălit – dar nu am uitat niciodată cuvintele lui.
O lună mai târziu, am ajuns să mă implic serios cu Doug, un dansator de balet sensibil şi graţios. Am început să ne întâlnim de Ziua Sfântului Valentin, în anul 1982. Părea atât de corect să fiu implicat romantic cu un bărbat! Mult mai onest decât să mă întâlnesc cu fete de liceu.
Doug şi cu mine tânjeam amândoi după atenţie masculină – un vis al codependentului care prin homosexualitate se împlineşte. Iubeam să facem totul împreună, chiar am renunţat la colegiu un semestru ca să facem un tur al Europei. După aceea, am reintrat la colegiu şi ne-am instalat într-un apartament frumos. Viaţa însemna multă distracţie.
Cu toate acestea, după un an, am început să mă simt sufocat în interior. Cine eram eu? Eram doar proiecţia idealurilor unui bărbat? Trăiam doar aşteptările subculturii homosexuale din jurul meu? Dacă eram homosexual, de ce eram atât de nenorocit?
În timp, în sufletul meu s-a instalat o depresie la fel de întunecată şi de grea ca un mormânt. Cumva, Îl lăsasem pe Dumnezeu la marginea drumului; pentru mine, El devenise o imagine distantă a autorităţii. M-am supărat. Cum putea Dumnezeu să mă judece din cauză că eram homosexual? Nu mă făcuse El aşa? Dacă Dumnezeu era atât de iubitor, de ce Îşi întorsese faţa de la mine?
Pentru a face faţă depresiei, am început să beau şi să fumez marijuana. Am rupt relaţia cu Doug şi am intrat în viaţa homosexuală atât de activă, excitantă şi uneori foarte riscantă, cu petreceri care ţineau toată noaptea, plus mult sex şi substanţe chimice. Depresia doar mi s-a adâncit. Ştiam că era doar o problemă de timp până ce aveam să mă sinucid.
Doi ani mai târziu, am fost cuprins de un val de disperare. Într-o seară, am izbucnit în lacrimi şi am plecat cu maşina, plângând, la ţară. Am oprit sub nişte copaci, am privit cerul printre frunzele pătate de soare şi, în disperarea mea, m-am adresat cu supărare lui Dumnezeu: „De ce Ţi-ai întors faţa de la mine?”
Dintr-odată, adevărul lui Dumnezeu m-a izbit. Dumnezeu era chiar acolo şi fusese întotdeauna prezent. Eu eram cel care plecasem. În aceeaşi clipă, am realizat ce avea să mă coste dacă mă întorceam la El: pierderea controlului asupra vieţii mele. Trebuia să devin fiul Lui. Ucenicul Lui. Luptătorul Lui. Dragostea Lui. Al Lui.
Dar nu asta căutasem mereu, un tată care să mă iubească? Deodată, am simţit că speranţa era posibilă. Pacea a început să mi se strecoare în suflet, la fel cum pătrunde lumina zilei prin fereastra unei pivniţe. În următoarele câteva luni, vălul depresiei copleşitoare a început să se ridice de peste mine.
În acea vară, Dumnezeu a adus câţiva prieteni uimitori în viaţa mea. Am lucrat cu alţi şapte studenţi, interpretând spectacole muzicale pentru turiştii din West Palm Beach, Florida. Acei studenţi mi-au schimbat viaţa. A existat o chimie incredibilă între noi atât pe scenă, cât şi în afara ei. Unul dintre ei – un tip heterosexual în vârstă de douăzeci de ani, pe nume Ron – a devenit cel mai bun prieten al meu. Întreaga vară a devenit o exercitare a susţinerii masculine şi o distracţie. Am început să mă văd pe mine însumi ca pe un bărbat printre bărbaţi. Ca pe cineva faţă de care un alt bărbat s-ar purta ca un prieten adevărat pentru alte motive decât sexul.
După acea vară, nu m-am mai dus la baruri homosexuale şi nu am mai petrecut la fel de mult timp cu prietenii homosexuali ca înainte. Am început să merg la biserică, mi-am făcut prieteni heterosexuali şi chiar am ieşit cu femei.
Dar încă mă luptam. Pentru mine, sexul devenise un mecanism în confruntarea cu cruzimea vieţii. Oricând îmi era teamă sau mă simţeam dezamăgit sau supărat, făceam sex. Dar cu cât aveam parte de mai mult sex, cu atât mai nesatisfăcător devenea el.
Au trecut câţiva ani. Apoi, pe când aveam douăzeci şi şase de ani, mama mea mi-a spus ceva ce nu am uitat niciodată: „Când vei fi întru totul pregătit să te vindeci, te vei vindeca.” Ştiam ce vroia să spună: nu experimentam vindecarea fiindcă nu o vroiam suficient de tare pentru a renunţa cu adevărat la sexul care devenise o obişnuinţă pentru mine.
Din acel moment, am ştiut că trebuia să-mi concentrez complet voinţa asupra vindecării. Iar vindecarea a constituit obiectul principal al atenţiei mele în ultimii opt ani. Când aleg să mă împotrivesc păcatului, Dumnezeu îmi dă posibilitatea să aleg. „Pot totul în Cristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13) a devenit realitate pentru mine.
Am întâlnit-o pe viitoarea mea soţie pe când lucram amândoi la o companie de teatru creştină din Houston. Am început să ieşim împreună şi nu după mult timp am devenit intens implicaţi emoţional. Relaţia noastră era o repetare a relaţiei pe care o avusesem cu Doug cu un deceniu în urmă. Curând am simţit că mă sufocam emoţional şi am rupt relaţia.
Patru luni mai târziu, eram din nou împreună. În luna noiembrie, am cerut-o în căsătorie. Când a spus „da”, am început pregătirile. Totul părea minunat, dar eram îngrozit. În ianuarie, ea mi-a rănit sentimentele într-o noapte, iar eu m-am dus repede la un bar homosexual, unde am găsit o întâlnire sexuală de o noapte.
În ziua următoare, i-am mărturisit adevărul. După acea, voioşia a dispărut din relaţia noastră; o lună mai târziu, am rupt din nou relaţia. Eu am urmat terapie pentru dependenţă sexuală, iar ea a urmat terapie pentru codependenţă.
În toamna aceea am ajuns la aceeaşi şcoală postuniversitară, dând unul peste celălalt când stăteam la coadă pentru a ne înregistra. Am rămas departe unul de celălalt un timp, dar în cele din urmă am ieşit din nou împreună. Un an şi jumătate mai târziu, cu prudenţă, ne-am logodit. Amândoi am văzut nişte schimbări majore în problemele noastre şi – după multă rugăciune! – am simţit că Dumnezeu ne spunea să mergem înainte. Ne-am căsătorit în 1992.
Este viaţa mea liberă de orice atracţie homosexuală? Nu. Uneori este încă dificil. Dar în ciuda tentaţiilor, cunosc adevărul. Urmarea lui Isus Cristos este singura cale, în cele din urmă, satisfăcătoare. Orice altceva este o iluzie a fericirii, care în final duce la moarte.
Anul trecut am primit un telefon de la un bun prieten creştin care avusese un trecut similar. Era la cabinetul medicului său şi tocmai aflase că era seropozitiv. Am fost amândoi devastaţi. Apoi m-a izbit gândul: „Ar fi trebuit să fiu eu!” În timp ce jeleam împreună, am avut un nou sentiment al îndurării şi harului lui Dumnezeu în viaţa mea.
Astfel încât, deşi umblarea creştină este uneori dificilă, văd atât de clar alegerile pe care le am de făcut. Moarte sau viaţă. Binecuvântare sau distrugere. Da, mă lupt încă, dar când aud râsul micuţului meu fiu sau când văd bucuria din zâmbetul soţiei mele, ştiu că viaţa este bună, foarte bună.
Deci învăţ în continuare cum să umblu. Dumnezeu vrea să avem bucurie şi viaţă din belşug. Dar când caut despre bucurie în Biblie, ea urmează de obicei după cuvântul „ascultare”. Rodul ascultării este bucuria.
Dorinţa inimii mele a fost să am un tată care să mă vrea cu adevărat. Iar Dumnezeu mi-a împlinit-o. S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.
[Jim Shores, Finding a Father. Copyright © Jim Shores. Jim şi soţia lui, Carol, joacă pe plan naţional la compania creştină de teatru Acts of Renewal. Aceste spectacole au fost extrem de populare la conferinţele Exodus ani de zile. Ei joacă, de asemenea, la conferinţe despre căsătorie, la evenimente pentru celibatari, în colegii şi la slujbe de închinare în biserici. Jim poate fi contactat pe site-ul www.actsofrenewal.com. Pentru o înregistrare video cu Jim și Carol, clic aici.]