de Alan  Medinger

Alan Medinger

Împăcarea standardului de perfecţiune al lui Dumnezeu cu realitatea imperfecţiunii noastre este dificilă. Răspunsul este harul lui Dumnezeu, dar cum umblăm în harul Lui, fără a-l folosi ca o scuză pentru păcat?

„Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” (Matei 5:48) Aceste cuvinte ale Domnului nostru sunt spuse, aşa cum ne aşteptam, în predica de pe munte; la încheierea porţiunii în care Isus dă un set cu totul nou de legi, care ne spun că a privi pe cineva cu poftă este echivalentul adulterului, că mânia poate fi echivalentă cu crima şi că trebuie să ne iubim duşmanii.

Chemarea pe care ne-o adresează Isus de a fi perfecţi este singurul standard pe care îl putea stabili pentru noi şi totuşi, în acelaşi timp, este un standard imposibil de îndeplinit. Este singurul standard pe care Domnul nostru ni l-a putut oferi, ţinând cont de posibilele alternative. Ar fi putut El spune: „Fiţi dar 75% lipsiţi de egoism, 90% caşti, 98% cinstiţi…”? Sau ce ziceţi de: „Fiţi iubitori şi caritabili, atât cât vi se pare corect”? Nu, un Dumnezeu drept şi iubitor nici nu poate accepta păcatul, nici nu ne poate permite – dată fiind starea noastră de păcat – să stabilim propriile noastre standarde. Dacă trebuie să fie o judecată şi dacă există iertare pentru păcate, cu siguranţă că un Dumnezeu iubitor ne-ar arăta dinainte cu ce măsură vom fi judecaţi şi pentru ce anume avem nevoie de iertare. Totuşi, este cu adevărat un standard imposibil; unul pe care niciunul dintre noi nu îl va îndeplini în viaţa aceasta. Natura păcatului nostru, tendinţa noastră de a acţiona egoist, sunt prea înrădăcinate. Oricât am încerca să eliminăm toate păcatele cărnii, am fi curând cuprinşi de mândrie sau i-am judeca pe alţii. Să încercăm să fim caritabili şi să dăm tot ce avem şi ne vom trezi preocupaţi de noi înşine şi de cum cheltuim fiecare bănuţ şi fiecare oră.

Cum împăcăm acestea? Cum trăim, chemaţi la perfecţiune, dar ştiind că nu putem fi perfecţi? Există un singur răspuns posibil – harul. Între ceea ce suntem şi ceea ce suntem chemaţi să fim, se întinde curcubeul glorios al harului lui Dumnezeu. El este atât un acoperiş asupra noastră, cât şi un pod către Tatăl – darul Lui nepreţuit, dar fără plată. Îndurarea lui Dumnezeu, prin viaţa, moartea şi învierea Fiului Său, a plătit pe deplin eşecul nostru de a corespunde. Isus a luat în locul nostru pedeapsa pe care o cere un Dumnezeu drept, iar prin identificarea cu El suntem eliberaţi de obligaţia de a suferi noi înşine pedeapsa.

Acesta este răspunsul final, dar pentru aceia dintre noi care se luptă zilnic cu păcatul, adică pentru noi toţi, nu este un răspuns pe deplin satisfăcător. O întrebare care ne apare imediat în minte este: „Dar atunci cum să trăiesc astăzi?” Deşi poate că nu mergem atât de departe încât să punem întrebarea retorică a lui Pavel: „Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?” (Romani 6:1), totuşi înţelegem riscul de a folosi harul lui Dumnezeu ca pe o libertate de a păcătui. Ştim că am profita de harul lui Dumnezeu, chiar până în punctul de a nesocoti ce Îl costă harul pe Dumnezeu, căzând astfel într-un păcat şi mai adânc decât păcatul pentru care ne însuşeam conştient acel har.

Este o problemă practică şi reală, pentru aceia dintre noi care ne luptăm cu orice tip de păcat predominant, ca pofta sau masturbarea cronică. De câte ori putem să păcătuim şi să ne pocăim? Răspunsul lui Dumnezeu este clar, de 70 de ori câte 7 sau de câte ori avem nevoie. Dar ce se întâmplă cu inimile noastre când începem să alunecăm într-un asemenea tipar, în care adevărata remuşcare pentru păcat păleşte, iertarea devine rutină şi ne trezim chiar gândindu-ne că vom fi iertaţi, înainte de a păcătui? Nu este această ultimă stare mai rea decât prima?

Un asemenea mod de gândire ne poate uşor conduce înapoi la legalism; acceptarea intelectuală a harului lui Dumnezeu, dar cu atâta teamă de a nu abuza de el, încât ne luptăm ca şi cum el nu ar exista.

Am văzut oameni la amândouă extremele acestei dileme – libertinii creştini (ce minunat cuvânt vechi) care profită de harul lui Dumnezeu şi legaliştii, care se poartă ca şi cum el nu ar fi disponibil. În final, şi unii şi ceilalţi sunt robi; unii, robi ai patimilor lor, ceilalţi, robi ai legii. Calea lui Dumnezeu nu este nici scuza de a păcătui, nici legalismul; este libertatea. El ne cheamă la ascultare şi ne cheamă să ştim că pentru El suntem acceptabili – şi, prin urmare, ar trebui să fim şi pentru noi înşine – chiar dacă nu suntem ascultători întotdeauna.

Cei mai mulţi dintre noi se luptă undeva între cele două extreme, oscilând cu regularitate între ele. Cu siguranţă mi-am făcut partea în ce priveşte oscilaţia, dar, de-a lungul anilor, când am ajuns să accept anumite principii, oscilaţia mea a devenit mai puţin gravă. Îngăduiţi-mi să vi le împărtăşesc.

Mai întâi, trebuie într-adevăr să recunoaştem că perfecţiunea nu este posibilă în această viaţă. În domeniul nostru de misiune, apreciez în special un citat din C. S. Lewis, care sună cam aşa: „Castitatea perfectă este precum caritatea perfectă; este ceva ce puţini dintre noi vom experimenta în această viaţă.” Putem accepta repede că nu vom fi niciodată perfect caritabili – complet lipsiţi de egoism în tot ce facem. De ce nu putem accepta faptul că cei mai mulţi dintre noi nu vom fi niciodată perfect caşti – liberi de a avea vreodată un gând impur? Oricât am încerca, păcatele sexuale sunt întotdeauna cumva mai puţin acceptabile. Nu ar trebui să fie aşa.

Am sentimente amestecate cu privire la practica unora dintre grupurile noastre, care numără zilele de când s-au masturbat ultima dată. În general vorbind, sunt oameni devotaţi, care Îl iubesc cu adevărat pe Domnul şi vor să trăiască în ascultare de El, dar cumva, creşterea lor pare să nu treacă dincolo de abstinenţă. O parte atât de mare din energia lor este controlată, încât rămâne puţin pentru o creştere mai profundă. Poate fi vorba de o concentrare excesivă asupra legii sau a simptomelor problemei. Cei care se concentrează asupra unei creşteri mai profunde, care văd masturbarea ca pe un simptom al problemei (deşi unul păcătos), par să se bucure de o libertate mai mare, iar în final de o vindecare mai profundă.

Recunoaşterea trebuie să aibă loc aici, ca în cazul oricărei dependenţe reale. Am învăţat din metoda celor 12 paşi că unde este prezentă dependenţa reală, este necesară abstinenţa absolută. Dacă tu crezi că ai o dependenţă într-un anumit domeniu, citeşte literatură despre dependenţe şi vezi dacă starea ta îndeplineşte criteriile.

Sunt convins că în cele mai multe situaţii nu aşa stau lucrurile.

Recunoscând că întotdeauna păcătuim sexual într-o anumită măsură, nu înseamnă că negăm puterea lui Dumnezeu de schimbare a vieţii sau procesul de sfinţire. Pentru cei care duc o viaţă creştină, progresul va avea loc, iar în anumite domenii păcatul va înceta să fie o problemă. Dar anumite păcate rămân, iar pentru mulţi, în special pentru bărbaţi, domeniul persistent al păcatului este cel sexual.

Al doilea principiu este că scopul nostru nu ar trebui să fie perfecţiunea, ci mulţumirea lui Dumnezeu. De cele mai multe ori când sunt conştient de păcat în viaţa mea, prima mea reacţie este o profundă dezamăgire faţă de mine însumi. Credeam cu adevărat că am depăşit aceasta. O persoană ca mine ar trebui să fie mai presus de aceasta. Ce aroganţă! Şi ce subtilă este această atitudine!

Trebuie să ne amintim regulat nouă înşine că păcătuim împotriva lui Dumnezeu, nu a noastră. Aproape întotdeauna folosesc Psalmul 51 în rugăciunile mele de pocăinţă. „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit” (v. 4). Pentru că gândesc mai clar în imagini, uneori îmi imaginez că Îl văd pe Isus atârnând pe cruce, îngreunat literalmente de fiecare păcat pe care l-am înfăptuit vreodată, iar eu mă duc la El şi Îi mai pun unul pe umeri, spunând uşuratic: „Uite încă unul pentru Tine!” În mintea mea, cred că aceasta fac păcatele mele.

Dragostea este cel mai mare motivator pentru ascultare. Când te trezeşti că lupţi, începe să iubeşti.

Al treilea principiu este că direcţia noastră, nu poziţia noastră este ceea ce contează. Nu mă aştept ca fiul meu să fie perfect, dar cu siguranţă vreau să crească – spiritual, fizic, intelectual. Cred că Tatăl nostru ceresc simte la fel cu privire la noi.

Capcana aici, desigur, este să cădem în raţionalizare sau amăgire, când tolerăm păcatul. Schimbarea este greu de recunoscut în noi înşine. Un jurnal poate fi de mare ajutor în această privinţă. Ne este de ajutor să aruncăm acea privire de ansamblu de care avem nevoie, pentru a măsura cu acurateţe creşterea.

În procesul de căutare mai degrabă a creşterii, decât a perfecţiunii, riscăm într-adevăr să cădem pradă amăgirii. Păcatul repetat, iertat în mod repetat, devine trivializat sau chiar acceptat ca „păcat anormal”. Dacă permitem vocii Duhului Sfânt să amuţească, am putea chiar ajunge să negăm că un comportament păcătos este păcătos. Ce situaţie îngrozitoare, pentru că dacă nu ne recunoaştem păcatul, înseamnă că nu primim harul minunat al lui Dumnezeu. O viaţă în Trupul lui Cristos, cu o dare de seamă reală, este cea mai bună protecţie împotriva amăgirii.

Tensiunea dintre căutarea perfecţiunii şi acceptarea faptului că nu putem fi perfecţi ne cere să facem mereu corectări parţiale, dar este în ordine; îndurarea lui Dumnezeu este atât de mare, încât harul Său se extinde şi la aceasta.

Standardul lui Dumnezeu este perfecţiunea. Viaţa noastă ca şi creştini trebuie să fie una de libertate perfectă. Singurul mod de a împăca cele două este să ne aţintim privirile nu asupra perfecţiunii sau a căderilor noastre, ci asupra lui Isus Cristos.

[Alan Medinger, Be Ye Perfect: What DoesThat Mean? Copyright © 1992 Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Psihologii Stanton L. Jones şi Mark A. Yarhouse au prezentat cele mai noi rezultate ale unui studiu care arată că schimbarea orientării sexuale este nu numai posibilă, ci şi durabilă, în cadrul unui simpozion desfăşurat la adunarea anuală a Asociaţiei Americane de Psihologie care a avut loc la Toronto luna aceasta. Rezultatele contrazic părerile exprimate în mod obişnuit în cercurile profesioniştilor în sănătate mintală, care susţin că schimbarea este imposibilă şi că încercarea de schimbare a orientării sexuale este probabil să dăuneze.

Noul raport se bazează pe cercetarea originală făcută de doctorii Jones şi Yarhouse, publicată în anul 2007 în cartea Foşti homosexuali? Un studiu longitudinal al schimbării în orientarea sexuală mediată religios. A fost primul studiu longitudinal [care se referă deci la o întreagă perioadă de timp] de acest gen, care a examinat ştiinţific vieţile unor bărbaţi şi femei care au încercat să-şi schimbe orientarea sexuală apelând la o varietate de misiuni creştine asociate cu Exodus International. Cercetările au descoperit că schimbarea orientării este posibilă şi că este improbabil să dăuneze.

Rezultatele cercetărilor, anunţate luna aceasta, se referă la o perioadă între şase şi şapte ani pentru subiecţii care au participat la studiu şi care au arătat o schimbare pe termen lung continuă şi durabilă. În alte studii, după cum afirmă Asociaţia Americană de Psihologie, „rezultatul tratamentului nu este urmat şi raportat în timp, nerespectând standardul pentru testarea validităţii oricărei intervenţii de sănătate mintală”. Cercetările anterioare au fost criticate deoarece:

• nu au urmărit subiecţii în timp (adică nu au fost longitudinale);
• se bazau mai degrabă pe memorie, decât pe urmărirea schimbării aşa cum apare ea (adică nu au fost prospective);
• se bazau mai degrabă pe evaluările terapeuţilor, decât pe ascultarea directă a celor care căutau schimbarea;
• foloseau evaluări specifice şi neconfirmate pentru orientarea sexuală.

Studiul Jones şi Yarhouse a fost conceput pentru a răspunde acestor standarde empirice. Este un studiu cvasiexperimental riguros, prospectiv şi longitudinal, făcut pe un eşantion considerabil de mare şi, după cum se poate demonstra, reprezentativ al celor care caută schimbarea orientării sexuale prin mijloace mediate religios în misiunile Exodus.

Este încurajator să vedem cercetări care reflectă în mod cinstit experienţa schimbării despre care am primit mărturii din fiecare regiune a Exodus. Rezultatele cercetărilor, conform cărora schimbarea este posibilă şi durabilă, pot face mai credibile cererile pentru respectarea integrităţii şi autonomiei celor care caută schimbarea orientării sexuale din motive morale, religioase sau de alt gen.

[Exodus Applauds Study Showing Change to Be Possible and Sustainable. Copyright © 2009 Exodus Global Alliance. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]

de Alan Medinger

Alan Medinger

Alături de mulţi alţi bărbaţi, am fost privilegiat să particip la marea întâlnire Stai în spărtură organizată de Misiunea Promise Keepers din Washington D.C. [Bărbaţii membri în această organizaţie creştină fac o promisiune de a fi angajaţi în practicarea purităţii spirituale, morale, etice şi sexuale. N. trad.] Dumnezeu m-a binecuvântat în acea zi, dar cele mai memorabile momente au venit seara, în timpul călătoriei de întoarcere cu autobuzul la Baltimore. A trebuit să fac călătoria cu un adevărat sfânt. Autobuzul nostru şcolar era aglomerat, astfel încât am fost norocos să găsesc un loc lângă un străin. Cel care stătea lângă mine, Ed, era un tânăr liniştit şi modest. Monta covoare, era căsătorit şi avea doi copii. Era credincios cam de cinci ani.

Ne-am făcut cunoscute pe scurt mărturiile, iar când conversaţia a înaintat, a devenit evident că Ed nu avea o părere prea bună despre el ca şi creştin. Compara misiunea mea cu program întreg – mă auzise la un post local de radio în săptămâna precedentă – cu viaţa lui, în care simţea că îşi îndeplinea jalnic chiar şi rolul de soţ şi tată. Dar în timpul discuţiei noastre, a reieşit că doi dintre colegii lui, care stăteau în spatele nostru, nu erau credincioşi, dar el îi adusese la întâlnirea Promise Keepers, în ciuda marii lor împotriviri. Se lamenta cu privire la starea părinţilor săi necredincioşi, dar a menţionat că el şi soţia lui îi conduceau într-un studiu biblic săptămânal. Mi-a spus, de asemenea, că îşi pusese casa în vânzare, pentru ca familia lui să se mute cu socrii săi, iar apoi soţia lui să poată renunţa la serviciu, ca să se ocupe de copii.

Acel bărbat făcea lucruri pe care eu, care eram creştin de douăzeci şi trei de ani, era puţin probabil să le fac. Pe Mall, în Washington, noi, bărbaţii, am fost chemaţi să ne smerim. Cu Ed am fost într-adevăr smerit. Ce îi puteam spune? Lăudat fie Dumnezeu, am spus ceva ce am crezut că era de ajutor şi care mi-a dat tema pentru articolul din buletinul de ştiri al acestei luni. Am spus, cu privire la sentimentele lui de insuficienţă ca soţ şi tată: „Ed, fii puţin mai răbdător cu tine însuţi. Dumnezeu este răbdător. Şi, în afară de asta, cine eşti tu ca să decizi unde ar trebui să fii în acest moment, în umblarea şi creşterea ta ca şi creştin?” Este o întrebare bună pentru noi toţi.

Când L-am primit pe Cristos ca Domnul şi Mântuitorul meu în 1974, mă aflam cam acolo unde era Ed. Curând după convertire, m-am grăbit şi am cumpărat tot felul de cărţi despre viaţa creştină, îndeosebi cele care descriau cum aş putea fi un soţ şi un tată mai bun. Am încercat să pun în practică lucrurile pe care le-am citit şi am dat greş, iar şi iar. Mă simţeam mizerabil.

Să citesc cărţi era ca şi cum mi-aş fi turnat cărbuni aprinşi pe cap. Ştiam că ar trebui să fiu liderul, autoritatea, protectorul, bărbatul puternic de care aveau nevoie soţia şi copiii mei. Dar fiecare eşec, fiecare fals început, fiecare abandonare a eforturilor specifice de a fi capul spiritual al familiei, fiecare eşec de a continua, fiecare ezitare, m-au făcut doar să înţeleg şi mai profund cât de mizerabil am eşuat ca soţ, tată şi bărbat.

În ciclul îngrozitor al eşecului şi autocondamnării, alinarea a venit mai întâi când am citit Criză în masculinitate de Leanne Payne. Pentru prima dată, am văzut că nu puteam face lucrurile pe care le fac bărbaţii, pentru că nu mă maturizasem niciodată ca să devin bărbat. Dar ceea ce a fost şi mai eliberator, a fost descoperirea care a venit prin Duhul Sfânt, că Dumnezeu vedea lucrurile în acelaşi fel. Nu mă condamna pentru eşecurile mele. Ştia că trebuia să mă maturizez şi avea să fie foarte răbdător, în timp ce procesul urma să aibă loc.

Răbdarea este una dintre cele mai clare manifestări ale harului lui Dumnezeu. Iniţial, El ne primeşte exact aşa cum suntem, iar apoi ne prezintă modelul tatălui perfect pentru noi, pe deplin iubitor şi care ne acceptă, în timp ce întotdeauna ne îndeamnă să ne schimbăm şi să creştem.

Înţeleasă corect, răbdarea faţă de noi înşine este una din cele mai mari susţineri pe care le avem în procesul de vindecare. Răbdarea faţă de noi înşine îndepărtează condamnarea – dar nu face compromis cu păcatul. Răbdarea nu are de-a face cu direcţia în care ne îndreptăm, ci mai degrabă cu intervalul de timp necesar ca să ajungem acolo.

Răbdarea nu spune: „Ei bine, aşa sunt eu.” (Vezi Ştirile Regeneration, mai 1997). Nu găseşte doar un nivel „acceptabil” al păcatului pentru mine, în punctul respectiv al umblării mele. Standardul lui Dumnezeu rămâne perfecţiunea absolută, puritatea absolută.

Răbdarea nu oferă doar un substitut pentru acele standarde. Pur şi simplu renunţă la un program autoimpus pentru atingerea standardelor. Răbdarea are de-a face cu timpul.

Câţiva ani mai târziu, îmi amintesc că mi-am spus: „Sunt creştin de zece ani; nu ar trebui să arunc o a doua privire bărbatului acela chipeş, musculos.” Poate că ţi-ai spus: „Sunt în procesul de recuperare de cinci ani; este ridicol că am încă o teamă îngrozitoare de relaţiile masculine (feminine).” Sau: „Nu există niciun motiv pentru care să mă mai lupt cu masturbarea, după tot ce a făcut Dumnezeu pentru mine în ultimii şapte ani.” Răspunsul meu este: „Cine spune?” Cine este destul de înţelept ca să poată spune când ar trebui să se afle o persoană într-un anumit stadiu, în dezvoltarea sa? Cine poate judeca aceasta despre sine?

Am avut părinţi care m-au iubit, cu toate acestea tatăl meu suferea de o boală mintală. Nu am fost niciodată molestat sexual când eram copil, dar pe de altă parte am fost expus la pornografie de la o vârstă fragedă. Nu am fost niciodată părăsit fizic, dar eram un sportiv jalnic. Experienţele tale poate că au fost mai bune sau mai rele decât ale mele, în acele privinţe. Dat fiind toate aceste variabile şi alte sute, cine poate spune când ar trebui tu sau eu să ajungem într-un punct dat? Numai Dumnezeu cunoaşte inima.

Răbdarea implică speranţă. Să fii răbdător înseamnă să fii răbdător pentru ceva. Nu înseamnă să te laşi pradă păcatului sau imaturităţii. Nu suntem răbdători când renunţăm. Suntem răbdători când recunoaştem că într-o zi vom fi curaţi şi drepţi, că într-o zi ne vom simţi pe deplin confortabil în masculinitatea sau feminitatea noastră.

Răbdarea manifestată cum trebuie va fi concentrată pe Dumnezeu. Multele noastre eşecuri vor fi dovada că nu putem ajunge acolo prin noi înşine, cu puterea noastră. Vom privi permanent la Dumnezeu, care formează în interior noul bărbat sau noua femeie. El este singurul care ne poate schimba. Mai degrabă Îl vom căuta pe Dumnezeu şi vom avea încredere în El să ne schimbe, decât vom căuta totul prin noi înşine, fără El.

Condamnarea şi ruşinea se hrănesc din stima de sine scăzută şi din sentimente de lipsă de valoare. Aceste sentimente ne închid în vechea noastră identitate şi ne conduc la moduri păcătoase, de multe ori senzuale, de a face faţă unei situaţii. Răbdarea este antiteza condamnării şi ruşinii. Răbdarea ne eliberează ca să creştem.

Răbdarea este în mare măsură ca iertarea; este o virtute cu trei laturi. Acceptăm adevărul că Dumnezeu este răbdător cu noi şi devenim răbdători cu noi înşine. Când devenim răbdători cu noi înşine, găsim că am devenit mai răbdători cu alţii. Fiecare faţetă a răbdării încurajează pe alţii, iar răbdarea creşte. Gândeşte-te bine la aceasta.

Să cunoaştem profunzimea răbdării lui Dumnezeu faţă de noi înseamnă să fim cufundaţi în harul Său. Dumnezeul nostru minunat, desăvârşit, sfânt, vrea să mă iubească în toţi anii de care am nevoie ca să devin ca Isus. Mulţumesc, Doamne.

[Alan Medinger, God Is Patient, Be Patient with Yourself. Copyright © 1997 Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Depăşirea „stării staţionare de fost homosexual”

de Andy Comiskey

Andy Comiskey

Sunt vinovate misiunile foştilor homosexuali de crearea unei replici creştine la subcultura homosexuală? Misiunile foştilor homosexuali prezintă riscul creării unei subculturi distincte. Compusă numai din indivizi care caută să iasă din homosexualitate, această subcultură înlocuieşte stilul de viaţă homosexual, ca o comunitate alternativă.

Există multe paralele cu stilul de viaţă homosexual. Subcultura foştilor homosexuali perpetuează atitudini şi puncte de referinţă homosexuale puţin voalate, în special mentalitatea „noi-ei”. Numai că acum, în loc ca „ei” să fie lumea heterosexuală, Biserica „heterosexuală” devine antagonistul, care îi determină să intre în contact cu alţi foşti homosexuali, care „înţeleg cu adevărat”.

Desigur, paralelele dintre comunitatea homosexuală şi cea a foştilor homosexuali încetează, când luăm în considerare scopurile lor. Scopul fundamental al comunităţii foştilor homosexuali este trecerea de la homosexualitate, la plinătatea lui Cristos şi a Bisericii Sale. Dar pentru noi, ca misiuni ale foştilor homosexuali, crearea în mod subtil a unui „platou” pe care foştii homosexuali îşi pot întemeia propria lor comunitate distinctivă, este o violare fundamentală a chemării noastre. Este, de asemenea, o violare a unei teme importante a Noului Testament. Pavel spune în cartea Galateni că cei care sunt creştini nu ar trebui să se deosebească pe baza unor caracteristici secundare, ca a fi iudeu sau grec. El cheamă Biserica să caute mai întâi unitatea, ca trup întreg, o unitate care depune mărturie despre lucrarea profundă de reconciliere a lui Cristos.

Acelaşi principiu li se aplică acelora dintre noi care suntem foşti homosexuali. Când ne despărţim de Biserică în general, minimalizăm realitatea că Cristos – nu trecutul nostru sexual – este baza pentru identificarea noastră în comunitatea credincioşilor.

Mai mult, nu putem depăşi homosexualitatea dacă ne concentrăm relaţional, în primul rând, asupra unora care se luptă şi ei cu ea. Cum să înaintez în plinătatea lui Cristos, fără să mă raportez la indivizi mai maturi, care şi-au rezolvat problemele sexuale? Oamenii care sunt „mai împliniţi” decât suntem noi tind să ne facă să ne exersăm „muşchiul” relaţional. Maturitatea lor lansează o provocare stării noastre de fapt şi măreşte percepţia noastră limitată de sine.

Este ca atunci când joci tenis cu cineva care este un jucător mai bun decât tine. Suntem forţaţi să ne mişcăm repede – nu suntem „siguri” de victorie. Dar, prin meci, devenim puternici şi mai încrezători în sine, mai capabili să înfruntăm provocările iminente care vor veni.

Acelaşi fel de creştere are loc în relaţiile cu cei cu care nu avem în comun lupta homosexuală. Văzând împlinirea lor, aruncăm o privire fugară asupra a ceea ce vom deveni noi. Imaginea reflectată face să strălucească o parte a imaginii de sine pe care, de obicei, prietenii care au fost homosexuali nu o răsfrâng asupra noastră, în special când este vorba de o decizie heterosexuală fermă. Dacă vrem să fim împliniţi, avem nevoie de semne tangibile ale maturităţii, revelate prin relaţii sănătoase cu oamenii cu care nu avem în comun lupta sexuală. Nevoia de a ieşi de pe „platoul foştilor homosexuali” a devenit evidentă pentru mine, ca Director la Desert Stream. Esenţialmente, participanţilor noştri li se întâmplă două lucruri – fie iau ce învaţă la Desert Stream şi aplică în contextul propriei biserici; fie încearcă să facă din Desert Stream biserica lor, cu Isus ca terapeut al lor, care există, în primul rând, ca să-i vindece de homosexualitate. Primul grup devine liber; al doilea grup devine mulţumit de sine, iar în mod ascuns, introspectiv şi, în cele din urmă, lipsit de speranţă.

Câte un pas odată

Depăşirea homosexualităţii pare să aibă loc treptat – este un proces în timp, prin faptul că o persoană învinge un aspect al problemei, apoi trece la următorul.

Pentru majoritatea celor care trec pe la Desert Stream, stadiul iniţial implică o eliberare de teama iraţională care înconjoară problema. Eliberarea îi scapă, pentru a se concentra asupra învingerii comportamentelor dependente, a ruperii relaţiilor idolatre cu cei de acelaşi sex şi a învăţării felului în care să se raporteze la membrii aceluiaşi sex. O atmosferă de grijă şi acceptare este crucială aici. Când intră în prezenţa vindecătoare a lui Isus şi a creştinilor cărora le pasă, participanţii încep să descopere o nouă profunzime a sincerităţii. Apare un limbaj nou al intimităţii, precum şi o conştienţă nouă a sensului strigătului de dragoste al inimii. Viaţa interioară a sexualităţii proprii începe să se exprime deschis, într-un mod care produce teamă, dar care este în ordine.

Isus este prezent – valurile puternice ale dorinţei sexuale se ridică şi se lovesc de prezenţa Lui. El devine Cel care deosebeşte dorinţa adevărată de cea falsă, nevoia legitimă de expresia nelegitimă a copilului interior, care are nevoie de afirmare şi corecţie.

În timpul acestui proces, misiunea oferă protecţia grijii, care permite strigătului inimii să se conecteze cu Isus şi ceilalţi. Este un context sfânt. Dar nu este singurul de care este nevoie pentru vindecare.

Nelinişte sporită

După şase sau douăsprezece luni în programul Living Waters al Desert Stream, un participant poate să simtă o nelinişte şi o agitaţie chinuitoare. Ca un adolescent care îşi doreşte mult să ajungă la maturitate, individul doreşte să perceapă imaginea de ansamblu.

Se satură să-şi examineze o nevoie sau alta, să stabilească limitele prieteniilor cu cei care duc aceleaşi lupte. O dorinţă adevărată, sănătoasă pentru o creştere mai mare, începe să se ridice şi se simte sufocată de limitele Desert Stream.

Şi este bine! Am învăţat să binecuvântez această dorinţă, pentru că ştiu că în esenţă ea este o tărie interioară, nouă, care trebuie să găsească un alt context decât Desert Stream, pentru a fi liberă.

Problema neliniştii trebuie să fie identificată şi întărită de noi, ca slujitori. Pentru că ea arată că Însuşi Dumnezeu îl aduce pe individ la un nou punct de plecare, prin care trebuie să treacă, pentru a ajunge la identificarea cu Trupul mai mare al Bisericii şi cu relaţiile din ea, care pot facilita plinătatea. Cei pe care îi consiliem trebuie să fie învăţaţi de noi să iasă din misiunea foştilor homosexuali şi să ajungă la plinătatea care poate fi realizată numai în afara serviciilor noastre.

Facilitarea schimbării

Cum facilităm tranziţia? Mai întâi, trebuie să descoperim baza ei biblică. În Efeseni 3:16-19, Pavel se roagă să fim întăriţi cu dragostea lui Isus, primind plinătatea dragostei Tatălui pentru noi.

Duhul Sfânt ne dă putere să primim şi să umblăm în adevărurile pline de putere pe care Dumnezeu le-a avut întotdeauna în plan pentru noi. Individul care iese din homosexualitate trebuie să ajungă „înrădăcinat şi întemeiat” în dragostea lui Isus. Această dragoste este calea de ajungere la plinătate, care include potenţialul relaţiilor heterosexuale.

Principiul se aplică în esenţă tranziţiei de la misiunea pentru foştii homosexuali la trupul mai mare al Bisericii. În misiunea pentru foştii homosexuali oferim un mediu protejat, unde rănile, nevoile şi dependenţele pot fi identificate şi aduse la lumina dragostei lui Dumnezeu. Dar odată ce aceasta a avut loc, individul are nevoie de puterea dragostei, pentru a ieşi din mediul sigur, plin de grijă al misiunii pentru foştii homosexuali, în lumea reală, copleşitoare, a comunităţii creştine mai mari. Cu alte cuvinte, vindecarea trebuie să aibă loc în arena creştină, care este mai mare. Acest pas cere puterea dragostei. Îi dă putere individului să iasă din concentrarea asupra problemelor personale şi să intre într-o dimensiune completă a dragostei lui Dumnezeu, aşa cum este ea revelată în Biserică.

Relaţie care dă putere

Cum se primeşte această putere? Trebuie să-i învăţăm mai întâi pe oamenii noştri să asculte de Isus, să înceteze activitatea forţată şi neîncetată şi să intre într-o relaţie de la inimă la inimă cu El. Cineva nu poate să se ridice cu o putere cu adevărat înaripată, dacă nu a ajuns la ea prin aşteptarea în prezenţa Lui. Problemele care debilitează şi fragmentează sufletul trebuie să fie eliberate, pentru a ajunge la dragostea lui Dumnezeu şi pentru a fi învăluiţi de ea. Deci trebuie să-i învăţăm pe oamenii noştri să comunice cu Isus, punând accentul pe ascultarea cuvintelor Lui şi pe primirea puterii pe care o dă El, iar şi iar. Am descoperit eliberarea unei puteri noi, punând jos agenda proprie şi aşteptând cu simplitate puterea pe care numai Dumnezeu o poate da. Sunt eliberat ca să răzbesc prin încercările exterioare, datorită reînnoirii interioare pe care mi-o dă El în rugăciune şi meditaţie.

În prezenţa lui Isus, am devenit conştienţi de dorul sufletului după o libertate mai mare. Strigăm către El, iar El ne înalţă strigătul la un loc mai înalt şi dă acelui dor un adevărat obiect al dorinţei.

De exemplu, mulţi participaţi la Desert Stream încep să simtă un dor pentru completare, o dorinţă de alinare a singurătăţii, printr-o relaţie de legământ cu cineva. Durerea este simţită cel mai acut în rugăciune. Iniţial mulţi o interpretează ca pe o dorinţă homosexuală dar, în timp, ea se transformă în una heterosexuală. Dorinţa faţă de persoanele de acelaşi sex face loc imaginii încă neformate a sexului opus. Propria lor vindecare, alături de dorinţa mereu prezentă a Domnului de a susţine adevărata identitate sexuală şi adevăratul dor, fac să se ridice o singurătate dureroasă, care tânjeşte după intimitatea cu sexul opus.

Acest dor trebuie să fie binecuvântat. Este un motivator puternic, în acelaşi fel în care nemulţumirea datorată limitării misiunii pentru foştii homosexuali poate face pe cineva să iasă din ea.

Aceşti doi motivatori – nemulţumirea crescândă faţă de mediul foştilor homosexuali şi dorul pentru intimitatea cu sexul opus, oferă un impuls natural pentru schimbare şi creştere. Când este în acord cu noua autoritate a Duhului Sfânt, individul este pregătit să intre în comunitatea mai mare a lui Cristos.

Domnul ne dă o stare interioară de putere şi o dorinţă care ne obligă să ieşim în exterior – departe de misiunea pentru foştii homosexuali şi în Biserică. Trebuie să avem această putere interioară, din cauza împotrivirilor emoţionale pe care suntem nevoiţi să le înfruntăm şi să le depăşim, în includerea într-un întreg mai mare.

Karen de la Desert Stream afirmă acest lucru foarte clar:

„Trebuie ca eu să fiu cea care iniţiază relaţii cu alţii în biserica mea. Nu pot aştepta să vină ei la mine sau ca ei să fie tot ce am eu nevoie.

Dacă vreau să mă integrez în biserica mea, trebuie să fiu pregătită, cu ajutorul lui Isus, să întind o mână şi să folosesc ce este mai bun acolo.”

David, un lider de la Desert Stream, a văzut că puterea lui Isus i-a dat harul să iasă din relaţii concentrate, în primul rând, asupra propriilor sale nevoi. A format câteva prietenii care implicau dăruirea lui faţă de alţii.

„La Desert Stream”, spune el, „toţi ajung să-şi înţeleagă nevoile şi felul în care să le împlinească. Sunt înconjurat de consilieri buni.

Dar lucrurile sunt diferite în Biserică. Trebuie să cresc şi să realizez că oamenii nu sunt acolo doar ca să-mi împlinească mie nevoile. Şi eu sunt acolo ca să slujesc altora. Am lucruri bune de dat, dar asta înseamnă să fiu dornic să trec peste binele şi răul părtăşiei reale, imperfecte, în care mă aflu.

Domnul mi-a dat tăria să continui cu biserica mea, chiar dacă mulţi oameni nu-mi înţeleg lupta. Şi, rămânând lipit de ea, am ajuns la o nouă tărie.”

Asumarea riscului în relaţii

Ca slujitori ai foştilor homosexuali, trebuie să încurajăm în participanţii noştri acea tărie interioară crucială, care îi obligă să caute părtăşie în afara mediului nostru. Aceasta implică identificarea nemulţumirii legitime, care se ridică în ei, când văd limitările slujirii noastre.

Aceasta implică, de asemenea, ajutorul acordat lor, pentru a se trezi la viaţă faţă de Duhul Sfânt care locuieşte în ei, care îi înrădăcinează într-o putere mai mare şi le trezeşte o foame mai mare după intimitate, dincolo de prietenia cu alţi foşti homosexuali. Prin misiunea noastră, oamenii trebuie să fie echipaţi şi provocaţi să se identifice şi să se integreze în Trupul mai mare al Bisericii.

Tranziţia

Tranziţia practică spre Biserică include câţiva paşi de bază. Primul implică să ne vedem serviciul ca fiind limitat – el este destinat unui singur sezon. Oamenii noştri trebuie să fie întotdeauna conştienţi că scopul final este să devină mădulare sănătoase, dătătoare de viaţă, ale Trupului lui Cristos, care să nu mai aibă nevoie de serviciile noastre.

În timpul perioadei petrecute cu noi, trebuie să-i ajutăm pe consiliaţi să identifice şi să se ocupe de rănile şi concepţiile greşite care întârzie tranziţia.

Iertarea trebuie aplicată în Biserică celor care au fost duri şi arbitrari. Neiertarea înrădăcinată în respingerea din trecut tinde să întărească mentalitatea „noi-ei”.

Trebuie să iertăm; noi şi numai noi avem datoria înaintea lui Dumnezeu să ne curăţim calea de cruzimea altora faţă de noi. Dacă nu iertăm, rămânem legaţi de propria noastră imaturitate.

Încercăm să ne protejăm, considerând în mod nesocotit Biserica în ansamblul ei ca fiind antagonistă faţă de noi. În acest proces, ne separăm de adevăratele surse de dragoste, care ne aşteaptă în mod potenţial în Biserică. Iertarea indivizilor ignoranţi şi cruzi, cu care am ajuns să identificăm Biserica, ne dă posibilitatea să intrăm în comunitatea credincioşilor.

La un alt nivel, avem pur şi simplu nevoie să-i sprijinim şi să-i încurajăm pe oamenii noştri când caută să se implice în comunitatea mai mare. Să înveţi cum să dai şi cum să primeşti în mod semnificativ, în ceea ce este perceput ca lumea „străină” a Bisericii, poate fi înspăimântător.

Misiunile foştilor homosexuali trebuie să ofere suportul care micşorează teama. Putem face tranziţia mai puţin neplăcută pentru oamenii noştri, încurajând orice mic pas în comunitate şi ajutându-i să se confrunte cu temerile reale care apar atunci când o fac. Un astfel de suport trebuie să fie o parte importantă a slujirii noastre, când cel care se luptă este în mijlocul nostru. Nu este folositor să-i oferim un serviciu pentru un timp limitat, dacă acel serviciu nu-i dă putere să se integreze în comunitatea credincioşilor.

Scopul nostru, ca slujitori în misiunea foştilor homosexuali, trebuie să fie să-i ajutăm efectiv pe alţii să stea în picioare fără noi. Odată ce este receptiv la resursele copleşitoare, provocatoare şi vindecătoare ale trupului mai mare al Bisericii, cel care se luptă cu homosexualitatea poate trece cu recunoştinţă dincolo de contextul „fost homosexual”, într-un context al plinătăţii, pe care noi nu-l putem oferi.

Starea staţionară: Ce spun alţii

La câţiva ani după ce am ieşit din homosexualitate, am ajuns la o stare de confort. Aveam prietenii foarte satisfăcătoare cu persoane de acelaşi sex. Mă gândeam: „Aş putea sta aşa tot restul vieţii.” Atunci am realizat că ceva era greşit. Nu existau prietenii semnificative cu femei în viaţa mea. – Shawn Corkery, fost membru al personalului Desert Stream

Când am devenit creştină, mi-a fost teamă că Dumnezeu mă va obliga să mă căsătoresc. Numai după ce am depăşit acea teamă, a putut Domnul să înceapă să lucreze cu adevărat în viaţa mea. În câţiva ani, am realizat că nu mai eram homosexuală. Ajunsesem la starea staţionară, un loc de mulţumire asexuală. După patru ani, a avut loc o trezire a sentimentelor heterosexuale. Pentru a ieşi din starea staţionară, trebuie să fii dornic să-ţi asumi riscuri. Nu vreau să sune banal, dar calea de ieşire începe cu rugăciunea. – Luanna Hansberger, fostă membră a personalului Regeneration

Sentimentul de a fi „blocat” este rezultatul unei idei greşite. Heterosexualitatea este identitatea dată nouă de Dumnezeu, nu ceea ce simţim. Poate că nu vom fi niciodată atraşi de persoanele de sex opus. Dar Dumnezeu ne va da o atracţie iubitoare şi sănătoasă pentru partenerul nostru de căsătorie. – Jack Hickey, fost Director la Reconciliation

Starea staţionară este un loc în care te simţi cu adevărat mulţumit, te înconjori cu oameni „din misiune” şi eviţi să te implici în Biserică. Pentru a ieşi din starea staţionară, trebuie să te implici în scena heterosexuală a Bisericii. Trebuie să-ţi asumi riscul şi să spui: „Asta e, o s-o fac şi o să-mi placă, chiar dacă mă omoară.” Aceasta a fost atitudinea mea, când colega mea de apartament şi cu mine am dat o petrecere de Crăciun cu câţiva ani în urmă. Am invitat un număr egal de bărbaţi şi femei şi am fost surprinsă cât de bine m-am distrat. Pentru mine a fost un punct de cotitură. – Starla Allen, fostă membră a personalului Desert Stream

Mă doare să admit că sunt încă în starea staţionară. M-am implicat total în misiunea foştilor homosexuali. Mă izolez de relaţiile heterosexuale în multe feluri – pur şi simplu nu am timp. Pe de altă parte, m-am îndrăgostit de trei femei de când am părăsit homosexualitatea. Relaţiile nu au mers, din diferite motive. Toate încercările mele de a forma o relaţie heterosexuală au sfârşit în frustrare. Mă agăţ de promisiunile Cuvântului lui Dumnezeu. Cred ce mi-a spus El, că într-o zi voi fi căsătorit. Trebuie să o cred într-un mod foarte profund, ştiind că Dumnezeu va face să se întâmple aceasta la timpul potrivit. – Doug Houck, fondator al Metanoia Ministries

[Andrew Comiskey, Getting Off the Ex-Gay Plateau. Copyright © Andrew Comiskey. Tradus şi publicat cu permisiune. Andrew Comiskey este fondator şi Director Executiv la Desert Stream, o misiune creştină care oferă ajutor celor care vor să renunţe la comportamentul homosexual. Poate fi contactat la Desert Stream Ministries, 706 Main Street, Grandview, Missouri 64030, USA, telefon: (01)866.359.0500, (001)8167671730, e-mail: acomiskey@desertstream.org.]

Pentru o mărturie video a lui Andy Comiskey, clic aici.

de Alan Medinger

Alan Medinger

Cu douăzeci de ani în urmă, Dumnezeu m-a eliberat de homosexualitate. Natura vindecării mele – o eliberare instantanee de fantezii sexuale şi dorinţă nestăpânită – a fost cu siguranţă o minune. De obicei nu le spun despre ea celor care vin la noi pentru prima dată, din simplul motiv că este genul de vindecare pe care oricine ar vrea să o primească, dar puţini o primesc. A-i încuraja pe oameni să caute acest gen de minune, când de fapt, pentru ei, calea de ieşire din homosexualitate poate fi lungă şi dificilă, ar însemna să-i îndrept către descurajare.

Când am fost vindecat, am presupus că am fost „total vindecat” de homosexualitatea mea. La urma urmei, nu mai vroiam sex cu bărbaţi, îmi doream soţia fizic şi pur şi simplu nu mă mai luptam cu pofta în gândurile mele. De-a lungul anilor, totuşi, am văzut că aveam nevoie de mai multă vindecare şi schimbare decât avusesem parte în acea seară din anul 1974. Homosexualitatea înseamnă mai mult decât sex şi existau alte părţi importante din mine care aveau nevoie să fie vindecate şi schimbate.

Cu trecerea anilor, m-am întrebat pe mine însumi şi L-am întrebat pe Domnul: „Ce anume a făcut Dumnezeu când m-a eliberat de o viaţă de homosexualitate?” Este o întrebare importantă, pentru că cel mai adesea o minune este ceva ce se întâmplă instantaneu, ceva care ar fi putut avea loc natural într‑o perioadă mult mai lungă de timp. De exemplu, ocazional, prin ceva numit „îmbunătăţire spontană”, trupul poate să scape de cancer – treptat. Oamenii s-au rugat pentru soacra mea după ce cancerul se răspândise în mai mult de jumătate din trupul ei. În câteva săptămâni, toate urmele cancerului au dispărut, fără să mai revină vreodată. Soţia mea, eu şi un prieten ne-am rugat pentru depresia debilitantă a tatălui meu, o stare în care fusese aproape patruzeci de ani – şi a fost vindecat instantaneu. Treptat, s-ar fi putut întâmpla oricum, dar prin rugăciune şi eliberare, Dumnezeu a făcut vindecarea într-o clipă.

Ceea ce cred că a făcut Dumnezeu pentru mine într-o clipă, în 1974, a fost să rupă legătura dintre nevoile profund neîmplinite şi sex. Nevoile nu au dispărut, cum aveam să descopăr în anii următori, dar nu mai erau sexualizate. Ceea ce Dumnezeu a făcut în mine dintr-odată, poate să facă parte, şi eu cred că va face, din vindecarea progresivă a celor mai mulţi bărbaţi şi femei care se luptă cu homosexualitatea (sau cu alte tulburări sexuale).

După vindecare am avut în continuare o puternică dorinţă ca un bărbat să aibă grijă de mine. Încă mă simţeam ca un băieţel care caută un tată. Sentimentul propriei mele masculinităţi era atât de nedezvoltat, încât tânjeam după un bărbat puternic, de încredere, cu care să relaţionez şi de la care aş fi putut obţine tărie. Dar nu era ceva sexual; gândul la sexul cu un bărbat devenise ceva uneori dezgustător, alteori stupid.

Când anii au trecut, acele nevoi puternice au dispărut, într-o asemenea măsură, încât nu cred că nevoile mele pentru relaţii masculine ar putea să fie mai normale decât sunt astăzi. De fapt, astăzi văd acea schimbare lungă, înceată, ca fiind la fel de extraordinară ca minunea instantanee din 1974.

Cu toate acestea, în 1974 nevoile mele erau încă acolo şi erau puternice, dar nu mai erau sexualizate. Ceea ce s-a întâmplat în viaţa mea într-o clipă, cred că ţi se poate întâmpla şi ţie, în timp. Mai mult, cred că ruperea legăturii dintre sex şi nevoi este o parte esenţială în vindecarea celor mai mulţi bărbaţi şi femei care înving homosexualitatea.

Să examinăm această legătură şi cum poate să fie ea ruptă.

Sexul ca intensificator

Mai întâi, de ce ne sexualizăm nevoile – sau rezolvarea lor? Cred că o facem pentru că sexul este una dintre cele mai intense experienţe pe care o au cei mai mulţi oameni şi pentru că orice atinge sexul devine mai plin de viaţă. La fel cum sarea sporeşte aroma mâncării, sexul intensifică puterea oricărei experienţe. Te simţi singur şi obosit? Orice alinare găseşti, va părea mult mai repede satisfăcătoare dacă are un element sexual.

Sexul amplifică sentimentele. Este interesant că folosim cuvântul „extaz” pentru a descrie atât experienţele sexuale, cât şi pe cele religioase.

Folosim sexul pentru că nevoile noastre sunt în mod fundamental relaţionale, iar sexul este o experienţă relaţională. Unii oameni folosesc mâncarea şi drogurile ca pe un mod de a‑şi alina durerile care provin din nevoi neîmplinite, dar calitatea amorţelii pe care o oferă ele este mult mai puţin satisfăcătoare decât relaţiile trecătoare, pe care sexul sau fantezia sexuală le oferă celor ale căror nevoi sunt în primul rând relaţionale.

Sexul are putere din cauza calităţilor sale simbolice, care gravitează în jurul atingerii, controlului şi purtării de grijă. Există o putere simbolică uimitoare în întâlnirea cu o persoană, când intră în trupul meu sau eu în al său. Să fii cuprins de braţele altuia oferă sentimente de securitate, de purtare de grijă, sentimentul de a fi dorit. Sexul îmi poate da un sens al valorii, chiar dacă sunt doar folosit de celălalt.

Pentru un bărbat sau o femeie care se confruntă cu homosexualitatea, unele dintre cele mai intense nevoi pot fi împlinite temporar prin sex.

Sunt singur? Sexul mă face să intru în contact cu o altă persoană. Sunt plictisit? Sexul este excitant. Mă simt lipsit de valoare? Într-o întâlnire sexuală (reală sau imaginară), cineva mă vrea. Îmi lipseşte sensul identităţii sexuale? Pot să intru în contact cu masculinitatea sau feminitatea după care tânjesc. Cineva mă vrea ca bărbat sau femeie.

Legăturile sunt puternice, iar în timp, prin ani de contacte sexuale sau fantezii în timpul masturbării, devin tot mai puternice. Nevoile noastre şi o exprimare sexuală a împlinirii lor parcă ar fi lipite cu super glue sau prin sudură.

Cum să rupi legătura

Dacă aşa stau lucrurile, cum rupem lanţurile, legătura? Este greu, dar se poate – pentru fiecare dintre noi. Mai întâi, trebuie să recunoaştem că există o legătură. Mulţi oameni o fac deja. Mulţi dintre cei care intră prima dată în biroul meu – chiar şi cei care trăiesc în cea mai mare promiscuitate – spun: „Ştii, nu căutam sex, ci pe cineva care să mă iubească.”

În al doilea rând, trebuie să ne rugăm zilnic pentru acest lucru. Rugăciunea zilnică nu numai că va păstra vie în noi realitatea legăturii, dar unde nu putem rupe legătura prin puterea noastră, Îl lasă pe Dumnezeu să ofere solventul care va începe să o dizolve.

În al treilea rând, este nevoie să hotărâm în rugăciune şi deliberat care sunt nevoile reale, apoi să căutăm să găsim căi legitime de împlinire a lor. Ele vor fi oarecum diferite pentru fiecare dintre noi. Nu ar trebui să ne concentrăm asupra unei nevoi, din cauză că este prezentă în mod stereotip la o persoană homosexuală.

A identifica o nevoie şi a încerca apoi să găseşti moduri legitime de a o împlini, este o încercare majoră a vieţii. Dacă, de exemplu, eşti singur, nu este de obicei din cauza circumstanţelor sau a mediului; probabil că este din cauza unor lucruri din firea ta sau din felul în care relaţionezi cu oamenii. Să spui: „Ieşi în oraş şi fă-ţi nişte prieteni” este mai rău decât un sfat ieftin; îţi trivializează problemele şi nevoile. Să înveţi cum să te raportezi la oameni în moduri dătătoare de viaţă, care să nu fie sexuale, poate să fie un efort major în viaţa ta. Cu toate acestea, este o cheie importantă în vindecarea ta.

Mai mult, dacă problema ta este un sentiment profund al lipsei de valoare, pot să-ţi spun oricât de mult că ai o valoare inestimabilă fiindcă Isus a murit pentru tine – până te vei întâlni cu această realitate în umblarea ta cu Domnul, cuvintele mele sunt aproape inutile. Poate că vom ajunge să preţuim cine suntem în Domnul, mai degrabă decât prin atractivitatea noastră sexuală, numai după ani de timp special, liniştit, petrecut cu Cel care ne dă valoare, dar aceasta este esenţial pentru vindecarea noastră.

Deseori, când nevoile sunt extreme, iniţial numai Domnul le poate împlini. Prin urmare, El este primul tău mijloc de vindecare. Apoi, când intensitatea nevoilor se diminuează, El te va pune acolo unde alţi bărbaţi creştini şi alte femei creştine vor începe să le împlinească.

Un sentiment al scopului

O cale de a mări viteza ruperii legăturii dintre nevoie şi sex, este să cauţi să găseşti un scop în viaţă. Atât de multe nevoi care ne conduc spre sexualitate – singurătatea, plictiseala, sentimentul lipsei de valoare – sunt împlinite când descoperim un sentiment al scopului în viaţa noastră. Un sentiment al scopului implică trăirea pentru alţii sau pentru o cauză mai înaltă; înseamnă să trăim concentraţi pe ceva exterior nouă. Mulţi oameni din misiunea noastră înaintează mult în vindecare, în timp ce slujesc ca lideri sau învăţători de grup. Descoperirea unui scop în viaţă şi înfruntarea provocărilor inevitabile, care apar când încercăm să împlinim acel scop, ne vor face mai conştienţi de adevărata noastră dependenţă de Isus. O dependenţă de sex nu va oferi nimic.

Când rupem legătura, timpul intensifică procesul. Vechile tipare de a răspunde sunt zdrobite. Răspunsurile sexuale imediate la stimuli devin mai puţin frecvente. Felul în care foloseam sexul pentru împlinirea unor nevoi care nu sunt sexuale, avea clar caracteristici ale dependenţei. Abstinenţa zdrobeşte dependenţele. Uneori dependenţele noastre au fost psihologice. După vindecarea iniţială, un lucru de care eram conştient că-mi lipseşte era încântarea de a căuta un partener sexual, de a fi în căutarea prăzii, excitarea de a-mi asuma riscuri în ceea ce făceam. Într-o anumită măsură, eram prins în capcana propriei mele adrenaline. Cred că nu a fost nevoie de nimic, în afară de trecerea timpului, pentru a rezolva acel aspect.

La un anumit punct în vindecarea ta, vei deveni capabil să te gândeşti la sexul homosexual separat de nevoia reală care te conduce la el şi vei vedea că nu este ceea ce vroiai cu adevărat. Ca şi în cazul meu, poate că îţi va părea stupid sau dezgustător.

Nu te îngrijora dacă, devenind conştient de o nevoie, îţi va apărea în minte o potenţială „soluţie” sexuală. Nu vei uita că aceasta a adus odată alinare temporară, dar cu trecerea timpului, vei ajunge să ştii la nivelele cele mai profunde ale fiinţei tale, că sexualizarea nevoilor a fost un drum înfundat.

Dumnezeu vrea să te vindece. De cele mai multe ori nu o va face printr-o minune bruscă, dramatică; va dura ceva timp. Dar procesul va fi accelerat când vei fi în stare să separi nevoile de sex. Când se va întâmpla aceasta, El va începe să-ţi împlinească nevoile şi să-ţi arate cum le pot împlini alte relaţii. Sexul nu le va împlini niciodată.

[Alan Medinger, De-Sexualizing the Deeper Need. Copyright © 1994 Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Alan Medinger

Alan Medinger

Homosexualitatea este o problemă legată de relaţii. Relaţia noastră cu Isus Cristos este cea mai importantă pentru vindecarea noastră, dar imediat după ea se află nevoia de a învăţa să ne raportăm sănătos la persoanele de acelaşi sex. Trebuie să identificăm obstacolele care ne-au împiedicat să avem relaţii sănătoase şi să învăţăm să facem deosebirea între prietenii şi relaţii intime. Apoi trebuie să realizăm că avem nevoie de ambele.

Dacă dr. Bill Consiglio are dreptate, iar homosexualitatea începe de multe ori cu o stimă de sine scăzută, atunci este probabil ca mulţi homosexuali să fie oameni izolaţi, deoarece cred că există puţine lucruri la ei care să fie interesante sau atrăgătoare pentru alţii.

Dacă Elizabeth Moberly are dreptate, iar un element critic în dezvoltarea homosexualităţii este îndepărtarea faţă de părintele de acelaşi sex – ceea ce ea numeşte detaşare defensivă – atunci mulţi homosexuali au descoperit la o vârstă fragedă că retragerea într-un anumit fel de izolare este un mod eficient de a se proteja de durerea emoţională.

Mulţi dintre noi cred că homosexualitatea este alcătuită în principal din două probleme: o problemă de identitate şi o problemă relaţională. Desigur, cele două se intersectează într-un anumit punct: ce simt cu privire la mine însumi este într-o anumită măsură un produs al relaţiilor mele – dar la alte nivele, cele două probleme trebuie să fie abordate separat.

Problema relaţională are două laturi: o lipsă de relaţii şi genul greşit de relaţii. Bineînţeles, nevoia noastră înnăscută pentru relaţii sănătoase dătătoare de viaţă şi incapacitatea noastră de a intra în ele, ne conduc la tipul greşit de relaţii. Lupta de a învinge homosexualitatea este o luptă de a zdrobi dependenţele de relaţiile sexuale şi emoţionale păcătoase şi nesănătoase şi de a învăţa să ne raportăm la oameni în mod sănătos şi corect.

Cartea Falsa intimitate [False Intimacy: Understanding the Struggle of Sexual Addiction de Harry Schaumburg, n. trad.] este o resursă valoroasă atât pentru cei care caută să ajute pe alţii, cât şi pentru cei care caută ajutor. Una dintre premisele de bază ale autorului este că persoana dependentă din punct de vedere sexual încearcă să folosească sexul ca substitut pentru intimitate. Oprit de la intimitatea adevărată prin tipare de autoapărare adânc înrădăcinate, dependentul de sex este atras puternic înspre întâlnirea sexuală sau înspre fantezia care umple temporar golul pe care îl lasă lipsa de intimitate reală. Sunt de acord cu autorul, dar cred că la un nivel şi mai profund, homosexualul sau persoana dependentă de sex încearcă să folosească sexul ca substitut pentru relaţii. Mai mult, cred că încurajându-l pe cel care se luptă cu dependenţa să caute relaţii intime, fără a lucra mai întâi la relaţii, scurtcircuităm un proces natural şi astfel, nu se ajunge adesea nici la relaţii, nici la intimitate.

De fapt, voi risca să fac ceea ce alţii nu sunt pregătiţi să facă şi voi spune că în afara căsătoriei, relaţiile sunt mai importante decât intimitatea. O spun bazându-mă pe observaţia mea că dintre cei necăsătoriţi, foarte puţini funcţionează bine fără relaţii, totuşi văd pe mulţi care nu au pe nimeni cu care să fie intimi, descurcându-se destul de bine.

Folosesc termenul de relaţie pentru a descrie starea care există între doi oameni sau într-un grup de oameni, care se conectează la un nivel important. În acest sens, cred că este un cuvânt oarecum mai puternic decât prietenia, care implică o încântare a unuia faţă de celălalt, dar nu în mod necesar o conectare emoţională. Pe de altă parte, o relaţie împlineşte nevoi emoţionale importante, dar nu implică deschiderea, onestitatea şi vulnerabilitatea totală, necesare pentru a fi cu adevărat intimi.

Mai întâi, să vedem ce sunt relaţiile. Apoi, le vom compara cu intimitatea, iar apoi ne vom referi la problemele izolării şi la soluţia lor pentru persoana care se luptă cu homosexualitatea.

Ce caracterizează relaţiile de care avem nevoie? Când ne uităm la oamenii care trăiesc vieţi izolate, ce anume dintr-o relaţie le poate împlini unele dintre nevoile fundamentale, în caz contrar ei putând ajunge la relaţii sexuale sau emoţionale greşite?

Mai întâi, o relaţie semnificativă este voluntară. Putem să lucrăm într-un birou aglomerat sau să trăim într-o familie numeroasă, totuşi să fim îngrozitor de izolaţi. Faptul că te afli, din punct de vedere fizic, cu alţi oameni nu rezolvă problema. Trebuie să alegem să fim cu acei oameni, iar ei să aleagă să fie cu noi.

În al doilea rând, există interese, ţeluri sau valori şi convingeri împărtăşite – nu nevoi reciproce. Relaţia bazată pe nevoi reciproce tinde să devină codependentă; te va secătui de viaţă. Relaţia bazată pe interese, ţeluri şi convingeri comune se concentrează înspre exterior şi conduce la bucuria descoperirii şi a aventurilor comune. Aceasta o face să fie dătătoare de viaţă; ceea ce ne conduce direct la a treia trăsătură a unei relaţii semnificative, care este faptul că trebuie să fie plăcută. Îmi place ce facem împreună şi mă bucur să fiu cu tine.

În afara acestor trei elemente, relaţiile importante pot să ia multe forme. Cei doi pot să fie la fel în multe aspecte sau să se completeze unul pe celălalt. Pot să fie apropiaţi ca vârstă sau din generaţii diferite. Deşi relaţiile vor fi cel mai probabil între două persoane de acelaşi sex, nu este întotdeauna aşa. Şi ele pot să implice un grup mic – mai mult decât doi oameni – şi de fapt, la bărbaţi, de multe ori aşa este.

Ce are o relaţie intimă, iar tipul de prietenie descris aici nu are? În general, elementul de a cunoaşte cu adevărat şi de a fi cunoscut. Există un nivel mai profund de onestitate şi vulnerabilitate şi, astfel, un nivel mai profund de încredere. Mă cunoşti cu adevărat şi mă accepţi şi de aceea cred că vei rămâne întotdeauna alături de mine. Evident, profunzimea mai mare aduce recompense speciale, care nu sunt prezente în alte relaţii.

Dar să căutăm intimitatea fără să o lăsăm să se dezvolte din prietenie, înseamnă să facem la nivel emoţional ceea ce am făcut la nivel fizic. Suntem atât de înfometaţi, încât ne aruncăm în cele mai intense relaţii pe care le putem avea – fie fizic, fie emoţional. Alergăm imediat în căutarea prăzii, fie pentru a merge în pat împreună, fie pentru a începe să ne spunem unul celuilalt cele mai ascunse şi mai întunecate secrete. Asemenea relaţii, centrate pe nevoie, sunt cel mai adesea condamnate să eşueze.

La bărbaţi, procesul de trecere de la prietenie la o relaţie mai profundă şi la intimitate pare să decurgă mai natural decât la femei. Mai întâi de toate, bărbaţii, pentru că tind să se concentreze mai mult asupra lumii exterioare, tind să îşi bazeze relaţiile pe interese şi convingeri comune. Apoi, adesea fiind mai puţin verbali, există o tendinţă mai redusă – şi posibil mai puţină nevoie – să vorbească în termeni intimi. În acest fel, timpul clădeşte o legătură bazată pe încredere, astfel încât când este cu adevărat nevoie, ştim la cine putem merge. Bărbaţii ajung treptat la o relaţie intimă şi pot să treacă ani de zile înainte ca intimitatea să fie exprimată verbal.

Am câţiva astfel de prieteni. Un bărbat îmi era prieten de douăzeci de ani şi nu cred că am avut vreodată o discuţie profundă „de la inimă la inimă” şi, de fapt, ne-am văzut destul de rar. Totuşi, sunt sigur că amândoi ştiam de legătura care exista între noi. Când mi-am pierdut slujba, a fost imediat alături de mine, iar faptul că a fost acolo a fost lucrul cel mai firesc pe care îl putea face, dat fiind legătura nerostită care se dezvoltase între noi de-a lungul anilor. Câţiva ani mai târziu, când el a fost într-un necaz serios, de o natură foarte personală, am fost alături de el. Anii au format o încredere şi o vulnerabilitate serioasă, chiar dacă o asemenea încredere nu a fost recunoscută prin cuvinte.

Precum ştie toată lumea, femeile relaţionează destul de diferit, atât pentru că tind să fie mai pricepute la exprimarea verbală, cât şi din cauza unei „cunoaşteri” interioare care le permite să îi înţeleagă pe alţii la un nivel profund, mult mai repede decât bărbaţii. De aceea, când o femeie este înfometată după relaţii, aceasta o poate determina mai degrabă să se reţină de la ele în mod conştient, decât să intre în grabă într-o relaţie, având mari aşteptări. Asemenea aşteptări sunt rareori împlinite şi de multe ori o sperie şi o îndepărtează pe cealaltă persoană. Vedem aceasta în mod repetat în misiunea noastră.

În slujirea noastră pentru cei care vor să învingă homosexualitatea, dacă punem accentul prea mult – şi prea devreme – pe nevoia de intimitate, împingem frecvent bărbaţii la ceva ce nu sunt gata să înfrunte, iar femeile, la ceva cu care nu se descurcă. Să luăm o mică pauză.

Acum, haideţi să discutăm ce îi izolează pe oameni. Care sunt lucrurile pe care trebuie să le învingem, pentru a fi capabili să intrăm în relaţii cu oameni care vor împlini nevoia noastră omenească de legătură şi conectare?

Mai întâi, cred că ignoranţa. Pur şi simplu nu ştim cât de importante sunt relaţiile sau ne fixăm asupra căsătoriei sau asupra altui gen de intimitate profundă şi trecem cu vederea simpla noastră nevoie de contact uman. Am descoperit că atunci când încep să mă izolez, dacă fac ceva amuzant cu oamenii care îmi plac, acest lucru mă scoate din izolare mai bine decât orice altceva, desigur mai bine decât introspecţia cu privire la motivul pentru care mă simt izolat.

Recent, treceam printr-o perioadă în care mă simţeam izolat. Într-o seară, fiul meu m-a convins, pe mine şi pe alţi membri de familie, să jucăm Tripoli. Nu sunt chiar pasionat de Tripoli, dar, după o seară în care am stat în jurul unei mese, râzând şi tachinându-ne unul pe celălalt, am fost total înviorat. Nu pot explica ce s-a întâmplat, dar nu pot explica nici ce se întâmplă cu trupul meu când îmi mănânc cerealele dimineaţa. Nu am idee ce fac riboflavina şi niacinul pentru trupul meu, dar am încredere în experţi că am nevoie de ele. Sunt, de asemenea, încredinţat că a fi cu alţi oameni – chiar pentru a juca Tripoli – îmi hrăneşte cumva sufletul.

Creştinii în special au o problemă cu punerea accentului pe ceea ce fac cu alţi oameni, în opoziţie cu a fi pur şi simplu cu oamenii care le plac.

Homosexualitatea se dezvoltă din răspunsurile noastre fie faţă de nevoi neîmplinite la începutul vieţii, fie dintr-o traumă de un anumit fel, deseori dintr-un abuz. Esenţialmente, aceste răspunsuri sunt defensive. „Nu mă vei mai răni din nou” sau „Îmi voi împlini propriile nevoi.” Nu-l condamnăm pe copil pentru că răspunde astfel; poate că a fost singurul mod în care putea supravieţui. Dar când asemenea răspunsuri devin modul în care ne raportăm la lume, sunt greşite; sunt păcătoase. De asemenea, ne izolează.

În cea mai mare parte a timpului, zidul eului nostru ne izolează de alţii, un zid pe care noi l-am ridicat şi pe care numai noi îl putem dărâma. El poate lua mai multe forme.

Protecţia de sine ne izolează. În cele din urmă, zidul împotriva intimităţii spune: „Dacă cineva se apropie, mă va răni.” Dar de multe ori este şi un zid împotriva oricărui tip de relaţie. Nimeni nu te va respinge niciodată, dacă nu încerci să ai legătură cu cineva. Nu vei fi niciodată umilit, dacă nu te aventurezi să faci ceva.

Centrarea pe sine ne izolează. Convingerea că împlinirea nevoilor mele este atât de importantă, încât toate celelalte trebuie să ocupe locul doi, este o barieră sigură în calea relaţiilor. Este un fapt că cei mai mulţi dintre noi nu ştiu cu adevărat care ne sunt nevoile. Cei care merg din biserică în biserică pentru că nu găsesc una care „să-i hrănească”, este posibil să fie înfometaţi după relaţii. Crezând că nevoia lor reală este o închinare captivantă, o predicare grozavă sau un grup dinamic de celibatari, nu stau niciodată destul timp ca să formeze relaţii cu adevărat satisfăcătoare.

Mila de sine, care urmează adesea celorlalte două „euri”, duce poate la cea mai mare izolare. Durerea mea emoţională este vina altora sau a lui Dumnezeu. Lipsa totală de atractivitate a milei de sine îi asigură deseori izolarea, persoanei prinse în capcana ei. Cine vrea să fie prieten cu o gaură neagră?

Autoprotecţia, centrarea pe sine şi mila de sine sunt toate moduri păcătoase de raportare la lume. Sunt păcătoase pentru că ne plasează în centrul universului, iar pentru creştini, sunt păcătoase fiindcă sunt înrădăcinate în teama că trebuie să fim propriul nostru protector – Dumnezeu nu este suficient.

Deci pasul decisiv de urmat pentru dărâmarea zidului este pocăinţa. Recunoaştem faţă de Dumnezeu că autoprotecţia, centrarea pe sine, mila de sine au fost moduri greşite de a face faţă vieţii. Trebuie să dorim să ne încredem în El, în timp ce înaintăm şi încercăm să trăim conform cu natura pe care ne-a dat-o El ca şi creaturi relaţionale.

Este un pas îngrozitor pentru cel cu adevărat izolat. Dar nu trebuie să fie un pas uriaş. Nu este o săritură peste zidul adevăratei intimităţi. Este îndepărtarea a câte unei pietre pe rând, este faptul de a lăsa alţi oameni să intre în viaţa mea în moduri neînsemnate. Înseamnă să încerci să te bucuri de o altă persoană în cel mai simplu mod.

După ce l-a creat pe Adam, Dumnezeu a declarat: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Geneza 2:18). Deşi cea mai bună soluţie a lui Dumnezeu la singurătatea omului a fost să creeze femeia, Dumnezeu nu spunea doar că nu era bine ca omul să fie fără soţie. În mod clar, Dumnezeu exprima nevoia bărbatului şi a femeii de a fi în relaţie cu alţii, ca şi unul cu celălalt. Creând familia, dându-ne daruri diferite, faptul că mult mai multe lucruri pot fi făcute împreună cu alţii decât de unul singur, toate indicau că Dumnezeu vroia să avem o varietate de relaţii, în afara celei de căsătorie.

Dumnezeu ne-a dat un mijloc de împlinire a nevoii noastre imediate de intimitate – o relaţie intimă, glorioasă cu Fiul Său.

Între timp, putem scăpa de izolarea noastră de alţi oameni dacă începem să căutăm prietenii. Poate că ele se dezvoltă încet şi adesea cu dificultate, dar în cele din urmă sunt dătătoare de viaţă. Ele conduc la adevărata intimitate sau nu, dar în final, cu siguranţă, ne vor împlini ca şi creaturi relaţionale.

[Alan Medinger, From Isolation to Relationship to Intimacy. Copyright © 1993 Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]