de Alan Medinger

Alan Medinger

Pentru cei profund răniţi, iertarea poate fi un proces. Putem satisface porunca Domnului când, prin actul voinţei noastre, iertăm; dar vindecarea de efectele a cele ce ni s-au făcut poate cere iertare la nivele mai profunde din punct de vedere emoţional. Aceasta poate fi o lucrare pe termen lung a Duhului Sfânt. Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac! – Luca 23:34

Că noi, fiind creştini, trebuie să iertăm, este dincolo de orice îndoială. Iar şi iar, cuvintele lui Isus spun aceasta atât de clar.

Că adesea este dificil de iertat – în special unde a avut loc o rănire profundă – este, de asemenea, destul de evident. Aşa că mulţi dintre oamenii care vin la noi pentru a-i sluji se luptă ani şi ani ca să ierte, poate un părinte inadecvat, poate pe cineva care i-a molestat.

Cuvintele lui Isus pe cruce, pentru cei care Îl batjocoreau, Îl torturau şi Îl omorau ne pot ajuta în lupta noastră de a ierta, pentru că ele au venit din umanitatea lui Isus. El nu a spus: „Vă iert”, pentru că pe cruce a renunţat la divinitatea Lui. S-a identificat total cu noi, iar – Dumnezeu fie lăudat – prin harul Său minunat, ne putem identifica şi noi cu El.

Înainte de a privi la exemplul de iertare al lui Isus, îngăduiţi‑mi să vă împărtăşesc ceva ce cred că este critic în ajungerea la iertare, îndeosebi acolo unde o ofensă a lăsat răni adânci şi de durată. Noi iertăm la trei nivele.

Mai întâi, alegem să iertăm la nivelul voinţei. Facem aşa ca răspuns la porunca lui Dumnezeu, iar acea alegere trebuie să fie fără nicio rezervă conştientă, pe cât posibil.

În al doilea rând, iertăm cu mintea – adică iertăm cu înţelegerea. Tatăl meu a suferit de probleme mentale severe, cea mai mare parte din viaţa mea. De-abia putea să aibă grijă de el însuşi, cu atât mai puţin să aibă grijă de creşterea unor fii. Am înţeles asta, iar acest lucru m-a ajutat să iert.

În sfârşit, iertăm şi cu inima – centrul emoţiilor noastre – şi pentru mulţi dintre noi, aceasta este marea barieră. Alegem să iertăm; vedem care este motivul pentru a ierta; şi apoi abuzatorul sau cineva de acelaşi sex sau clasă sau cineva cu un rol similar face ceva care atinge rana noastră nevindecată, iar furia şi mânia izbucnesc. Descoperim că nu am iertat cu adevărat.

Obişnuiam să sfătuiesc oamenii să aleagă să ierte – în voinţa lor – apoi cererile legii vor fi satisfăcute şi nu vor mai fi traşi la răspundere pentru neiertarea lor la un nivel mai profund. Acum cred că a fost un sfat greşit. El ne împarte în mai multe părţi (trup, minte, emoţii etc.), într-un fel care nu corespunde cu felul în care ne vede Dumnezeu. Suntem o unitate; avem un centru al fiinţei noastre, iar din acel centru – din inimă – trebuie să vină iertarea sau nu am iertat cu adevărat.

Pentru cei mai mulţi dintre noi, în domeniile rănirii profunde, iertarea va fi un proces. Va fi nevoie de timp pentru ca iertarea să ajungă la inimă. Pentru Isus nu a fost aşa. Evident, El a vrut să-i ierte pe cei care L-au răstignit. Totuşi, spre deosebire de noi, a văzut clar în inimile chinuitorilor Săi şi a ştiut sigur că nu ştiau ce făceau. Ar putea să dureze mult timp până vom avea o cunoaştere atât de profundă. În plus, din cauza lipsei Lui absolute de păcat, a putut ierta din inimă chiar în momentul suferinţei Lui de nespus. În natura noastră păcătoasă, ar fi atât de dificil pentru noi să ne luăm privirea de la durerea noastră, chiar de la durerea care ne-a fost provocată cu douăzeci sau treizeci de ani în urmă. Deseori acea durere justifică modul în care abordăm viaţa.

Pentru noi, adevărata iertare poate fi atât de dificilă; obstacolele, atât de formidabile. Dar dacă Isus a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, atunci, cu siguranţă, piedicile care fac iertarea atât de dificilă pentru noi au fost prezente şi pentru El. Să ne uităm la cruce şi să vedem cum a putut ierta Isus.

În primul rând, cuvintele Lui arată că nu le-a atribuit motivaţii rele chinuitorilor Săi. În loc să spună că sunt cruzi, sadici sau flămânzi după putere, a spus că nu ştiau ce făceau. Probabil ştia că ei gândeau că ce făceau era corect, pentru a menţine ordinea. Aceia dintre noi al căror tată nu a fost cu adevărat tată, atribuim eşecul lui egoismului sau ambiţiei sau chiar dorinţei de a răni, când adevărul poate fi – şi de obicei este – că a fost un tată cât de bun a ştiut el să fie, dar neavând el însuşi un tată bun, „nu a ştiut ce face”.

În al doilea rând, Isus nu a crezut că iertarea Lui trecea cu vederea actul răstignirii Lui. Cât de des ne temem că dacă iertăm, transmitem un mesaj că acea faptă nu a rănit. Pur şi simplu nu este adevărat şi este o asemenea minciună, încât trebuie să vină de la tatăl tuturor minciunilor. Iertarea creştină nu transmite un astfel de mesaj. Când a fost făcut un rău teribil şi vine o iertare adevărată, contrastul dintre gloria lui Dumnezeu şi urâţenia păcatului poate aproape să ne orbească. Cine crede că atunci când Corrie Ten Boom l-a iertat pe soldatul nazist care i-a omorât sora, a trecut cu vederea fapta lui îngrozitoare? Nu, iertarea ei a fost o dovadă glorioasă despre puterea binelui asupra răului.

În sfârşit, când auzim cuvintele lui Isus pe cruce, vedem că El I-a lăsat Tatălui judecata finală. Cuvintele lui Isus au arătat iertarea din inima Lui, dar în forma Lui umană, El I-a lăsat Tatălui judecata finală. Adevăratul opus al iertării poate să nu fie neiertarea, ci judecata. Ce dificil poate fi acest lucru! Cineva care a fost molestat sexual când era copil nu poate înlătura îngrozitorul abuz cu convingerea că ofensatorul nu ştia ce făcea. Nu poate să-i atribuie ofensatorului nici măcar posibilitatea unui motiv bun. Singurul lucru pe care îl putem face este să-I lăsăm lui Dumnezeu judecata finală şi pedeapsa pentru păcat. Poate că la baza păcatului neiertării stă cererea noastră de a păstra pentru noi rolul de judecător.

Pentru cei profund răniţi, iertarea poate fi un proces. Poate fi nevoie de intervenţia supranaturală a Duhului Sfânt.

[Alan Medinger, How Shall We Forgive? Copyright © 1991 Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]