de Alan Medinger

Alan Medinger

Îl ştiam pe Paul de mulţi ani, de când a venit prima dată la Regeneration, ca tânăr care se lupta cu atracţii nedorite faţă de persoane de acelaşi sex. Era inteligent, un creştin serios şi părea să aibă cea mai mare parte din viaţă în ordine – avantaje promiţătoare cu privire la perspectivele lui de a avea parte de o restaurare semnificativă. Totuşi, după câţiva ani, a decis să se arunce în viaţa homosexuală şi a petrecut câţiva ani în ea. Aceasta nu a însemnat părăsirea creştinismului sau a convingerilor sale că un comportament homosexual este păcătos. Părea mai mult o simplă răzvrătire.

Din fericire, ca în cazul multor alţi rebeli sau fii risipitori, după un număr de ani, Paul a devenit convins de păcat şi a luat decizia, aşa cum a spus el, „să se întoarcă la Dumnezeu” şi să încerce iar să lase homosexualitatea în urmă. A întrebat dacă putea să fie monitorizat de mine. Am fost bucuros să joc acel rol în viaţa lui.

La începutul verificării lui săptămânale, era mulţumit de el însuşi când erau trei sau patru zile pe săptămână când nu făcea sex cu bărbaţi. Cu trecerea lunilor, căutarea bărbaţilor şi relaţiile sexuale s-au diminuat, ca şi folosirea pornografiei de pe internet. În cele din urmă, a ajuns în punctul în care făcea sex cu bărbaţi poate o dată la trei sau patru luni, iar folosirea pornografiei s-a redus la privirea ocazională a contururilor neclare de pe canalul Playboy, a imaginilor tremurătoare care sunt vizibile pentru cei care nu plătesc abonamentul. A continuat să se masturbeze regulat, dar datorită tuturor celorlalte schimbări pe care le făcuse în viaţa lui, atât el cât şi eu eram mulţumiţi de progres. Deşi niciunul dintre noi nu o exprima verbal, Paul şi cu mine eram dornici să lăsăm ca progresul lui treptat să îl conducă în cele din urmă la eliberare totală sau aproape totală.

Dar este ceva realist? Care sunt şansele ca Paul să ajungă la o victorie reală, urmând calea gradată, progresivă? Îl va conduce progresul treptat la eliberarea totală sau aproape totală?

Înainte de a începe să răspund la aceste întrebări, îngăduiţi‑mi să afirm clar că, aşa cum stau lucrurile cu toţi cei care se luptă cu păcatul sexual, există numai trei perspective pentru viitorul lui Paul:

1. Progres continuu. Relaţiile sexuale cu bărbaţii şi folosirea pornografiei aparţin clar trecutului, iar masturbarea încetează şi ea în cele din urmă. (Cândva mă voi referi la posibilitatea unei victorii totale asupra poftei faţă de orice bărbat, dar acum să presupunem că este posibilă o victorie aproape totală.)
2. Staţionare. Relaţiile sexuale cu bărbaţii şi folosirea pornografiei au încetat şi nu este probabil să reapară, în timp ce pofta şi masturbarea continuă la un nivel pe care Paul îl poate accepta, nivelul despre care presupune că este probabil tipic pentru cei mai mulţi bărbaţi.
3. Căderea în homosexualitate activă. Fie se aruncă în ea complet, fie se întoarce la ea în mod repetat, ca într-un fel de „beţie”.

Cu alte cuvinte, Paul poate să fie mai bine, să rămână la fel sau să ajungă mai rău. Evident, sunt sigurele lui opţiuni.

Cred că cei mai mulţi oameni care vin la misiunile noastre rămân cam acolo unde este Paul acum, la nivelul „staţionar” de la perspectiva 2. Simţind că au un anumit control asupra poftei, aleg să rămână acolo; nu alunecă înapoi, dar nici nu înaintează.

Am trei probleme cu acest lucru. Prima şi cea mai evidentă problemă este că cei care încearcă să trăiască la „nivelul staţionar” continuă să păcătuiască; ei au devenit toleranţi cu păcatul. A doua problemă este că, într-un fel, este cel mai greu să trăieşti zi de zi la nivelul staţionar. Când pofta şi masturbarea rămân o opţiune, fiecare ispită are ca rezultat o luptă – dacă opţiunea de a păcătui este încă prezentă, atunci trebuie să mă lupt ca să mă asigur că nu iese „de sub control”. Iar a treia problemă este că păcatul are o putere pe care nu o înţelegem pe deplin şi, dacă lăsăm orice măsură de păcat în vieţile noastre, vom fi întotdeauna vulnerabili la păcate mai periculoase. Puţin păcat este tocmai punctul de sprijin de care are nevoie Satan ca să ne atragă mai adânc pe căile lui.

Deci, dacă perspectiva 2 nu este satisfăcătoare şi cu siguranţă perspectiva 3 nu este, rămânem cu perspectiva 1: progresul continuu până ce pofta şi masturbarea se vor opri şi ele în cele din urmă. Dar de ce trebuie să aibă loc treptat? De ce nu dintr-odată? De ce nu hotărăşte Paul pur şi simplu: „Asta este, gata cu pofta, gata cu masturbarea, gata cu totul.”

Nu este probabil ca Paul să aleagă să se oprească dintr-odată, din două motive. Primul este că pare să fie mult mai dureros decât calea progresivă. În Marele divorţ de C. S. Lewis, unui bărbat care trăieşte în iad i se dă oportunitatea de a merge în cer, dacă va îngădui unui înger să omoare o şopârlă mică de pe umărul lui. Pentru oricine care s-a luptat cu păcatul sexual, şopârla reprezintă clar pofta. Bărbatul din iad recunoaşte cât de distructivă este şopârla, dar se roagă în toate modurile posibile ca şopârla să nu fie omorâtă. Una din rugăminţile pe care le face îngerului este: „Sincer, nu cred că este nici cea mai mică nevoie pentru aceasta (omorârea şopârlei). Sunt sigur că voi putea avea grijă de ea acum. Cred că procesul treptat ar fi mult mai bun decât omorârea ei.” El urăşte şi iubeşte şopârla şi ştie exact cât de chinuitor ar fi ca îngerul să pună mâna pe acel lucru şi să-l zdrobească. Modalitatea treptată pare mult mai puţin dureroasă.

Un al doilea motiv, şi mai semnificativ, pentru care Paul şi alţii ca el sunt mai dornici să aleagă o abordare treptată, decât o renunţare bruscă, este că au hotărât să se oprească dintr-odată de multe ori înainte şi de fiecare dată au eşuat. De cele mai multe ori, jurămintele de renunţare au avut loc în dimineaţa ce a urmat momentelor când s-au lăsat pradă păcatului sexual. După ore de bălăceală în mocirla pornografiei pe internet şi după ce a găsit alinare prin masturbare, bărbatul creştin ştie că nu trebuia să facă ce a făcut, simte un dispreţ total faţă de sine şi îşi promite: „Nu voi mai face niciodată aşa ceva. De data asta va fi diferit.” Dar nu este. În câteva săptămâni sau o lună, este iar în mocirlă.

Nu am idee de câte ori am jurat să renunţ la masturbare. Incluzând anii de homosexualitate activă şi anii de lupte mai uşoare cu pofta, după ce am devenit creştin, cu siguranţă a fost de mai mult de 500 de ori. Mă îndoiesc că sunt atipic. Mai este de mirare că cei mai mulţi dintre noi urmăm calea progresivă?

Dar iată care este problema: calea progresivă rareori funcţionează – cel puţin nu în ea însăşi. Desigur, toate lucrurile sunt posibile când eşti cu Dumnezeu, aşa că unii bărbaţi şi unele femei au ajuns la eliberare deplină de poftă în mod treptat, dar eu nu cunosc pe niciunul dintre ei.

Unde ne duce aceasta? Am decis deja că vrem să urmăm perspectiva 1, dar nu putem ajunge la ea renunţând brusc sau alegând să oprim păcatul treptat. Deci există speranţă pentru cei mai mulţi dintre noi? Bineînţeles că există. Abordarea treptată nu va funcţiona prin ea însăşi, dar poate funcţiona cu un element suplimentar, pe care îl voi numi nu mă voi mai lăsa pradă niciodată. Nu acel „niciodată din nou” care vine în „dimineaţa de după”, care se bazează pe tăria noastră sau chiar pe tăria noastră cu ajutorul lui Dumnezeu. De fapt, nu este declaraţia că nu voi mai păcătui niciodată. Mai degrabă, este declaraţia pe care I-o fac lui Dumnezeu că sunt dornic să nu mai simt niciodată orice plăcere sau încântare sau eliberare de durere pe care mi-a adus-o pofta. Niciodată este cuvântul-cheie. Înseamnă să Îi spun lui Dumnezeu: „Vreau să nu mai simt niciodată braţele unui bărbat (unei femei) în jurul meu, să nu mai simt niciodată sentimentul minunat al orgasmului, să nu mai vibrez la încântarea aventurii, să nu mai simt niciodată siguranţa pe care mi-o dă o femeie (un bărbat) care are grijă de mine.” Renunţând la „niciodată din nou” înseamnă să renunţi la orice îţi place atât de evident la homosexualitate.

Nu renunţi la comportament; aceasta nu funcţionează niciodată. Renunţi la răsplată. Şi nu o faci dimineaţa, după ce te-ai dezgustat; o faci conştient şi intenţionat, în discuţia ta cu Tatăl tău ceresc. Şi o faci înţelegând deplin la ce renunţi. Evaluezi corect costul.

Până nu faci aceasta, alegi să deţii controlul. Atât timp cât tu eşti cel care hotărăşte cât de mult păcat este acceptabil înainte de a trece de o linie invizibilă, tu deţii controlul. Nu Dumnezeu.

Cu dorinţa de a spune „niciodată”, I-ai predat cu adevărat controlul lui Dumnezeu. Într-un anumit punct, dacă vrea să obţină victoria pe care o doreşte, Paul va trebui să capituleze astfel faţă de Dumnezeu.

Ce se întâmplă când o facem? Mai întâi este chinuitor. Când bărbatul din Marele divorţ îi îngăduie îngerului să ia şopârla şi să o zdrobească, bărbatul scoate „un strigăt de agonie cum nu am auzit niciodată pe pământ”. Dar durerea chinuitoare nu durează. De fapt, în mod tipic, apare curând un sentiment minunat de pace. S-a dus o luptă, iar tu şi Dumnezeu aţi câştigat.

Înseamnă că nu vei simţi lipsa recompenselor? Ba da, dar acum situaţia va fi diferită. Aş compara noua situaţie cu sentimentele pe care le are cineva care pierde un prieten drag sau pe cineva iubit. La început durerea pare aproape de neîndurat, dar în cele din urmă se schimbă. Ceva îţi aminteşte de prietenul tău, iar un sentiment momentan de mare tristeţe vine peste tine, dar trece repede. Este posibil ca un dor pentru zilele de demult să persiste mulţi ani, dar aproape întotdeauna dispare.

Altceva foarte minunat se întâmplă după renunţare, ceva ce face viaţa mult mai uşoară. După renunţare, când apare ispita, fie dintr-o sursă externă, fie din emoţii interioare, foarte probabil vei fi în stare să o respingi înainte să prindă rădăcină în tine şi să ajungă mult mai dificil de învins. Când te vei confrunta cu o ispită veche, va deveni a doua natură pentru tine să spui: „Nu este o opţiune.” În final, este calea mai uşoară.

Toţi ne găsim pe o cale a sfinţirii progresive. Trebuie să facem zilnic paşi mici, ca să devenim tot mai mult cine vrea Dumnezeu să fim. Paul trebuie să urmeze calea progresivă, pentru că este o cale de ascultare zilnică de Dumnezeu. Dar pentru a deveni pe deplin bărbatul care vrea Dumnezeu să fie el, cu siguranţă va trebui ca la un moment dat să renunţe dintr-odată.

Mai trebuie menţionat un lucru despre renunţare, care este o sursă de frustrare pentru mulţi. Aproape întotdeauna, această renunţare va fi determinată de Dumnezeu. Nu poţi face să se întâmple. Dar (şi este important), numai în umblarea ta cu El pe calea luptelor de zi cu zi, în ascultare de El, vei ajunge într-un loc în care vei simţi clar că îţi spune că este timpul şi locul pentru a lua decizia. În timp ce mergi pe calea progresivă, El te va conduce în acel loc.

[Alan Medinger, Cold Turkey or the Gradual Way? Copyright © 2002 Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]