de Alan  Medinger

Alan Medinger

Cei care lucrează cu copiii care au fost molestaţi sexual sau cu familiile lor, ştiu că, de multe ori, modul în care părinţii reacţionează la molestare va hotărî cum reacţionează copilul la ea. Dacă un băiat este pipăit puţin în autobuz, iar părinţii se poartă ca şi cum s-a întâmplat cel mai rău lucru din lume şi îl duc repede la un terapeut, este probabil ca băiatul să creadă că a fost puternic afectat; iar aceasta ar putea să aibă consecinţe severe pentru el în anii care vor veni. Pe de altă parte, dacă tatăl băiatului spune: „Există astfel de perverşi printre noi. Dacă se întâmplă din nou, ori îi spui şoferului, ori pleci de lângă el”, este posibil ca episodul să nu aibă consecinţe prea mari.

Cei mai mulţi copii folosesc aluziile părinţilor cu privire la felul în care ar trebui să reacţioneze în tot felul de situaţii. Am auzit recent un adult, întrebând o copilă al cărei tată îşi părăsise familia: „Eşti supărată pe tatăl tău?” M-au trecut fiorii, fiindcă eram sigur că acel copil a interpretat aceasta drept: „Ar trebui să fii supărată pe tatăl tău.” Dacă nu fusese supărată înainte, se poate foarte bine să fi fost, după ce i-a fost dată sugestia.

Copiii răspund astfel pentru că mesajul este transmis de o imagine a autorităţii – de obicei de un părinte. Aceeaşi reacţie, dacă ar veni de la un tovarăş de aceeaşi vârstă, nu ar influenţa la fel de mult copilul.

Cred că tu şi cu mine suntem vulnerabili la acelaşi gen de influenţă. Cei mai mulţi dintre noi nu avem părinţi care să ne spună cum să reacţionăm în situaţii dificile sau, dacă avem, nu le mai acordăm autoritatea pe care le-o dădeam când eram copii. Totuşi, avem alte autorităţi care pot să ne influenţeze puternic, fără să fim de acord în mod conştient.

Acele autorităţi sunt oamenii pe care îi privim ca experţi în comportamentul uman: psihologi, psihiatri, sociologi, lucrători sociali etc. Pentru scopurile articolului, îi vom numi pe toţi „experţi”. Ei nu ne spun neapărat cum ar trebui să răspundem la evenimentele ultimei săptămâni, ci mai degrabă la ce s-a întâmplat să ne influenţeze cu zece sau douăzeci de ani în urmă.

Înţelegerea pe care o aduc experţii este adesea de o importanţă extraordinară. Elizabeth Moberly este un psiholog cercetător, iar explicaţia ei despre originile homosexualităţii descrise în cartea sa Homosexualitatea: O nouă etică creştină, a ajutat nenumăraţi oameni care au apelat la misiunile noastre. Nu o singură dată am văzut un bărbat de 30 de ani sau mai în vârstă, începând să plângă când i-am descris teoriile dr. Moberly. El s-a identificat complet cu „detaşarea defensivă”, cu „ambivalenţa faţă de persoanele de acelaşi sex” şi cu imaginea pe care o zugrăveşte ea, arătând cum homosexualitatea este un impuls de a suplini deficienţele tatălui. Dintr-odată a înţeles de ce era cum era şi a ştiut intuitiv că acea înţelegere a deschis uşa spre vindecare.

Dumnezeu ne-a dat minţi care sunt curioase. Suntem instinctiv curioşi cum funcţionează lucrurile – cum funcţionăm noi. Sunt sigur că dorinţa de a înţelege ne-a fost dată intenţionat de Dumnezeu, pentru a fi folosită în administrarea creaţiei Sale. Este un lucru bun. Dar dorinţa de a înţelege, ca multe alte daruri, poate să ne facă să dăm de necaz, mai ales dacă acordăm prea multă autoritate experţilor care încearcă să explice comportamentul nostru. Văd aceasta întâmplându-se iar şi iar în misiune, când cineva ia o teorie psihologică actuală şi îşi reinterpretează trecutul pentru a fi în acord cu ea. „Dr. Cutare spune că X cauzează Y. Eu am Y; prin urmare, trebuie să mi se fi întâmplat X.”

Cele mai extreme exemple ale acestui lucru se găsesc în „restaurarea amintirilor reprimate”, prin care o persoană îşi „aminteşte” uneori ceva ce nu i s-a întâmplat niciodată în trecut. I se spune că evenimentul a fost atât de traumatic, încât l-a reprimat în toţi acei ani; iar acum, este adus la suprafaţă prin sugestia consilierului. Dar aceasta începe să fie ceva mai puţin obişnuit şi nu de asta doresc să mă ocup aici.

Vreau să mă refer la un lucru care se întâmplă destul de des. Cineva ia un eveniment din trecut care i s-a întâmplat cu adevărat şi îl reinterpretează în lumina teoriilor psihologice sau comportamentale actuale. Îngăduiţi-mi să ilustrez cum s-ar fi putut face aceasta, cu un exemplu din viaţa mea.

Tatăl meu se juca deseori cu mingea cu fratele meu, Pete; dar nu s-a jucat niciodată cu mingea cu mine. Este un fapt. Acum aş putea cu uşurinţă să îl interpretez ca însemnând că tatăl meu îl prefera pe fratele meu mai dezvoltat fizic, mai atletic, mai mult decât pe mine. Pete se potrivea mai bine cu idealul tatălui meu pentru un băiat, decât mine; deci tatăl meu l‑a acceptat pe Pete şi m-a respins pe mine. Interpretarea are sens întru totul, în lumina faptului că eu am devenit homosexual, iar fratele meu nu; şi corespunde înţelegerii noastre că o primă cauză a homosexualităţii este respingerea din partea tatălui.

Singura problemă este că, atât cât pot să-mi dau seama, este total incorectă. Tatăl meu m-a rugat de multe ori să joc mingea cu el, iar eu l-am refuzat întotdeauna. Nu m-a obligat niciodată, ceea ce ar reflecta pasivitatea lui; dar nici nu m-a respins. Dacă aş fi ajuns să cred că tatăl meu m-a respins în mod clar, sunt sigur că mai mult aş fi complicat, decât aş fi ajutat procesul de vindecare.

Iată câteva moduri prin care am văzut că aplicarea teoriilor psihologice în evenimentele trecute are efecte negative. Ne acordăm statutul de victime. Dorinţa de a fi victime este de fapt ceea ce îi conduce pe unii oameni să facă, plini de entuziasm, ca teoria să se potrivească situaţiei lor. Concentrându-ne asupra a ceea ce ni s-a făcut, renunţăm la responsabilitatea pe care o avem pentru păcatele noastre şi o punem asupra altora. Dacă suntem supăraţi, folosim aceasta pentru a ne justifica mânia continuă. Sau dacă tindem să judecăm, aplicându-ne teoriile psihologice, ne simţim foarte justificaţi judecând alţi oameni. Dacă ne concentrăm asupra a ceea ce au făcut părinţii noştri, sfârşim rănindu-i pe nedrept sau afectând grav relaţia prezentă cu ei. Putem crea de fapt o „mamă sufocantă” sau un „tată absent emoţional” acolo unde nu a fost cazul. Putem transforma un episod de explorare sexuală reciprocă cu un băiat puţin mai mare, care ne era vecin, într-un caz de abuz sexual din partea unui adult.

Poate că ne amintim un eveniment de la începutul vieţii noastre, cu perfectă acurateţe, dar nu ne amintim la fel de clar reacţia noastră de atunci la el. Un motiv este că uităm ce abilitate uimitoare au copiii de a accepta simplu lucrurile. Lumea lor este adesea destul de îngustă încât, mai des decât ne-am aştepta, ei nu ştiu că situaţia din viaţa lor nu este aşa cum ar trebui. Mama şi tata strigă unul la altul mult, dar asta este tot ce ştiu copiii; deci, dacă nu este ceva prea violent sau vicios, ajung să creadă că aşa se poartă părinţii. Cu toate acestea, mai târziu, venind în contact cu teoriile experţilor, pot să ataşeze acelor amintiri ficţiunea că pe vremea aceea au fost „devastaţi”.

Nu cred că orice copil care creşte în sărăcia cumplită din Bangladesh este îngrozitor de traumatizat emoţional de sărăcie. Sunt sigur că mulţi dintre ei o acceptă pur şi simplu ca parte a vieţii. Ei nu ştiu că viaţa ar trebui să fie diferită.

În sfârşit, faptul de a acorda teoriilor actuale o importanţă pe care nu o au în trecutul vieţii noastre, ne-ar putea face să ne înşelăm total. Teoria actuală s-ar putea să nu fie foarte precisă sau, dacă este, să nu se aplice situaţiei noastre. Ne-am putea trezi investind o mare cantitate de energie emoţională în ceva ce nu merită efortul. Aşa ar fi putut sta lucrurile cu mine, dacă aş fi presupus că tatăl meu m-a respins în mod clar.

Ce ar trebui să facem atunci cu privire la examinarea trecutului nostru, să nu o facem deloc? Nu, sigur că nu. De multe ori trecutul ne dă indicii care ne vor ajuta să găsim vindecarea şi creşterea care ne-au ocolit atâţia ani. Ar trebui să privim în trecut, dar să o facem cu precauţie şi cu rugăciune. Iată câteva gânduri care ar fi de ajutor:

1. Fă-o cu o anumită măsură de smerenie! Nu lua teoria cuiva şi trecutul tău şi nu te gândi că ai înţeles totul despre tine. Suntem creaturi uimitor de complexe. Priveşte orice teorie, în special cele care sunt nou apărute, cu un scepticism sănătos. Descopăr că cei care inventează asemenea teorii de obicei exagerează aplicabilitatea lor – spunând uneori că teoria lor include pe oricine care are un anumit tip de problemă. Lucrurile stau rareori aşa.
2. Caută ca soluţiile spirituale să reiasă din felul în care interpretezi trecutul! Dacă înţelegerea la care ai ajuns nu te conduce la (a) pocăinţa de păcatele tale mai profunde, (b) iertarea celor care te-au rănit cu adevărat, (c) o relaţie mai apropiată, mai intimă cu Domnul sau un comportament semnificativ schimbat, atunci începe să cauţi altundeva răspunsurile.
3. Nu zăbovi prea mult în trecut! Faptul că rămânem prea mult în trecut face din noi victime şi începe să ne ofere o justificare subtilă pentru comportamentul păcătos. Trecutul poate fi locul care alimentează mila de sine.

Isus de-abia dacă a adus în discuţie trecutul cuiva, când i-a slujit. Femeia de la fântână este singura care îmi vine în minte. Iar mesajul Scripturii este clar: trebuie să ne concentrăm asupra zilei de azi. Astăzi este singura zi în care ne putem pocăi, putem ierta, putem respinge vechile minciuni, putem lua decizii noi. Pocăieşte-te, apoi iartă, respinge vechile minciuni, ia noile decizii necesare şi continuă-ţi viaţa.

[Alan Medinger, Reading Too Much into the Past. Copyright © 2000 Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Dan Hitz

Dan Hitz

„Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Cristos. Cel ce v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta.” 1 Tesaloniceni 5:23-24

Dumnezeu ne-a creat ca fiinţe formate din trei părţi – duh, suflet şi trup. În lupta cu pornografia trebuie să luptăm pe fiecare front cu arme diferite. Acest articol te va ajuta să recunoşti câteva provocări cu care este posibil să te confrunţi când ieşi din dependenţa de pornografie şi intri în voia lui Dumnezeu.

Lupta duhului

„S-a sfârşit!” Aceste trei cuvinte pline de putere au fost rostite de Isus Cristos când a murit pe cruce. Trei cuvinte puternice, care ne dau biruinţă în domeniul duhului, în momentul în care Îi cerem lui Isus Cristos să fie Mântuitorul nostru. 2 Corinteni 5:17 spune: „Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” Duhul nostru este acum viu în Cristos, care ne-a dat biruinţă peste toate forţele demonice care vin împotriva noastră. Ne putem asuma autoritatea în Numele lui Isus şi putem să stăm împotriva forţelor duşmanului. S-a sfârşit! Totuşi, ne-am expus inima la anumite lucruri care au creat uşi deschise în sufletul nostru – în mintea, voinţa şi emoţiile noastre – unde duşmanul ne poate hărţui şi înşela. Veţi citi mai multe despre aceasta în secţiunea despre întărituri.

Lupta sufletului

Cei mai mulţi creştini cunosc lucrurile de bază despre lupta cu păcatul în domeniul voinţei (parte a sufletului nostru). Ştim că atunci când petrecem timp cu Domnul, citind Biblia şi în rugăciune, suntem mai puternici în lupta cu ispitele care vin. Ştim, de asemenea, că învingerea păcatului implică graniţe personale, monitorizare şi hotărârea de a ne îndrepta privirea şi gândurile în direcţia potrivită. Să ştii este un lucru – să faci este altceva. Vedem repede că voinţa ne este slabă şi începem să ne alimentăm natura omenească păcătoasă. Un motiv pentru aceasta este că, pur şi simplu, ne place păcatul. Un alt motiv este că de fapt avem de-a face cu un obicei vechi. Este ceva ce facem când suntem plictisiţi sau când simţim durere emoţională. Isus a venit să-i vindece pe cei cu inima zdrobită şi să-i elibereze pe cei captivi. El vrea să vindece durerea emoţională, pe care mulţi încercăm să o alinăm prin păcat.

Sufletul nostru se află „într-un proces” şi este transformat treptat prin sfinţire. Romani 12:2 ne spune să nu ne mai conformăm tiparului acestei lumi, ci să ne transformăm prin înnoirea minţii noastre. Când ni se întâmplă ceva ce ne aminteşte de o rană sau de o luptă din trecut, mintea noastră poate fi „provocată” să se gândească şi să răspundă cu vechile tipare de comportament. Ne conformăm lumii. Îngăduind Duhului Sfânt să slujească inimii noastre şi să ne înnoiască mintea, ne schimbăm modul de a gândi. Nu mai vedem lucrurile prin filtrele murdare ale trecutului; începem să înţelegem lucrurile cu mintea lui Cristos. Suntem transformaţi. Vechile noastre răni nu mai sunt provocate şi vedem minciunile duşmanului aşa cum sunt. Nu ne mai simţim constrânşi să ne tratăm singuri. Dacă vrem să fim eliberaţi de dependenţa de robia pornografiei şi a păcatului sexual, trebuie să avem mintea înnoită şi să fim dornici să ne ocupăm de problemele noastre emoţionale sau vom fi o versiune sexualizată a unui alcoolic care nu mai consumă alcool, dar tot are stilul de viaţă dezordonat al unui alcoolic.

Care sunt problemele emoţionale din inima noastră care se declanşează? Cei care se luptă cu păcatul sexual au multe întărituri în suflet pe care Dumnezeu vrea să le vindece. Întăriturile sunt structuri obişnuite ale gândirii, care modelează felul în care simţim, gândim, acţionăm şi reacţionăm. Există mai multe tipuri de întărituri care includ neiertarea, amărăciunea şi blestemele rostite. Dacă ai crescut cu părinţi care îţi spun constant că „eşti mai prost ca un catâr”, vei ajunge, în cele din urmă, să îi crezi şi să te porţi ca atare. Indiferent cât succes ai la serviciu, ceva dinăuntrul tău îţi spune că, pur şi simplu, nu corespunzi aşteptărilor. Legăturile sufleteşti sunt o altă întăritură care ne ţine inima legată de alţii în mod nesănătos. Din cauza trecutului sexual sau a interacţiunii emoţionale, ne trezim luptându-ne cu fantezii despre oameni sau situaţii din modul nostru de viaţă din trecut. Rănile făcute de mama noastră şi de tatăl nostru sunt ca nişte găuri făcute în sufletul nostru, din cauză că nu am primit dragostea, educaţia şi disciplina pe care Dumnezeu a intenţionat să ni le dea părinţii. Poate că acum suntem adulţi, dar o parte din inima noastră tot simte ca un băieţel sau ca o fetiţă care tânjeşte ca un simbol al mamei şi/sau al tatălui să intre în viaţa sa şi să-i rezolve toate problemele. Indiferent cât de multă dragoste este turnată în noi, ea pare doar să se scurgă în afară. Acestea sunt doar câteva dintre întăriturile care ne ţin legaţi de păcat. Din fericire, armele luptei noastre nu sunt fireşti, ci puternice, ca să surpe întăriturile şi să facă orice gând rob ascultării de Cristos.

Cum ne confruntăm cu problemele sufletului şi cum ne eliberăm de răniri, minciuni şi întărituri? Primul pas este să realizăm că Dumnezeu ne iubeşte exact acolo unde ne aflăm. El este acelaşi Dumnezeu care S-a dus să îl caute pe Adam după ce a mâncat fructul – acelaşi Dumnezeu care l-a restaurat cu blândeţe pe Petru, după ce Petru L-a renegat când Se afla la greu. Al doilea pas este să ne mărturisim păcatele şi să ne pocăim de starea noastră de păcat. 1 Ioan 1:9 spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” Apoi trebuie să îi iertăm pe cei care au păcătuit împotriva noastră. Neiertarea ne ţine legaţi de chinul trecutului nostru. (Matei 18) Un bărbat din echipa misiunii noastre, care a supravieţuit abuzului sexual în copilărie, spune că a suferit mult mai mult în mâinile chinuitorilor din cauza neiertării lui, decât a suferit vreodată în mâinile abuzatorului sexual. Iertarea ajută la ruperea lanţurilor trecutului. În al patrulea rând, trebuie să ne acceptăm responsabilitatea pentru reacţiile noastre păcătoase la păcatul împotriva noastră. Când am fost violaţi, am fi putut alerga la Domnul pentru ajutor. În loc de aceasta, mulţi dintre noi am alergat la păcat. Ne-am mărit problemele. În al cincilea rând, trebuie să ne asumăm durerea şi să aducem rănirile, rănile şi întăriturile din trecut la Isus Cristos. Timpul nu ne vindecă rănile. Slujirea Duhului Sfânt ne vindecă rănile. Când Îl întâlnim pe Domnul la piciorul crucii şi vorbim cu El despre trecutul nostru păcătos, El ne poartă poverile şi ne vindecă rănile. În timp ce El creşte, nevoia noastră de a ne trata durerea prin păcat descreşte. Adevărata vindecare ne permite să trăim Filipeni 3:13-14 şi să uităm cu adevărat ce este în urma noastră, şi ne îndreaptă către scopul pe care Dumnezeu îl are pentru noi în Cristos. Dacă recunoşti întăriturile din viaţa ta, contactează pe cineva care are experienţă în slujirea prin rugăciune sau în îngrijirea pastorală şi roagă-l să-ţi fie alături în procesul de vindecare.

Lupta pentru trup

Dumnezeu ne-a creat fiinţe sexuale prin natura noastră. Aceasta include trupul, ca şi sufletul nostru. În cartea lor Lupta fiecărui bărbat, Steve Aterburn şi Fred Stoeker explică faptul că „bărbatul, din cauza producerii de spermă şi altor factori, în mod natural doreşte o eliberare sexuală cam la fiecare patruzeci şi opt, şaptezeci şi două de ore”. Realist vorbind, mulţi dintre cei căsătoriţi nu au intimitate sexuală cu o asemenea frecvenţă. Dacă un bărbat rezistă acestei dorinţe şi îşi ţine ochii, mintea şi mâinile acolo unde trebuie, dorinţa devine tot mai mică. Totuşi, dacă un bărbat îşi hrăneşte fanteziile, dorinţele şi comportamentele sexuale ilicite, trupul poate să devină dependent de eliberarea chimică în căutarea sexului, ca şi a orgasmului. Când bărbaţii încep să se lupte cu ispita păcatului sexual, trupul le este inundat de adrenalină, care ridică pulsul inimii şi ascute simţurile. Adrenalina continuă să inunde trupul până ce are loc actul sexual, după care sunt eliberate endorfinele. Endorfinele sunt hormonii care te fac să te simţi bine şi care îi spun trupului tău: „A fost plăcut, fă-o iar!” Trupul nostru fizic nu cunoaşte detaliile eliberării sexuale. El nu ştie dacă orgasmul a fost legitim sau ilicit. Ştie doar că a fost plăcut şi că mai vrea. Când cineva pune capăt consumului de pornografie şi autosatisfacerii sau hipersexualităţii, trupul său trece prin renunţare şi începe să scâncească. Trebuie să acceptăm aceasta ca parte a procesului de restaurare şi să Îl căutăm pe Dumnezeu pentru harul de a fi victorioşi. În timp, trupul învinge dependenţa, dar scâncetul rămâne.

De asemenea, este de ajutor să înţelegem cum reacţionează creierul la stimularea continuă. În seria lui video Lecţii învăţate, Sy Rogers explică modul în care creierul uman stabileşte tipare chimice care creează setări „implicite” pentru comportament. El face observaţia că un creier mediu este făcut din 80-100 de miliarde de celule, fiecare stocând până de 30 de ori mai mult decât datele dintr-o enciclopedie tipică. Impulsurile de la celulă la celulă au loc într-o miime de secundă, permiţându-ne să gândim cu peste 1250 de cuvinte pe minut. (În mod normal rostim până la 250 de cuvinte pe minut.) Aceste fapte ajută procesele de gândire automată cu care avem de-a face de-a lungul zilei. Când păşim într-o cameră aglomerată, scanăm automat camera ca să vedem cine este prezent, cum sunt îmbrăcaţi oamenii şi ce fac. Dacă nu este niciun pericol, intrăm în cameră şi decidem dacă ne vom aşeza lângă oamenii pe care îi cunoaştem, lângă oamenii pe care nu îi cunoaştem sau lângă oamenii care ne plac. Ne facem, de asemenea, drum până la scaun, evitând obstacolele care ne-ar putea prinde pe picior greşit, purtând în acelaşi timp o conversaţie profundă la telefonul celular, în timp ce avem în mână o ceaşcă de cafea plină vârf. Toate se desfăşoară în mai puţin de un minut, graţie setărilor implicite create în creier. Acelaşi proces determină deciziile şi acţiunile noastre cu privire la sexualitate. Orice vede cineva când are un orgasm este programat să fie excitant sexual pentru el în viitor. Unii bărbaţi dependenţi de pornografia pe internet pot să devină excitaţi sexual când văd monitorul unui computer, chiar dacă se întâmplă să fie închis. Setările implicite, pur şi simplu, îi îndeamnă să facă ceea ce sunt obişnuiţi să facă.

Cum se formează reacţiile chimice din creier? Când are loc un eveniment, un neurotransmiţător numit aceticolină trece de la un nerv receptor la altul, procesând informaţia şi dezvoltând tipare care devin setări implicite. Când are loc un eveniment similar, creierul urmează aceeaşi cale ca în trecut. Când soţia dependentului scoate maşina cu spatele pe autostradă, lăsându-l singur acasă, creierul îi cere să facă ceea ce face de obicei când are casa doar pentru el – să privească pornografie pe internet. În această situaţie, nu este vorba de un câmp de luptă spiritual. Nici de întărituri sau declanşatori. Doar de obiceiuri şi setări implicite, care îi spun să facă ceea ce face întotdeauna.

Caracteristica creierului nostru de a adopta setări implicite este menită să ne facă viaţa mai uşoară; cu toate acestea, când suntem dependenţi de pornografie, ea lucrează adesea împotriva noastră. Chiar după ce devenim creştini, creierul nostru tot vrea să dea curs setărilor implicite obişnuite. Vestea bună este că, atunci când cel care se află în procesul de restaurare din păcatul sexual ia decizia conştientă de a întrerupe setările implicite din trecut şi stabileşte un nou tipar pentru comportament, un neurotransmiţător numit GABA (acidul gama aminobutiric) începe să acopere vechile căi chimice şi să stabilească altele noi. Ceea ce necesită timp, hotărâre, harul lui Dumnezeu şi suportul prietenilor. După o vreme, setările implicite îl îndeamnă mai degrabă să se roage când are casa doar pentru el, decât să caute pornografie pe internet.

Luptând lupta cea bună a credinţei

Recunoaşterea caracteristicilor celor trei câmpuri de luptă ne ajută să înţelegem dependenţa noastră de Duhul Sfânt şi de numeroasele instrumente pe care ni le-a dat El în călătoria pe care o avem de făcut. Avem nevoie de discernământ şi de un arsenal bine pus la punct ca să ne confruntăm cu dependenţele. Putem să fim biruitori un timp, dacă ignorăm emoţiile care ne-au fost afectate negativ, şi să ne croim drum în viaţă îndurând totul scrâşnind din dinţi, dar nu vom avea parte de pacea lui Dumnezeu până nu ne vom întâlni cu El şi nu Îl vom lăsa să ne vindece durerile şi rănile din inimă. Ne vom lupta întotdeauna cu păcatul, dacă ne vom concentra numai pe dărâmarea întăriturilor şi nu Îl vom căuta pe Dumnezeu pentru harul de a avea încredere şi de a anula vechile obiceiuri şi tipare chimice. În fine, nimic nu va funcţiona, dacă nu Îl întâlnim pe Dumnezeu duh către Duh şi dacă nu ne unim inima cu a Lui. Pentru a fi biruitori, avem nevoie de Dumnezeu în fiecare aspect al recuperării noastre.

Resurse recomandate

Falling Forward, The Pursuit of Sexual Purity, Craig Lockwood, Desert Stream Press, Grandview, Missouri, 2000.

Lupta fiecărui bărbat, Stephen Arterburn şi Fred Stoeker, Water Brook. [N. trad.]

Lessons Learned, “Renewing the Mind”, Sy Rogers, 2001.

[Dan Hitz, The Body, Soul, and Spirit Battlefronts. Copyright © 2007 Reconciliation Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune. Acesta este al doilea articol adaptat după seria de învăţături a Reconciliation Ministries, Scăpând din temniţa pornografiei. Seria poate fi predată în grupuri de bărbaţi, la orele de şcoală duminicală şi la seminarii.]

de Joe Dallas

Joe Dallas

Integritatea sexuală este o stare consecventă, în care exprimările sexuale corespund standardelor lui Dumnezeu. După pocăinţa de păcatul homosexual, urmează de obicei o perioadă de bucurie reală. Conştiinţa curată, sentimentul libertăţii şi optimismul recent găsite alcătuiesc o combinaţie puternică. Această fază insuflă atâta energie, încât mulţi greşesc luând-o drept o eliberare completă de ispitele sexuale.

„Acum că am renunţat la păcat şi înţeleg de ce m-am implicat în el de la bun început, ştiu că nu m-aş mai putea întoarce niciodată la el”, spun ei. Este o atitudine minunată.

Dar este trist că trebuie să adăugăm, este, de asemenea, un stadiu temporar. Mai devreme sau mai târziu, ispitele vor veni, iar sarcina mai degrabă practică de menţinere zilnică înlocuieşte euforia de înţeles, dar nerealistă.

Necazul

Nu este nimic nou. Isus Însuşi a spus că mulţi primesc Cuvântul cu mare bucurie pentru o vreme, dar dacă nu au rădăcină, cad iar când vine necazul. Nu dacă vine; ci când vine! Deci cea mai bună apărare împotriva căderii este menţinerea.

Integritatea sexuală este un act al voinţei exprimat prin decizii de zi cu zi. Este cu adevărat simplu. Faptul că reuşeşti sau cazi va fi determinat de dorinţa ta de a lua decizii zilnice care să îţi menţină viaţa sexuală în acord cu standardelor tale şi de a te ţine de ele. (Da, ai o viaţă sexuală indiferent dacă eşti activ sexual sau nu. Atât timp cât ai dorinţe sexuale, ai o viaţă sexuală.)

Este şi o problemă de strategie. Integritatea este menţinută când ai un plan dinainte stabilit pentru confruntarea cu ispitele sexuale la care eşti cel mai predispus. Este ca grădinăritul. Pentru a menţine o grădină, trebuie să acorzi atenţie menţinerii, păstrării curţii fără buruieni, fără frunze şi fără alte elemente care nu permit creşterea sănătoasă a plantelor.

Astfel încât, şi după ce ai făcut un nou început, ar trebui să cauţi să te păzeşti de anumite elemente – buruieni de toate felurile. Oricine face o schimbare majoră are buruieni cu care să se confrunte: urme ale vechiului comportament, vremuri de descurajare şi tipare de comportament de care să scape. Printre acestea se numără în mod obişnuit comportamentul sexual viciat, nefericirea interioară şi relaţiile homoerotice.

Cea mai bună ofensivă este o bună apărare. Lupta cu nefericirea interioară se face păstrând omul interior curat sau înclinat spre spiritual. Pavel a ilustrat lupta dintre natura umană păcătoasă şi Duh în Galateni 5:17, numind-o un război. Se luptă una cu celălalt neîncetat, astfel încât niciodată nu ne păstrăm gândurile atât de curate precum am vrea.

Secretul este să nu ne concentrăm numai asupra negativului (gânduri ale poftei), ci să scoatem în evidenţă pozitivul. Soluţia lui Pavel? „Umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti.” (Galateni 5:16)

Rugăciunea constantă

Practic vorbind, aceasta înseamnă o viaţă de rugăciune interioară constantă. Pentru a fi în rugăciune constantă nu înseamnă să trăieşti ca un călugăr. Înseamnă, în schimb, o conştienţă constantă a prezenţei lui Dumnezeu, plus o recunoaştere non-stop a apropierii Lui de noi şi a trăirii Lui în noi. Înseamnă mărturisirea instantanee a păcatului, când are loc şi angajamentul de a ne menţine gândurile centrate asupra Lui.

Pastorul Chuck Smith de la Calvary Chapel din Costa Mesa, California obişnuia să descrie inutilitatea încercării de a alunga forţele întunecate din viaţa noastră. El a comparat aceasta cu faptul de a ne afla într-o cameră întunecată. „Când eşti în întuneric”, spunea el, „nu va fi de niciun folos să umbli prin jur cu o bâtă de baseball, încercând să alungi întunericul. În loc să faci asta, încearcă să aprinzi lumina.” Umblă în Duhul – cu luminile aprinse – şi nefericirea interioară nu te va controla.

Atracţiile homoerotice

Relaţiile homoerotice sunt distincte de cele homosexuale, prin aceea că nu includ neapărat sexul, dar includ atracţii erotice puternice, reciproce.

Aceste situaţii pot să apară când doi bărbaţi sau două femei fac parte dintr-un grup de suport pentru cei care se confruntă cu homosexualitatea. Sunt atraşi unul de celălalt, poate inocent la început, poate nu. Cei doi sunt prinşi într-o legătură strânsă, sensibilă, periculoasă, a dorinţei şi dependenţei. Ceea ce a început aparent ca o prietenie evlavioasă, s-a transformat într-o capcană. Dacă cei doi ar da curs poftei, repercursiunile ar fi extreme.

I se poate întâmpla oricui. Li se întâmplă, de fapt, oamenilor care au orice fel de orientare. Pastori şi terapeuţi au relaţii sexuale cu cei pe care îi consiliază, iar soţi înţelegători devin şi ei implicaţi în problemele soţiei altui bărbat.

O legătură amoroasă este rareori planul original; ea evoluează treptat, când cei doi refuză să recunoască dorinţele erotice care se dezvoltă între ei.

Deci nu te considera imun la aşa ceva. Mai mult, adoptă porunca: „Nu glumi cu tine însuţi!”

Fii sincer!

Numeşte atracţiile ceea ce sunt. Ele nu sunt o dragoste gen „Ionatan şi David/Rut şi Naomi”. Nu sunt începutul unei prietenii speciale. Sunt efectiv atracţii erotice care vă pot duce pe tine şi pe celălalt la ruină.

Ştii că ele sunt prezente când devii, într-o oarecare măsură, obsedat de celălalt, trebuind să petreci timp în plus cu el la fiecare întâlnire a grupului de suport sau a slujbei la biserică, având nevoie să ştii că celălalt te place şi că îţi doreşte compania.

Când ceri o îmbrăţişare lungă de la el de fiecare dată când spui „Bună!”, ai grijă. Şi dacă te gândeşti constant la el în timpul săptămânii, nu pretinde că nu este nicio problemă.

În schimb, foloseşte bunul simţ. Nu te critica aspru din cauza acestei situaţii; ea este de înţeles, deşi este de nedorit. Dar nici nu o ignora. Deşi nu există o regulă strictă pentru a te ocupa de aceasta, îngăduie-mi să-ţi ofer câteva sugestii.

Calea de ieşire

Nu presupune că trebuie să faci cunoscută atracţia ta celuilalt. Poate că simţi că trebuie să fii sincer, dar ia în considerare următoarele: făcându-i cunoscute sentimentele pe care le ai faţă de el, poţi să ridici o stâncă de care să vă poticniţi şi el, şi tu.

Te-aş sfătui, în schimb, să faci cunoscut aceasta liderului tău de grup, pastorului tău sau oricui te monitorizează. Cere sfatul unui astfel de om sincer şi dă-i voie să se implice în lupta ta.

Evită să ai o relaţie exclusivă cu celălalt. Aceasta doar ar accentua problema. Şi, vorbind despre bunul simţ, nu fi destul de nesocotit ca să petreci timp singur cu cel de care eşti atras, în special dacă simţi că atracţia este reciprocă. Nu ar fi numai greşit, ci de-a dreptul stupid.

Trasează limite clare şi respectă-le. Aceasta este parte a deciziei tale de zi cu zi – legată de integritatea sexuală – decizia de a nu face ceea ce te simţi cel mai mult împins să faci la un moment dat.

Nu pentru totdeauna

Nu presupune că o relaţie homoerotică va dura pentru totdeauna. Dacă sunteţi amândoi sinceri şi acţionaţi conform sincerităţii voastre, atracţiile se vor diminua. Cel mai probabil, ele sunt idealizări nerealiste şi temporare care se vor estompa cu timpul.

Cercetează răspunsul tău faţă de celălalt cu consilierul sau cu pastorul tău şi poate vei afla că izvorăşte dintr-o lipsă a ta, pe care încerci să o umpli cu dragostea erotică a celuilalt.

Relaţia poate să devină de fapt benefică pentru tine, dacă semnalizează un domeniu al tău care necesită atenţie.

[Joe Dallas, Holding on to Sexual Integrity. Copyright © Joe Dallas. Tradus şi publicat cu permisiune. Articol extras din cartea Desires in Conflict: Answering the Struggle for Sexual Identity. Fost activist pentru drepturile homosexualilor şi fost membru al staff-ului Bisericii Comunităţii Metropolitane, Joe a lucrat cu sute de bărbaţi şi femei care se luptă cu homosexualitatea şi cu probleme legate de ea. El este o figură proeminentă a mişcării foştilor homosexuali şi autorul a trei cărţi despre homosexualitate: Desires in Conflict, Unforgiven Sins şi A Strong Delusion: Confronting the «Gay Christian» Movement, disponibile pe site-ul www.amazon.com.]

de Alan Medinger

Alan Medinger

Pentru cei profund răniţi, iertarea poate fi un proces. Putem satisface porunca Domnului când, prin actul voinţei noastre, iertăm; dar vindecarea de efectele a cele ce ni s-au făcut poate cere iertare la nivele mai profunde din punct de vedere emoţional. Aceasta poate fi o lucrare pe termen lung a Duhului Sfânt. Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac! – Luca 23:34

Că noi, fiind creştini, trebuie să iertăm, este dincolo de orice îndoială. Iar şi iar, cuvintele lui Isus spun aceasta atât de clar.

Că adesea este dificil de iertat – în special unde a avut loc o rănire profundă – este, de asemenea, destul de evident. Aşa că mulţi dintre oamenii care vin la noi pentru a-i sluji se luptă ani şi ani ca să ierte, poate un părinte inadecvat, poate pe cineva care i-a molestat.

Cuvintele lui Isus pe cruce, pentru cei care Îl batjocoreau, Îl torturau şi Îl omorau ne pot ajuta în lupta noastră de a ierta, pentru că ele au venit din umanitatea lui Isus. El nu a spus: „Vă iert”, pentru că pe cruce a renunţat la divinitatea Lui. S-a identificat total cu noi, iar – Dumnezeu fie lăudat – prin harul Său minunat, ne putem identifica şi noi cu El.

Înainte de a privi la exemplul de iertare al lui Isus, îngăduiţi‑mi să vă împărtăşesc ceva ce cred că este critic în ajungerea la iertare, îndeosebi acolo unde o ofensă a lăsat răni adânci şi de durată. Noi iertăm la trei nivele.

Mai întâi, alegem să iertăm la nivelul voinţei. Facem aşa ca răspuns la porunca lui Dumnezeu, iar acea alegere trebuie să fie fără nicio rezervă conştientă, pe cât posibil.

În al doilea rând, iertăm cu mintea – adică iertăm cu înţelegerea. Tatăl meu a suferit de probleme mentale severe, cea mai mare parte din viaţa mea. De-abia putea să aibă grijă de el însuşi, cu atât mai puţin să aibă grijă de creşterea unor fii. Am înţeles asta, iar acest lucru m-a ajutat să iert.

În sfârşit, iertăm şi cu inima – centrul emoţiilor noastre – şi pentru mulţi dintre noi, aceasta este marea barieră. Alegem să iertăm; vedem care este motivul pentru a ierta; şi apoi abuzatorul sau cineva de acelaşi sex sau clasă sau cineva cu un rol similar face ceva care atinge rana noastră nevindecată, iar furia şi mânia izbucnesc. Descoperim că nu am iertat cu adevărat.

Obişnuiam să sfătuiesc oamenii să aleagă să ierte – în voinţa lor – apoi cererile legii vor fi satisfăcute şi nu vor mai fi traşi la răspundere pentru neiertarea lor la un nivel mai profund. Acum cred că a fost un sfat greşit. El ne împarte în mai multe părţi (trup, minte, emoţii etc.), într-un fel care nu corespunde cu felul în care ne vede Dumnezeu. Suntem o unitate; avem un centru al fiinţei noastre, iar din acel centru – din inimă – trebuie să vină iertarea sau nu am iertat cu adevărat.

Pentru cei mai mulţi dintre noi, în domeniile rănirii profunde, iertarea va fi un proces. Va fi nevoie de timp pentru ca iertarea să ajungă la inimă. Pentru Isus nu a fost aşa. Evident, El a vrut să-i ierte pe cei care L-au răstignit. Totuşi, spre deosebire de noi, a văzut clar în inimile chinuitorilor Săi şi a ştiut sigur că nu ştiau ce făceau. Ar putea să dureze mult timp până vom avea o cunoaştere atât de profundă. În plus, din cauza lipsei Lui absolute de păcat, a putut ierta din inimă chiar în momentul suferinţei Lui de nespus. În natura noastră păcătoasă, ar fi atât de dificil pentru noi să ne luăm privirea de la durerea noastră, chiar de la durerea care ne-a fost provocată cu douăzeci sau treizeci de ani în urmă. Deseori acea durere justifică modul în care abordăm viaţa.

Pentru noi, adevărata iertare poate fi atât de dificilă; obstacolele, atât de formidabile. Dar dacă Isus a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, atunci, cu siguranţă, piedicile care fac iertarea atât de dificilă pentru noi au fost prezente şi pentru El. Să ne uităm la cruce şi să vedem cum a putut ierta Isus.

În primul rând, cuvintele Lui arată că nu le-a atribuit motivaţii rele chinuitorilor Săi. În loc să spună că sunt cruzi, sadici sau flămânzi după putere, a spus că nu ştiau ce făceau. Probabil ştia că ei gândeau că ce făceau era corect, pentru a menţine ordinea. Aceia dintre noi al căror tată nu a fost cu adevărat tată, atribuim eşecul lui egoismului sau ambiţiei sau chiar dorinţei de a răni, când adevărul poate fi – şi de obicei este – că a fost un tată cât de bun a ştiut el să fie, dar neavând el însuşi un tată bun, „nu a ştiut ce face”.

În al doilea rând, Isus nu a crezut că iertarea Lui trecea cu vederea actul răstignirii Lui. Cât de des ne temem că dacă iertăm, transmitem un mesaj că acea faptă nu a rănit. Pur şi simplu nu este adevărat şi este o asemenea minciună, încât trebuie să vină de la tatăl tuturor minciunilor. Iertarea creştină nu transmite un astfel de mesaj. Când a fost făcut un rău teribil şi vine o iertare adevărată, contrastul dintre gloria lui Dumnezeu şi urâţenia păcatului poate aproape să ne orbească. Cine crede că atunci când Corrie Ten Boom l-a iertat pe soldatul nazist care i-a omorât sora, a trecut cu vederea fapta lui îngrozitoare? Nu, iertarea ei a fost o dovadă glorioasă despre puterea binelui asupra răului.

În sfârşit, când auzim cuvintele lui Isus pe cruce, vedem că El I-a lăsat Tatălui judecata finală. Cuvintele lui Isus au arătat iertarea din inima Lui, dar în forma Lui umană, El I-a lăsat Tatălui judecata finală. Adevăratul opus al iertării poate să nu fie neiertarea, ci judecata. Ce dificil poate fi acest lucru! Cineva care a fost molestat sexual când era copil nu poate înlătura îngrozitorul abuz cu convingerea că ofensatorul nu ştia ce făcea. Nu poate să-i atribuie ofensatorului nici măcar posibilitatea unui motiv bun. Singurul lucru pe care îl putem face este să-I lăsăm lui Dumnezeu judecata finală şi pedeapsa pentru păcat. Poate că la baza păcatului neiertării stă cererea noastră de a păstra pentru noi rolul de judecător.

Pentru cei profund răniţi, iertarea poate fi un proces. Poate fi nevoie de intervenţia supranaturală a Duhului Sfânt.

[Alan Medinger, How Shall We Forgive? Copyright © 1991 Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Alan Medinger

Alan Medinger

Îl ştiam pe Paul de mulţi ani, de când a venit prima dată la Regeneration, ca tânăr care se lupta cu atracţii nedorite faţă de persoane de acelaşi sex. Era inteligent, un creştin serios şi părea să aibă cea mai mare parte din viaţă în ordine – avantaje promiţătoare cu privire la perspectivele lui de a avea parte de o restaurare semnificativă. Totuşi, după câţiva ani, a decis să se arunce în viaţa homosexuală şi a petrecut câţiva ani în ea. Aceasta nu a însemnat părăsirea creştinismului sau a convingerilor sale că un comportament homosexual este păcătos. Părea mai mult o simplă răzvrătire.

Din fericire, ca în cazul multor alţi rebeli sau fii risipitori, după un număr de ani, Paul a devenit convins de păcat şi a luat decizia, aşa cum a spus el, „să se întoarcă la Dumnezeu” şi să încerce iar să lase homosexualitatea în urmă. A întrebat dacă putea să fie monitorizat de mine. Am fost bucuros să joc acel rol în viaţa lui.

La începutul verificării lui săptămânale, era mulţumit de el însuşi când erau trei sau patru zile pe săptămână când nu făcea sex cu bărbaţi. Cu trecerea lunilor, căutarea bărbaţilor şi relaţiile sexuale s-au diminuat, ca şi folosirea pornografiei de pe internet. În cele din urmă, a ajuns în punctul în care făcea sex cu bărbaţi poate o dată la trei sau patru luni, iar folosirea pornografiei s-a redus la privirea ocazională a contururilor neclare de pe canalul Playboy, a imaginilor tremurătoare care sunt vizibile pentru cei care nu plătesc abonamentul. A continuat să se masturbeze regulat, dar datorită tuturor celorlalte schimbări pe care le făcuse în viaţa lui, atât el cât şi eu eram mulţumiţi de progres. Deşi niciunul dintre noi nu o exprima verbal, Paul şi cu mine eram dornici să lăsăm ca progresul lui treptat să îl conducă în cele din urmă la eliberare totală sau aproape totală.

Dar este ceva realist? Care sunt şansele ca Paul să ajungă la o victorie reală, urmând calea gradată, progresivă? Îl va conduce progresul treptat la eliberarea totală sau aproape totală?

Înainte de a începe să răspund la aceste întrebări, îngăduiţi‑mi să afirm clar că, aşa cum stau lucrurile cu toţi cei care se luptă cu păcatul sexual, există numai trei perspective pentru viitorul lui Paul:

1. Progres continuu. Relaţiile sexuale cu bărbaţii şi folosirea pornografiei aparţin clar trecutului, iar masturbarea încetează şi ea în cele din urmă. (Cândva mă voi referi la posibilitatea unei victorii totale asupra poftei faţă de orice bărbat, dar acum să presupunem că este posibilă o victorie aproape totală.)
2. Staţionare. Relaţiile sexuale cu bărbaţii şi folosirea pornografiei au încetat şi nu este probabil să reapară, în timp ce pofta şi masturbarea continuă la un nivel pe care Paul îl poate accepta, nivelul despre care presupune că este probabil tipic pentru cei mai mulţi bărbaţi.
3. Căderea în homosexualitate activă. Fie se aruncă în ea complet, fie se întoarce la ea în mod repetat, ca într-un fel de „beţie”.

Cu alte cuvinte, Paul poate să fie mai bine, să rămână la fel sau să ajungă mai rău. Evident, sunt sigurele lui opţiuni.

Cred că cei mai mulţi oameni care vin la misiunile noastre rămân cam acolo unde este Paul acum, la nivelul „staţionar” de la perspectiva 2. Simţind că au un anumit control asupra poftei, aleg să rămână acolo; nu alunecă înapoi, dar nici nu înaintează.

Am trei probleme cu acest lucru. Prima şi cea mai evidentă problemă este că cei care încearcă să trăiască la „nivelul staţionar” continuă să păcătuiască; ei au devenit toleranţi cu păcatul. A doua problemă este că, într-un fel, este cel mai greu să trăieşti zi de zi la nivelul staţionar. Când pofta şi masturbarea rămân o opţiune, fiecare ispită are ca rezultat o luptă – dacă opţiunea de a păcătui este încă prezentă, atunci trebuie să mă lupt ca să mă asigur că nu iese „de sub control”. Iar a treia problemă este că păcatul are o putere pe care nu o înţelegem pe deplin şi, dacă lăsăm orice măsură de păcat în vieţile noastre, vom fi întotdeauna vulnerabili la păcate mai periculoase. Puţin păcat este tocmai punctul de sprijin de care are nevoie Satan ca să ne atragă mai adânc pe căile lui.

Deci, dacă perspectiva 2 nu este satisfăcătoare şi cu siguranţă perspectiva 3 nu este, rămânem cu perspectiva 1: progresul continuu până ce pofta şi masturbarea se vor opri şi ele în cele din urmă. Dar de ce trebuie să aibă loc treptat? De ce nu dintr-odată? De ce nu hotărăşte Paul pur şi simplu: „Asta este, gata cu pofta, gata cu masturbarea, gata cu totul.”

Nu este probabil ca Paul să aleagă să se oprească dintr-odată, din două motive. Primul este că pare să fie mult mai dureros decât calea progresivă. În Marele divorţ de C. S. Lewis, unui bărbat care trăieşte în iad i se dă oportunitatea de a merge în cer, dacă va îngădui unui înger să omoare o şopârlă mică de pe umărul lui. Pentru oricine care s-a luptat cu păcatul sexual, şopârla reprezintă clar pofta. Bărbatul din iad recunoaşte cât de distructivă este şopârla, dar se roagă în toate modurile posibile ca şopârla să nu fie omorâtă. Una din rugăminţile pe care le face îngerului este: „Sincer, nu cred că este nici cea mai mică nevoie pentru aceasta (omorârea şopârlei). Sunt sigur că voi putea avea grijă de ea acum. Cred că procesul treptat ar fi mult mai bun decât omorârea ei.” El urăşte şi iubeşte şopârla şi ştie exact cât de chinuitor ar fi ca îngerul să pună mâna pe acel lucru şi să-l zdrobească. Modalitatea treptată pare mult mai puţin dureroasă.

Un al doilea motiv, şi mai semnificativ, pentru care Paul şi alţii ca el sunt mai dornici să aleagă o abordare treptată, decât o renunţare bruscă, este că au hotărât să se oprească dintr-odată de multe ori înainte şi de fiecare dată au eşuat. De cele mai multe ori, jurămintele de renunţare au avut loc în dimineaţa ce a urmat momentelor când s-au lăsat pradă păcatului sexual. După ore de bălăceală în mocirla pornografiei pe internet şi după ce a găsit alinare prin masturbare, bărbatul creştin ştie că nu trebuia să facă ce a făcut, simte un dispreţ total faţă de sine şi îşi promite: „Nu voi mai face niciodată aşa ceva. De data asta va fi diferit.” Dar nu este. În câteva săptămâni sau o lună, este iar în mocirlă.

Nu am idee de câte ori am jurat să renunţ la masturbare. Incluzând anii de homosexualitate activă şi anii de lupte mai uşoare cu pofta, după ce am devenit creştin, cu siguranţă a fost de mai mult de 500 de ori. Mă îndoiesc că sunt atipic. Mai este de mirare că cei mai mulţi dintre noi urmăm calea progresivă?

Dar iată care este problema: calea progresivă rareori funcţionează – cel puţin nu în ea însăşi. Desigur, toate lucrurile sunt posibile când eşti cu Dumnezeu, aşa că unii bărbaţi şi unele femei au ajuns la eliberare deplină de poftă în mod treptat, dar eu nu cunosc pe niciunul dintre ei.

Unde ne duce aceasta? Am decis deja că vrem să urmăm perspectiva 1, dar nu putem ajunge la ea renunţând brusc sau alegând să oprim păcatul treptat. Deci există speranţă pentru cei mai mulţi dintre noi? Bineînţeles că există. Abordarea treptată nu va funcţiona prin ea însăşi, dar poate funcţiona cu un element suplimentar, pe care îl voi numi nu mă voi mai lăsa pradă niciodată. Nu acel „niciodată din nou” care vine în „dimineaţa de după”, care se bazează pe tăria noastră sau chiar pe tăria noastră cu ajutorul lui Dumnezeu. De fapt, nu este declaraţia că nu voi mai păcătui niciodată. Mai degrabă, este declaraţia pe care I-o fac lui Dumnezeu că sunt dornic să nu mai simt niciodată orice plăcere sau încântare sau eliberare de durere pe care mi-a adus-o pofta. Niciodată este cuvântul-cheie. Înseamnă să Îi spun lui Dumnezeu: „Vreau să nu mai simt niciodată braţele unui bărbat (unei femei) în jurul meu, să nu mai simt niciodată sentimentul minunat al orgasmului, să nu mai vibrez la încântarea aventurii, să nu mai simt niciodată siguranţa pe care mi-o dă o femeie (un bărbat) care are grijă de mine.” Renunţând la „niciodată din nou” înseamnă să renunţi la orice îţi place atât de evident la homosexualitate.

Nu renunţi la comportament; aceasta nu funcţionează niciodată. Renunţi la răsplată. Şi nu o faci dimineaţa, după ce te-ai dezgustat; o faci conştient şi intenţionat, în discuţia ta cu Tatăl tău ceresc. Şi o faci înţelegând deplin la ce renunţi. Evaluezi corect costul.

Până nu faci aceasta, alegi să deţii controlul. Atât timp cât tu eşti cel care hotărăşte cât de mult păcat este acceptabil înainte de a trece de o linie invizibilă, tu deţii controlul. Nu Dumnezeu.

Cu dorinţa de a spune „niciodată”, I-ai predat cu adevărat controlul lui Dumnezeu. Într-un anumit punct, dacă vrea să obţină victoria pe care o doreşte, Paul va trebui să capituleze astfel faţă de Dumnezeu.

Ce se întâmplă când o facem? Mai întâi este chinuitor. Când bărbatul din Marele divorţ îi îngăduie îngerului să ia şopârla şi să o zdrobească, bărbatul scoate „un strigăt de agonie cum nu am auzit niciodată pe pământ”. Dar durerea chinuitoare nu durează. De fapt, în mod tipic, apare curând un sentiment minunat de pace. S-a dus o luptă, iar tu şi Dumnezeu aţi câştigat.

Înseamnă că nu vei simţi lipsa recompenselor? Ba da, dar acum situaţia va fi diferită. Aş compara noua situaţie cu sentimentele pe care le are cineva care pierde un prieten drag sau pe cineva iubit. La început durerea pare aproape de neîndurat, dar în cele din urmă se schimbă. Ceva îţi aminteşte de prietenul tău, iar un sentiment momentan de mare tristeţe vine peste tine, dar trece repede. Este posibil ca un dor pentru zilele de demult să persiste mulţi ani, dar aproape întotdeauna dispare.

Altceva foarte minunat se întâmplă după renunţare, ceva ce face viaţa mult mai uşoară. După renunţare, când apare ispita, fie dintr-o sursă externă, fie din emoţii interioare, foarte probabil vei fi în stare să o respingi înainte să prindă rădăcină în tine şi să ajungă mult mai dificil de învins. Când te vei confrunta cu o ispită veche, va deveni a doua natură pentru tine să spui: „Nu este o opţiune.” În final, este calea mai uşoară.

Toţi ne găsim pe o cale a sfinţirii progresive. Trebuie să facem zilnic paşi mici, ca să devenim tot mai mult cine vrea Dumnezeu să fim. Paul trebuie să urmeze calea progresivă, pentru că este o cale de ascultare zilnică de Dumnezeu. Dar pentru a deveni pe deplin bărbatul care vrea Dumnezeu să fie el, cu siguranţă va trebui ca la un moment dat să renunţe dintr-odată.

Mai trebuie menţionat un lucru despre renunţare, care este o sursă de frustrare pentru mulţi. Aproape întotdeauna, această renunţare va fi determinată de Dumnezeu. Nu poţi face să se întâmple. Dar (şi este important), numai în umblarea ta cu El pe calea luptelor de zi cu zi, în ascultare de El, vei ajunge într-un loc în care vei simţi clar că îţi spune că este timpul şi locul pentru a lua decizia. În timp ce mergi pe calea progresivă, El te va conduce în acel loc.

[Alan Medinger, Cold Turkey or the Gradual Way? Copyright © 2002 Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Dan Hitz

Dan Hitz

„Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” Galateni 2:20

În Efeseni 4:22-24 ni se spune: „Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi, care se strică după poftele înşelătoare; şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie.” Ce este „omul cel nou” – „adevărata noastră identitate” cu care Pavel spune să ne îmbrăcăm? Este acea parte din noi care poartă cu adevărat gândul lui Cristos. (1 Corinteni 2:16) „Vechea identitate” sau „identitatea falsă” este acea parte a noastră care a murit în Cristos. Aşa cum Pavel scrie în Galateni 2:20, am fost răstigniţi cu Cristos! Nu mai trăim noi, ci Cristos trăieşte acum în noi! Pentru a trăi o viaţă creştină biruitoare este nevoie să înţelegem impactul deplin a ceea ce înseamnă aceasta pentru noi toţi, cei care suntem credincioşi. Nu este o binecuvântare specială rezervată doar Apostolului Pavel. Este o promisiune – o realitate – pentru toţi cei care Îi cer lui Isus Cristos să intre în inima lor; chiar şi pentru cei care încă se luptă cu păcatul.

Când alegem să trăim conform falsei identităţi, alegem să continuăm să ne identificăm cu omul vechi, care a fost dat morţii de Isus Cristos, şi eşuăm să acceptăm noua noastră identitate în El. Alegem să ne identificăm cu luptele păcătoase şi cu rănile dureroase, care caută să ne definească şi să ne păstreze în gheara lor. Creăm o mască narcisistă şi încercăm să fim „acceptabili” pentru alţii, devenind cine am dori să fim şi hrănind admiraţia lor pentru „noi”. Unii dintre noi am răspuns la ura de sine idolatrizându-ne relaţiile cu cei importanţi pentru noi. Căutăm să devenim „compleţi”, sfârşind prin a fi prinşi emoţional şi spiritual în mrejele celor care credem că au calităţile care ne lipsesc nouă. Nici narcisismul, nici idolatria relaţională nu aduc viaţa. Alţii încearcă să evite durerea falsei identităţi prin perfecţionism religios şi ajung să fie prinşi în mrejele a ceea ce Andy Comiskey identifică drept „tirania lui ar trebui” şi „deprecierea de sine”. El scrie că „viaţa noastră ajunge să fie condusă de o serie de porunci interioare pe care nu reuşim niciodată să le aducem la îndeplinire pentru a fi mulţumiţi de noi înşine” şi că „ne necăjim şi scădem în ochii noştri din cauză că nu suntem destul de buni sau din cauză că nu facem lucrurile destul de bine”. Anxietatea şi legalismul ne împiedică să ne bucurăm de biruinţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Trăim după un cod fariseic al ţelurilor de neatins, nesimţindu-ne niciodată pe deplin acceptaţi de Dumnezeu.

Mulţi dintre noi am crescut auzind cât de stupizi sau nefolositori suntem. Cuvintele aspre ale altora, precum „homo”, „fetiţă”, „lesbiană dură” şi altele mai rele de atât, ne taie ca un cuţit în adâncul sufletului. De multe ori, ne spunem aceleaşi etichete nouă înşine şi absorbim identitatea pe care o aduc ele. Felul în care vorbim cu noi înşine are tot atâta putere ca şi cuvintele spuse de alţii. Este timpul să lăsăm acele etichete şi identităţi la cruce şi să acceptăm adevărata noastră identitate. Este timpul să umblăm fără mască, în harul lui Dumnezeu şi în părtăşie sănătoasă cu oameni de încredere din Trupul lui Cristos. Lazăr a fost chemat din mormânt. Isus Cristos i-a dat viaţă prin înviere, dar el era încă legat în hainele de înmormântare. Cristos le-a poruncit altora din cercul lui de prieteni să-l ajute să îndepărteze imaginea care îl lega. În acel punct, Lazăr s-a confruntat cu o alegere. Avea să se împotrivească celor din Trupul lui Cristos când îl ajutau să accepte viaţa? Avea să se smerească şi să îngăduie altora să-l ajute să se dezbrace de singura „acoperitoare” pe care o avea şi să i se expună goliciunea? Din fericire, a îngăduit ca hainele de înmormântare să fie îndepărtate şi a fost îmbrăcat în dreptatea lui Dumnezeu. În timp ce le facem cunoscute slăbiciunile noastre celor care nu prezintă un risc pentru noi şi sunt de încredere, descoperim că giulgiul începe să cadă şi că suntem îmbrăcaţi în dreptatea lui Cristos. Punem jos omul vechi – vechea identitate – şi stăm în adevărata noastră identitate.

Uneori ne este teamă să dăm drumul trecutului. La urma urmei, este tot ce am cunoscut. Până şi israeliţii au preferat „demonul cunoscut” al sclaviei în Egipt, minunilor necunoscute ale lui Dumnezeu de care au avut parte în sălbăticie. Trebuie să ne predăm lui Isus la piciorul crucii şi să-L întrebăm cine suntem. Trebuie să-I cerem să ne reveleze în mod supranatural adevărata noastră identitate. El este dornic să ne-o dezvăluie. Într-un timp, am fost deosebit de deprimat şi mă luptam cu identitatea. Am continuat să mă rog în inima mea: „Doamne, ajută-mă, sunt homosexual.” Mă raportam continuu la falsa identitate şi acceptam vina şi ruşinea pe care Isus le luase deja asupra Lui. După ce m-am devalorizat câteva săptămâni, Duhul Sfânt a vorbit inimii mele şi mi-a spus: „Nu eşti homosexual! Eşti un sfânt răscumpărat, începe să-ţi spui astfel!” Acele cuvinte au pătruns, în cele din urmă, în inima mea. Când am început să accept adevărul, ruşinea şi vina au fost înlocuite de tăria lui Cristos. Este atât de important să părăsim identitatea noastră falsă şi să-L rugăm pe Domnul să ne comunice adevărul Său. Este chiar şi mai important să acceptăm adevărul lui Dumnezeu când El ne vorbeşte şi să începem să îl aplicăm în viaţa noastră.

Avem cu adevărat un rol important în călătoria în care ne aflăm. Ne aflăm în război, iar Cristos aşteaptă de la noi să ne luptăm lupta cea bună. Din fericire, El ne-a dat tot ce avem nevoie pentru a fi biruitori. În 2 Corinteni 10:4-5 citim: „Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Cristos.” Faptul de a sta în adevărata noastră identitate ne dă putere să ne ridicăm şi să luptăm cu ceea ce Cristos a învins deja. Faptul de a sta în adevărata noastră identitate ne dă putere să alegem viaţa. (Deuteronom 30:19)

Dumnezeu vrea să ne iubim exact aşa cum suntem. El o face. Ni se porunceşte să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. (Matei 22:39) Ceea ce implică faptul că nu suntem capabili să-i iubim pe alţii dacă nu suntem capabili să ne iubim pe noi înşine. Suntem capabili să ne iubim cu adevărat numai când îngenunchem înaintea lui Isus, învăţăm cine suntem în El şi începem să trăim după inima pe care ne-a dat-o Isus – adevărata noastră identitate care este o reflectare a gloriei Lui.

Dacă îţi este dificil să te identifici cu adevărata ta identitate, te încurajez să petreci o vreme în rugăciune şi să Îl întrebi pe Domnul căror măşti şi etichete nu le dai drumul. Predă-I acele lucruri lui Cristos şi cere-I cu sinceritate să-ţi descopere cum te vede El. Când îţi vorbeşte, îngăduie cuvintelor Sale să pătrundă în adâncul sufletului tău, rosteşte-le asupra ta şi umblă în ele. Trăieşte în noua ta identitate. Acceptă 2 Corinteni 5:17: „Dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”

„Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.” Ieremia 29:11

[Dan Hitz, The Cross: Resurrecting the True Self. Copyright © 2006 Reconciliation Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul a fost adaptat după Living Waters: Pursuing Sexual and Relational Wholeness in Christ de Andrew Comiskey, p. 119-131, 1996, Living Waters International, Kansas City, Kansas.]