de Alan Medinger

Alan Medinger

Bărbaţii şi femeile vin la Regeneration când vor să fie vindecaţi de homosexualitate. În mod tipic, dacă un bărbat este sincer cu privire la sentimentele lui, vrea să schimbe pofta homosexuală cu pofta heterosexuală, iar femeia, în inima ei, vrea ca Dumnezeu să îi îngăduie să-şi trăiască viaţa într-o relaţie sfântă cu o altă femeie.

Cât de îndurător este Dumnezeul nostru, pentru că pare să spună: „Bine, vom începe de aici” şi ne permite să începem să păşim pe calea către schimbare, cu ochii aţintiţi asupra unui scop care nu numai că este mult mai puţin bun decât cel mai bun scop pe care îl are El pentru noi, ci este un scop care poate fi păcătos şi care reflectă încă zdrobirea noastră.

La început, scopurile noastre par întotdeauna egoiste. La urma urmei, ce altceva aduce cineva la o misiune ca Regeneration, decât o mare durere, durerea luptei cu ispita puternică, durerea dorurilor care nu pot fi împlinite, durerea unei vieţi care a scăpat de sub control? Suntem răniţi, într-un conflict mare şi vrem alinare. Dumnezeule, vindecă-mă, ca durerea să dispară! Schimbarea este singurul răspuns – dacă este posibilă.

Dar există o mare deficienţă în acest raţionament. Planurile noastre sunt atât de egocentrice, iar o viaţă egocentrică nu este probabil să se schimbe. Homosexualitatea noastră era complet egocentrică – îmi voi împlini nevoile cu orice preţ – şi nu a funcţionat. Nici o viaţă creştină centrată pe sine nu o va face.

Pentru cel care rămâne egocentric, când calea de ieşire nu funcţionează, iar schimbarea nu apare atât de repede cum am crezut că ar trebui să apară – şi aproape niciodată nu apare astfel – se instalează descurajarea, chiar disperarea. Unii renunţă şi cad. Alţii nu se dau bătuţi, hotărâţi să trăiască între nişte limite care le dau o anumită alinare şi satisfacţie, fără să îi facă în acelaşi timp să treacă linia răzvrătirii evidente. Grupul din urmă este asemenea celor care îşi trăiesc viaţa în lumea homosexuală, strigând nenorociţi: „Ştiu că este o viaţă stricată, dar ce altceva este pentru mine?”

Pentru ca „programul” să funcţioneze, trebuie să aibă loc o schimbare fundamentală. Planurile noastre trebuie să se schimbe, de la egocentrism, la concentrare asupra lui Dumnezeu. Dar ca oameni afectaţi încă puternic de dureri şi nevoi mari, cum renunţăm la locul central pe care îl ocupăm în universul nostru şi cum Îl lăsăm pe Dumnezeu să ocupe locul care I se cuvine? O facem printr-o decizie – decizia de a accepta un obiectiv nou sau un scop nou. Renunţăm la obiectivul nostru de a fi vindecaţi şi acceptăm obiectivul de a fi ascultători.

Cu această schimbare, toată viaţa începe să se schimbe, lucrurile încep să se aranjeze la locul lor, Dumnezeu este Dumnezeu, iar noi suntem poporul Lui. De la a fi concentraţi asupra noastră şi a nevoilor noastre, devenim concentraţi asupra dorinţelor Lui şi a scopurile Lui. Isus devine central, iar noi devenim slujitorii şi slujitoarele Domnului, privind întotdeauna la Stăpânul nostru. Intrăm într-o relaţie de dragoste cu Isus şi tocmai în această relaţie începe să apară adevărata vindecare. Cu Isus în centru, şi nu cu nevoile noastre care strigă să fie satisfăcute, auzim glasul Lui, primim cuvântul Lui despre adevăr în inimile noastre – adevărul care ne eliberează.

Nu primi acest sfat ca pe un „sfat bun”, la fel ca toate celelalte sfaturi pe care le-ai primit – de a face lucruri pe care în cele din urmă ai descoperit că nu le poţi face. Nu este aşa. Luarea unei decizii este, pur şi simplu, luarea unei decizii. Luarea deciziei nu depinde de convingerea că putem face ceva diferit. Trebuie să cântărim preţul, să ne punem conştient planurile pe altar, dar apoi luăm pur şi simplu decizia. Iar după aceea decizia însăşi face schimbarea, pentru că pune în centru voia lui Dumnezeu şi odată ce se întâmplă aceasta, încep să se deruleze tot felul de lucruri, multe dintre ele dincolo de înţelegerea noastră. Dumnezeu preţuieşte şi onorează decizia. „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea” (Ioan 15:10). Dragostea Lui este locul unde apare vindecarea.

Totuşi, un cuvânt de prevenire: chiar şi acest schimb poate fi parte a controlului egocentric: „Da, Dumnezeule, voi fi ascultător şi apoi va trebui să mă vindeci.” Nu, în adâncul inimii noastre trebuie să fie dedicare: „Dumnezeule, chiar dacă nu mă vei vindeca niciodată, vreau să fiu ascultător faţă de Tine.”

Nu pare că întreaga viaţă creştină este un paradox? Murim ca să putem trăi; dăm şi descoperim că primim; iubim şi descoperim că suntem iubiţi. Renunţăm la planurile noastre, la cele mai mari dorinţe ale inimii noastre, le sacrificăm doar pentru a fi ascultători şi descoperim că cele mai mari dorinţe ale inimii noastre sunt împlinite.

[Alan Medinger, Healing & Growth: Change or Obedience? Copyright © Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Alan Medinger

Alan Medinger

De-a lungul anilor, am ajuns să recunoaştem homosexualitatea ca fiind un răspuns la rănirile din trecut şi la nevoile neîmplinite. O fată este rănită de abuzul unui bărbat şi creşte cu nevoi puternice pentru protecţie, intimitate, acceptare, care nu pot fi împlinite de un bărbat – de abuzator – şi astfel este atrasă de o femeie.

Un băiat este rănit de respingerea dură a tatălui şi a altor bărbaţi şi astfel este atras de orice bărbat care îl va susţine sau îi va arăta că are valoare sau un băiat ajunge să aibă un sentiment scăzut al masculinităţii sale şi astfel este atras de masculinitatea altuia.

La o vârstă fragedă, aceste nevoi devin sexualizate şi, odată ce se întâmplă aceasta, se creează o legătură între nevoia esenţialmente nesexuală şi atracţia sexuală, ceea ce face ca nevoile şi dorinţele să devină aproape de nedeosebit.

Realitatea legăturii dintre ele iese la iveală în consilierea pe care o acordăm. Un bărbat incredibil de promiscuu, spune de obicei: „Ştii, nu căutam sex, căutam un bărbat care să mă iubească.” Vedem aceasta în nevoile extreme ale majorităţii celor pe care îi slujim. Nevoile de acceptare, afirmare, valoare, le depăşesc cu mult pe cele ale populaţiei heterosexuale, care este mai numeroasă. Deşi nevoia de bază şi exprimarea ei prin dorinţa sexuală sunt strâns legate între ele, iar deosebirea dintre ele este aproape insesizabilă, ele nu sunt inseparabile şi aici se află unul dintre cele mai importante adevăruri în ceea ce priveşte înţelegerea vindecării homosexualilor. Separarea nevoii de bază şi a dorinţei sexuale este unul dintre cei mai importanţi paşi în procesul de vindecare.

De obicei, în timpul primei şedinţe de consiliere cu un bărbat care se luptă cu homosexualitatea, prezint teoria Dr. Elizabeth Moberly despre originile homosexualităţii: detaşarea defensivă de tată, nevoia neîmplinită de dragoste din partea aceluiaşi sex, inabilitatea de a ajunge la o identitate masculină clară din cauză că a fost lipsit de un model masculin. Nu este ceva neobişnuit ca în ochii celui consiliat să apară lacrimi, când se identifică puternic cu ceea ce descriu eu. În sfârşit, după ani de confuzie şi autocondamnare, începe să se înţeleagă pe sine însuşi şi pricepe în inima lui că face primul pas spre vindecare.

Pentru cei mai mulţi bărbaţi şi femei care ies din homosexualitate, este important ca ei să ajungă la o anumită înţelegere a cauzelor problemei homosexuale. Înţelegerea nu aduce vindecare, dar declanşează procesul. O face în două moduri. Mai întâi, ea oferă un indiciu pentru anumiţi paşi spirituali care trebuie urmaţi, pentru a ajunge la vindecare; paşi precum iertarea unui părinte, pocăinţa pentru respingerea persoanei care ne-a creat Dumnezeu să fim sau renunţarea la un jurământ din copilărie de a nu fi niciodată vulnerabili faţă de o altă persoană.

În al doilea rând, şi aproape la fel de important, cunoaşterea ne permite să începem procesul de rupere a legăturii dintre rănirea sau nevoia neîmplinită şi dorinţa sexuală. Odată ce recunoaştem nevoia reală şi nu o mai confundăm cu dorinţa sexuală, suntem capabili să căutăm moduri legitime de împlinire a nevoii.

De fapt, odată ce legătura este ruptă, ne confruntăm cu două probleme, nu cu una, dar în timp ce problema compusă din cele două, legate atât de tare între ele, părea de necontrolat, cele două probleme separate par într-adevăr controlabile. Ele sunt nevoia ascunsă de bază şi ceea ce a devenit o atracţie sexuală adânc înrădăcinată.

Anii în care am căutat să ne împlinim nevoile prin mijloace sexuale s-au imprimat în constituţia psihologică, pentru a crea un sistem de răspunsuri sexuale la stimuli, care au ajuns să aibă o viaţă proprie, o viaţă care continuă chiar şi după ce nevoile fundamentale au fost împlinite. Faptul că recunoaştem că ne confruntăm cu două probleme ne ajută să slujim mult mai eficient.

Una dintre probleme – nevoia de bază sau rănirea – are nevoie de vindecare. Cealaltă problemă – dorinţa sexuală puternică faţă de cei de acelaşi sex – trebuie să fie tratată ca şi comportament, unul care se află undeva între dependenţă şi obicei întărit.

De exemplu, un bărbat care se simte total lipsit de masculinitatea adevărată, este posibil ca ani de zile să fi fost atras puternic de bărbaţii puternici, frumoşi, echilibraţi. Imaginea unui astfel de bărbat declanşa sentimente sexuale. Vedem că şi după ce bărbatul s-a ocupat efectiv de nevoile lui şi a ajuns să-şi accepte pe deplin masculinitatea şi să se bucure de ea, tot se trezeşte aruncând o a doua şi o a treia privire unui bărbat puternic, atrăgător. Sau este posibil ca mult timp după ce a avut loc o vindecare semnificativă să aibă, din când în când, vise homosexuale.

El are pur şi simplu de-a face cu obiceiuri, cu răspunsuri condiţionate, formate de ani de zile în care a răspuns la anumite genuri de stimuli, prin anumite tipuri de comportament. O femeie care ani de zile a căzut în idolatria şi dorinţa sexuală faţă de femei, descoperă că şi după ce a avut loc o vindecare importantă, un anumit gen de femeie declanşează vechile răspunsuri. Trebuie să ne ocupăm de latura sexuală a problemei, aşa cum facem când este vorba de orice obicei rău. Trebuie să ne ocupăm de latura sexuală, aşa cum ne ocupăm de obiceiurile rele. Ea trebuie să fie lăsată să moară. Trebuie să luptăm cu pornografia, cu căutarea „nevinovată” de parteneri sexuali necunoscuţi, cu masturbarea, cu orice hrăneşte monstrul cel vechi. Este cea mai dură parte a procesului de schimbare. Ea cere o luptă zilnică, până ce tiparul vechilor răspunsuri slăbeşte.

Pentru mulţi, poate pentru cei mai mulţi, este ceva ce nu se poate face pe cont propriu. Carnea este într-adevăr slabă. Trebuie să-L chemăm pe Isus în mod regulat, ori de câte ori apar vechii stimuli. Unii, al căror tipar s-a transformat în dependenţă, au nevoie ca puterea lui Isus Cristos să le fie transmisă prin alte persoane, ca în programul în 12 paşi.

Latura sexuală a problemei cere o combinaţie între depunerea unor eforturi mai mari şi încrederea în puterea lui Dumnezeu.

Nevoia neîmplinită de dragoste, respingerea feminităţii sau masculinităţii noastre nedezvoltate, nu ne cer să depunem eforturi mai mari, ci au nevoie de vindecare şi creştere. Această diferenţă este importantă în timpul procesului de vindecare, dacă vrem să ne ocupăm mai eficient de problemă.

Diferenţa dintre cele două probleme este importantă şi pentru cei care au trecut cu bine prin procesul de vindecare, dar văd că vechile răspunsuri încă revin. Nu este un timp de descurajare, ci ei ar trebui mai degrabă să-L laude pe Dumnezeu pentru că puterea din spatele dorinţei puternice a fost zdrobită, iar, în timp, vechile răspunsuri vor păli. Vechea legătură sexuală a fost ruptă şi s-a format una nouă, în care vindecarea şi ascultarea ne leagă mai mult şi mai îndeaproape de Isus Cristos.

[Alan Medinger, Healing & Growth: Breaking the Link. Copyright © 1990 Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Alan Medinger

Alan Medinger

Învingerea homosexualităţii înseamnă mult mai mult decât schimbarea comportamentului. Ea este o schimbare majoră a vieţii, care cere adesea o transformare radicală a acelor caracteristici din interiorul nostru care ne-au definit personalitatea şi ne-au condus comportamentul ani de zile. Schimbările pătrund atât de adânc în inima fiinţei noastre, încât ar fi imposibil să aibă loc fără puterea lui Isus Cristos, care schimbă viaţa. Vestea bună este că puterea Lui este disponibilă pentru noi, deci putem îndrăzni să sperăm că vom vedea având loc astfel de transformări.

Vreau să vorbesc despre două domenii ale schimbării; unele foarte dure care, pentru mulţi dintre noi, vor face parte din învingerea homosexualităţii. Amândouă au de-a face cu slăbiciunile pe care ne doare să le recunoaştem. Acceptarea nevoii de schimbare în unul dintre aceste domenii, cere să fim de acord să fim puşi sub o acuzare gravă. Pentru a avea parte de schimbare, va trebui să fim dornici să pornim într-o călătorie care va trezi temerile noastre primare.

Chestiunile de care mă voi ocupa sunt lipsa de caracter, la bărbaţii care se confruntă cu homosexualitatea şi un spirit de control, la femeile care se confruntă cu lesbianismul. De data aceasta mă voi referi la bărbaţi.

Referindu-mă la lipsa de caracter la bărbaţii care se luptă cu homosexualitatea, vreau să accentuez că nu este o problemă cu care se confruntă toţi cei care vin la noi. De fapt, ocazional, vin la noi bărbaţi care se luptă puternic cu homosexualitatea, dar care în mod evident au tărie de caracter. Aproape că pot garanta că vor fi biruitori.

Pe de altă parte, lipsa de caracter le este atât de comună bărbaţilor din mediul homosexual, iar dezvoltarea caracterului este atât de importantă pentru procesul de vindecare, încât v-aş îndemna pe toţi să acordaţi atenţie acestui articol.

Caracterul este o trăsătură despre care nu auzim vorbindu-se prea mult în zilele noastre. Cine vorbeşte despre dezvoltarea caracterului la fiii săi, cu atât mai puţin a caracterului creştin? Ce este caracterul? Este trăsătura care arată o consecvenţă internă şi externă a unui set de valori.

Un bărbat cu caracter respectă anumite convingeri, iar cuvintele şi faptele lui sunt în concordanţă cu convingerile. Are integritate – un cuvânt care are aceeaşi rădăcină cu „întreg” – care înseamnă „unu”. Este deosebit în felul în care abordează viaţa. Viaţa lui interioară este conform cu ceea ce pare el să fie. Cuvintele lui provin din convingeri sincere. Acţiunile lui sunt determinate nu de ceea ce este avantajos, ci de ceea ce este corect.

Pentru a fi acest gen de bărbat trebuie să fii puternic, să nu‑ţi fie teamă, să fii disciplinat, iar dacă valorile pe care este clădit caracterul sunt sănătoase, puterea şi disciplina lucrează cu blândeţe şi dragoste. Am auzit o chemare la acest fel de caracter în cuvintele lui Pavel către corinteni, în 1 Corinteni 16:13-14: „Vegheaţi, fiţi tari în credinţă, fiţi oameni, întăriţi-vă! Tot ce faceţi, să fie făcut cu dragoste!”

Bărbatul homosexual, în stereotipul său cel mai rău, este opusul acestui lucru. Poate că voi nu sunteţi aşa, dar eu cu siguranţă am fost, iar mulţi bărbaţi pe care îi văd eu, sunt. Îngăduiţi-mi să mă dau pe mine însumi ca exemplu.

În primul şi în primul rând, le făceam oamenilor pe plac. Ce obişnuit este acest lucru printre bărbaţii homosexuali! Dorind cu disperare aprobarea unui bărbat, am făcut, am spus şi am fost orice, pentru a câştiga acea aprobare. Datorită lipsei de susţinere din partea tatălui meu la începutul copilăriei, am dezvoltat un model de viaţă prin care încercam să obţin aprobarea şi susţinerea bărbaţilor. Nu eram eu însumi; eram aşa cum credeam că alţii, în special bărbaţii, vroiau să fiu. Aceasta nu era precum cuvintele „robul tuturor” (1 Corinteni 9:19) ale lui Pavel, care proveneau din tărie; la mine provenea din slăbiciune.

Pe de altă parte, persoana mea interioară era destul de diferită. În interior eram neîndurător în a mă sluji pe mine însumi şi în a mă proteja. Mă foloseam de oameni, uneori chiar în mod conştient şi cinic. Eram temător faţă de bărbaţi, laş, aproape total incapabil să confrunt şi să provoc alţi bărbaţi. În exterior eram un „băiat bun”, mai târziu „un tip bun”. În interior – tremur din cauza întunericului şi urâţeniei care era acolo. Pe scurt, îmi lipsea caracterul.

Se poate schimba o astfel de persoană? Este caracterul – caracterul creştin – ceva ce se poate dezvolta la maturitate, dacă nu a fost parte a creşterii? Da, sunt sigur că se poate, odată ce devenim o făptură nouă; odată ce suntem născuţi din nou. Am văzut-o întâmplându-li-se multor bărbaţi; am trăit şi eu aceasta.

Pentru cei mai mulţi oameni, convertirea este începutul schimbării. Ajungând dintr-odată în contact cu Adevărul real şi cu Puterea reală, începem să avem parte de o schimbare reală, chiar de o schimbare fundamentală ca aceasta. Dar dezvoltarea caracterului creştin este un proces lent şi dureros.

Primul pas, într-o astfel de dezvoltare, este să acceptăm convingerile, valorile şi priorităţile care sunt de bază pentru caracterul creştin. Aceasta este partea uşoară. Cuvântul lui Dumnezeu şi viaţa noastră în trupul lui Cristos vor fi învăţătorii noştri competenţi. Ne ajută dacă, în mod conştient şi foarte specific, identificăm convingerile care trebuie să ne conducă viaţa, ca bărbaţi creştini. Foarte probabil, vom identifica convingerile cu mult înainte să existe vreo şansă să trăim conform lor. Aş sugera chiar să scriem convingerile care credem că ar trebui să ne guverneze caracterul. Priveşte la alţi bărbaţi creştini, la bărbaţi din istoria biblică, la Isus Însuşi, ca modele. Ce convingeri le-au condus vieţile?

Apoi vine partea dificilă, când căutăm să ne trăim viaţa conform convingerilor. O putem face numai dacă lăsăm ca viaţa să ne fie lovită pe nicovala experienţei zilnice. În situaţiile neînsemnate, zilnice, alegem să vorbim şi să acţionăm conform convingerilor. Riscăm să ofensăm. Riscăm să fim respinşi. Facem paşi mici, provocând şi confruntând. Facem câte un pas pe rând, începem să vorbim şi să acţionăm potrivit cu convingerile noastre. Nu ne confruntăm doar cu probleme homosexuale. În clădirea caracterului, pentru victoria deplină, caracterul va fi central. Ne confruntăm cu toată viaţa noastră.

Există totuşi o latură homosexuală specială a procesului. Fanteziile, cinismul, amărăciunea dinăuntrul nostru, care nu se potrivesc cu omul nou, sunt aduse zilnic la cruce. Ne pocăim regulat de închinarea la idolul aprobării unui alt bărbat.

Procesul va fi ca ieşirea din copilărie şi trecerea prin tabăra de antrenament pentru recruţi. Cu toate acestea, nu vom avea un tată în carne şi oase care să ne îndrume sau un sergent de instrucţie, braţul puternic şi ferm care să ne forţeze să trecem prin proces. Învăţătorul nostru va fi Tatăl ceresc, iar puterea care ne va conduce prin proces va fi puterea Duhului Său Sfânt – când Îi vom permite. Procesul va reuşi numai dacă Îl vrem pe Dumnezeu mai mult decât vrem să evităm durerea pe care o aduce schimbarea. Dar procesul va reuşi, pentru că vorbim despre „puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20).

În Marele divorţ de C. S. Lewis, oamenii care vin din iad în cerul aflat la mare distanţă de el, sunt descrişi ca fantome, fiind transparenţi, dar în acelaşi timp aproape uleioşi. Aşa erau unii dintre noi. Dar prin puterea lui Isus Cristos, devenim bărbaţi tari, care trăiesc potrivit cu gândurile şi faptele lor, bărbaţi cu caracter creştin.

Să hotărâm ce convingeri trebuie să ne conducă vieţile şi caracterul, vom reuşi destul de repede. Dezvoltarea abilităţii de a ne trăi vieţile conform convingerilor are nevoie de braţul şi călăuzirea Tatălui. Tatăl nostru ceresc vrea să joace acest rol în viaţa noastră. Ce tată vrea un fiu care nu face decât răul? Nu, bucuria unui tată vine când îşi vede fiul ajungând la plinătatea potenţialului său. Aşa este şi cu Tatăl nostru ceresc. Cu siguranţă, bucuria Lui vine când devenim bărbaţi creştini maturi şi evlavioşi, care au din belşug caracteristicile care imprimă cu adevărat în noi imaginea Lui Însuşi. El este cel mai bun tată posibil. El va face ca acest lucru să fie posibil.

„Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti.” (2 Petru 1:3-4)

[Alan Medinger, Healing and Growth: Homosexuality and Christian Character. Copyright © Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Alan Medinger

Alan Medinger

Mulţi homosexuali şi lesbiene ar spune că homosexualitatea reprezintă mai mult decât comportamentul sexual sau atracţiile romantice şi sexuale; ea atinge chiar identitatea unei persoane. „Gay pride” [mândria de a fi homosexual, n. trad.] nu este mândrie pentru un anumit tip de comportament sexual sau pentru atracţiile faţă de persoanele de acelaşi sex; ea are de-a face cu întreaga identitate a unui homosexual sau lesbiene.

Acestea sunt concepţii valide, deoarece homosexualitatea înseamnă mai mult decât activitate sexuală. Ea cuprinde ce simte o persoană faţă de sine (identitatea sa) şi modul în care o persoană se raportează la bărbaţi şi femei (atracţiile sale).

Rezultă că atunci când vorbim despre vindecare pentru homosexuali, vorbim despre schimbări în comportament, în identitate şi în atracţii. De fapt, aş defini vindecarea pentru homosexuali ca procesul care are loc când o persoană se schimbă semnificativ de la a fi homosexual la a fi heterosexual, în comportament, în identitate şi în atracţii.

Care sunt schimbările? Sunt ele atât de complete şi de radicale, încât noua stare a individului nu are reminiscenţe ale fostei homosexualităţi? Devenim exact ca oricine altcineva? Acesta este scopul multor oameni care vin la misiunea noastră. Sau este schimbarea mai mult ca cea a unui participant la programul în 12 paşi, care continuă să fie dependent, dar a dobândit control asupra comportamentului?

Este o întrebare importantă; una dintre cele mai importante la care trebuie să răspundă misiunea noastră. Să exagerăm afirmaţiile despre schimbare ar fi necinstit şi, prin urmare, ar însemna să-L dezonorăm pe Domnul. Şi, pe lângă aceasta, promisiunile exagerate îl vor conduce, în cele din urmă, pe cel care se luptă cu homosexualitatea, la deziluzie şi disperare. Pe de altă parte, înţelegând situaţia în care ne aflăm, nu reuşim să ne fixăm scopuri şi să oferim speranţă, elemente importante în procesul de vindecare.

Împotrivindu-ne dificultăţilor, le datorăm celor care vin la noi pentru ajutor (şi celor care ne adresează o provocare) cea mai sinceră şi mai exactă descriere a vindecării pe care o putem oferi. Este ceea ce voi încerca să fac aici.

Când vin prima oară la noi, cei mai mulţi bărbaţi vor să fie întocmai ca ceilalţi bărbaţi; adică vor să schimbe pofta homosexuală cu pofta heterosexuală. Chiar de aici creştinul vede că ceva este greşit. Dumnezeu ne-a făcut să avem atracţii sexuale, dar numeşte pofta păcat. Este puţin probabil ca vindecarea lui Dumnezeu să implice schimbarea unui păcat cu altul. Când privim la „heterosexualitatea normală” ca model al nostru, ajungem repede la concluzia că şi heterosexualitatea operează sub efectele căderii. Este un adevăr simplu că toată sexualitatea, ca şi toată creaţia, a fost atinsă şi pătată de păcat. Ce va face atunci Dumnezeu cu bărbatul care caută să învingă homosexualitatea şi să devină heterosexual?

Multe femei vin la noi vrând să găsească eliberare de un comportament sexual imoral sau de dependenţele distructive, dar nu vor să se îndrepte către relaţii sănătoase cu bărbaţii. Pentru ele, definiţia ascultării este „să nu fac”, dar nu include „să devin”. Cum Se va ocupa Dumnezeu de o astfel de femeie, când ea caută vindecarea?

Cred că aceste gânduri ne conduc la adevărata întrebare pe care trebuie să ne-o punem: Cum ar fi fost sexualitatea noastră fără păcat? Desigur, niciunul dintre noi nu poate răspunde pe deplin la această întrebare, dar cunoscând principiile planului lui Dumnezeu, să încercăm să ne imaginăm sexualitatea fără păcat. Şi într-adevăr, este lucrul cel mai plăcut de imaginat.

Cred că dacă nu ar fi fost niciodată păcat, în planul original al lui Dumnezeu pentru sexualitatea noastră, dorinţa sexuală ar fi fost inseparabilă de tipul special de dragoste romantică, pe care Dumnezeu doreşte ca un bărbat să o aibă pentru o femeie. Cred că dragostea lui Adam pentru Eva ar fi condus în mod natural la dorinţa de a se uni sexual cu ea şi cred că dorinţa lui sexuală ar fi fost numai pentru Eva. Posibil, după ce lumea ar fi fost populată, Adam ar fi admirat frumuseţea tinerei doamne din grădina de alături, dar cred că admiraţia lui ar fi fost întru totul estetică, iar gândul de a avea sex cu cineva cu care nu a fost unit într-o relaţie sacră de dedicare permanentă, nu i-ar fi trecut prin minte. Nu este un gând minunat? Ar fi fost ceva foarte similar cu atitudinea unei femei împlinite şi cu o gândire limpede; o femeie care nu concepe actul sexual fără dragoste şi fără o preocupare sinceră pentru celălalt. Unul dintre efectele căderii asupra bărbaţilor pare să fi fost separarea dorinţei sexuale de restul persoanei. Cei mai mulţi bărbaţi se pot bucura de sex în absenţa oricărei relaţii. Prin urmare, bărbaţii îşi vor asuma un risc mare pentru câteva minute de sex cu o prostituată sau pentru o scurtă întâlnire homosexuală în parc. Dorinţa sexuală a bărbatului pare să aibă o energie şi o putere în sine, separat de ceea ce alcătuieşte restul bărbatului.

Un al doilea mod în care sexualitatea este posibil să fi fost distorsionată de cădere la bărbat, este că atunci când identitatea sa a fost afectată de păcat – păcatul lui şi al altora – a căutat să folosească sexul pentru alte scopuri decât cel pentru care a fost creat. Astfel, bărbatul pasionat de femei îşi sporeşte sentimentul masculinităţii seducând câte femei poate. Bărbatul care s-a simţit controlat în mod nejustificat de femei, se răzbună sexual pe femei. Cel respins caută afirmare prin faptul că altcineva arată dorinţă sexuală faţă de el. În loc să fie o expresie a dragostei, sexul devine un mijloc de hrănire a eului, un mod de împlinire a nevoilor emoţionale sau psihologice proprii.

Poate că din cauza sexualităţii căzute a bărbatului, a tendinţei lui de a căuta plăcere sexuală sau eliberare fără nicio preocupare faţă de obiectul eliberării, blestemul femeii din Geneza o leagă de relaţia cu bărbaţii. O femeie are nevoie de un bărbat, dar puterea lui mai mare şi dorinţa lui sexuală puternică şi adesea schimbătoare, o fac întotdeauna vulnerabilă la a fi folosită sau abuzată. Rănirea în relaţia cu bărbaţii este o cauză obişnuită a lesbianismului.

Dacă Dumnezeu vindecă o persoană în domeniul sexualităţii, nu o va conduce în direcţia planului Său original? Este ceea ce se întâmplă în vindecarea homosexualilor. În fiecare dintre domeniile discutate mai înainte – comportament, identitate şi atracţii – Îl vedem pe Dumnezeu conducându-ne departe de zdrobirea noastră, nu la o heterosexualitate căzută, ci la planul Său original pentru noi ca fiinţe sexuale.

Comportamentul. În ceea ce priveşte comportamentul, mulţi (în special bărbaţi) dintre cei care vin la noi sunt stăpâniţi de o dorinţă impetuoasă sau sunt dependenţi în comportamentul sexual. De multe ori îi aduce la noi în primul rând durerea de a trăi o viaţă scăpată de sub control. (Totuşi, nu înseamnă că avem o proporţie neobişnuită de dependenţi de sex; bărbatul homosexual obişnuit este de multe, multe ori mai promiscuu decât bărbatul heterosexual obişnuit.) Lipsa de stăpânire are loc în întreţinerea de relaţii sexuale cu alţii, în dependenţa de pornografie sau în masturbarea incontrolabilă. Pentru unii, victoria vine printr-un proces de tipul Programului în 12 paşi: recunoscând neajutorarea şi predând problema lui Dumnezeu. Adesea, legătura este zdrobită când persoana descoperă nevoile adânci care alimentează dorinţa nestăpânită. De exemplu, mulţi bărbaţi, lipsindu-le sentimentul propriei masculinităţi, caută masculinitatea în altcineva. Cunoscând adevărata nevoie şi progresând în domeniul rezolvării deficienţei, puterea dorinţei nestăpânite este deseori zdrobită. În ceea ce priveşte vindecarea în domeniul comportamentului homosexual, după doisprezece ani într-o misiune pentru homosexuali şi după ce am avut de-a face cu sute de bărbaţi şi femei care au ieşit din homosexualitate, sunt încrezător în a asigura pe oricine vine la noi că dacă îşi predă viaţa şi sexualitatea lui Isus, poate, în timp, să experimenteze o victorie totală asupra activităţii homosexuale cu alţii şi asupra pornografiei. În ceea ce priveşte fanteziile sexuale şi masturbarea, toţi par să experimenteze un progres semnificativ. Pentru câţiva, aceasta se apropie de un progres total, dar cred că C. S. Lewis a exprimat un mare adevăr când a spus că o castitate perfectă, ca şi caritatea perfectă, este ceva ce cei mai mulţi dintre noi nu vom experimenta în viaţa aceasta.

Identitatea. În ceea ce priveşte vindecarea în domeniul identităţii, nu vorbim numai despre renunţarea la identitatea care spune: „Sunt homosexual.” Aceasta reprezintă doar o mică parte din vindecare. Mai important, vindecarea implică o acceptare confortabilă a masculinităţii sau feminităţii proprii. Începem să simţim corect despre noi înşine ca bărbaţi sau femei şi ne bucurăm în masculinitatea sau feminitatea noastră. Pentru bărbaţi, este un proces destul de lung, pentru că trebuie să treacă printr-o parte a procesului de dezvoltare pe care l-au evitat ca băieţi. Înainte să-şi accepte masculinitatea, trebuie ca ea să se dezvolte. Pentru femei, înseamnă o vindecare adevărată, care le permite să pună deoparte părerile negative despre ce înseamnă să fii femeie sau care le eliberează de temerile care le‑au făcut să nu vrea să fie femei, îndeosebi în relaţia cu bărbaţii. Ce proces de eliberare! Şi el merge mână în mână cu victoria asupra comportamentului. Când o persoană ajunge să se simtă confortabil atât cu bărbaţii, cât şi cu femeile, când cineva se simte egal cu alţi bărbaţi şi cu alte femei şi liber să se raporteze la femei ca bărbat sau liberă să se raporteze la bărbaţi ca femeie, nevoia excesivă păleşte. Un bărbat sau o femeie care este cu adevărat sănătos sau sănătoasă în identitatea sa sexuală pare să fie puţin conştient sau conştientă de masculinitatea sau feminitatea sa. Cei care ies din homosexualitate pot ajunge în acest punct şi ce bucurie este aceasta!

Atracţiile. În sfârşit, ajungem la atracţii. Pentru mulţi, este cel mai important lucru. Dacă cineva care iese din homosexualitate mai simte atracţii faţă de persoanele de acelaşi sex sau dacă nu este „excitat” în general de sexul opus, atunci nu este vindecat. Comunitatea homosexuală declară că dacă admitem orice atracţii faţă de persoanele de acelaşi sex, atunci pur şi simplu „reprimăm”. Creştinii conservatori sunt dezamăgiţi şi pun la îndoială întregul proces, dacă nu declarăm că ne-am vindecat „total”. Pentru a mă adresa acestei laturi a vindecării, îţi cer să ne întoarcem la ceea ce am spus despre heterosexualitatea căzută. Ceea ce experimentăm în vindecarea homosexualilor nu este o mişcare înspre o heterosexualitate căzută, ci o mişcare mai aproape de ceea ce a dorit Dumnezeu pentru noi de la început. Nu trecem de la ani de luptă pentru a nu ne uita la Playgirl, la lupta de a nu cumpăra Playboy. Deşi una este „normală”, iar cealaltă nu, niciuna nu este plăcută lui Dumnezeu.

Observă că vorbim mai degrabă despre vindecare în domeniul atracţiilor, decât în orientare. Înţelegerea motivului acestei distincţii te ajută să pricepi ce înseamnă respectiva parte a vindecării. Dacă am vorbi despre schimbarea în orientare, am descrie un singur proces al schimbării; când treptat devenim mai puţin homosexuali, mai heterosexuali, la fel cum dacă m-aş întoarce, cu cât m-aş îndrepta mai puţin către nord, cu atât m-aş îndrepta mai mult către sud. În vindecarea homosexualilor, nu aşa stau lucrurile. Mai degrabă se întâmplă două lucruri, oarecum independent unul de celălalt. Mai întâi, descoperim că atunci când există vindecare pentru cauzele care se află la baza homosexualităţii, puterea impulsului sexual începe să se diminueze. Când nevoile de dragoste şi afirmare sunt împlinite în mod sănătos, nesexual, când descoperim masculinitatea sau feminitatea în noi înşine, puterea care a alimentat impulsul homosexual se diminuează tot mai mult. În cele din urmă, pentru mulţi, dacă atracţiile faţă de persoanele de acelaşi sex mai există, ele devin doar puţin mai mult decât răspunsuri fizice involuntare, care au fost imprimate în psihicul nostru de ani şi ani de activitate sau fantezie sexuală. Dar chiar şi ele se estompează, dacă nu complet, cel puţin până în punctul în care nu mai sunt un factor major în vieţile noastre.

Cumva în mod independent, deşi venind de obicei după reducerea atracţiilor faţă de cei de acelaşi sex, începe să apară un nou fel de a vedea sexul opus. La început apare doar o nouă apreciere pentru acele lucruri care fac sexul opus diferit de noi. Ca bărbaţi, încep să ne facă plăcere lucrurile care fac o femeie să fie femeie, iar pentru femei, o apreciere şi o încântare similară se dezvoltă faţă de bărbaţi. Apoi, dacă Dumnezeu aduce în calea noastră acel bărbat deosebit sau acea femeie deosebită, găsim că încântarea dobândeşte dimensiuni speciale. Descoperim complementaritatea minunată care există între noi. Împliniţi şi compleţi ca bărbaţi sau femei, suntem liberi să găsim împlinire mai mare în cineva pe care Dumnezeu a hotărât să-l aleagă ca să ne aducă la un alt nivel de împlinire. Suntem încântaţi de acea persoană specială. Încântarea se transformă în dragoste. Dragostea ne face să vrem să fim aproape de persoana respectivă, iar în cele din urmă dorim apropierea dintre doi oameni, care se găseşte numai în unirea într-un singur trup.

Este o aşteptare cu totul realistă pentru creştinul care iese din homosexualitate. Până acum, în misiunea noastră, în fiecare caz în care un bărbat care a ieşit din homosexualitate s-a căsătorit şi a fost deschis şi sincer cu soţia lui cu privire la luptele lui homosexuale, iar amândoi sunt creştini, căsătoria a funcţionat – incluzând o viaţă sexuală împlinită şi binecuvântată.

Deşi aşteptarea noastră în această viaţă nu este perfecţiunea, ne mişcăm în mod clar în direcţia planului lui Dumnezeu pentru noi, ca bărbaţi sau femei.

M-am referit mai întâi la vindecare şi căsătorie, deoarece căsătoria este norma lui Dumnezeu. Evident, mulţi dintre cei care ies din homosexualitate nu se vor căsători. Dumnezeu îi cheamă pe unii la celibat; alţii sunt la o vârstă la care posibilii parteneri de căsătorie creştini sunt rari. Ce înseamnă pentru celibatar vindecarea în domeniul atracţiilor? Am găsit acest lucru exprimat minunat de un frate creştin care este acum la seminar ca să devină preot catolic. A făcut jurământ de celibat şi astfel nu aşteaptă niciodată să se căsătorească sau să aibă contact sexual. Totuşi, când a experimentat vindecarea homosexualităţii lui de către Dumnezeu, a descoperit schimbări semnificative în felul în care se raportează atât la bărbaţi cât şi la femei. În special în prietenia cu femeile, are un sentiment minunat al masculinităţii şi a ceea ce face ca bărbaţii şi femeile să fie diferiţi. Nu trebuie să experimenteze sentimente sexuale, ca să se bucure de grija minunată a lui Dumnezeu în crearea atât a bărbatului, cât şi a femeii.

Poate că este adevărat că o persoană care este vindecată de homosexualitate nu devine „exact ca oricine altcineva”, iar unele vechi reminiscenţe ale trecutului este posibil să rămână. Nu este nevoie să ne cerem iertare pentru aceasta. Ceea ce face Dumnezeu în viaţa unui bărbat sau a unei femei care învinge homosexualitatea este glorios. Puterea păcatului care ne controla este zdrobită, ajungem să acceptăm şi să ne bucurăm de masculinitatea sau feminitatea noastră şi orice oportunitate pentru o viaţă împlinită, din belşug, ca heterosexual – celibatar sau căsătorit – ne este deschisă. Aceasta este vindecarea pentru homosexuali.

[Alan Medinger, Healing for the Homosexual: What Does It Mean? Copyright © Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Dan Hitz

Dan Hitz

Numerele anterioare ale newsletter-ului Reconciliation Ministries a prezentat şi definit diferite modele de rugăciune pentru vindecare, printre care Living Waters, Misiunea de Rugăciune Teofostică, Restaurarea Temeliilor şi Leanne Payne. Articolul de faţă examinează fuziunea dintre spiritualitate şi terapia tradiţională. El aruncă, de asemenea, o privire asupra validităţii ştiinţifice a rugăciunii de vindecare. Deşi s-au făcut relativ puţine cercetări în domeniul rugăciunii, rezultatele sunt foarte încurajatoare.

Relaţia dintre teologie şi terapia tradiţională a fost tumultuoasă încă din epoca lui Freud (Zinnbauer & Pargament, 2000). Autorul a auzit personal numeroşi predicatori fundamentalişti şi penticostali condamnând „relele” psihologiei şi citând versete precum „Uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Cristos Isus” (Filipeni 3:13-14) şi „Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5:17) Versetele respective sunt folosite în mod greşit, pentru a sprijini ideea predicatorului conform căreia creştinii nu ar trebui să-şi petreacă timpul ocupându-se de rănile trecutului, ci, pur şi simplu, ar trebui „să le pună sub sânge şi să-L urmeze pe Isus”. Autorul a fost surprins să audă un vorbitor creştin pe tema adicţia pornografiei, cunoscut pe plan naţional, declarând cu îndrăzneală în timpul seminarului pe care îl ţinea: „Nu te îngrijora de rănile trecutului sau cu privire la declanşatori, află doar ce spune Biblia şi fă acel lucru!” (Gallager, 2001). Deşi este extrem de important ca cei credincioşi să afle ce spune Biblia şi să facă acel lucru, o astfel de înţelegere limitată a puterii de vindecare a lui Dumnezeu întăreşte convingerea falsă a multor creştini, că este ceva în neregulă cu ei din punct de vedere spiritual din cauză că se mai luptă cu rănile trecutului.

Mulţi terapeuţi seculari sunt la fel de intoleranţi cu privire la beneficiile spiritualităţii pentru sănătatea emoţională şi, în mod frecvent, privesc exprimarea religioasă ca „mai legată de patologie decât de sănătate” (Wolf & Stevens, 2001, p. 68). Pe lângă aceasta, psihologia se vede pe ea însăşi ca o entitate ştiinţifică concentrată asupra a ceea ce este „empiric şi observabil” (p. 68). Din punct de vedere istoric, cercetătorii au refuzat să examineze beneficiile sau efectele unor componente care nu pot fi măsurate, calculate sau documentate ştiinţific. Mulţi terapeuţi au parte de bariere operaţionale la includerea spiritualităţii în cadrul terapiei. Wolf şi Stevens fac observaţia că mulţi au percepţia că problemele spirituale ar trebui discutate numai cu liderii religioşi, iar alţii au opinii personale împotriva religiei. Hall ş.a. citează studii care arată că 70% dintre consilierii chestionaţi erau dornici să includă spiritualitatea în sesiunile lor, 78% urmaseră şcoli care nu oferiseră cursuri care să se adreseze problemelor spirituale, iar mulţi credeau că le lipsea instruirea necesară pentru astfel de chestiuni.

Atitudinile comunităţii terapeutice seculare faţă de spiritualitate par să se schimbe. Hall ş.a. (2004) cer o cercetare suplimentară a beneficiilor spiritualităţii asupra sănătăţii mintale şi concluzionează că „dovezile ştiinţifice arată clar că implicarea în religie sau în activităţi religioase poate fi benefică atât pentru sănătatea mintală, cât şi pentru cea fizică” (p. 507). Wolf şi Stevens (2001) observă că instituţiile religioase pot să ofere suport pentru clienţi, partenerii şi familiile lor, oferind, în acelaşi timp, oportunitatea de a avea parte de o legătură apropiată, prin participarea la activităţile spirituale. Zinnbauer şi Pargament (2000) scriu că există un potenţial ridicat ca terapeutul şi clientul să fie în conflict în domeniul spiritualităţii, religiei şi terapiei. Ei arată că terapeuţii care lucrează cu clienţi religioşi trebuie să includă o evaluare a spiritualităţii clientului în procesul de preluare a sa. Ei îi sfătuiesc, de asemenea, pe consilieri să evite funcţionarea în afara domeniului competenţei lor şi să caute instruire adiţională despre religia specifică a clienţilor, când nu sunt familiarizaţi cu ea. Terapeuţii trebuie să fie întru totul informaţi despre propriile lor sisteme de valori şi să caute supervizare şi monitorizare competentă pentru a evita potenţiale conflicte de valori. Este important pentru consilier să menţină o comunicare deschisă cu clientul, pentru ca acesta să accepte metoda de tratament prescrisă.

Este, de asemenea, important pentru creştini să-şi amintească îndemnul din Psalmul 1:1: „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori!” Creştinul ar trebui să caute un terapeut creştin atunci când este posibil. Când nu este posibil, datorită constrângerilor financiare sau altor restricţii, este important să caute un terapeut care să-i respecte sistemul de valori şi să lucreze conform concepţiei sale creştine despre lume. Este important pentru pastori şi pentru creştinii conservatori să-şi amintească faptul că Isus a venit să vindece pe cei cu inima rănită. El este extrem de interesat de sănătatea emoţională a credinciosului. Scriptura îl îndeamnă pe cel din urmă să se dezbrace de omul cel vechi şi să se înnoiască prin Duhul Sfânt în mintea sa. (Efeseni 4:20-24) Nu este un eveniment ce se întâmplă o singură dată, ci un proces care durează toată viaţa. Isaia scrie: „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna.” (Isaia 1:18) Raţionarea implică o conversaţie şi o înţelegere prin care înveţi. Odată cu înţelegerea vine abilitatea sporită de a trăi o viaţă în care lupta omului cu păcatul nu mai este debilitantă, ci se află acum sub stăpânirea sa, prin puterea lui Isus Cristos. Credincioşii trebuie să-şi ţină cu hotărâre picioarele fixate ferm pe Stâncă.

Mai mulţi pionieri ai rugăciunii de vindecare sau ai rugăciunii pentru vindecarea emoţiilor au integrat cu succes psihologia şi spiritualitatea. Printre ei se află John şi Paula Sanford, Francis MacNutt, David Seamonds, Leanne Payne (Garzon & Burkett, 2002) şi Andy Comiskey (1996). Mulţi alţi slujitori ai rugăciunii pentru vindecare folosesc modele aproape identice cu tehnicile terapeutice recunoscute. Ed Smith (1996/2005), care a dezvoltat Misiunea de Rugăciune Teofostică, şi Chester şi Betsy Kylstra (2001), care au înfiinţat misiunea de rugăciune Restaurarea Temeliilor, folosesc modele de rugăciune care oglindesc Terapia Comportamentală Cognitivă. Programul Living Waters al lui Comiskey foloseşte o tehnică similară cu modelul psihodinamic, în care structura familială a clientului, percepţiile personale şi răspunsurile la mediul său de la copilărie la maturitate sunt toate examinate, pentru a aduce vindecare emoţională şi sexuală.

Acestea şi alte misiuni se bazează în mod deosebit pe Scriptură, recunoscând în acelaşi timp valoarea psihologiei, ca studiere ştiinţifică a modului în care gândesc, reacţionează şi se dezvoltă oamenii. Ele recunosc, de asemenea, că oamenii au fost creaţi de Dumnezeu ca fiinţe alcătuite din trup, suflet şi duh. Deşi duhul omului este înnoit imediat la mântuire, mintea (o parte a sufletului, împreună cu voinţa şi emoţiile) este reînnoită de-a lungul vieţii credinciosului, prin procesul sfinţirii. În suflet se află rănile şi golurile care cer vindecare emoţională (Smith, 1996/2005). Această abordare mai echilibrată a vindecării emoţionale şi spirituale le permite creştinilor să înţeleagă de ce continuă să se lupte cu trauma din trecut şi cu simptomele care sunt rezultatul ei, chiar şi după ce mărturisesc o credinţă profundă în Isus Cristos şi urmează cu credincioşie învăţăturile biblice. Vina falsă şi ruşinea amplificată, de care suferă atât de mulţi supravieţuitori creştini, sunt efectiv reduse.

Studiile au confirmat beneficiile pozitive ale includerii spiritualităţii atât asupra sănătăţii fizice, cât şi asupra sănătăţii mintale. Ball (1999) citează studiul lui Benor, care a recenzat 131 de studii asupra „efectelor rugăciunii asupra enzimelor, celulelor, fermenţilor, bacteriilor, plantelor, animalelor şi oamenilor” (p. 5) şi a găsit că 77 de studii au indicat rezultate pozitive. Ball citează, de asemenea, un studiu dublu orb al cardiologului creştin Byrd, care a cercetat efectele rugăciunii asupra a 192 de pacienţi cardiaci, în comparaţie cu grupul de control de 201 pacienţi care nu a beneficiat de rugăciune. Nici pacienţii, nici personalul medical nu ştiau în care grup se aflau pacienţii. Byrd a raportat că cei care au beneficiat de rugăciune au avut parte de o recuperare semnificativ mai bună. Ei au prezentat o probabilitate de 5 ori mai mică de a avea nevoie de antibiotice, de 3 ori mai mică de a dezvolta edem pulmonar şi niciunul nu a necesitat ventilare artificială. 12 pacienţi din grupul de control au necesitat ventilare artificială.

Deşi slujirea prin rugăciune teofostică a atras simultan multe laude şi multe crtitici, Garzon şi Poloma (2005) au remarcat că ea are mult succes. Ei au evaluat 111 răspunsuri la un sondaj distribuit la un seminar de educaţie avansată, la care au participat pastori, slujitori laici şi psihologi. Ei au scris: „Per ansamblu, respondenţii cred că tehnica este foarte eficientă şi au folosit misiunea de rugăciune în tratarea unei largi varietăţi de tulburări, inclusiv unele cu adevărat complexe.” (p. 387) Institutul de Cercetare Creştină (2005) a făcut un studiu aprofundat al slujirii prin rugăciune teofostică, petrecând multe ore în discuţii cu Smith despre metodele lui şi observând sesiunile de slujire prin rugăciune teofostică. După ce au examinat procedura, au dat publicităţii un document de 31 de pagini cu poziţia lor, declarând că Institutul de Cercetare Creştină „nu detectează nimic nebiblic cu privire la teoria de bază şi practica slujirii prin rugăciune teofostică”. (p. 1) Totuşi, ei susţin că au unele rezerve cu privire la „învăţăturile din trecut ale lui Smith despre natura păcatului, sfinţire şi Abuzul Satanic Ritualic”. (p. 1) Institutul de Cercetare Creştină afirmă, de asemenea, că nu susţine învăţătura lui Smith despre lupta spirituală.

Garzon (2006) a rezumat rezultatele cercetării lui Teske, un student doctorand la Universitatea Argosy din Twin Cities, Minnesota, care a făcut 13 studii de cazuri bazate pe consecinţe, ale unor persoane care au beneficiat de slujire prin rugăciune teofostică pentru simptome care includeau anxietatea, depresia şi problemele de ajustare. Zece recipienţi au beneficiat de slujire prin rugăciune teofostică de la terapeuţi licenţiaţi, iar trei, de la slujitori laici. Recipienţii au fost testaţi anterior slujirii prin rugăciune teofostică, la zece ore după slujire, la sfârşitul slujirii prin rugăciune teofostică şi la trei luni după slujirea prin rugăciune. Testele date participanţilor au inclus Lista de Control a Simptomelor 90-R, Scala Bunăstării Spirituale şi Scala Atitudinii Disfuncţionale. Clienţilor li s-a cerut să completeze un inventar de satisfacţie la încheierea slujirii prin rugăciune teofostică. Adiţional, progresul fiecărui client a fost evaluat de un profesionist licenţiat în sănătate mintală care nu utiliza slujirea prin rugăciune teofostică, nici nu cunoştea modelul de tratament folosit asupra participanţilor. Terapeuţii au discutat cu fiecare client o jumătate de oră şi au examinat registrul său clinic. Rezultatele Listei de Control a Simptomelor 90-R au identificat 9 participanţi recuperaţi, 2 în stare îmbunătăţită, 1 fără nicio schimbare şi 1 în stare deteriorată. Punctajele Scalei Atitudinii Disfuncţionale au scăzut, indicând că „convingerile care cauzau depresie” (p. 3) ale participanţilor fuseseră reduse, în timp ce punctajele Scalei Bunăstării Spirituale s-au îmbunătăţit. Toţi cei 13 participanţi au raportat că au avut beneficii prin slujirea prin rugăciune teofostică, iar 11 au raportat că se aflau într-o stare spirituală mai bună datorită experienţei respective. Profesioniştii în sănătate mintală independenţi au raportat că 9 au arătat „foarte multă îmbunătăţire”, în timp ce 2 au arătat „o îmbunătăţire uşoară”. (p. 4) Garzon afirmă că rezultatele au rămas consecvente în cele trei luni care au urmat slujirii prin rugăciune teofostică şi necesită mai multe cercetări care „să folosească designuri experimentale reale”. (p. 4)

Este încurajator că cercetarea ştiinţifică a confirmat ceea ce mulţi dintre noi, cei cărora ne-a folosit slujirea prin rugăciune, am verificat de la sursă – că rugăciunea de vindecare funcţionează. Dacă tu sau cineva cunoscut ţie aveţi nevoie de ajutor, apelează Reconciliation Ministries la 586.739.5114 şi programează o întâlnire pentru slujirea prin rugăciune. Nu mai sta izolat în durerea ta; există fraţi creştini şi surori creştine care sunt gata să-ţi fie alături în drumul pe care îl ai de străbătut.

Referinţe

Ball, T. M. (1999). Prayer for inner healing of memories and deliverance: A primer for churches. Coldwater, Michigan: Free Methodist Church.

Comiskey, A. (1996). Living Waters: Sexual and relational wholeness through Christ. Kansas City, Kansas: Desert Stream Press.

Garzon, F. (2006). Research findings. Extras din www.theophostic.com. New Creation Publishing, Inc.

Garzon, F., & Burkett, L. (2002). Healing of memories: Models, Research, Future Directions. Journal of Psychology and Christianity, 21(4), 42-49.

Garzon, F., & Poloma, M. (2005). Theophostic ministry: Preliminary practitioner survey. Pastoral Psychology, 53(5), 387-396.

Hall, C. R., Dixon, W. A., & Mauzey, E. D. (2004). Spirituality and religion: Implications for counselors. Journal of Counseling and Development, 82(4).

Kylstra, C., & Kylstra, B. (2001). Restoring the foundations: An integrated approach to healing ministry (2nd ed.). Santa Rosa Beach, FL: Proclaiming His Word Publications.

Miller, E. (2005). Position paper PST001: An evaluation of Theophostic prayer ministry. Extras de pe www.equip.org: Christian Research Institute.

Smith, E. M. (2005). Theophostic prayer ministry: Basic seminar manual (3rd ed.). Cambellsville, Kentucky: New Creation Publishing. (Lucrarea iniţială publicată în 1996.)

Wolf, C. T., & Stevens, P. (2001). Integrating religion and spirituality in marriage and family counseling. Counseling and Values, 46(1), 66-75.

Zinnbauer, B. J., & Pargament, K. I. (2000). Working with the sacred: Four approaches to religious and spiritual issues in counseling. Journal of Counseling and Development, 78(2), 162-171.

[Dan Hitz, The Union of Spirituality and Therapy. Copyright © 2006 Reconciliation Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Alan Medinger

Alan Medinger

Jelirea este un proces de recunoaştere a durerii şi regretelor noastre, ca să le putem aduce la Isus. Acest articol se bazează pe ceva ce am scris în jurnalul meu cu câţiva ani în urmă.

„Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!” (Matei 5:4)

Jelim din cauza a ce este pierdut. Poate fi o viaţă – sau un suflet. Poate fi o oportunitate sau un mod de viaţă; poate fi inocenţa. Jelim pentru că am pierdut ceva. Jelirea este diferită de sentimentalism sau compasiune sau milă de sine. Isus a jelit din cauza pierderii multor suflete în Ierusalim. A plâns fiindcă S-a identificat cu Maria şi Marta, în pierderea lui Lazăr.

Compasiunea este potrivită când putem face ceva ca să punem lucrurile în ordine. Jelirea este potrivită când nu putem face nimic, din cauză că viaţa, oportunitatea sau inocenţa sunt deja pierdute; aparţin trecutului. Jelim pentru că nu putem schimba lucrurile. Suntem lipsiţi de ajutor. Neputinţa noastră de a face ceva cu privire la pierdere este un element esenţial al jelirii.

Majoritatea celor care vin la Regeneration au spre 30 de ani sau mai mult. Mulţi dintre ei au trecut de 30 sau 40 de ani. O mare parte din viaţa lor a trecut, iar ei au pierdut timpul, blocaţi într-un comportament şi într-o orientare care a fost pur şi simplu o fundătură. Dezvoltându-se „diferit”, nu au avut parte de bucuriile şi luptele celor de aceeaşi vârstă, în special în relaţiile cu cei de acelaşi sex sau de sex opus.

În timp ce prietenii se căsătoreau, aveau copii şi îşi clădeau un cămin, cel care se lupta cu homosexualitatea fie trăia în izolare emoţională, fie căuta ceea ce, în cele din urmă, avea să descopere că nu satisface niciodată. În special pentru femeile care vin la noi având peste 30 sau 40 de ani, căsătoria este improbabilă. Bărbaţii creştini necăsătoriţi, de vârsta lor, sunt puţini. Mulţi bărbaţi şi multe femei, chiar şi căsătoriţi, sunt la o vârstă când nu mai este posibil să devină părinţi. Anii au fost pierduţi şi nu se poate face nimic pentru a-i recâştiga.

Alte pierderi sunt la fel de dureroase. Poate că părinţii au murit, astfel că oportunitatea de a-i cunoaşte cu adevărat, de a-i iubi şi de a fi iubiţi de ei, s-a dus. Inocenţa poate fi pierdută, fie prin abuz, fie din cauza unui stil de viaţă ales. Pentru unii dintre bărbaţii care apelează la noi, din cauza promiscuităţii sau chiar a unei singure întâlniri sexuale neînţelepte, sănătatea şi perspectiva unei vieţi îndelungate a fost pierdută şi nu se poate face nimic cu privire la aceasta.

Aveam 38 de ani când a început vindecarea mea. Câţi ani pierduţi – ani de robie faţă de un comportament dependent, anii unei căsătorii ca o farsă, ani de izolare emoţională. Jumătate din viaţa mea se dusese şi fusese o viaţă de durere, viciu, izolare şi respingere de sine.

Dar Isus a venit ca să-i salveze pe cei pierduţi şi numai El poate să salveze sufletele pierdute din Ierusalim. El şi numai El îl poate scula pe Lazăr din morţi. El poate să ia eşecurile noastre din trecut şi oportunităţile pe care le-am pierdut şi să le transforme în ceva bun. Poate să restaureze chiar şi inocenţa. El a luat anii mei pierduţi şi i-a transformat în ceva bun, într-o asemenea măsură încât nu-mi pot imagina că aş vrea ca viaţa mea să se fi îndreptat în altă direcţie.

Isus ne-a promis să ne mângâie când jelim. Dar înainte de a privi la mângâierea pe care a promis-o, haideţi să mai privim puţin la jelire.

Jelirea este opusul negării. A jeli înseamnă a fi realist. Toţi trăim într-o lume păcătoasă şi zdrobită, o lume în care durerea şi suferinţa sunt o realitate. Toţi avem lucruri în trecutul nostru pe care le regretăm, lucruri pe care dorim să nu le fi făcut niciodată sau lucruri care dorim să nu ni se fi făcut niciodată – unele dintre ele destul de serioase. Ca şi creştini, suntem ispitiţi să negăm unele dintre ele, în special dacă sunt din categoria celor care ni s-au făcut. Conceptul nostru despre iertare, dorinţa de a evita mila de sine, ne fac să încercăm să ascundem evenimentele sau relaţiile dureroase cu care trebuie să ne confruntăm. Jelirea este procesul de recunoaştere a durerii şi regretelor noastre, pentru a le aduce la Isus. Neagă durerile şi regretele – dă greş în a jeli – şi poate că nu vei primi niciodată mângâiere sau vindecare.

Eclesiastul ne spune (Cap. 3:4) că este un timp pentru a jeli. Un prieten drag al nostru şi-a pierdut nu de mult soţia. Fuseseră căsătoriţi mai bine de cincizeci de ani şi, deşi înainta în vârstă, era o femeie puternică şi plină de viaţă. Nimeni, inclusiv prietenul meu, nu credea că va pleca înaintea soţului ei. Pierderea a fost îngrozitoare. Nu cunosc niciun bărbat care să fi fost mai devotat soţiei lui. Este interesant de văzut cum s-a confruntat prietenul nostru cu pierderea lui. Numai acum, nouă luni mai târziu, a ajuns la jelirea deplină. La început pierderea era atât de mare, încât nu era încă timpul să jelească. În multe feluri lăsa să se creadă că ea încă era cu el. Avuseseră momentele lor liniştite cu Domnul împreună, iar după moartea ei, el continua să-i vorbească în timpul momentelor de linişte. Totuşi, acum, la fiecare eveniment la care scumpa lui soţie ar fi fost prezentă, plânge. A venit timpul să se confrunte mai deplin cu pierderea şi să plângă.

Este un timp şi pentru a nu jeli. Jelirea nu este niciodată o stare perpetuă. Aceasta nu înseamnă absenţa oricărei dureri sau întristări, ci că durerea şi întristarea au fost pe deplin recunoscute şi aşezate la picioarele lui Isus.

„Dar dacă…” este strigătul celui care nu renunţă la durerile şi regretele trecutului. „Dar dacă” nu duce nicăieri. „Dar dacă” înseamnă negarea realităţii. Când jelim, recunoaştem pe deplin ce s-a întâmplat, ca să aducem acel lucru la Domnul. A plânge: „Dar dacă…” înseamnă a trăi într-o lume care nu a existat niciodată, a ne imagina că nu am fi pierdut niciodată acel lucru care ar fi fost atât de preţios. Jelirea începe să renunţe la durere. „Dar dacă” menţine vie învinuirea de sine şi a altora. Nu confunda adevărata jelire cu „Dar dacă”.

În ce constă mângâierea care ne este promisă nouă, celor care jelim?

Când am pierdut pe cineva drag, mângâierea va veni cel mai probabil prin alinarea durerii. Pentru că avem capacitatea de a iubi, să credem că vom înceta complet să simţim pierderea cuiva drag, în special a cuiva care a fost luat de lângă noi de o moarte prematură, ar fi neînţelept. Dar timpul şi procesul de a fi cu Domnul în jelire, diminuează durerea, aşa cum am văzut toţi la prietenii noştri creştini. Durerea se poate diminua chiar într-o asemenea măsură încât adevărata bucurie revine.

Mângâierea vine în forma unei restaurări, ca în promisiunea lui Dumnezeu faţă de poporul Israel în Ioel 2:25: „Vă voi răsplăti astfel anii pe care i-au mâncat lăcustele.” Pentru Iov, mângâierea a venit cu restaurarea, pentru că i s-au dat alţi copii, alte pământuri şi alte vite. De multe ori, ce ni se dă la restaurare este mult mai bun decât ce am pierdut. Mie Dumnezeu mi-a restaurat căsătoria şi a făcut-o mult mai bună decât aş fi putut visa vreodată că poate fi o căsătorie. Masculinitatea pe care o simt în mine astăzi, este probabil o sursă mai mare de bucurie decât cea mai mare parte a experienţei mele cu bărbaţii.

Sau mângâierea vine în forma compensaţiei. Este clasica promisiune: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele…” (Romani 8:28). Dumnezeu ia ce am pierdut sau lucrul pentru care am simţit o durere sau o pierdere atât de mare şi foloseşte acel ceva spre bine. Aceia dintre noi care am ieşit din homosexualitate şi cărora ni s-a dat o misiune pentru cei care caută o astfel de eliberare, am primit mult mai mult decât am pierdut în anii noştri de început. Cel care a trecut pe lângă anii de căsătorie sau copii, trăind în homosexualitate, găseşte o mare mângâiere în oportunităţile de a sluji şi în libertatea de a sluji, care apar în viaţa unui celibatar sau a unui cuplu fără copii. Pierderea tot este recunoscută, dar jelirea pierderii ne face să fim deschişi pentru viaţa nouă pe care o promite Dumnezeu.

Este ceva ce trebuie să jeleşti? Oportunităţi pierdute? Inocenţă pierdută? Ani pierduţi? Examinează-ţi viaţa. Poate eşecul tău de a jeli pierderea a fost ceea ce a împiedicat vindecarea. Examinează-ţi în rugăciune viaţa în această privinţă. Dacă Duhul Sfânt îţi arată că este timpul să jeleşti, fă-o. Vino înaintea lui Isus şi plânge ce este pierdut. Simte durerea… pe care El ţi-o va alina. Recunoaşte că nu poţi face nimic cu privire la pierdere. Nu o poţi anula. Regretele nu duc la nimic. Aşează durerea şi pierderea la picioarele Lui şi dă-I voie să-ţi slujească. Îngăduie-I să te mângâie. Lasă-L să-ţi întindă mâna ca să te ridici şi să-ţi continui viaţa. Sunt atâtea moduri în care El vrea să te binecuvânteze!

[Alan Medinger, A Time for Mourning. Copyright © 1994 Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]