Archive for Articole

Chiar este 10% din populaţie homosexuală?

Cifra de 10% a început ca o denaturare a studiilor făcute în anii 1940 de Alfred Kinsey şi asociaţii săi. Kinsey a raportat că 37% dintre bărbaţii din studiile sale au avut cel puţin o întâlnire homosexuală care a dus la orgasm. Şi a sugerat că cifrele erau subestimate – că procentul real era chiar mai mare. Organizaţiile pro-homosexualitate au dedus cifra de 10% din rapoartele lui, dorind un procent destul de mare pentru a fi folosit în mişcarea de lobby a drepturilor civile, dar nu prea mare încât să fie de necrezut.

Studii mai recente, făcute în diferite ţări din lume, de către institute de cercetare şi universităţi, au arătat, în mod logic, că mai puţin de 3%, posibil chiar mai puţin de 2% dintre bărbaţi sunt activi din punct de vedere homosexual, într-un an dat. Probabil că mai puţin de 5% din populaţia masculină adultă se angajează într-o practicare susţinută a homosexualităţii, într-o perioadă semnificativă a vieţii adulte. Homosexualitatea feminină este estimată a fi aproximativ jumătate sau mai puţin de jumătate din procentele masculine şi pare să caracterizeze mai puţin de 2% din populaţia feminină. Aceasta înseamnă că pretenţia unui procent de 10% este o denaturare.

Iată o listă a câtorva studii…

  1. Un studiu făcut pe 5514 studenţi canadieni la colegiu şi universitate, cu vârsta sub 25 de ani, a găsit că 1% erau homosexuali şi 1% erau bisexuali. Studiu făcut de King ş.a. (1988). Canada, Youth and AIDS Study. Kingston, ON: Universitatea Oxford.
  2. Un studiu făcut pe 8337 de bărbaţi britanici a găsit că 6,1% avuseseră „o experienţă homosexuală” şi că 3,6% au avut mai mult de un partener homosexual. Studiu de Johnson, A. M. ş.a. (1992). Sexual lifestyles and HIV risk. Nature, 360(3), 3 decembrie 1992, 410-421.
  3. Un studiu francez pe 20055 de oameni a găsit că 4,1% dintre bărbaţi şi 2,6% dintre femei au avut cel puţin un contact sexual cu o persoană de acelaşi sex, în viaţa lor. Studiu de ANRS: Agence Nationale de Recherches sur le Sida investigators (1992). AIDS and sexual behavior in France. Nature, 360(3), 3 decembrie 1992, 407-409.
  4. Un studiu aleatoriu danez a găsit că 2,7% din cei 1373 de bărbaţi care au răspuns la chestionar aveau experienţă homosexuală (contact sexual). Studiu de Melbye, M. & Biggar, R. J. (1992). Interactions between persons at risk for AIDS and the general population in Denmark. American Journal of Epidemiology, 135(6), 593-602.
  5. Studiul Naţional de Sănătate din SUA ia interviuri familiilor populaţiei civile neinstituţionalizate. Rezultatele a trei dintre aceste studii, făcute în 1990-1991 şi bazate pe mai mult de 9000 de răspunsuri de fiecare dată, au găsit că între 2-3% dintre cei care au răspuns, au spus „da” la un set de afirmaţii care includeau „Eşti un bărbat care a făcut sex cu un alt bărbat, cândva după 1977, chiar şi numai o dată.” Studiu de Dawson, D. & Hardy, A. M. (1990-1992). National Centre for Health Statistics, Centres for Disease Control, Prezentare de date, 204, 1990‑1992.
  6. Într-un studiu aleatoriu pe 600 de norvegieni, 3,5% dintre bărbaţi şi 3% dintre femei au raportat că avuseseră o experienţă homosexuală cândva în viaţa lor. Studiu de Sundet, J. M. ş.a. Prevalence of risk-prone sexual behaviour in the general population of Norway. În Global Impact of AIDS, editat de Alan F. Fleming ş.a. (New York: Alan R. Liss, 1988), 53-60.
  7. Un studiu naţional pe bărbaţi americani a găsit că 1,1% erau implicaţi în activitate sexuală exclusiv cu acelaşi sex, de-a lungul perioadei de 10 ani a studiului. Studiu de John Billy ş.a. The Sexual Behavior of Men in the United States, Family Planning Perspectives 25 (1993).
  8. Un alt studiu pe bărbaţi americani a găsit că între 1,6 şi 2% luaseră parte la o activitate sexuală de un anumit fel cu persoane de acelaşi sex în ultimul an şi că 3,3% luaseră parte, ocazional sau destul de des, la maturitate. Studiu de Robert Fay ş.a. Prevalence and Patterns of Same-gender Sexual Contact Among Men, Science 243 (1989).
  9. Un al treilea studiu pe bărbaţi din SUA a găsit că 2,7% avuseseră contacte cu persoane de acelaşi sex în ultimul an, 4,1% în ultimii 5 ani şi 4,9% de la vârsta de 18 ani. Studiu de Edward Lauman ş.a. The Social Organization of Sexuality: Sexual Practices in the USA, 1994.
  10. Un studiu pe bărbaţi din SUA, Regatul Unit şi Franţa a găsit că 0,82% (SUA), 1,15% (Regatul Unit) şi 0,72% (Franţa) dintre bărbaţi au făcut sex exclusiv cu persoane de acelaşi sex, într-o perioadă de 5 ani. Studiu de Randall Sell ş.a. The Prevalence of Homosexual Behaviour and Attraction in the United State, the United Kingdom and France: Results of National Population-based Samples, Archives of Sexual Behaviour 24 (1995).
  11. Patru studii pe bărbaţi americani, de-a lungul unei perioade de 20 de ani, au găsit că frecvenţa activităţii sexuale cu acelaşi sex printre bărbaţi, în ultimele 12 luni, era de cel puţin 1,9%, 1,2%, 2,4% şi respectiv 2,0%. Studii de Susan Rogers şi Charles Turner. Male-Male Sexual Contact in the USA: Findings From Five Sample Surveys, 1970-1990. Journal of Sex Research 28 (1991).

[Is 10% of the population really gay? Copyright © Exodus Global Alliance. Tradus şi publicat cu permisiune. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Ce este homosexualitatea?

de Frank Worthen

Frank Worthen

Frank Worthen

Lawrence J. Hatterer, autorul lucrării Schimbarea homosexualităţii la bărbat, a formulat definiţia: „Un homosexual este cineva motivat în viaţa adultă de o atracţie erotică preferenţială, bine definită, faţă de membrii aceluiaşi sex şi care, de obicei, dar nu neapărat, se implică în relaţii sexuale evidente cu ei.” Am descoperit că este o definiţie care funcţionează bine, deşi o explicaţie completă a condiţiei homosexualităţii trebuie să pătrundă mult mai adânc.

Născut?

Majoritatea homosexualilor cred că s-au născut „homosexuali”. Adesea această opinie le oferă mângâiere, eliberându-i de responsabilitatea de a se schimba. Totuşi, nu există dovezi ştiinţifice solide că oamenii se nasc homosexuali. Majoritatea covârşitoare a homosexualilor sunt complet normali din punct de vedere genetic. Ei sunt întru totul bărbaţi sau femei.

Comportament învăţat

Credem că homosexualitatea este un comportament învăţat, influenţat de un număr de factori: o viaţă de familie dezorganizată în primii ani de viaţă, o lipsă a dragostei necondiţionate din partea unui părinte, un eşec în identificarea cu părintele de acelaşi sex. Mai târziu, aceste probleme pot conduce la o căutare a dragostei şi acceptării, la invidie faţă de persoanele de acelaşi sex sau faţă de persoanele de sex opus, la o viaţă controlată de diverse temeri şi de sentimente de izolare.

Un lucru pare într-adevăr clar: homosexualitatea este cauzată de o multitudine de factori de bază. A da vina pe un singur domeniu înseamnă a gândi simplist. Temerile faţă de sexul opus, incestul sau molestarea, mamele dominatoare şi taţii slabi, apăsarea demonică, toate pot juca un rol în cauzarea homosexualităţii, dar niciun factor individual nu o poate cauza. Pe lângă factorii din exterior din viaţa unei persoane, propriile decizii personale joacă un rol cheie în formarea şi modelarea identităţii homosexuale, deşi puţini admit aceasta.

Ce spune Biblia?

Biblia afirmă clar în cinci locuri că comportamentul homosexual este păcat: Levitic 18:22 şi 20:13, Romani 1:26-27, 1 Corinteni 6:9-10, Timotei 1:9-10. Conform Cuvântului lui Dumnezeu, pofta şi fantezia sexuală, atât homosexuale, cât şi heterosexuale, sunt păcătoase.

Pe de altă parte, 1 Corinteni 10:13 ne asigură că ispita nu este păcat: „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.”

Este diferenţă între a simţi atracţie faţă de acte sau fantezii homosexuale şi alegerea de a ceda atracţiei respective. Este diferenţa dintre ispită şi păcat. Nu putem controla pe deplin ce ne ispiteşte, dar alegerea de a da sau nu curs ispitei se află în puterea noastră. Puterea de alegere este întărită de Duhul Sfânt.

Cele patru componente ale homosexualităţii

Problema homosexualităţii implică mult mai mult decât un act sexual. De obicei, cei prinşi de acest păcat au intrat deja, într-o anumită măsură, în stilul de viaţă homosexual. Pentru a înţelege mai bine circumstanţele homosexualului care caută ajutor, am împărţit homosexualitatea în patru componente: comportament, răspuns psihic, identitate şi stil de viaţă.

Comportamentul. Deseori se presupune că toţi homosexualii se implică în acte homosexuale, dar lucrurile nu stau întotdeauna astfel. Din cauza temerilor sau convingerilor religioase puternice, unii se abţin de la comportamentul sexual, având însă parte de o luptă intensă cu atracţiile homosexuale.

O altă presupunere greşită este că toţi cei care se implică în acte homosexuale sunt homosexuali. Există un număr uriaş de bărbaţi heterosexuali care iau parte la acte homosexuale dintr-o varietate de motive, precum faptul că se află în închisoare sau oriunde altundeva unde sexul heterosexual nu este disponibil.

De asemenea, nu credem că un copil implicat în acte homosexuale în primii ani de viaţă va deveni neapărat homosexual, cu excepţia cazului în care actele homosexuale îi satisfac nevoi neîmplinite în alte moduri, precum nevoia de dragoste, acceptare, siguranţă şi semnificaţie.

În aceste cazuri, implicarea copilului în actul homosexual este văzută ca o „compensaţie” pe care o obţine pentru nevoi nesexuale. Este posibil ca actul şi nevoile împlinite să devină sinonime, ceea ce poate conduce la dezvoltarea unei orientări homosexuale. Cu toate acestea, statisticile arată că cei mai mulţi copii care se implică în acte homosexuale reuşesc să le depăşească, ajungând să ducă o viaţă heterosexuală normală.

Răspunsul psihic. O scurtă definiţie a termenului ar fi: „excitaţie sexuală (stimulare) cauzată de percepţia vizuală sau de speculaţia în fantezie”. Răspunsul psihic este un termen tehnic pentru ceea ce mulţi numesc „orientare homosexuală”.

Deşi mulţi afirmă că au simţit atracţie vizuală sau sexuală faţă de persoanele de acelaşi sex „de când îşi amintesc”, există o progresie în viaţa individului care conduce la un răspuns homosexual. Un copil poate începe cu o nevoie de a se compara cu alţii, pentru a vedea dacă se ridică la înălţimea standardelor societăţii. Când simte că o astfel de comparaţie nu îi este favorabilă, dezvoltă admiraţie pentru trăsăturile şi caracteristicile fizice pe care simte că nu le are.

Admiraţia, care este normală, se poate transforma în invidie. Invidia conduce la dorinţa de a-i poseda pe alţii şi, în cele din urmă, de a folosi energia altora. Undeva pe drum, această dorinţă puternică devine erotică, conducând în final la răspunsul homosexual psihic.

Când răspunsul psihic începe să acapareze viaţa cuiva, are loc o anumită planificare. Situaţiile sexuale sunt zugrăvite în minte. Când are loc prima întâlnire sexuală, ea poate fi rezultatul mai multor ani de planificare şi fantezie. Totuşi, comportamentul homosexual poate preceda răspunsul psihic, care se poate dezvolta ca un răspuns condiţionat la întâlniri plăcute cu persoane de acelaşi sex.

Identitatea. Unii intră în homosexualitate prin „identitate”. Este posibil ca la început să nu fi simţit atracţie sexuală pentru persoanele de acelaşi sex sau să nu fi avut întâlniri homosexuale. Totuşi, de la o vârstă fragedă, au simţit că erau „diferiţi” de ceilalţi. Se simt anormali, ca şi cum nu se potrivesc în lumea heterosexuală. Ei gândesc: „Dacă nu sunt heterosexual, probabil că sunt homosexual” şi acceptă eticheta homosexuală pentru viaţa lor.

Bineînţeles, este o interpretare greşită. Cineva care este chinuit de timiditate, de teama de sexul opus, de lipsa de abilităţi atletice sau sociale nu trebuie să accepte eticheta „homosexual”. Cu toate acestea, unii ajung să se comporte conform etichetelor. Odată ce eticheta este acceptată, caracteristicile sale implicite încep să se dezvolte în viaţa individului. Ceea ce credem despre noi este de o importanţă extremă.

Stilul de viaţă. Un homosexual poate insista că nu este răspunzător pentru identitatea lui, pentru răspunsul lui psihic sau chiar pentru prima lui întâlnire sexuală, care se poate să-i fi fost impusă. Totuşi, fiecare homosexual trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru alegerea sa de a intra în stilul de viaţă homosexual.

Oamenii intră în acest stil de viaţă în grade diferite. Unii trăiesc în cea mai mare parte în lumea heterosexuală, căutând numai întâlniri sporadice, impersonale. Alţii se cufundă în toată „subcultura homosexuală”, un cadru în care omul lucrează, trăieşte şi are contacte sociale într-un mediu complet homosexual.

Există tot felul de grade între cele două extreme, dar pentru mulţi homosexuali, în stilul de viaţă homosexual au simţit pentru prima dată o acceptare la un nivel profund. Cu toate acestea, în ciuda acceptării disponibile, stilul de viaţă homosexual se dovedeşte adesea a fi un mod de viaţă dureros şi lipsit de satisfacţii, îndeosebi pentru homosexualii mai în vârstă, care nu mai sunt doriţi din punct de vedere sexual.

După cum vedem în cele patru componente, homosexualitatea este o problemă complexă, cu multe definiţii şi variaţii. Dacă cineva îţi spune: „Sunt homosexual”, ţi-a spus de fapt foarte puţine despre el. Este nevoie de o privire mai în profunzime în viaţa sa pentru a determina gradul în care homosexualitatea a devenit parte a identităţii sale. Ceea ce ilustrează şi de ce homosexualitatea poate fi o problemă dificil de învins.

Este adevărat că ieşirea din homosexualitate nu este uşoară, dar mii de oameni au lăsat homosexualitatea în urmă şi au devenit făpturi noi în Cristos. (2 Corinteni 5:17) Mulţi s-au căsătorit şi au familii, în timp ce alţii au rămas celibatari, dar duc o viaţă fericită, consacrată slujirii lui Dumnezeu. Dumnezeu ne dă dorinţele inimii noastre. Satan nu este mulţumit când cineva vede decepţia homosexualităţii şi descoperă calea de ieşire. Sunt multe lupte de dus, dar Cel care este în noi este mai mare decât cel care este în lume. (1 Ioan 4:4)

„Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi… căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu.” 2 Cronici 20:15

[Frank Worthen, What Is Homosexuality? Copyright © Frank Worthen. Tradus şi publicat cu permisiune. Fondator al Love In Action, Frank Worthen a fost implicat mai mult de patruzeci de ani în misiunea pentru homosexuali. New Hope Ministries este o continuare a lucrării sale.]

Ce cauzează dorinţa homosexuală? Poate fi ea schimbată?

de Dr. Paul Cameron

Dr. Paul Cameron, Președintele Institutului pentru Cercetarea Familiei

Dr. Paul Cameron, Președintele Institutului pentru Cercetarea Familiei

Cei mai mulţi dintre noi nu reuşim să înţelegem pe cineva care ar vrea să se angajeze în activitatea homosexuală. Pentru persoana obişnuită, ideea în sine produce fie nedumerire, fie repulsie. Într-adevăr, un studiu recent[1] a indicat că doar 14% dintre bărbaţi şi 10% dintre femei şi-au imaginat că un asemenea comportament ar putea deţine vreo „posibilitate de plăcere”.

Natura specifică a dorinţei homosexuale i-a făcut pe unii oameni să concluzioneze că acest impuls trebuie să fie înnăscut: că un anumit număr de oameni „se nasc aşa”, că preferinţele sexuale nu pot fi schimbate sau măcar oprite. Ce arată de fapt cele mai bune cercetări? Sunt înclinaţiile homosexuale naturale sau irezistibile?

Cel puţin trei răspunsuri par posibile. Primul, răspunsul tradiţiei, precum urmează: comportamentul homosexual este un obicei rău, în care oamenii cad din cauză că sunt permisivi sexual şi experimentează. Această perspectivă susţine că homosexualii îşi aleg stilul de viaţă, ca rezultat al îngăduinţei faţă de sine şi al lipsei de dorinţă de a juca după regulile societăţii. A doua poziţie este susţinută de un număr de psihanalişti (de exemplu, Bieber, Socarides). După ei, comportamentul homosexual este o boală mintală, simptomatică, a dezvoltării oprite. Ei cred că homosexualii au dorinţe nenaturale sau perverse, ca o consecinţă a relaţiilor familiale de calitate slabă din copilărie sau a unei alte traume. A treia perspectivă este „biologică” şi susţine că astfel de dorinţe sunt la origine genetice sau hormonale, că nu există nicio alegere implicată şi că nu este necesară nicio „traumă în copilărie”.

Care dintre aceste perspective este cea mai compatibilă cu faptele? Care ne spune cel mai mult despre comportamentul homosexual şi originile lui? Răspunsul pare să fie că un comportament homosexual este învăţat. Următoarele şapte dovezi susţin o asemenea concluzie.

1) Niciun cercetător nu a găsit diferenţe biologice sau genetice dovedite, între heterosexuali şi homosexuali, care să nu fi fost cauzate de comportament

Ocazional putem citi despre un studiu ştiinţific care sugerează că homosexualitatea este o tendinţă moştenită, dar de astfel de studii de obicei nu s-a ţinut cont, după o examinare atentă sau după încercări de replicare. Nimeni nu a găsit o singură diferenţă genetică, hormonală sau fizică, ereditară, între heterosexuali şi homosexuali – cel puţin, nu una care este replicabilă.[2] În timp ce absenţa unei asemenea descoperiri nu dovedeşte că tendinţele moştenite nu sunt posibile, ea sugerează că nu a fost găsită niciuna, fiindcă nu există niciuna.

2) Oamenii tind să creadă că dorinţele şi comportamentele lor sexuale sunt învăţate

Două studii ample le-au cerut respondenţilor homosexuali să explice originile dorinţelor şi comportamentelor lor – cum „au ajuns aşa”. Primul dintre studii a fost condus de Kinsey în anii 1940 şi a implicat 1700 de homosexuali. Al doilea, în 1970, a implicat 979 de homosexuali.[3] Amândouă au fost făcute anterior perioadei când mişcarea „drepturilor gay” a început să politizeze problema originilor homosexuale. Amândouă au raportat esenţialmente aceleaşi descoperiri: în mod covârşitor, homosexualii credeau că sentimentele şi comportamentul lor erau rezultatul influenţelor sociale sau de mediu.

Într-un studiu din 1983 condus de Institutul pentru Cercetarea Familiei (FRI), care a implicat un eşantion aleatoriu de 147 de homosexuali, 35% au spus că dorinţele lor sexuale erau ereditare.[4] Interesant, aproape 80% dintre cei 3400 de heterosexuali din acelaşi studiu au spus că preferinţele şi comportamentul lor erau învăţate (vezi Tabelul 1 de mai jos).

În timp ce aceste rezultate nu sunt concluzive, ele spun ceva despre tendinţa foarte recentă de a crede că comportamentul homosexual este moştenit sau biologic. Din anii 1930 (când Kinsey a început să strângă date) până la începutul anilor 1970, înainte să fi apărut răspunsul „corect politic”, numai aproximativ 10% dintre homosexuali susţineau că s-au „născut aşa”. Aparent, heterosexualii continuă să creadă că comportamentul lor este, în primul rând, un rezultat al condiţionării sociale.

3) Deseori homosexualii mai în vârstă îi abordează pe cei tineri

Există dovezi că homosexualitatea, precum folosirea drogurilor, este „transmisă” de indivizi mai în vârstă. Prima întâlnire homosexuală este de obicei iniţiată de o persoană mai în vârstă. În studii separate, 60%[5], 64%[6] şi 61%[7] dintre respondenţi au afirmat că primul lor partener a fost cineva mai în vârstă decât ei, care a iniţiat experienţa sexuală.

Tabelul 1. Etiologia preferinţei sexuale
Preferinţa sexuală Motive pentru a prefera % dintre răspunsuri
Homosexualitatea (anii 1940 şi 1970)
experienţă homosexuală (experienţe homosexuale) precoce cu adulţi/băieţi de aceeaşi vârstă 22%
prieteni homosexuali/mult timp în preajma homosexualilor 16%
relaţie nesatisfăcătoare cu mama 15%
dezvoltare neobişnuită (băiat efeminat/artistic/fată „băieţoi”/probleme în relaţionarea cu propriul sex/etc.) 15%
relaţie nesatisfăcătoare cu tatăl 14%
parteneri heterosexuali indisponibili 12%
inaptitudine socială 9%
născut aşa 9%
Heterosexualitatea (1983)
mult timp în preajma heterosexualilor 39%
societatea învaţă heterosexualitatea, iar eu am răspuns 34%
născut aşa 22%
căsătoria părinţilor mei a fost atât de bună, încât am vrut să am ce aveau ei 21%
am încercat şi mi-a plăcut 12%
experienţe heterosexuale în copilărie cu copii de aceeaşi vârstă 12%
era „ceea ce se făcea” în grupul meu 9%
sedus de un adult heterosexual 5%

Cum se întâmplă aceasta este sugerat de un studiu aleatoriu naţional din Marea Britanie: 35% dintre băieţi şi 9% dintre fete au spus că au fost abordaţi pentru sex de adulţi homosexuali.[8] Fie pentru atenţie, fie din curiozitate sau forţaţi, 2% dintre băieţi şi 1% dintre fete au cedat. În SUA, 37% dintre bărbaţi şi 9% dintre femei au raportat că au fost abordaţi pentru sex homosexual (65% dintre cei care au făcut invitaţia erau mai în vârstă).[9]

De asemenea, un studiu pe mai mult de 400 de adolescenţi din Londra a raportat că „pentru băieţi, prima experienţă homosexuală a fost foarte probabil cu cineva mai în vârstă: jumătate dintre primii parteneri ai băieţilor aveau 20 de ani sau mai mult; pentru fete, procentul a fost de 43%.”[10]

În alte eşantioane, un sfert dintre homosexuali au admis că au făcut sex cu copii sau cu adolescenţi minori,[11] ceea ce sugerează că homosexualitatea le este prezentată tinerilor în acelaşi mod în care sunt învăţate alte comportamente – prin experienţă.

4) Experienţele homosexuale precoce influenţează tiparele de comportament adult

În anii 1980, cercetătorii[12] au examinat datele de început ale lui Kinsey ca să determine dacă experienţele sexuale din copilărie au prezis sau nu comportamentul adult. Rezultatele au fost semnificative: experienţa homosexuală în anii de început – îndeosebi dacă a fost prima experienţă sexuală a persoanei – a fost un anticipator puternic al comportamentului homosexual adult, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei. Un tipar similar a apărut în studiul din 1970 al Institutului Kinsey: exista o legătură puternică între cei a căror primă experienţă a fost homosexuală şi cei care au practicat homosexualitatea mai târziu în viaţă.[13]

În studiul FRI, două treimi dintre băieţii a căror primă experienţă a fost homosexuală s-au angajat în comportamentul homosexual ca adulţi; 95% dintre cei a căror primă experienţă a fost heterosexuală erau, de asemenea, heterosexuali în comportamentul lor adult. Un tipar progresiv similar al comportamentului sexual a fost raportat pentru femei.[14]

Este remarcabil că cele mai cuprinzătoare trei studii empirice ale problemei au arătat esenţialmente acelaşi tipar. Primele experienţe sexuale ale copilului au fost puternic asociate cu comportamentul său sexual adult.

5) Conduita sexuală este influenţată de factori culturali – în special de convingerile religioase

Kinsey a raportat „mai puţină activitate homosexuală în grupurile de credincioşi, fie că erau protestanţi, catolici sau evrei, şi mai multă activitate homosexuală în grupurile mai puţin active religios.”[15] Studiul FRI din 1983 a găsit o probabilitate mult mai mare ca cei crescuţi în familii nereligioase să devină homosexuali, faţă de cei din familii de credincioşi. Aceste studii sugerează că, atunci când oamenii cred cu tărie că un comportament homosexual este imoral, ei sunt semnificativ mai puţin predispuşi să se implice într-o asemenea activitate.

Studiul NORC din 1994[16] a găsit că de trei ori mai mulţi bărbaţi care crescuseră în oraşe mari, faţă de cei care crescuseră în zone rurale, avuseseră experienţe homosexuale:

„Oraşele mari pot să ofere un mediu atrăgător pentru dezvoltarea şi exprimarea interesului faţă de persoanele de acelaşi sex. Nu este acelaşi lucru cu a spune că homosexualitatea este o alegere personală, deliberată sau conştientă. Dar un mediu care oferă oportunităţi mărite pentru sexualitatea cu acelaşi gen şi mai puţine sancţiuni negative pentru aceasta, poate să permită şi chiar să provoace exprimarea interesului pentru acelaşi gen şi comportamentul sexual cu acelaşi gen.” (p. 308)

Dacă impulsurile homosexuale ar fi cu adevărat moştenite, ar trebui să fim incapabili să găsim diferenţe în practica homosexuală, datorită educaţiei religioase sau locului în care a crescut copilul.

6) Mulţi îşi schimbă preferinţele sexuale

Într-un eşantion aleatoriu mare, 88% dintre femeile care în prezent susţin că au atracţie lesbiană şi 73% dintre bărbaţii care în prezent susţin că le place sexul homosexual au spus că fuseseră excitaţi sexual de sexul opus:[17]

  • 85% dintre aceste „lesbiene” şi 54% dintre aceşti „homosexuali” au raportat relaţii sexuale cu cineva de sex opus la vârsta adultă;
  • 67% dintre lesbiene şi 54% dintre homosexuali au raportat atracţie sexuală în prezent faţă de sexul opus; şi
  • 82% dintre lesbiene şi 66% dintre homosexuali au raportat că au fost îndrăgostiţi de un membru al sexului opus.

Homosexualii experimentează. Simt unele impulsuri normale. Cei mai mulţi au fost excitaţi sexual, au avut relaţii sexuale şi chiar s-au îndrăgostit de cineva de sex opus.

În două eşantioane aleatorii naţionale, 904 bărbaţi au fost întrebaţi despre viaţa lor sexuală de la vârsta de 21 ani şi, mai specific, în ultimul an.[18] Precum arată Tabelul 2, 1,3% au raportat sex cu bărbaţi în anul anterior şi 5,2%, într-un anumit moment la vârsta adultă. Mai puţin de 1% dintre bărbaţi făcuseră sex numai cu bărbaţi în timpul vieţii. Iar 6 la fiecare 7 bărbaţi care făcuseră sex cu bărbaţi au raportat, de asemenea, sex cu femei.

Este o poveste mult diferită faţă de caracteristicile moştenite. Rasa şi genul nu sunt stiluri de viaţă opţionale. Ele rămân neschimbate. Schimbarea direcţiei şi experimentarea demonstrate în aceste două studii, identifică homosexualitatea ca o preferinţă, nu ca o inevitabilitate.

Tabelul 2. Comportamentul sexual la bărbaţii din SUA: studiile NORC din 1989-1990
Tipul

comportamentului

% în ultimul an % vreodată la vârsta adultă
sex numai cu bărbaţi 1 0,7
sex cu bărbaţi şi femei 0,3 4,5
sex numai cu femei 86,4 91,1
7) Există mulţi foşti homosexuali

Mulţi se angajează în una sau două experienţe homosexuale, iar apoi nu o mai fac niciodată – un tipar raportat de o treime dintre bărbaţii cu experienţă homosexuală dintr-un studiu.[19] Şi apoi există foşti homosexuali – cei care au continuat legăturile homosexuale un număr de ani şi au ales apoi să-şi schimbe nu numai obiceiurile, ci şi obiectul dorinţei. Uneori schimbarea apare ca rezultat al psihoterapiei[20]; la alţii, ea este inspirată de o convertire religioasă sau spirituală.[21]

La fel ca modalităţile de „vindecare” de care au parte dependenţii de droguri şi alcoolicii, tratamentele nu îndepărtează întotdeauna dorinţa sau ispita homosexuală. Oricare ar fi mecanismul, într-un studiu din 1984, aproape 2% dintre heterosexuali au raportat că se considerau cândva homosexuali.[22] Este clar că un număr substanţial de oameni îşi reconsideră preferinţele sexuale la un moment dat.

Ce cauzează dorinţa homosexuală?

Dacă impulsurile homosexuale nu sunt moştenite, ce feluri de influenţe cauzează cu adevărat dorinţe homosexuale puternice? Niciun răspuns nu este acceptabil pentru toţi cercetătorii în domeniu. Totuşi, factorii importanţi par să se încadreze în patru categorii. Precum în multe alte înclinaţii sexuale ciudate, bărbaţii par să fie predispuşi în special la:

  1. Experienţa homosexuală:
  • orice experienţă homosexuală în copilărie, în special dacă este o primă experienţă sexuală sau cu un adult;
  • orice contact homosexual cu un adult, îndeosebi cu o rudă sau cu un model de autoritate (într-un studiu aleatoriu, 5% dintre adulţii homosexuali, faţă de 0,8% dintre heterosexuali, au raportat implicare sexuală în copilărie cu profesori din şcoala elementară sau secundară[23]).
  1. Anormalitatea familiei, incluzând următoarele:
  • o mamă dominantă, posesivă sau care respinge;
  • un tată absent, distant sau care respinge;
  • un părinte cu înclinaţii homosexuale, îndeosebi unul care molestează un copil de acelaşi sex;
  • un frate cu tendinţe homosexuale, îndeosebi unul care molestează un frate sau o soră;

lipsa mediului unei familii religioase;

  • divorţul, care duce adesea la probleme sexuale atât la copii, cât şi la adulţi;
  • părinţi care oferă ca model roluri neconvenţionale pentru sex;
  • scuzarea homosexualităţii, ca fiind un stil de viaţă legitim – primirea călduroasă a homosexualilor (de exemplu, colegi de muncă, prieteni) în cercul familiei.
  1. Experienţa sexuală neobişnuită, îndeosebi în copilăria timpurie:
  • masturbarea precoce sau excesivă;
  • expunerea la pornografie în copilărie;
  • sexul depersonalizat (de exemplu, sexul în grup, sexul cu animale);
  • pentru fete, interacţiunea sexuală cu bărbaţi adulţi.
  1. Influenţe culturale:
  • o subcultură vizibilă care aprobă social homosexualitatea, stârneşte curiozitatea şi încurajează explorarea;
  • educaţia în favoarea sexului homosexual;
  • modele de autoritate, în mod deschis homosexuali, ca profesori (4% dintre bărbaţii homosexuali ai lui Kinsey şi 4% dintre cei ai FRI au raportat că prima lor experienţă sexuală a fost cu un profesor);
  • toleranţa societăţii şi toleranţa legală faţă de actele homosexuale;
  • zugrăviri ale homosexualităţii ca un comportament normal şi/sau dezirabil.
Poate fi homosexualitatea schimbată?

Cu siguranţă că da. Precum am observat mai sus, mulţi oameni au renunţat la homosexualitate – aproape la fel de mulţi ca cei care îşi spun „gay”.

Clar, problema mai uşoară este să elimini comportamentul homosexual. La fel cum mulţi heterosexuali îşi controlează dorinţele de a se angaja în sex premarital sau extramarital, la fel, unii dintre cei cu dorinţe homosexuale se abţin de la contactul homosexual.

Un lucru pare să iasă în relief: tovărăşiile sunt de cea mai mare importanţă. Oricine vrea să se abţină de la comportamentul homosexual ar trebui să evite compania homosexualilor practicanţi. Există organizaţii, inclusiv „misiunile foştilor homosexuali”,[24] destinate să-i ajute pe cei care doresc să-şi schimbe conduita. Psihoterapia susţine o rată de vindecare de aproximativ 30%, iar dedicarea religioasă pare să fie factorul de cel mai mare ajutor în evitarea obiceiurilor homosexuale.

Referinţe

[1] Klassen (1989) Sex and Morality in the U.S., Weslyan University Press.

[2] Marmor (1980) Homosexual Behavior: A Modern Reappraisal, Basic Books; Van Wyk & Geist (1984) Psychosocial development of heterosexual, bisexual, and homosexual behavior. Archives of Sexual Behavior 13:505-544; Byne (1994) The biological evidence challenged. Scientific American May; Cameron & Cameron (1995) Does incest cause homosexuality? Psychological Reports 76:611-21.

[3] Bell, Homosexualities: their range and character, Nebraska Symposium în Motivation, Cole & Dienstbier (editori), University of Nebraska Press; King (1980) The etiology of Homosexuality as Related to Childhood Experiences and Adult Adjustment, lucrare de doctorat, Indiana University.

[4] Cameron ş.a. (1989) Effect of homosexuality upon public health and social order, Psychological Reports 64:1167-1179; Cameron ş.a. (1989) Homosexuals in the armed forces, Psychological Reports 62:211‑219; P. Cameron ş.a., Child molestation and homosexuality, Psychological Reports 58:327-337; Cameron ş.a. (1985) Homosexual molestation of children/sexual interaction of teacher and pupil, Psychological Reports 57:1227-1236.

[5] Bell & Weinberg (1978) Homosexualities: A Study of Diversity Among Men and Women, Simon & Schuster; Bell ş.a. (1981) Sexual Preference (& Statistical Appendix), Indiana University Press.

[6] Gebbard & Johnson (1979) The Kinsey Data: Marginal Tabulations of the 1938-63 Interviews Conducted by the Institute for Sex Research, Saunders.

[7] Bieber ş.a. (1962) Homosexuality: a psychoanalitic study, Basic Books.

[8] Schofield (1965) The sexual behaviour of young people, Little Brown.

[9] Klassen (1989) Sex and Morality in the U.S. Wesleyan University Press.

[10] Varnell (1990) Philadephia Gay News, august, 24-30.

[11] Cameron ş.a. (1989) Effect of homosexuality upon public health and social order, Psychological Reports 64:1167-1179; Cameron ş.a. (1988) Homosexuals in the armed forces, Psychological Reports 62:211‑219; Cameron ş.a. (1986) Child molestation and homosexuality, Psychological Reports 58:327-337; Cameron (1985) Homosexual molestation of children/sexual interaction of teacher and pupil, Psychological Reports 57:1227-1236; Bell & Weinberg (1978) Homosexualities: A Study of Diversity Among Men and Women, Simon & Schuster; Bell ş.a. (1981) Sexual Preference (& Statistical Appendix), Indiana University Press; Jay & Young (1979) The Gay Report Summit.

[12] Van Wyk & Geist (1984) Psychosocial development of heterosexual, bisexual, and homosexual behavior, Archives of Sexual Behavior 13:505-544.

[13] Bell (1973) Homosexualities: their range and character; Nebraska Symposium on Motivation, Cole & Dienstbier (editori), University Nebraska Press; King (1980) The Etiology of Homosexuality as Related to Childhood Experiences and Adult Adjustment, lucrare de doctorat, Indiana University.

[14] Cameron & Cameron (1994) Is homosexuality learned? Lucrare prezentată la Eastern Psychological Association, 15 aprilie; Cameron ş.a. (1989) Effect of homosexuality upon public health and social order, Psychological Reports 64:1167-1179; Cameron ş.a. (1988) Homosexuals in the armed forces, Psychological Reports 62:211-219; Cameron ş.a. (1986) Child molestation and homosexuality, Psychological Reports 58:327-337; Cameron (1985) Homosexual molestation of children/sexual interaction of teacher and pupil, Psychological Reports 57:1227-1236.

[15] Kinsey ş.a. (1984) Sexual behavior in the human male, Saunders, p. 483.

[16] Laumann ş.a. (1994) The Social Organization of Sexuality: Sexual Practices in the United States, University Chicago Press.

[17] Cameron ş.a. (1989) Effect of homosexuality upon public health and social order, Psychological Reports 64:1167-1179; Cameron ş.a. (1988) Homosexuals in the armed forces, Psychological Reports 62:211-219; Cameron ş.a. (1986) Child molestation and homosexuality, Psychological Reports 58:327-337; Cameron (1985) Homosexual molestation of children/sexual interaction of teacher and pupil, Psychological Reports 57:1227-1236.

[18] Roberts & Turner (1991) Male-male sexual contact in USA, Journal of Sex Research 28:491-519.

[19] Klassen ş.a. (1989) Sex and Morality in the U.S., Wesleyan University Press.

[20] Beiber ş.a. (1962) Homosexuality: A Psychoanalytic Study, Basic Books.

[21] De exemplu, Metanoia, Seattle, Washington; Courage, Center Valley, Pennsylvania.

[22] Cameron ş.a. (1989) Effect of homosexuality upon public health and social order, Psychological Reports 64:1167-1179; Cameron ş.a. (1988) Homosexuals in the armed forces, Psychological Reports 62:211‑219; Cameron ş.a. (1986) Child molestation and homosexuality, Psychological Reports 58:327-337; Cameron (1985) Homosexual molestation of children/sexual interaction of teacher and pupil, Psychological Reports 57:1227-1236.

[23] Cameron & Cameron (1995) Do homosexual teachers pose a risk to pupils? Lucrare prezentată la Eastern Psychological Association, 1 aprilie.

[24] De exemplu, Metanoia, Seattle, Washington; Courage, Center Valley, Pennsylvania.

[Paul Cameron, Ph.D., What Causes Homosexual Desire and Can It Be Changed? Copyright © Family Research Institute. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Ce a dovedit ştiinţa?

A dovedit ştiinţa că homosexualitatea nu poate fi schimbată?

Deseori auzim afirmaţia că ştiinţa a dovedit că homosexualitatea nu poate fi schimbată. De aceea pare oportun să revedem revendicările şi descoperirile ştiinţei cu privire la acest subiect.

Dar înainte de a cerceta ce are de spus ştiinţa, ar trebui să facem observaţia că unii folosesc această afirmaţie pentru a submina creştinismul în trei moduri:

  1. Ea este folosită pentru a pune sub semnul întrebării adevărul Scripturii sau interpretările sale. Dacă orientarea homosexuală nu poate fi schimbată, atunci trimiterea din 1 Corinteni 6:9-11 din Biblie fie greşeşte afirmând că unii oameni au fost homosexuali, fie înseamnă ceva diferit de o schimbare în orientare.
  2. Dovada că homosexualii nu se pot schimba prezintă poziţia Bisericii ca lipsită de inimă. Dacă homosexualii nu se pot schimba, atunci sunt obligaţi la castitate permanentă, nu pentru că au ales să fie celibatari, ci pentru că este singura lor opţiune.
  3. Biserica este prezentată ca afirmând că toţi homosexualii se pot schimba dacă ar vrea cu adevărat. Apoi descoperirile ştiinţei sunt folosite pentru a arăta că nu este posibil. Aceasta slăbeşte poziţia Bisericii sau o face să apară ca uşor de combătut.

Trebuie să mai facem o observaţie, înainte de a lua în considerare ce a descoperit ştiinţa. Discuţia despre schimbare se împotmoleşte de multe ori în categorii clare din punct de vedere logic, dar inaplicabile. A susţine că orientarea homosexuală este imutabilă înseamnă a face o afirmaţie universală: nu a existat niciodată şi nu va exista niciodată nici măcar o persoană care îşi schimbă orientarea homosexuală. A afirma că orice homosexual se poate schimba, astfel încât să nu mai simtă iar atracţii faţă de cei de acelaşi sex, este, de asemenea, o afirmaţie universală. Amândouă afirmaţiile sunt discreditate în mod curent, pentru că este uşor să găseşti oameni care s-au schimbat şi oameni care nu au reuşit să se schimbe. Există două soluţii, pentru a ne asigura că nu ne împotmolim astfel. Mai întâi, să recunoaştem o a treia alternativă – unii homosexuali se pot schimba. Iar în al doilea rând, trebuie să definim ce înseamnă schimbarea.

Definiţia schimbării are legătură cu homosexualitatea. Ea nici nu are o definiţie clară. Kinsey a folosit o scală şi a susţinut că oricine se află pe scală de la 2 la 6 este homosexual. Kinsey i‑a considerat homosexuali pe bărbatul care a fost violat în închisoare şi pe adolescentul care a avut o erecţie în vestiarul în care se schimbau băieţii. Dar la fel se poate susţine că oricine se află pe scală de la 1 la 5 este heterosexual; inclusiv că orice bărbat care a simţit atracţie sexuală faţă de o femeie, chiar şi numai o dată, este heterosexual.

Ce a descoperit ştiinţa?

Ce a arătat ştiinţa despre posibilitatea schimbării? Cele mai multe dintre studiile empirice publicate au fost făcute în anii 1950, 1960 şi 1970. Climatul politic de astăzi oferă puţină încurajare cercetătorilor care studiază schimbarea orientării sexuale. Mare parte din cercetarea timpurie a fost făcută folosind metode nesatisfăcătoare şi a lăsat ştiinţa fără prea multe date pentru a trage o concluzie. Ele nu pot fi citate ca o dovadă indiscutabilă că schimbarea este posibilă sau imposibilă. Par să existe dovezi că un anumit nivel de schimbare se poate aştepta de la un procent dintre cei care urmează tratament. Rezultatul pozitiv mediu care reiese din studiile din anii 1950-1970 este de aproximativ 33%. În timp ce nu este o rată uimitor de înaltă, este la fel de bună ca rata de succes pentru alte tulburări psihologice, precum tulburările de personalitate. Lipsa metodelor sofisticate în a descoperi dacă schimbarea are sau nu loc, nu dovedeşte netemeinicia succesului tratamentelor. Înseamnă doar că nu am înţeles cum să evaluăm schimbările din homosexualitate.

Mai recent, au existat studii demne de atenţie. Unul a fost făcut de Asociaţia Naţională pentru Cercetarea şi Terapia Homosexualităţii (NARTH). NARTH a studiat oamenii care experimentaseră un anumit grad de schimbare. Într-un raport intitulat Un studiu al schimbării orientării sexuale, ei au făcut un raport despre un număr mare de homosexuali, 885 de persoane, care se schimbaseră sau căutau schimbarea, şi care au luat parte la studiu. După efortul depus pentru schimbare, ei au raportat următoarele:

  • 15% au raportat că sunt exclusiv heterosexuali;
  • 18% au raportat că sunt aproape exclusiv heterosexuali;
  • 20% au raportat că sunt mai mult heterosexuali decât homosexuali;
  • 11% în egală măsură heterosexuali şi homosexuali;
  • 23% mai mult homosexuali decât heterosexuali;
  • 8% aproape exclusiv homosexuali;
  • 5% exclusiv homosexuali.

În mod clar, mulţi dintre cei care au căutat schimbarea au descoperit că schimbarea era posibilă.

Cel de al doilea a fost făcut de Dr. Robert Spitzer. Implicarea personală a Dr. Spitzer în acest studiu este semnificativă din punct de vedere istoric: el a fost principala personalitate care a contribuit la decizia APA din 1973 de a scoate homosexualitatea din Manualul de Diagnostic oficial al tulburărilor mentale. Astăzi el este şeful Cercetării Biometrice şi profesor de psihiatrie la Universitatea Columbia din New York City. În 2001 Spitzer a prezentat studiul său făcut pe 200 de bărbaţi şi femei care experimentaseră o schimbare semnificativă, de la atracţia homosexuală la cea heterosexuală şi au menţinut schimbarea cel puţin cinci ani. Scopul lui Spitzer, în realizarea cercetării respective, a fost să „studieze experienţe relatate personal de indivizi care pretind că au obţinut o schimbare de la atracţia homosexuală la cea heterosexuală, care a durat cel puţin cinci ani.” Concluziile lui Spitzer includ următoarele:

„Contrar cunoştinţelor convenţionale, unii indivizi puternic motivaţi, folosind o varietate de eforturi pentru schimbare, pot obţine o schimbare substanţială, în indicatori multipli ai orientării sexuale.”

„Ca cei mai mulţi psihiatri, am crezut că unui comportament homosexual i se poate numai rezista şi că nimeni nu şi-ar putea schimba cu adevărat orientarea sexuală. Acum cred că acest lucru este fals. Unii oameni pot şi se schimbă cu adevărat.”

Mulţi subiecţi căutaseră schimbarea din cauza deziluziei simţite faţă de un stil de viaţă promiscuu şi faţă de relaţii instabile, furtunoase. Mulţi au raportat un conflict cu valorile lor religioase şi mulţi doreau să fie (sau să rămână) căsătoriţi heterosexual. Până la intervievarea pentru studiu, trei sferturi dintre bărbaţi şi jumătate dintre femei se căsătoriseră.

O descoperire surprinzătoare a fost că 67% dintre bărbaţii care înainte de a depune efort pentru schimbare, simţiseră rar sau niciodată atracţie faţă de sexul opus, raportează acum o atracţie heterosexuală semnificativă. Chiar cei a căror orientare nu s-a schimbat – dar care au renunţat la comportamentul homosexual – au experimentat o îmbunătăţire semnificativă în sănătatea emoţională.

Dacă luăm în considerare conceptele Dr. Moberly despre cauzele homosexualităţii, putem vedea de ce este posibilă schimbarea. Deoarece nevoia de dragoste a cuiva faţă de persoanele de acelaşi sex este parte a ordinii create de Dumnezeu, schimbarea de la homosexualitate nu înseamnă eliminarea acestei nevoi. Schimbarea implică în realitate un proces de împlinire a nevoii de dragoste şi de menţinere a unei stări sănătoase a ei. Procesul presupune patru stadii distincte: a) schimbarea în comportament; b) creşterea stimei de sine; c) aprofundarea relaţiilor cu cei de acelaşi sex şi d) descoperirea relaţiei heterosexuale sau complementare din punct de vedere sexual.

Concluzie

Ştiinţa nu a ajuns la o concluzie decisivă cu privire la posibilitatea schimbării. Este posibil să găsim oameni care s-au schimbat şi oameni care spun că au încercat să se schimbe şi nu au reuşit.

Spune ştiinţa ceva relevant despre problema morală a homosexualităţii? Convingerea că practica homosexuală este imorală vine din chemarea lui Dumnezeu de a arăta ascultare faţă de voia Lui revelată. Din punct de vedere istoric, Biserica ne-a învăţat că toţi trebuie să urmărim ascultarea de o etică sexuală biblică a castităţii în căsătoria heterosexuală sau în celibat, în afara căsătoriei. Trebuie să urmărim acest lucru chiar când ni se pare greu. Deci cum se potriveşte cu aceasta posibilitatea schimbării?

Ce ar fi dacă ştiinţa chiar ar dovedi că schimbarea nu este posibilă? Schimbă aceasta standardul lui Dumnezeu? Biserica nu poate garanta vindecarea homosexualilor mai mult decât poate garanta căsătoria oamenilor necăsătoriţi. Există mai mulţi heterosexuali necăsătoriţi „condamnaţi” la abstinenţă sexuală de moralitatea sexuală „îngustă” a Bisericii, decât există persoane homosexuale constrânse în mod similar.

Poziţia Bisericii cu privire la comportamentul homosexual le cere indivizilor numai să fie capabili să se reţină de la activitatea homosexuală şi să găsească împlinire în grija lui Dumnezeu pentru împlinirea nevoilor personale şi nu să fie neapărat capabili să devină heterosexuali. Aşa cum ar spune unii: „Opusul homosexualităţii nu este heterosexualitatea.” Desigur, schimbarea comportamentului se află în domeniul a ceea ce poate fi schimbat, aşa cum se dovedeşte prin felul în care înţelegem autonomia şi libera voinţă, ca şi de către descoperirile ştiinţifice, care în mod clar susţin metodele de schimbare a comportamentului.

[What Has Science Proved? Copyright © Exodus Global Alliance. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru mai multe informaţii pe această temă, recomandăm cartea Fața nevăzută a homosexualității de Virgiliu Gheorghe și Andrei Dîrlău.]

Cauzalitatea homosexualităţii: înnăscută sau deprinsă? (Partea 2)

de Thomas E. Schmidt

Întărirea comportamentului

Asemănătoare în unele privinţe teoriei constructivismului social, psihologia behavioristă susţine că învăţăm despre sexualitate (şi despre orice altceva) prin întărirea experienţelor. [46] Spre deosebire de cele mai multe abordări psihanalitice sau ale dezvoltării, behaviorismul nu atribuie valori mediului sau comportamentului. El face doar observaţia că oamenii caută să repete experienţele plăcute şi să evite experienţele dureroase. Când întărirea este imediată, precum este adesea (fie în mod negativ, fie pozitiv) în cazul sexului, ea este deosebit de puternică în stabilirea unor viitoare tipare de comportament.

Experienţele erotice de bază cu acelaşi sex pot să înceapă de la o vârstă fragedă, dacă un copil asociază puternic părintele de acelaşi sex cu stimularea părţilor genitale în timpul îmbăierii sau schimbării scutecelor. Mai târziu, părinţii descoperă că acel copil „se joacă de-a doctorul” şi reacţionează atât de dur, încât copilul asociază sexul opus cu durerea.

Mulţi băieţi sunt seduşi de bărbaţi sau se angajează în jocuri sexuale cu alţi băieţi şi le place experienţa; unii fac din ea baza fanteziei sexuale, până ce încep să se definească drept homosexuali şi adoptă comportamentul homosexual când devin adulţi. Alţii, de ambele sexe, au experienţe negative cu sexul opus şi se îndreaptă spre membrii propriului sex pentru plăcere (este mai obişnuit şi se întâmplă mai târziu în viaţă pentru femei). Alţii, pur şi simplu, nu au acces la membrii sexului opus.

După câteva experienţe plăcute cu membrii aceluiaşi sex, întărirea negativă în forma stigmatului social ataşat homosexualităţii îi face pe unii să se întoarcă la heterosexualitate sau cel puţin la compromisul bisexualităţii. Dar alţii reuşesc să persiste în homosexualitate, apelând la sprijinul unui partener pe termen lung, la o reţea de prieteni suportivi şi la o imagine de sine pozitivă.

Psihologia behavioristă este supusă câtorva dintre aceleaşi critici ca şi teoria constructivismului social. Mai specific, ea eşuează în a explica pe deplin motivele pentru care o persoană experimentează într-o direcţie, alta în direcţie opusă. Mai mult, ea pare să nu ţină cont de voinţă şi reflecţie, reducând activitatea umană la o serie de reacţii la stimulii externi. În parte, ca rezultat la aceasta, behaviorismul a dobândit o reputaţie notorie, în special printre activiştii homosexuali, pentru tehnicile sale terapeutice, îndeosebi pentru cele care realizează aversiunea prin pedeapsa fizică pentru răspunsurile homoerotice.[47]

Digresiune: Homosexualii sunt recrutaţi?

Din ceea ce am văzut până acum, este evident că formarea unei identităţi homosexuale este prea complexă, în cele mai multe cazuri, ca să rezulte doar din seducerea din partea unui homosexual. Temerile faţă de coruperea de către profesori, de exemplu, sunt exagerate. Totuşi, există anumite dovezi care justifică îngrijorarea cu privire la coruperea în copilărie şi în anii de început ai adolescenţei, iar probele sunt în concordanţă cu unele dintre teoriile prezentate mai sus.

În capitolul şase am citat date care arată că există o problemă disproporţionată a molestării sexuale a copiilor, la bărbaţii homosexuali. Molestarea în sine nu are neapărat o legătură directă cu identitatea sexuală a unui băiat. Dar este îngrijorător să descoperim că deşi mai puţin de 4% dintre băieţi sunt molestaţi de bărbaţi, un studiu major a descoperit că rata molestării în copilărie de către bărbaţi era de aproape zece ori mai mare (35%) la homosexuali şi bisexuali.[48] Este, de asemenea, notabil că 75% dintre bărbaţii homosexuali raportează că au avut prima experienţă homosexuală înainte de vârsta de 16 ani, comparativ cu 22% dintre bărbaţii heterosexuali, care raportează că au avut prima experienţă heterosexuală înainte de vârsta de 16 ani.[49]

Există o varietate de explicaţii pentru aceasta. Dintr-o perspectivă biologică sau a dezvoltării, se poate argumenta că este mai probabil ca copiii pre-homosexuali să devină ţinta molestării. Dintr-o perspectivă sociologică sau behavioristă, se poate susţine că este mai probabil ca nişte copii care au astfel de experienţe să simtă confuzie cu privire la identitatea sexuală, iar mai târziu, să se definească drept homosexuali. Din perspectiva mediului moral, se poate argumenta că societatea, cu o perspectivă care are o valoare neutră în creştere faţă de comportamentul homosexual, le va oferi tot mai puţine şi mai slabe avertizări celor care asociază experienţa homosexuală timpurie cu identitatea homosexuală.

Pe deasupra, liberalizarea atitudinilor faţă de pedofilie şi ratele în creştere ale molestării (aprobate sau nu) contribuie la un total şi mai mare de copii candidaţi la influenţare. Mai mult, am luat în considerare numai impactul experienţei sexuale asupra tinerilor. Trebuie să luăm, de asemenea, în considerare impactul tot mai răspândit şi intruziv al educaţiei cu valoare neutră sau pro-homosexualitate.

Precum arată istoria şi compararea culturilor, nu există un procent constant al homosexualilor care urmează să se nască în fiecare societate, neafectaţi de factorii de descurajare sau de încurajare. În măsura în care experienţa şi educaţia homosexuală din copilărie şi adolescenţă contribuie la formarea identităţii homosexuale, trebuie să luăm foarte în serios influenţa celor care, într-un mod sau altul, îi recrutează pe tineri.

Alegerea individuală

Unii, care obiectează la extremele deterministe ale unor teoreticieni biologici şi sociologi, adoptă extrema opusă, argumentând că orientarea este un mit care se justifică în el însuşi şi că homosexualitatea este pur şi simplu o alegere. Precum am subliniat la începutul acestui capitol, există de fapt un moment când un individ trebuie să aleagă sau nu să facă sex cu o altă persoană. Există, de asemenea, condiţii în care cineva se dedă la acte cu persoane de acelaşi sex, fără să fie condus de o dorinţă îndelungată sau profund simţită pentru astfel de acţiuni.

Deţinuţii, de exemplu, se angajează în mod obişnuit în acte cu acelaşi sex, fără să se considere homosexuali şi fără să continue activitatea după ce părăsesc închisoarea şi găsesc parteneri de sex opus. Adolescenţii şi genul de oameni care se opun culturii din care fac parte aleg acte cu acelaşi sex ca pe o expresie dramatică a independenţei, individualităţii şi eliberării de autoritate. Alţii experimentează cu acestea din curiozitate sau fascinaţie faţă de ceea ce este interzis. Unele feministe găsesc că concluzia logică a respingerii de către ele a culturii patriarhale este să caute împlinire în toate domeniile importante ale vieţii, inclusiv în cel sexual, în mediul feminin.

Sunt câteva dintre cele mai comune circumstanţe în care o persoană alege activitatea homosexuală, cel puţin pentru un timp, fără să aibă o înclinaţie influenţată de biologie, socializare, mediu sau întărirea timpurie. Adevărul este că o persoană care alege să părăsească drumul pavat al monogamiei heterosexuale, găseşte multe căi care duc la gratificarea sexuală. Totuşi, cred că trebuie să facem deosebire între cei care părăsesc drumul crezând că vor găsi ceva mai bun dincolo, şi cei pentru care drumul este un loc ciudat şi criticabil. Adică par să existe suficiente dovezi că unii oameni nu doresc intimitatea fizică cu membri ai sexului opus şi că doresc cu adevărat intimitate cu membri ai propriului sex. Mai mult, unii au cunoscut această dorinţă de când îşi amintesc.

Ezit să numesc aceasta orientare – un cuvânt pe care l-am evitat în cea mai mare parte în această carte – fiindcă pentru mulţi cuvântul a ajuns să implice un comportament inevitabil şi prin urmare justificat. Cu alte cuvinte, mulţi cred că orientarea arată ce este o persoană – şi desigur, continuă argumentul, trebuie să acţionăm conform cu cine suntem. Astfel, devine nu numai justificabil moral, ci aproape obligatoriu moral, pentru o persoană cu orientare homosexuală, să se angajeze în activitatea homosexuală.

Judecata greşită constă aici în punerea semnului de egalitate între orientarea sexuală şi existenţă. Orice cred Freud şi Foucault şi cei mai mulţi suporteri ai homosexualităţii, dorinţa de sex nu este nici centrală, nici necesară pentru existenţa unei persoane.[50] Ea nu ar trebui să controleze persoana. Camioneta mea are tracţiune integrală; totuşi, nu cred că aş putea să evit o amendă, explicând patrulei de pe drumul public că vehiculul meu explora marginea autostrăzii, iar eu eram împins acolo de maşină! În mod similar, când folosesc termenul „orientare”, vreau să spun doar ce doreşte o persoană, nu ce are dreptul să facă o persoană, cu atât mai puţin ce este o persoană obligată să facă, ca expresie a existenţei sale.

Un model cu variante multiple

Cu o repetiţie monotonă, susţinătorii diferitelor teorii etiologice cer mai multă cercetare, pentru stabilirea unei legături clare între date şi teoria lor. Abordarea lor poate face ca banii alocaţi să continue să curgă, dar este foarte improbabil că vor apărea dovezi suficiente, pentru a dovedi o teorie în defavoarea celorlalte. Într-o anumită măsură, fiecare teorie depinde de informaţii de nerecuperat, din trecut sau din lucrările misterioase ale minţii umane. Şi, într-o anumită măsură, fiecare teorie este privită diferit, în funcţie de om.

De exemplu, dovada că unii oameni au o predispoziţie genetică înlătură posibilitatea ca alţii să fie învăţaţi să fie homosexuali? Mai mult, dacă un studiu arată că cincizeci din o sută de subiecţi sunt predispuşi genetic, iar un altul arată că cincizeci din o sută de subiecţi sunt învăţaţi să fie homosexuali, înseamnă că cele două teorii explică toate cazurile – sau că amândouă teoriile dau explicaţii despre aceiaşi cincizeci?

Poate că este inevitabil ca în reacţie la atât de multe întrebări la care nu se poate răspunde şi fără răspuns, unii specialişti să se îndrepte către teoriile de cauzare combinată.[51] Mi se pare că nu este doar o concesie făcută confuziei, ci o evaluare corectă a complexităţii cauzării. Cu alte cuvinte, dacă ar fi posibil să separăm emoţia şi politica asociate cu diferitele teorii, am găsi probabil influenţele la lucru, în diferite grade, pentru oricare individ.

Deci, mai degrabă decât să înaintez o explicaţie sau să exclud o alta, voi propune un model care le tratează egal şi secvenţial. Un astfel de model automat supersimplifică, din moment ce variabilele variază în tărie sau direcţie, la fiecare individ. Scopul este doar să arăt un mod în care teorii diferite se pot armoniza.

Într-o perspectivă secvenţială simplă, fiecare variabilă permite trecerea la următoarea. Să presupunem, pentru a ilustra, că un băiat cu o predispoziţie biologică pentru un comportament care nu este conform genului, se naşte într-o cultură confuză, care asociază un asemenea comportament cu homosexualitatea. Băiatul are o familie disfuncţională, în care mama îl copleşeşte, iar tatăl este ineficient. Băiatul creşte cu atâta educaţie morală cât este necesară ca să nu aibă probleme acasă sau la şcoală. Experimentează relaţiile cu acelaşi sex ca adolescent şi găseşte plăcere şi companie. Când intră în maturitate, alege să se mute într-un oraş mare, unde îşi poate construi viaţa în subcultura homosexuală.

În orice punct, introducerea unei variabile contrare puternice poate opri succesiunea. Dacă, de exemplu, băiatul s-ar naşte într-o cultură tradiţională sau dacă familia lui disfuncţională s-ar transforma în una funcţională sau dacă ar experimenta o convertire puternică într-o comunitate creştină matură în adolescenţa timpurie, identitatea lui sexuală ca adult ar putea fi heterosexuală.

Repet totuşi că modelul pe care îl schiţez este prea simplu ca să explice fiecare caz. Se poate sări peste anumite nivele sau o variabilă poate fi prezentă suficient de puternic pentru a învinge absenţa altora. Un alt băiat, de exemplu, este posibil să nu aibă o predispoziţie anterioară unei experienţe sexuale din adolescenţă, care îl convinge că este homosexual. Un altul arată un asemenea nivel de efeminare de la începutul copilăriei, încât orice îi oferă o familie funcţională şi un mediu moral suportiv eşuează în a-l proteja de presupunerea societăţii (şi eventual de percepţia de sine) că este o fetiţă şi prin urmare homosexual. Iar un altul experimentează orice influenţă în direcţia homosexualităţii, dar în final, la nivelul voinţei, îşi spune: „Nu, este pur şi simplu prea periculos”, şi alege împotriva ei.[52]

Combinaţiile şi puterea relativă a variabilelor duc la o varietate aproape infinită de explicaţii. Prin urmare, a aplica oricare teorie la un individ este aproape sigur simplist. Însuşi modelul cu variabile multiple are ca scop să ajute conceptualizarea, nu să explice cazurile particulare, fiindcă memoria defectuoasă şi presupunerile despre forţele variabile vor umbri întotdeauna imaginea. Cu toate acestea, chiar şi o imagine recunoscută ca fiind neclară este mai bună decât lipsa unei imagini, când luăm în considerare impulsul puternic de a ne înţelege şi de a ne accepta identitatea sexuală – sau de a o schimba.

Terapia şi programele de vindecare: înşelătorie sau tratament?

Strategiile pentru ajutarea indivizilor de a-şi schimba comportamentul sau orientarea diferă, după opinia consilierului că homosexualitatea este în ea însăşi o tulburare sau nu şi, dacă este aşa, după ce teorie a cauzării aplică. În ultimii douăzeci de ani, poziţia oficială a Asociaţiei Americane de Psihiatrie s-a schimbat de la poziţia că homosexualitatea este o tulburare mentală, la poziţia că este o tulburare numai când subiectul nu o vrea, la poziţia că nu este niciodată o tulburare.[53] Cea mai mare parte din literatura şi educaţia curentă se concentrează pe nevoia de a‑i ajuta pe homosexuali să-şi îmbrăţişeze sexualitatea şi să facă faţă homofobiei.[54]

Acum consilierii cooperează cu şcolile şi mediul de afaceri ca să ofere educaţie sensibilă (deseori obligatorie) împotriva heterosexismului. Tot mai mulţi terapeuţi li se alătură activiştilor homosexuali, ca să proclame că homosexualitatea este de neschimbat, că aşa-numita schimbare este un mit sau o impunere temporară şi crudă, în vieţile câtorva indivizi vulnerabili.[55] Unii de la Asociaţia Americană de Psihiatrie cer acum o interzicere oficială a terapiei reparative.[56] În ciuda presiunii, mulţi terapeuţi seculari persistă în a oferi ajutor clienţilor care doresc să se schimbe. Lideriatul în această încercare este oferit de Asociaţia Naţională pentru Cercetarea şi Terapia Homosexualităţii (NARTH), înfiinţată în 1991 de psihiatrii proeminenţi C. W. Socarides şi B. Kaufman. Cercetătorii care au realizat studii de monitorizare ulterioare raportează rate de succes de 30-50%, pentru schimbarea semnificativă pe termen lung în comportament sau orientare.[57]

De exemplu, W. Masters şi V. Johnson au făcut un studiu pe cincizeci şi patru de bărbaţi şi treisprezece femei care şi-au exprimat dorinţa să treacă sau să se întoarcă la orientarea heterosexuală.[58] Terapeuţii au ales candidaţii pentru gradul lor de motivare aparent înalt şi pentru că aveau alături un partener de sex opus înţelegător, care putea sluji ca suport în timpul perioadei de tranziţie. Forma tratamentului consta într-un program intensiv de două săptămâni, urmat de o monitorizare ulterioară periodică, pentru a evalua tratamentul anterior, pe o perioadă de cinci ani. Cuplul client lucra cu o echipă de terapie formată dintr-un bărbat şi o femeie care se concentra pe identificare, fără a judeca, şi pe explicarea influenţelor care l-au condus pe client la comportamentul homosexual.

Terapeuţii au lucrat apoi la reducerea acelor influenţe în contextul sistemului de valori al clientului şi pentru a încuraja funcţionarea heterosexuală din partea cuplului client. Aproximativ 20% au eşuat în timpul perioadei iniţiale de tratament, dar monitorizarea ulterioară a descoperit o rată de eşec nu mai mare de 35-40%, mult mai mică decât se aşteptaseră chiar Masters şi Johnson.[59]

Terapia behavioristă, în concordanţă cu teoria behavioristă a cauzării, implică întărirea negativă imediată a răspunsurilor homosexuale în client şi întărirea pozitivă a răspunsurilor heterosexuale. În zilele de început ale terapiei comportamentale, tehnica anterioară, cunoscută şi ca terapia aversiunii, presupunea uneori pedeapsa fizică. Acele metode s-au dovedit ineficiente şi au fost abandonate, deşi supravieţuiesc în acuzaţiile plastice ale revizioniştilor, care compară teoria cu Auschwitz.[60] Tehnicile behavioriste moderne presupun complici antrenaţi, stimuli vizuali, jocul de rol, antrenarea agresivă şi o varietate de tehnici de întărire verbale şi nonverbale, din partea terapeuţilor.[61]

O altă strategie pentru terapie găseşte asemenea eforturi de a înlocui funcţionarea cu acelaşi sex cu funcţionarea cu sexul opus nelalocul ei şi de fapt contraproductivă, din moment ce problema esenţială este o dezvoltare blocată, care îl face pe client incapabil să relaţioneze potrivit cu acelaşi sex.[62] În strategia respectivă, clientul trebuie să lucreze la formarea identităţii cu un terapeut de acelaşi sex, pentru a restabili identificarea detaşării îndelungate de părintele de acelaşi sex şi pentru a dezvolta prietenii potrivite, nesexuale, cu acelaşi sex.

Motivaţia clientului este desigur un factor major în toate raportările succesului. Alte variabile pozitive includ tinereţea (sub 30 de ani), anxietatea cu privire la condiţia homosexuală, începutul activităţii sexuale, o oarecare experienţă heterosexuală, nivelul scăzut de efeminare la bărbaţi şi de masculinitate la femei, nivelul mai înalt de educaţie, singurătatea şi dorinţa pentru căsătorie şi copii.[63]

Programele de terapie creştină împrumută mult din tehnicile terapiei seculare (în special ale psihoterapiei) şi din programe de recuperare ca Alcoolicii Anonimi. Un exemplu al acestei abordări cu faţete multiple este Misiunea Spring Forth[64] din Cincinnati, care implică un program de la şase luni la doi ani şi jumătate, de consiliere într-un grup mic (nu în doi), dezvăluirea istoriei personale, grupuri de suport în 12 paşi şi cursuri repetabile despre sisteme de familie şi gândire creştină.

După ce am auzit povestea mişcătoare a Directorului Hal Schell şi descrierea programului său la o conferinţă recentă, am pus rapid întrebarea despre rata de succes. A răspuns cu candoare că rata de renunţare este înaltă. În cincisprezece ani, cam o mie două sute au perseverat în program; dar pentru fiecare dintre cei care rămâne toată perioada, douăzeci intră şi ies. Pe de altă parte, a făcut observaţia că ratele de succes sunt similare cu cele din programele pentru dependenţe chimice.

În timpul discuţiei ce a urmat între cei prezenţi la conferinţă, unul dintre ei, un fost homosexual care a ieşit de zece ani din stilul de viaţă homosexual, a făcut o afirmaţie profundă despre subiectul ratelor de succes. A explicat că „Activiştii homosexuali vor să convingă nu numai publicul, ci şi pe ei înşişi că schimbarea nu se întâmplă niciodată, pentru că dacă eu exist, fiecare dintre ei ar fi bântuit de posibilitatea că şi ei ar putea găsi puterea să se schimbe.”

În ciuda acuzaţiilor criticilor că misiunile pentru homosexuali sunt conduse de manipulatori neprofesionişti care fac afirmaţii grandioase false despre succesul metodelor lor, cred că un observator imparţial va conchide în alt fel. Precum arată numeroase cărţi ale liderilor misiunii, concentrarea lor este pe schimbarea comportamentului, sunt cinstiţi cu privire la probabilitatea tentaţiilor continue şi recunosc: progresul este un proces care ţine toată viaţa, nu o reparaţie rapidă.

Desigur, ei accentuează ce este pozitiv şi dau exemple ale succesului (inclusiv pe ei înşişi), fiindcă încearcă să le ofere încurajare celor care se luptă. Nu oferă statistici „ştiinţifice” despre ratele de succes, dar nu sunt sigur că ar avea mare importanţă dacă ar face-o. Scepticii pot contracara orice încercare de a prezenta foarte mulţi oameni care îşi schimbă comportamentul, cu acuzaţia că asemenea oameni mint sau îşi fac rău lor înşişi, reprimându-şi orientarea. Similar, scepticii pot să contracareze orice încercare de a prezenta nenumăraţi oameni care îşi schimbă orientarea, cu acuzaţia că schimbarea nu este permanentă, nu este completă sau nu este verificabilă prin raportarea de către clientul însuşi (rezultatul spălării creierului) sau prin impresia consilierului (rezultatul autoiluziei).

Acest gen de acuzaţii sunt în egală măsură îndreptate împotriva terapeuţilor seculari respectaţi, iar acuzaţiile le permit revizioniştilor să propage concluzia nefondată că, deoarece recuperarea nu a fost verificată din punct de vedere empiric (conform standardelor lor imposibile), recuperarea este un mit.[65] Este uşor din acel punct să chemi la marginalizarea şi incriminarea oricui încearcă să perpetueze mitul schimbării rezultate – în special dacă o face într-o manieră „neprofesionistă”.

Ar fi interesant de aplicat aceeaşi logică Alcoolicilor Anonimi (care, printre altele, refuză să păstreze statistici). Statisticile sunt folositoare pentru măsurarea evenimentelor observabile, dar sunt notoriu de imprecise în măsurarea voinţei, gândurilor şi dorinţelor umane. Oricât de frustrant este acest lucru, în special pentru unii specialişti în ştiinţe sociale, nu este legitim să concluzionezi din inabilitatea noastră de a dovedi un lucru (schimbarea completă de la orientarea homosexuală la cea heterosexuală) că am dovedit altceva (imposibilitatea celei mai mici schimbări substanţiale).

Mărturiile oamenilor reali, ale căror vieţi s-au schimbat, sugerează că ceea ce este distinctiv la abordarea consilierii creştine este puterea şi Persoana prin care este oferită ea. Există un punct crucial în terapie, când consilierul trebuie să încerce să-i dea curaj clientului ca să ducă în lumea reală ceea ce a învăţat prin terapie. Grupurile de suport ajută deseori, dar există momente când fiecare persoană este nevoită să se confrunte cu tentaţia şi oportunitatea, fără oameni în jur pe care să se bazeze. În perspectiva creştină, Consilierul ultim este întotdeauna prezent, cu oferta puterii, iertării, speranţei – şi chiar cu un model parental masculin sănătos.

Am fost foarte impresionat de capacitatea de consiliere clară şi profundă a câtorva scriitori creştini şi de spiritul iubitor în care îşi fac cunoscută înţelepciunea. Ei scriu cu autoritatea experienţei de consiliere – în unele cazuri a experienţei homosexuale personale – şi, drept rezultat, cuvintele lor sunt pline de speranţă. Scopul de bază al cărţii mele este să trateze despre problema morală şi aş fi nedrept faţă de alţi scriitori dacă aş repeta pe scurt ceea ce ei comunică cu mai multă putere, în detaliu, în special prin poveşti adevărate. Voi atrage doar atenţia asupra trăsăturilor distinctive ale cărţilor pe care le consider cele mai bune, în speranţa că scurtele mele comentarii îl vor ajuta pe cititor să aleagă o direcţie mai specifică pentru lecturile sale viitoare.

Imaginea frântă[66] de Leanne Payne accentuează rolul unor modele de rugăciune specifice, pentru a produce iertare şi ascultare relaţională. Cartea emană înţelegerea şi experienţa substanţială a unei persoane cu adevărat vindecătoare. Am avut experienţa de neuitat de a o întâlni pe Payne pe o bancă, într-un parc, în Oxford, Anglia, înainte de a cunoaşte semnificaţia operei ei. În câteva minute, am înţeles că mă aflam în prezenţa unui canal extraordinar de profund al dragostei lui Dumnezeu. Am fost pregătit de conversaţia noastră de două ore să fiu impresionat de cartea ei şi nu am fost dezamăgit.

Andrew Comiskey, care o recunoaşte pe Payne drept o influenţă de bază, a scris una dintre cele mai populare cărţi despre vindecarea homosexuală, Urmărind plinătatea sexuală.[67] Comiskey, el însuşi fost homosexual, iar acum căsătorit şi tatăl a patru copii, conduce Misiunea Desert Stream din zona Los Angeles. El oferă o relatare înviorător de sinceră a călătoriei sale şi se concentrează asupra suportului şi monitorizării în cadrul comunităţii creştine, pentru persoana care face tranziţia de la homosexualitate.

Ieşind din homosexualitate[68] de Bob Davies şi Lori Rentzel, este notabilă, nu atât de mult prin percepţia clară şi profundă, care o depăşeşte pe cea a lui Payne şi Comiskey, cât pentru profunzimea şi accesibilitatea sa. Davies a găsit ajutor în lupta cu dorinţele homosexuale prin Love In Action din San Francisco, cu cincisprezece ani în urmă, iar acum este Director Executiv la Exodus International; Rentzel lucrează cu Love In Action din 1977. Cartea lor conţine o abundenţă de detalii practice despre cum să faci faţă ispitei, cum să te ocupi de trecut, cum să formezi prietenii sănătoase şi să te gândeşti la căsătorie.

Voi face o scurtă referinţă la alte câteva cărţi folositoare. Consilierea homosexualului[69] de Michael Saia oferă multe dintre percepţiile clare şi profunde ale cărţilor descrise mai sus, cu o savoare cumva mai teologică. Consilierea homosexualului de J. R. Cavanaugh[70] oferă o perspectivă romano-catolică şi accentuează importanţa terapiei pentru a reduce vina şi a încuraja heterosexualitatea. Homosexualitatea şi speranţa71] de G. J. M. Van den Aardweg, pune accentul pe rolul speranţei şi credinţei pentru persoana în tranziţie. În sfârşit, recomand Cum îi spun mamei mele?[,72] biografia mişcătoare a lui Jerry Arterburn, scrisă pe când murea de SIDA şi completată de fratele său, Steve, care conduce Centrul de Tratament New Life din Laguna Beach, California.

Concluzie

Termin deci partea despre cercetare a acestei cărţi, aşa cum am început-o, cu o examinare a literaturii recente. Contrastul dintre cărţile pe care tocmai le-am menţionat şi literatura revizionistă rezumată în capitolul doi este semnificativ şi conduce la o recomandare. Revizioniştii accentuează în mod repetat importanţa poveştilor personale faţă de teoriile abstracte. Deşi mai devreme am afirmat şi repet aici că nu ar trebui să separăm povestea şi teoria, pentru moment voi îngădui separarea. Comparaţi poveştile. Gândiţi-vă la cele mai clar formulate relatări ale experienţei, de ambele părţi ale dezbaterii morale. Pe de o parte, citiţi povestea lui Mel White sau Gary Comstock sau Robert Williams, împreună cu argumentul pro-homosexualitate al experimentatului pastor/psihiatru John McNeill.[73]

De cealaltă parte, citiţi povestea lui Andrew Comiskey sau Bob Davies sau Jerry Arterburn, împreună cu argumentul în favoarea vindecării de homosexualitate al experimentatului pastor/consilier Leanne Payne. Cel puţin zăboviţi într-o librărie destul cât să citiţi ultimele două pagini ale fiecărei cărţi.

Aveţi o comparaţie între lucruri care sunt cu adevărat similare – oameni care sunt de mult homosexuali în mod deschis, alături de oameni care au părăsit de mult stilul de viaţă homosexual. Nu teoreticieni ca mine, care scriu din turnul de fildeş, ci oameni care au petrecut un timp considerabil jos, în ceea ce ei numesc temniţele subterane, fie ale homofobiei, fie ale homosexualităţii. Îmi permit să atrag atenţia că orice cititor sensibil, indiferent de poziţia sa faţă de problema morală, va descoperi, citind succesiv aceste cărţi, o diferenţă clară nu atât de mult în calitatea argumentelor – lăsaţi-le pe moment pe cele de genul turnului de fildeş – ci în calităţile scriitorilor.

Voi fi mai specific. În primul grup de scriitori, un geamăt de neconfundat al victimizării străbate naraţiunea; în al doilea grup, un imn la fel de inconfundabil al eliberării. Primul grup arde de mânie; al doilea grup străluceşte de pace. În primul grup, scriitorul este invariabil eroul; în al doilea grup, Isus este invariabil eroul. Primul grup proclamă deschis dorinţa de putere, spiritul de autorealizare, dumnezeul acestei epoci; al doilea grup proclamă deschis dorinţa de a sluji, Spiritul lui Isus, Dumnezeul vremii ce va veni.

Este posibil ca durerea scriitorilor să justifice primul set de caracteristici? Într-o anumită măsură, poate că da. Pot înşelătorii sau cei care se înşeală singuri să falsifice al doilea set de caracteristici? Într-o anumită măsură, poate că da. Există alte cărţi scrise de homosexuali paşnici, umili? Mă aştept să fie: mişcarea este tânără. Există alte cărţi scrise de conservatori homofobi cu atitudini groaznice? Mă tem că da: mişcarea este veche.

În sfârşit, trebuie cu adevărat ca o comparaţie între lucruri similare să plaseze experienţa rezistenţei la normele culturale împotriva experienţei accesului la normele culturale? Poate că nu: poate că aceste tipuri diferite de experienţă ne obligă să ne întoarcem la întrebările abstracte şi complexe despre importanţa relativă pentru creştini a dobândirii dreptăţii şi a renunţării la putere.

Şi astfel, cuvintele experienţei, precum teoriile cauzării, ne lasă cu întrebări dificile şi poate fără răspuns. Între timp, suntem lăsaţi să ne gândim la cele mai bune cuvinte pe care le găsim de fiecare parte şi să discernem, cu ajutorul lui Dumnezeu, spiritul din ele.

După ce am ajuns la propriile mele concluzii cu privire la cuvintele disponibile despre subiectul vindecării, închei acest capitol cu ceea ce consider a fi unele dintre cele mai bune cuvinte, dintre ultimele cuvinte publicate ale lui Jerry Arterburn. Ele marchează tranziţia finală a unui bărbat, dar li se pot aplica profetic tuturor celor care facilitează vindecarea printre homosexuali:

„Numai Dumnezeu cunoaşte viitorul meu aici pe pământ. Nu mă îngrijorez de câte zile sau luni sau ani sunt în planul Lui. Ştiu doar că aş prefera să trăiesc o zi aşa cum sunt astăzi, decât o eternitate, în felul în care am fost…

Pentru mine, în timpul acestor vremuri dificile de luptă, în timp ce fiecare zi se întunecă tot mai mult, se ivesc noi zori. Apropierea de Dumnezeul pe care Îl iubesc, îmi dă o pace şi o sensibilitate supraomenească, care mă fac să fiu plin de speranţă pentru o zi nouă şi mai bună.”[74]

Note finale

[1] R. H. Denniston, Homosexuality in Animals, în Homosexual Behavior: A Modern Reappraisal, ed. J. Marmor (New York: Basic Books, 1980), p. 25-40. Poate că există unele exemple de cuplare de acelaşi sex printre păsări, dar se cere o anumită „promiscuitate” de la ouă: J. D. Weinrich, The Kinsey Scale in Biology, în Homosexuality/Heterosexuality: Concepts of Sexual Orientation, ed. D. P. McWhirter, S. A. Sanders şi J. M. Reinisch, Institutul Kinsey, Seria 2 (New York: Oxford University Press, 1990), p. 133-134.

[2] R. D. Nadler, Homosexual Behavior in Nonhuman Primates, în Homosexuality/Heterosexuality: Concepts of Sexual Orientation, ed. D. P. McWhirter, S. A. Sanders şi J. M. Reinisch, Institutul Kinsey, Seria 2 (New York: Oxford University Press, 1990), p. 138-170.

[3] L. A. Rosenblum, Primates, Homo sapiens and Homosexuality, în Homosexuality/Heterosexuality: Concepts of Sexual Orientation, ed. D. P. McWhirter, S. A. Sanders şi J. M. Reinisch, Institutul Kinsey, Seria 2 (New York: Oxford University Press, 1990), p. 172-173.

[4] A. Karlen, Homosexuality in History, în Homosexual Behavior: A Modern Reappraisal, ed. J. Marmor (New York: Basic Books, 1980), p.75-90; şi D. Greenberg, The Construction of Homosexuality (Chicago: University of Chicago Press, 1988), p. 89-396.

[5] John Boswell, Same-Sex Unions in Pre-Modern Europe (New York: Villard Books, 1994). Pentru o recenzie excelentă, detaliată, vezi B. D. Shaw, A Groom of One’s Own?, The New Republic, 18-25 iulie 1994, p. 33-41.

[6] Vezi J. M. Canier, Homosexual Behavior in Cross-Cultural Perspective, în Homosexual Behavior: A Modern Reappraisal, ed. J. Marmor (New York: Basic Books, 1980), p. 100-122; Homosexuality and the World Religions, ed. A. Swidler (Valley Forge, Penn.: Trinity Press International, 1993); şi Greenberg, Construction of Homosexuality, p. 25-88.

[7] Vezi articolele relevante şi bibliografia despre fiecare tradiţie religioasă în Swidler, Homosexuality and the World Religions.

[8] S. LeVay, A Difference in Hypothalamic Structure Between Heterosexual and Homosexual Men, Science 258 (30 august 1991): 1034-1037.

[9] Pentru criticile prezentate aici, vezi în special W. Byne şi B. Parsons, Human Sexual Orientation: The Biologic Theories Reappraised, Archives of General Psychiatry 50 (martie 1993): 228‑229, 234-235; R. C. Friedman şi J. Downey, Neurobiology and Sexual Orientation: Current Relationships, Journal of Neuropsychiatry and Clinical Neurosciences 5 (Primăvara, 1993): 148; şi M. Barinaga, Is Homosexuality Biological?, Science 253 (30 august 1991): 956-957.

[10] Vezi D. F. Swaab, L. J. G. Gooren şi M. A. Hofman, Gender and Sexual Orientation in Relation to Hypothalamic Structures, Hormone Research 38, supliment 2 (1992): 51-61; Byne şi Parsons, Human Sexual Orientation, p. 229, 236; A. Gibbons, The Brain as Sexual Organ, Science 253 (30 august 1991): 957-959. Swaab, Gooren şi Hofman nu au încercat să reproducă descoperirile lui LeVay, dar au găsit că o altă regiune a hipotalamusului, nucleul sexual dimorfic, era identic la bărbaţii homosexuali şi heterosexuali, în timp ce nucleul suprachiasmatic (funcţie necunoscută) era mai mare la bărbaţii homosexuali.

[11] L. S. Allen şi R. A. Gorski, Sexual Orientation and the Size of the Anterior Commissure in the Human Brain, Proceedings of the National Academy of the United States of America 89 (1 august 1992): 7199-7202.

[12] K. Ö. Götestam, T. J. Coates şi M. Ekstrand, Handedness, Dyslexia and Twinning in Homosexual Men, International Journal of Neuroscience 63 (1992): 179-186.

[13] S. Demeter, J. L. Ringo şi R. W. Doty, Morphometric Analysis of the Human Corpus Callosum and Anterior Commissure, Human Neurobiology 6 (1988): 219-226.

[14] Byne şi Parsons, Human Sexual Orientation, p. 235.

[15] B. A. Gladue, Psychobiological Contributions, în Male and Female Homosexuality: Psychological Approaches, ed. L. Diamant, Series in Clinical and Community Psychology (Washington, D.C.: Hemisphere, 1987), p. 132-134; Byne şi Parsons, Human Sexual Orientation, p. 231-232.

[16] Vezi L. Gooren, Biomedical Theories of Sexual Orientation: A Critical Examination, în Homosexuality/Heterosexuality: Concepts of Sexual Orientation, ed. D. P. McWhirter, S. A. Sanders şi J. M. Reinisch, Institutul Kinsey, Seria 2 (New York: Oxford University Press, 1990), p. 71-87; Byne şi Parsons, Human Sexual Orientation, p. 230-234; Friedman şi Downey, Neurobiology and Sexual Orientation, p. 134-136.

[17] Gladue, Psychobiological Contributions, p. 143, compară p. 134-143. Vezi şi J. Bancroft, Commentary: Biological Contributions to Sexual Orientation, în Homosexuality/Heterosexuality: Concepts of Sexual Orientation, ed. D. P. McWhirter, S. A. Sanders şi J. M. Reinisch, Institutul Kinsey, Seria 2 (New York: Oxford University Press, 1990), p. 109; J. Money, Sin, Sickness or Status? Homosexual Gender Identity and Psychoneuroendocrinology, în Psychological Perspectives on Lesbian and Gay Male Experiences, ed. L. D. Garnets şi D. C. Kimmel (New York. Columbia University Press, 1993), p. 162-163.

[18] A Genetic Study of Male Sexual Orientation, Archives of General Psychiatry 48 (1991): 1089-1096; J. M. Bailey ş.a., Heritable Factors Influence Sexual Orientation in Women, Archives of General Psychiatry 50 (Martie 1993): 217-223.

[19] În studiul pe femei au fost şi treizeci şi cinci de surori adoptive, dintre care două (6%) erau homosexuale.

[20] O rată a concordanţei de 65% pentru treizeci şi patru de perechi monozigote şi o rată de concordanţă de 30% pentru douăzeci şi trei de perechi dizigote a fost raportată de F. L. Whitam, M. Diamond şi J. Martin, Homosexual Orientation in Twins: A Report on Sixty-one Pairs and Three Triplet Sets Archives of Sexual Behavior 22, nr. 3 (1993): 187-206. Compară concordanţa similară a cifrelor, raportate de N. Buhrich, J. M. Bailey şi N. G. Martin, pentru un eşantion mai mic, Sexual Orientation, Sexual Identity and Sex-Dimorphic Behaviors in Male Twins, Behavior Genetics, 21 (ianuarie 1991): 75-96.

[21] M. King şi E. McDonald, Homosexuals Who Are Twins: A Study of Forty-six Probands, British Journal of Psychiatry 160 (1992): 407-9; vezi bibliografia suplimentară de la Byne şi Parsons, Human Sexual Orientation, p. 229.

[22] N. Risch, E. Squires-Wheeler şi B. J. B. Keats, Male Sexual Orientation and Genetic Evidence, Science 262 (24 decembrie 1993): 2063.

[23] O anumită speculaţie în această direcţie, care păstrează cauzarea biologică, este oferită de W. J. Turner, Comments on Discordant Monozygotic Twinning in Homosexuality, Archives of Sexual Behavior 23 (februarie 1994): 115-119. Turner sugerează posibilitatea ca gemenii să primească o cantitate inegală de sânge în pântecele mamei şi ca după separarea gemenilor în pântece să apară schimbări generice.

[24] D. Hamer ş.a., A linkage Between DNA Markers on the X Chromosome and Male Sexual Orientation, Science 261 (16 iulie 1993): 321-327.

[25] M. Baron, Genetic Linkage and Male Homosexual Orientation: Reasons to Be Cautious, British Medical Journal 307 (7 august 1993): 337; compară cu M. King, Sexual Orientation and the X, Nature 364 (22 iulie 1993): 288. King este în alte privinţe favorabil cercetării lui Hamer.

[26] A. Fausto-Sterling şi E. Balaban, Genetics and Male Sexual Orientation, Science 261 (3 septembrie 1993): 1257.

[27] J. Maddox, Wilful Public Misunderstanding of Genetics Nature 364 (22 iulie 1993): 281.

[28] Baron, Genetic Linkage, p. 338; L. Pool, Evidence for Homosexuality Gene, Science 261 (16 iulie 1993): 291-292.

[29] Fausto-Sterling şi Balaban, Genetics and Male Sexual Orientation, p. 1257.

[30] Byne and Parsons, Human Sexual Orientation, p. 236-237.

[31] Maddox, Wilful Public Misunderstanding, p. 281. Specialiştii vor aprecia schimbul de păreri cu privire la câteva puncte tehnice ale cercetării genetice, între N. Risch ş.a. şi D. Hamer, în Science 262 (4 decembrie 1993): 2063-2065. Îmi mărturisesc incompetenţa de a-l numi pe câştigătorul dezbaterii.

[32] Byne şi Parsons, Human Sexual, p. 228.

[33] Ca să nu existe nicio îndoială că opinia publică despre moralitate este influenţată de studii despre cauzarea biologică, un studiu a dovedit aceasta cu un grup de studenţi: J. Piskur şi D. Degelman, Effect of Reading a Summary of Research About Biological Bases of Homosexual Orientation on Attitudes Toward Homosexuality, Psychological Reports 71, nr. 3, punctul 2 (decembrie 1992): 1219-1225.

[34] D. Y. Rist, Are Homosexuals Born That Way? The Nation, 19 octombrie 1992, p. 424-429.

[35] Cele mai bune explicaţii ale teoriei construcţiei sociale în legătură cu individul sunt R. C. Troiden, The Formation of Homosexual Identities, în Psychological Perspectives on Lesbian and Gay Male Experiences, ed. L. D. Garnets şi D. C. Kimmel (New York: Columbia University Press, 1993), p. 191-217, şi V. C. Cass, The Implications of Homosexual Identity Formation for the Kinsey Model and Scale of Sexual Preference, în Homosexuality/Heterosexuality: Concepts of Sexual Orientation, ed. D. P. McWhirter, S. A. Sanders şi J. M. Reinisch, Institutul Kinsey, Seria 2 (New York: Oxford University Press, 1990), p. 239-266. Pentru o comparare directă cu teoriile biologice, vezi J. P. De Cecco şi J. P. Elia, A Critique and Synthesis of Biological Essentialism and Social Constructionist Views of Sexuality and Gender, Journal of Homosexuality 24, fără alte specificări 3/4 (1993): 1-26. Pentru dimensiunea istorică, vezi D. F. Greenberg, The Construction of Homosexuality (Chicago: University of Chicago Press, 1988), p. 1-21, 482-499 şi M. Foucault, The History of Sexuality, vol. 1, An Introduction (New York: Vintage, 1980).

[36] Este poziţia lui Foucault şi posibil şi cea a lui G. D. Goss (vezi mai sus, capitolele 2 şi 3); pentru o părere critică a altui constructivist, vezi Greenberg, Construction of Homosexuality, p. 489-499.

[37] Cele mai bune dintre acestea, în opinia mea, sunt Lawrence J. Hatterer, Changing Homosexuality in the Male. Treatment for Men Troubled by Homosexuality (New York: McGraw‑Hill, 1970) şi E. Moberly, Homosexuality: Restating the Conservative Case, Salmagundi 58/59 (Toamna, 1982/Iarna, 1983): 281-299. Alte lucrări importante care reflectă varietatea din cadrul perspectivei de dezvoltare includ R. T. Barnhouse, Homosexuality: A Symbolic Confusion (New York: Seabury Press, 1977); I. Bieber ş.a., Homosexuality. A Psychoanalytic Study (New York: Basic Books, 1962), p. 44-117; B. Burch, Heterosexuality, Bisexuality and Lesbianism: Rethinking Psychoanalytic Views of Women’s Sexual Object Choice, Psychoanalytic Review 80 (Primăvara, 1993): 83-89; R. Fine, Psychoanalytic Theory, în Male and Female Homosexuality: Psychological Approaches, ed. L. Diamant, Series in Clinical and Community Psychology (Washington, D.C.: Hemisphere, 1987), p. 81-95; R. C. Friedman, Contemporary Psychoanalysis and Homosexuality, Experimental and Clinical Endocrinology 98, Nr. 2 (1991):155-160; E Moberly, Psychogenesis: The Early Development of Gender Identity (London: Routledge & Kegan Paul, 1983); F. Morgenthaler, Homosexuality, Heterosexuality, Perversion (Hillsdale, NJ: Analytic, 1988); C. W. Socarides, The Homosexualites: A Psychoanalytic Classification, în The Homosexualities: Reality, Fantasy and the Arts, ed. C. W. Socarides şi V. D. Volkan (Madison, Conn.: International Universities Press, 1991), p. 9-46 (vezi şi cărţile lui Socarides din bibliografia mea generală); şi M. Stemlicht, The Neo-Freudians, în Male and Female Homosexuality, Psychological Approaches, ed. L. Diamant, Series in Clinical and Community Psychology (Washington, D.C.: Hemisphere, 1987), p. 97-107.

[38] Douăzeci şi trei de studii sunt citate de M. Siegelman, Kinsey and Others: Empirical Input, în Male and Female Homosexuality: Psychological Approaches, ed. L. Diamant, Series in Clinical and Community Psychology (Washington, D.C.: Hemisphere, 1987), p. 51. Vezi în special studiile pe eşantioane mari de M. T. Saghir şi E. Robins, Male and Female Homosexuality: A Comprehensive Investigation (Baltimore: Williams Wilkins, 1973); Bieber ş.a., Homosexuality, p. 79, 114; şi A. Bell, M. Weinberg şi S. Hammersmith, Sexual Preference: Its Development in Men and Women (Bloomington: Indiana University Press, 1981), p. 41‑62,117-134.

[39] Saghir şi Robins, Male and Female Homosexuality, p. 139, 296-97, comparativ cu 9% şi 4% la grupurile heterosexuale corespunzătoare; compară cu D. L. Peters şi P. J. Cantrell, Factors Distinguishing Samples of Lesbian and Heterosexual Women, Journal of Homosexuality 21, nr. 4 (1991): 10. Peters şi Cantrell au găsit, de asemenea, o incidenţă neobişnuită a absenţei prelungite a taţilor femeilor homosexuale, în copilăria acestora.

[40] Vezi, de exemplu, Saghir şi Robins, Male and Female Homosexuality, p. 17-31, 191-203; R. Green, The “Sissy Boy” Syndrome and the Development of Homosexuality (New Haven, Connecticut: Yale University Press, 1987); G. Phillips şi R. Over, Adult Sexual Orientation in Relation to Memories of Childhood Gender Conforming and Gender Nonconforming Behaviors, Archives of Sexual Behavior 21, nr. 6 (1992): 543-558; şi Bell, Weinberg şi Hammersmith, Sexual Preference, p. 74-81, 145-152. Ar trebui remarcat că Bell ş.a. nu folosesc acest rezultat pentru a susţine teoria psihanalitică clasică.

[41] Pentru o documentare suplimentară despre relaţia tatălui cu femeile homosexuale, vezi sumarul a zece studii în G. J. M. van den Aardweg, On the Origins and Treatment of Homosexuality (New York. Praeger, 1986), p. 183-184.

[42] Peters şi Cantrell (Factors Distinguishing Samples, p. 2-3) citează zece studii anterioare care confirmă rate înalte ale incestului, violului şi molestării; dar studiul lor nu confirmă tiparul.

[43] Acest argument este desigur puternic: fiindcă teoria dezvoltării este acum depăşită, homosexualii fie că nu sunt întrebaţi despre problemele din primii ani ai copilăriei, fie nu-şi mai „amintesc” de ele. Cu siguranţă este suspect că, din câte ştiu eu, de la începutul anilor 1980 nu s-a mai făcut niciun studiu despre primii ani ai copilăriei la homosexuali. Nu este nimeni interesat sau alocarea banilor pentru cercetare este legată de preocupări politice? Pentru argumente extinse că teoria dezvoltării este o expresie a homofobiei, vezi K. Lewes, The Analytic Theory of Homosexuality (New York. Simon & Schuster, 1988) şi recenzia lui R. C. Friedman în Archives of Sexual Behavior 19 (iunie 1990): 293-301. În acelaşi număr (p. 303-307) Lewes face o recenzie a apărării teoriei dezvoltării publicată de Friedman: Male Homosexuality: A Contemporary Psychoanalytic Perspective (New Haven, Conn.: Yale University Press, 1988).

[44] De exemplu, Siegelman, Kinsey and Others, p. 53-54; Bell, Weinberg şi Hammersmith, Sexual Preference, p. 218.

[45] Burch, Heterosexuality, Bisexuality and Lesbianism, p. 97.

[46] J. Greenspoon şi P. A. Lamal, A Behaviorist Approach, în Male and Female Homosexuality: Psychological Approaches, ed. L. Diamant, Series in Clinical and Community Psychology (Washington, D.C.: Hemisphere, 1987), p. 109-128. Vezi şi M. Storms, A Theory of Erotic Orientation Development, Psychological Review 88 (1981): 340-353.

[47] Vezi, de exemplu, Goss, Jesus Acted Up, p. 44; J. J. McNeill, The Church and the Homosexual (Boston: Beacon, 1976; ediţia a 4-a, 1993), p. 122-123.

[48] L. S. Doll ş.a., Self-Reported Childhood and Adolescent Sexual Abuse Among Adult Homosexual and Bisexual Men, Child Abuse and Neglect 16 (1992): 855-864. Studiul a fost făcut pe o mie de adulţi din Chicago, Denver şi San Francisco, în perioada 1989‑1990.

[49] D. P. McWhitter şi A. M. Mattison, The Male Couple: How Relationships Develop (Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, 1984), p. 269, tabelul 41 (312 subiecţi); p. 271 pentru heterosexuali. Trebuie remarcat că experienţele raportate de studiu implicau cel mai adesea mai degrabă intimitate cu alţi băieţi, decât cu bărbaţi, şi trebuie să recunoaştem că este mai puţin probabil ca bărbaţii heterosexuali să raporteze asemenea experienţe. Evident, orice statistici bazate pe amintiri din copilărie trebuie folosite cu mare precauţie.

[50] Sexualitatea, aşa cum am arătat în capitolul trei, este într-adevăr centrală pentru fiinţa unei persoane, dar sexualitatea este mai largă şi mai profundă decât activitatea sexuală şi nu trebuie să fie exprimată neapărat prin activitate sexuală.

[51] Byne şi Parsons (Human Sexual Orientation, p. 236-237) numesc aceasta un „model de interacţiune”; De Cecco şi Elia (Critique and Synthesis, p. 1-19) descriu o „sinteză” a existenţialismului biologic şi a constructivismului social; şi cele mai multe teorii ale dezvoltării recunosc posibilitatea unui factor biologic implicit.

[52] Aceasta nu se întâmplă: vezi K. Siegel şi V. H. Raveis, AIDS-Related Reasons for Gay Men’s Adoption of Celibacy, AIDS Education and Prevention 5 (Toamna, 1993): 302-310.

[53] Vezi L. Diamant, Introduction to Male and Female Homosexuality: Psychological Approaches, ed. L. Diamant, Series in Clinical and Community Psychology (Washington, D.C.: Hemisphere, 1987), p. 1-15.

[54] Vezi, de exemplu, R. A. Isay, Psychoanalytic Theory and the Therapy of Gay Men, în Homosexuality/Heterosexuality: Concepts of Sexual Orientation, ed. D. P. McWhirter, S. A. Sanders şi J. M. Reinisch, Institutul Kinsey, Seria 2 (New York: Oxford University Press, 1990), p. 283-303.

[55] Vezi, de exemplu, D. C. Haldeman, Sexual Orientation Conversion Therapy for Gay Men and Lesbians: A Scientific Examination, în Homosexuality: Implications for Public Policy, ed. J. C. Gonsiorek şi J. D. Weinrich (Newbury Park, Calif.: Sage, 1991), p. 149-160. Haldeman este deosebit de critic faţă de misiunile creştine pentru homosexuali, pe care le consideră o invenţie neprofesionistă şi ineficientă, sub „formidabilele auspicii ale Bisericii creştine”.

[56] C. W. Socarides şi B. Kaufman, Reparative Therapy (letters and replies), American Journal of Psychiatry 151 (ianuarie 1994): 157‑159.

[57] Pentru o discuţie generală despre eforturile şi ratele de succes ale tratamentului, vezi F. S. Berlin ş.a., Media Distortion of the Public’s Perception of Recidivism and Psychiatric Rehabilitation, American Journal of Psychiatry 148 (noiembrie 1991): 1572-1576; L. Diamant, The Therapies, în Male and Female Homosexuality: Psychological Approaches, ed. L. Diamant, Series in Clinical and Community Psychology (Washington, D.C.: Hemisphere, 1987), p. 199-217 (pentru această secţiune, am furat subtitlul inteligent al lui Diamant); şi J. Marmor, Clinical Aspects of Male Homosexuality, în Homosexual Behavior: A Modern Reappraisal, ed. J. Marmor (New York: Basic Books, 1980), p. 275-279. Pentru rapoarte detaliate despre tehnicile şi rezultatele schimbării, vezi J. Bieber ş.a., Homosexuality: A Psychoanalytic Study (New York: Basic Books, 1962); L. Birk, The Myth of Classical Homosexuality. Views of a Behavioral Psychotherapist, în Homosexual Behavior: A Modern Reappraisal, ed. J. Marmor (New York. Basic Books, 1980), p. 376-90; A. Ellis, The Effectiveness of Psychotherapy with Individuals Who Have Severe Homosexual Problems, în The Problem of Homosexuality in Modern Society, ed. H. M. Ruienbeck (New York. E. P. Dutton, 1965), p. 175-182; M. P. Feldman şi M. J. MacCulloch, Homosexual Behavior: Therapy and Assessment (Oxford: Pergamon, 1971); Hatterer, Changing Homosexuality in the Male, p. 465-483 (şi discuţia precedentă despre tehnică, 49‑387); H. E. Kaye ş.a., Homosexuality in Women, Archives of General Psychology 17 (1967): 626-634.

[58] W. H. Masters şi V. E. Johnson, Homosexuality in Perspective (Boston: Little, Brown, 1979). Candidaţii la conversie au fost cei care aveau puţină experienţă heterosexuală sau deloc; candidaţii la reversie au fost cei cu o experienţă heterosexuală anterioară considerabilă, care practicau homosexualitatea în mod curent (p. 333). Despre tehnica terapiei, vezi în special p. 255-260.

[59] Ibid., p. 401. Pentru o analiză critică a acestui studiu care se concentrează asupra incompletitudinii informaţiei oferite de Masters şi Johnson, vezi Haldeman, Sexual Orientation Conversion Therapy, p. 154-155.

[60] Vezi, de exemplu, Goss, Jesus Acted Up, p. 44; McNeill, The Church and the Homosexual, p. 122-123. Amândouă fac comparaţii explicite între terapia aversiunii şi taberele de moarte naziste. Birk, Myth of Classical Homosexuality, p. 378-379, Diamant, The Therapies, p. 208-209 şi Greenspoon şi Lamal, Behaviorist Approach, p. 122-123, despre renunţarea la tehnicile de aversiune fizice.

[61] Greenspoon şi Lamal, Behaviorist Approach, p. 124-126; Birk, Myth of Classical Homosexuality, p. 380-389.

[62] Moberly, Homosexuality: Restating the Conservative Case, p. 291-293.

[63] Hatterer (Changing Homosexuality in the Male, p. 445-464) oferă cea mai variată clasificare a variabilelor. Vezi şi D. S. Sanders, A Psychotherapeutic Approach to Homosexual Men, în Homosexual Behavior: A Modern Reappraisal, ed. J. Marmor (New York: Basic Books, 1980), p. 342-356, în special p. 346; Marmor, Clinical Aspects of Male Homosexuality, p. 277-278; J. R. Cavanaugh, Counseling the Homosexual (Huntington, Ind.: Our Sunday Visitor, 1977), p. 240.

[64] Organizaţia-mamă pentru astfel de misiuni pentru homosexuali a fost Exodus International, care a oferit celor interesaţi informaţii actualizate lunar despre specialiştii şi agenţiile afiliate, pe regiuni.

[65] Este metoda lui P. B. Jung şi R. F. Smith (Heterosexism: An Ethical Challenge [Albany, N.Y.: State University of New York Press, 1993), care pun în discuţie un studiu (Masters şi Johnson) şi o metodă depăşită (terapia behavioristă a şocului), conchid că nu a existat „succes documentat în reorientarea homosexualilor” (p. 19), iar mai apoi se simt liberi să generalizeze despre „ce cunoaştem ştiinţific despre sexualitatea umană” (p. 83). Sunt sigur că autorii ştiu mai mult decât revelează, dar metoda argumentării lor este iresponsabilă. Este de obiectat destul de mult, pentru că ei neagă greutatea dovezii la aproape fiecare punct, iar acceptarea aparentă a dovezii de către ei este un miraj. Se pare că ceea ce ei descriu drept o lipsă de dovezi este de fapt o afirmare că nu sunt convinşi (citeşte: de neconvins) de dovezi contrare presupunerilor lor.

[66] Leanne Payne, The Broken Image (Westchester, Ill.: 1981); vezi şi Leanne Payne, The Healing of the Homosexual (Westchester, Ill.: Crossway, 1984), care este în esenţă o condensare a cărţii anterioare.

[67] Andrew Comiskey, Pursuing Sexual Wholeness (Lake Mary, Fla.: Creation House, 1989). Un ghid de studiu pentru grupuri mici este, de asemenea, disponibil. [Notă: acum trebuie să urmezi un training pentru a cumpăra ghidul.]

[68] Bob Davies şi Lori Rentzel, Coming Out of Homosexuality (Downers Grove, Ill.: InterVarsity Press, 1993).

[69] Michael Saia, Counseling the Homosexual (Minneapolis: Bethany House, 1988).

[70] J. R. Cavanaugh, Counseling the Homosexual (Huntington, Ind.: Our Sunday Visitor, 1977).

[71] G. J. M. van den Aardweg, Homosexuality and Hope (Ann Arbor, Michigan: Servant, 1985). Van den Aardweg a scris şi un tratat medical, citat mai sus (nr. 41), care conţine un apendice folositor (p. 269-277), care le oferă părinţilor recomandări despre cum să încurajeze heterosexualitatea la copiii lor.

[72] J. Arterburn, How Do I Tell My Mother? (Nashville: Oliver‑Nelson, 1988; revizuită în 1990).

[73] M. White, Stranger at the Gate (New York: Simon & Schuster, 1994); G. D. Comstock, Gay Theology Without Apology (New York: Pilgrim, 1993); R. Williams, Just As I Am: A Practical Guide To Being Out and Christian (New York: Crown, 1992); J. J. McNeill, The Church and the Homosexual (Boston: Beacon, 1976; ediţia a patra, 1993).

[74] J. Arterburn, How Do I Tell My Mother?, p. 127, 181.

[Homosexual Causation: Nature or Nurture? Extras din Straight & Narrow? de Thomas E. Schmidt. Copyright © 1995 Thomas E. Schmidt. Tradus şi publicat cu permisiunea InterVarsity Press, P.O. Box 1400, Downers Grove, IL 60515, SUA, www.ivpress.com. Pentru Partea 1, clic aici.]

Cauzalitatea homosexualităţii: înnăscută sau deprinsă? (Partea 1)

de Thomas E. Schmidt

Pe la vârsta de 15 ani am început să observ fetele – sau poate că ar trebui să spun că atunci am început să observ ceva. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, înclinaţia este puţin mai rafinată, puţin mai controlată – dar numai puţin. Deseori întreţin gânduri fugare – uneori gânduri care zăbovesc – despre cum m-aş bucura să fac sex cu femei pe care nu le-am întâlnit niciodată. La urma urmei, este natural.

Sau nu este? M-am născut cu înclinaţia de a face sex cu diferite femei atractive în fiecare zi, o înclinaţie care a rămas doar adormită timp de treisprezece ani? M-a învăţat tatăl meu, ale cărui dorinţe sunt foarte similare cu ale mele, să mă gândesc la femei într-un anumit fel? Sunt eu produsul unei expuneri de o viaţă la reclame, filme şi muzică de succes? Trauma divorţului părinţilor mei, când aveam 3 ani, sau acţiunile mamei mele în timpul primului stadiu al dezvoltării mele, au creat în mine anumite nevoi şi dorinţe sexuale?

Găsesc toate aceste întrebări cu adevărat interesante. Ele nu sunt totuşi întrebări morale. Întrebările morale au de-a face cu corectitudinea sau incorectitudinea acţiunilor mele, indiferent de sursa sau intensitatea dorinţelor mele. Orice aş atribui genelor mele sau părinţilor mei sau culturii mele, niciuna dintre acestea nu mă poate sili, la momentul crucial, să transform o privire fugară în fantezie sau o fantezie în flirt sau un flirt într-un act sexual. În acel moment este implicată voinţa mea şi tocmai astfel de momente definesc ascultarea şi creşterea mea ca şi creştin. Oricât de bine m-aş simţi cu privire la purtarea mea sau oricât de înrădăcinată este dorinţa mea de a acţiona într-un anumit mod, niciunul dintre aceşti factori nu este măsura ascultării. De fapt, mult mai adesea, sunt măsura autoînşelării.

Desigur, nu este o noţiune la modă astăzi. Mesajul copleşitor al culturii populare, pe care o mie de filme şi zece mii de cântece de dragoste ne fac să-l învăţăm şi să-l înţelegem, spunându-ni-l de multe ori, este că pentru a găsi o viaţă împlinită trebuie să căutăm aventura, să bem din cupa pasiunii, să ne urmăm inima. „Dragostea nu poate fi greşită”, fredonează vocea, „pentru că pare atât de potrivită.” Vrem să credem aceasta. Poate că simţim o încântare fugară privind cum funcţionează ea în mod fericit, pentru totdeauna, pe ecranul argintiu. Dar în momentele noastre cele mai bune, ştim altfel. Ştim, chiar şi fără ca Scriptura să ne spună, că „inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9), că experienţele pozitive şi dorinţele puternice nu pot niciodată să legitimizeze imoralitatea. O ştim când un pedofil descrie relaţiile lui pline de tandreţe cu copiii. O ştim când o soţie adulteră se plânge de soţul ei plictisitor. O ştim când un pornograf proclamă drepturile lui la libera exprimare. O ştim când o stripteuză apără exploatarea ei.

Explicaţii şi justificări

Ştim, de asemenea, că nu ne putem justifica comportamentul făcând apel la natura noastră. Un soţ rău, comic, dintr-un film al lui Woody Allen, îi spune soţiei lui: „Sigur că te bat – aşa e felul meu – dar asta nu înseamnă că nu te iubesc. Şi întotdeauna te avertizez mai întâi.” Dar nu este nimic comic în creşterea epidemică a violenţei domestice, în vărsarea de sânge de către bande şi în lupta interrasială. Oricare ar fi cauzele, nu putem scuza violenţa persoanei care susţine: „Aşa sunt eu.” Bineînţeles că vrem să lucrăm la imaginea de ansamblu, ca să reducem factorii care contribuie la violenţă, şi desigur că vrem să lucrăm cu persoana, ca să încurajăm autocontrolul. Dar, dacă în cele din urmă persoana violentă este „pur şi simplu aşa”, o închidem, pentru binele tuturor.

Nu este un argument pentru a incrimina sau a închide homosexualii, ci o analogie pentru relaţia dintre înclinaţiile puternice şi responsabilitatea morală. Putem cu uşurinţă să aplicăm apărarea „pur şi simplu aşa” unui număr de probleme sociale, care este posibil să implice cauze adânc înrădăcinate (chiar biologice) – violenţa, abuzul de substanţe chimice, rasismul, schizofrenia, pedofilia – dar nu o facem, fiindcă recunoaştem că o explicare a comportamentului nu este o justificare a sa.

Este frustrant, aproape nenatural, pentru un bărbat violent să caute o altă supapă pentru mânia lui, decât rănirea cuiva. Dacă înclinaţia este adânc înrădăcinată, nu găseşte satisfacţie prin supape care îi sunt la îndemână, precum discuţia sau exerciţiile fizice. Este la fel de nenatural pentru un pedofil să caute relaţii pline de sens cu adulţii, pentru cineva care face abuz de substanţe chimice să înfrunte problemele cu capul limpede, pentru un rasist să privească dincolo de culoarea pielii. La fel, este nenatural pentru mine să fiu credincios unei singure femei.

Dar cuvântul natural, în sensul pe care tocmai l-am folosit, nu are nimic de-a face cu moralitatea, iar Pavel foloseşte „natural” în Romani 1 în sensul moral. Trebuie să facem clară această distincţie şi să nu permitem altora să facă confuzie, pendulând între sensuri. „Natural” se referă la ceva ce se întâmplă în mod repetat în natură – adică în lume – în care caz nu îi atribuim o judecată morală. În natură au loc evenimente: de exemplu, păianjenii omoară şi mănâncă alţi păianjeni, inclusiv pe partenerii lor.

Dar ca şi categorie morală, „natural” se referă la ceva ce este în acord cu intenţia Creatorului. Acţiunile sunt bune sau rele: de exemplu, uneori oamenii omoară şi mănâncă alţi oameni. Dar faptul că se întâmplă în lume canibalismul – poate ca satisfacere a unor credinţe religioase profund respectate sau a unor gusturi culinare ciudate – nu îl face natural, în sensul că ar fi conform voii lui Dumnezeu. Pe scurt: ceea ce este natural pentru experienţa umană sau dorinţa umană, nu este neapărat natural în planul moral al lui Dumnezeu.

Cititorul ar trebui să înţeleagă că acest capitol priveşte caracterul natural al dorinţei şi comportamentului homosexual în primul sens, întrebând doar de ce are loc în experienţa umană. Sper să ridic discuţia despre cauzare deasupra luptei provocate de confuzia ambelor părţi, cu privire la cuvântul natură, când o parte propune anumite teorii ale cauzării, pentru a justifica homosexualitatea („vezi cât de naturală este”), iar alţii încearcă să respingă acele teorii, pentru a-şi menţine condamnarea faţă de homosexualitate („nu este cauzată aşa, deci este un rău nenatural”).

Deoarece separ explicarea comportamentului de moralitatea sa, nu simt nevoia să dovedesc vreo teorie a cauzării sau să demonstrez netemeinicia ei. De fapt – şi poate că este util să fac cunoscut aici – cred că probabil există mai mulţi factori care explică dorinţele individului faţă de persoanele de acelaşi sex, care se combină în diferite grade. Voi încerca să arăt câteva dintre posibilităţile şi limitările fiecărei teorii importante de cauzare, înainte de a propune ceea ce eu numesc un model cu variabile multiple. Ca şi în capitolul şase [al cărţii din care publicăm acest extras, n. trad.], toată informaţia despre cauzare provine din cea mai recentă literatură de specialitate seculară.

Animalele şi oamenii din alte părţi, în timp şi spaţiu

Distincţia pe care o fac între explicare şi justificare se aplică dovezilor comportamentului homosexual la alte specii, vremuri şi culturi. Dacă investigaţia arată puţine dovezi ale activităţii homosexuale, scepticii ar putea argumenta că există mai multe dovezi, dacă cercetătorii sau sursele lor nu ar fi homofobe. Dacă, pe de altă parte, dovezile sunt din belşug, astfel de dovezi au puţină sau nicio legătură cu chestiunea morală. În orice caz, găsesc subiectul interesant, dar departe de problema morală contemporană. Unele mamifere îşi mănâncă puii, iar unele dintre cele mai avansate culturi din istorie practicau sacrificiul uman, genocidul sau sclavia. Grecii, cu o civilizaţie înaltă, făceau din abuzarea băieţilor un mod de viaţă. Nu că toate aceste practici se compară moral cu homosexualitatea modernă, dar ele sunt naturale în sensul că sunt practici observabile: se întâmplă în natură. Fapt este că ceva nu este moral doar pentru că animalele sau oamenii îl fac.

Numeroase studii pe regnul animal arată un comportament nediscriminatoriu, de obicei pentru a exprima rolurile de dominare şi supunere, dar animalele nu se angajează în legături homosexuale pe termen lung, aşa cum fac oamenii.[1] Unele maimuţe neantropoide şi antropoide se mângâie una pe cealaltă până la excitarea sexuală, dar chiar şi acest comportament implică numeroase caracteristici: cea mai importantă – comportamentul nu continuă când individul se maturizează şi are o opţiune heterosexuală.[2] Părerea generală a cercetătorilor este că „nu a apărut încă nicio dovadă că primatele neumane studiate până acum s-ar clasifica pe scara Kinsey a heterosexualităţii/homosexualităţii la valoarea 6 [exclusiv homosexual].”[3]

De-a lungul istoriei culturii umane, nicio societate nu a aprobat homosexualitatea aşa cum o cunoaştem astăzi – relaţii pe termen lung, reciproc consimţite, între adulţi.[4] Aşa cum am văzut, a existat un timp când bărbaţii greci şi romani din clasa înaltă alternau între femei şi băieţi pentru plăcerea sexuală, dar aprobarea nu se extindea la sexul între adulţi, la parteneri pasivi sau la relaţii pe termen lung. În alte părţi, până în epoca modernă, multe referinţe despre homosexualitate din Occident sunt probabil atacuri standardizate asupra unor străini, şi nu descrieri ale comportamentului real. Majoritatea dovezilor istorice despre acte între persoane de acelaşi sex vin din lumea monahală, unde bărbaţii sau femeile se aflau forţat în compania propriului sex, fără o supapă heterosexuală. Ca şi în cazul marinarilor şi prizonierilor în închisoare, în aceste circumstanţe este dificil de stabilit dacă activitatea rezulta din dorinţa homosexuală sau din lipsa de disponibilitate a partenerilor de sex opus.

În cartea sa Uniunile de acelaşi sex în Europa premodernă,[5] John Boswell încearcă să dovedească faptul că un gen de ceremonie pentru o cvasicăsătorie între bărbaţi, un vestigiu al culturii romane, a supravieţuit în Imperiul de Răsărit până la începutul Evului Mediu. Dar în fiecare punct, argumentul lui Boswell depinde de citate scoase din context, de traduceri îndoielnice şi de speculaţie, pentru a umple golurile foarte mari dintre dovezile foarte mici. Ce a „descoperit” el este o ceremonie de frăţie ritualizată, care împrumută câteva elemente din ceremoniile de căsătorie. Deşi este posibil ca homosexualitatea să fi fost prezentă în unele dintre acele relaţii, nu există nicio dovadă că parteneriatul sexual (sau chiar căsătoria nesexuală) erau consfinţite de ceremonie, biserică sau cultură. Într-adevăr, ceremonia în chestiune include rugăciuni ca cei doi bărbaţi să evite „ofensa”, „scandalul” şi „ispita”, cuvinte pe care Boswell le interpretează ca pe o promisiune între doi bărbaţi homosexuali, de a face sex numai unul cu celălalt. Dar chiar admiţând aceasta şi alte exemple ale interpretării foarte colorate pe care Boswell o face ceremoniei, rămâne un fapt că el nu poate găsi date istorice care să sprijine interpretarea lui, pentru a susţine pretenţia că asemenea ceremonii reflectau acceptarea căsătoriei homosexuale de către biserică sau societate.

Raritatea informaţiilor se extinde până la Renaştere, în ciuda încercărilor disperate ale unor susţinători ai homosexualităţii de a se folosi şi de cea mai mică deducţie posibilă, pentru a sugera homosexualitatea câtorva genii creatoare (precum Michelangelo, da Vinci, Marlowe şi Shakespeare). Înmulţirea informaţiilor despre comportamentul homosexual coincide cu apariţia Europei industriale în secolul al XVII-lea, dar nu există consens cu privire la cauză. Era o dezvoltare târzie a Renaşterii, popularizarea noţiunii că omul este măsura tuturor lucrurilor? Era reacţia împotriva restricţiilor legaliste ale puritanilor (şi mai târziu ale victorienilor)? Era prăbuşirea instituţiei familiei din cauza industrializării şi urbanizării? Toate acestea candidează pentru o explicaţie istorică, dar trebuie să le numim pe toate, din cauza imposibilităţii descoperirii unei schimbări în practicile sexuale. Presupunerile pe care le facem despre trecut sunt explicate de studii despre influenţele din prezent şi aceste influenţe nu au lucrat în acelaşi fel acum o sută – şi mai puţin acum o mie – de ani în urmă.

În prezent, chiar şi acele puţine societăţi care aprobă anumite forme de comportament faţă de persoanele de acelaşi sex, exclud homosexualitatea aşa cum o cunoaştem noi.[6] Unele societăţi aprobă homosexualitatea transgeneraţională, unde membri mai în vârstă ai grupului se angajează în intimitate sexuală şi sex cu membri mai tineri, ca un ritual de trecere la maturitate; homosexualitatea de tip transgender, unde oamenii joacă rolul de gen al sexului opus (precum travestiţii din grupurile native americane); şi, cel mai rar, homosexualitatea egalitaristă, pe care câteva culturi o tolerează ca pe o fază, în principal între adolescenţi. Dintre religiile majore ale lumii,[7] numai budismul are o doctrină neutră faţă de homosexualitate. Hinduismul, islamul, confucianismul şi taoismul se alătură iudaismului şi creştinismului în interzicerea comportamentului homosexual. Japonezii au o istorie de toleranţă, datorită în primul rând religiei şintoiste, care dispreţuieşte femeile, ca fiind esenţialmente „pângărite” (dar necesare ca vase ale concepţiei). În China şi India hindusă, a căror populaţie constituie jumătate din populaţia lumii, homosexualitatea este virtual necunoscută altfel decât ca un „viciu occidental”.

Desigur, toate acestea nu înseamnă că spunem că homosexualitatea nu există în alte timpuri sau culturi, nici că practica umană se conformează întotdeauna cerinţelor oficiale ale religiei dominante. Cu toate acestea, ele sugerează că extinderea practicii variază considerabil de la loc la loc şi de la timp la timp, iar aceasta, la rândul său, implică faptul că o variabilă importantă în formarea identităţii sexuale a unei persoane este cultura.

Teoriile cauzării biologice

Mare parte din atenţia mass-media a fost acordată unui număr de încercări recente ale cercetătorilor de a asocia comportamentul homosexual cu anumite structuri ale creierului, hormoni sau gene. Asemenea explicaţii biologice se leagă una de cealaltă, deoarece structurile creierului se pot dezvolta sub influenţa hormonilor, care la rândul lor operează sub instrucţiunile din codul genetic. Cercetarea este de-abia la început, iar primele teorii, care au obţinut multă atenţie din partea mass-media, nu au trecut încă testul crucial al validării din partea altor cercetători. Dacă o Insulă Pierdută a Cauzării Biologice există undeva, cercetători separaţi trebuie să fi zărit vârfurile munţilor, jungla de pe coasta mării, dar mai este încă mult de lucrat la hartă. Pentru motive pe care le voi descrie mai jos, nu există consens în comunitatea ştiinţifică, nici măcar în privinţa faptului dacă insula poate fi descoperită.

În 1991, neurobiologul S. LeVay a disecat creierele a treizeci şi cinci de cadavre de bărbaţi, inclusiv pe cele ale celor nouăsprezece bărbaţi cunoscuţi drept homosexuali care muriseră de SIDA, şi a descoperit că o parte a hipotalamusului în creierul bărbaţilor homosexuali (INAH3) era în medie mai mică decât cea a celorlalţi bărbaţi şi de aceeaşi mărime cu cea a femeilor.[8] Studiul aşteaptă să fie confirmat, dar există probleme chiar cu descoperirea lui LeVay, în special cu ideea că dovedeşte orientarea sexuală prenatală.[9] Mărimea eşantionului a fost mică, iar şase dintre ceilalţi bărbaţi disecaţi pentru comparare au murit de SIDA, ceea ce ridică întrebări despre heterosexualitatea lor (LeVay nu avea informaţii despre aceasta.). Este foarte posibil ca SIDA să fi afectat volumul INAH3 la subiecţii homosexuali, reducând nivelele de testosteron în timpul stadiilor finale ale bolii.

Dacă rezultatul lui LeVay este reprodus de un alt studiu care include homosexuali fără SIDA, trebuie încă să ne întrebăm dacă volumul INAH3 influenţează comportamentul sexual sau este influenţat de el. Ştim că creierul bărbatului şi al femeii se dezvoltă diferit în perioada crucială a copilăriei timpurii – cel mai târziu la 4 ani – şi de-a lungul vieţii, cu factorii sociali şi cei chimici, care afectează o astfel de dezvoltare.[10] Dacă, pe de altă parte, hipotalamusul exercită într-adevăr o influenţă asupra comportamentului sexual, trebuie să ne punem întrebări cu privire la tăria acelei influenţe. Deşi hipotalamusul afectează comportamentul sexual al rozătoarelor, regiunea hipotalamusului în chestiune nu are legătură clară cu aceasta, şi chiar dacă cercetătorii stabilesc o legătură, nu putem compara comportamentul sexual uman cu cel al rozătoarelor. Sper că nu este insultător pentru şobolani – o specie pe care o admir profund, în multe privinţe – să sugerez că inteligenţa, cultura, educaţia, experienţa, reflecţia morală şi acţiunile Duhului lui Dumnezeu fac sexualitatea umană mult mai complexă decât ceea ce am putea explica prin analogie cu secreţiile hipotalamusului rozătoarelor.

La un an după publicarea studiului lui LeVay, echipa de cercetare a lui L. S. Allen şi R. A. Gorski a raportat că un fascicul de fibre nervoase dintre emisferele creierului, fibrele presinaptice, era în medie mai mare la treizeci şi patru de bărbaţi homosexuali.[11] Deşi această parte a creierului nu are o legătură cunoscută cu comportamentul sexual, unii cercetători suspectează o legătură cu faptul că bărbaţii homosexuali sunt mult mai predispuşi să fie stângaci, dislexici sau bâlbâiţi – factori legaţi de dezvoltarea emisferelor creierului.[12] Oamenii de ştiinţă nu pot explora semnificaţia acestei descoperiri, fără să fie validată. Singurul studiu despre mărimea fibrelor presinaptice în relaţie cu sexul a ajuns la un rezultat opus.[13] Mai mult, rezultatul mediu al lui Allen şi Gorski maschează variaţia uimitoare din eşantionul lor, care a implicat un salt semnificativ la grupul heterosexual.[14] În sfârşit, faptul că s-au bazat pe subiecţi cu SIDA ridică aceleaşi întrebări despre direcţia influenţei, precum studiul lui LeVay despre hipotalamus.

Numeroase studii despre nivelul de hormoni prezent la homosexuali nu au reuşit să arate nicio diferenţă faţă de heterosexuali.[15] S-a descoperit că secreţiile hormonale prenatale influenţează stările sexuale de mai târziu la rozătoare, dar ele nu au aceeaşi influenţă la primate şi sunt mult mai dificil de aplicat la complexitatea şi diversitatea sexualităţii umane.[16] Părerea comună, chiar şi printre oamenii de ştiinţă care suspectează o influenţă prenatală sau postanală timpurie asupra orientării sexuale, este că influenţa nu este clar definită şi cu siguranţă nu cauzează sau nu determină orientarea.[17]

Studiile genetice despre sexualitate s-au aflat pe prima pagină după publicarea cercetării pe gemeni a lui J. M. Bailey şi J. C. Pillard.[18] Comparând 110 bărbaţi homosexuali care erau gemeni monozigoţi (identici) şi dizigoţi (fraterni), Bailey şi Pillard au găsit că 52% dintre subiecţii monozigoţi, dar numai 22% dintre subiecţii dizigoţi aveau gemeni homosexuali, în timp ce rata homosexualităţii la fraţii negemeni era de 9,2%. Comparând 108 femei, J. M. Bailey şi tovarăşii lui de cercetare au găsit că 48% dintre subiecţii monozigoţi, dar numai 16% dintre subiecţii dizigoţi aveau gemeni homosexuali, în timp ce rata homosexualităţii la surorile negemene era de 14%.[19] Un alt studiu recent a obţinut rezultate similare.[20]

Dacă aceste rate sunt corecte, ele par să indice un anume gen de asociere genetică – cel puţin în jumătate dintre cazuri – din moment ce gemenii monozigoţi împart acelaşi material genetic. Cu toate acestea, aşa cum arată W. Byne şi B. Parsons, există mai multe deficienţe în aceste studii. Persistă o anumită îndoială cu privire la reprezentativitatea eşantioanelor, deoarece cercetătorii au recrutat subiecţii prin solicitări la organizaţiile şi publicaţiile homosexuale. Alte studii pe gemeni contrazic rezultatele lui Bailey şi Pillard, inclusiv un studiu recent care a găsit o concordanţă de 25% la monozigoţi şi 12,5% la dizigoţi.[21] Rata dublă a gemenilor dizigoţi faţă de fraţii negemeni nu are sens genetic, fiindcă gemenii dizigoţi nu au în comun mai mult material genetic decât oricare alţi fraţi. De fapt, acest rezultat şi rata înaltă a homosexualităţii la fraţii negemeni, în comparaţie cu populaţia generală, indică mai degrabă mediul comun, decât factorii biologici.[22] Şi, bineînţeles, dacă paharul concordanţei este pe jumătate plin, este şi pe jumătate gol, lăsându-i pe cercetători să se întrebe de ce nu toţi gemenii monozigoţi au aceeaşi orientare sexuală.[23]

La mai puţin de un an după studiul Bailey pe gemeni, o echipă de cercetare condusă de D. Hamer a publicat un raport al legăturii făcute de ei între homosexualitatea masculină şi o mică expansiune a ADN-ului pe cromozomul X.[24] „Gena homosexuală”, aşa cum a devenit ea cunoscută în mass-media, în realitate nu era deloc o genă, ci o constatare că treizeci şi trei dintre patruzeci de fraţi homosexuali negemeni aveau rude homosexuale pe linia maternă, ale căror urme s-au găsit pe markeri ADN, în aceeaşi regiune a cromozomului, numită Xq28.

Reacţiile comunităţii ştiinţifice au variat de la un optimism precaut (însoţit de cereri de validare şi extindere a cercetării) la critică puternică. Prima problemă este lipsa genei teoretice: milioane de perechi de baze se află în regiunea Xq28, dar nu a fost izolată încă nicio genă – dacă există într-adevăr numai una. Cercetătorii au obţinut puţine informaţii de la rudele presupus heterosexuale[25] şi nu au oferit date de control ale grupului,[26] aceasta ducând la speculaţia că gena ar putea apare (cât de des?), fără să se „declanşeze”, în populaţia generală.[27] Mai mult, dacă factorul determinat al sexualităţii este genetic, de ce şapte perechi de fraţi nu au arătat aceasta? A fost eşantionul suficient de mare? Teorii similare despre depresie, schizofrenie şi alcoolism au apărut şi au dispărut, după ce cercetarea ulterioară nu a reuşit să confirme descoperirile iniţiale.[28]

În sfârşit, corelaţia dintre o genă şi homosexualitate nu este egală cu cauzarea. Gena (genele) ar putea, de exemplu, să crească tendinţa fraţilor gemeni de a se identifica unul cu celălalt, astfel încât dacă unul devine homosexual, este probabil ca celălalt să îi calce pe urme.[29] O altă posibilitate este o genă care influenţează căutarea noutăţii, evitarea rănirii sau dependenţei – trăsături care ar putea interacţiona cu mediul copilului, pentru a încuraja anumite comportamente.[30] Alternativ, genele le-ar putea da mamelor tendinţa de a-şi răsfăţa fiii – un fenomen asociat în mod tradiţional mai degrabă cu teoriile „experienţei personale”, decât cu cele ale „naturii”.[31]

Trec în revistă aici numai un număr de abordări biologice interesante despre orientarea sexuală, cărora li s-a făcut mai multă publicitate. Domeniul cercetării este la început – chiar şi întrebările de-abia apar – iar rezultatele poartă un bagaj emoţional şi politic fără precedent. Psihiatrii Byne şi Parsons de la Universitatea Columbia oferă acest sumar al privirii lor generale asupra stării prezente a cercetării:

„În prezent nu există dovezi care să confirme teoria biologică, la fel cum nu există dovezi care să susţină o explicaţie psihosocială singulară. În timp ce orice comportament are un substrat biologic final, atracţia explicaţiilor biologice curente derivă mai mult din insatisfacţia faţă de statutul prezent al explicaţiilor psihosociale, decât dintr-o cantitate substanţială de date experimentale. O evaluare critică arată că dovezile în favoarea unei teorii biologice lipsesc.”[32] Nu numai comunitatea ştiinţifică nu se grăbeşte să sară în căruţa popularului curent biologic. Homosexualii înşişi îşi exprimă îngrijorarea că izolarea unei gene homosexuale ar putea eventual conduce la chirurgia genetică pentru a „corecta” homosexualitatea sau, între timp, la descoperirea trăsăturii genetice prin amniocenteză, şi apoi la avortarea fetuşilor homosexuali. Ar fi o întorsătură interesantă a evenimentelor să-i vedem pe activiştii homosexuali alăturându‑li-se demonstranţilor pro-life din faţa clinicilor de planificare familială.

Dar o altă întorsătură a lucrurilor îi va surprinde pe mulţi cititori. Şi anume că o mare parte a activiştilor homosexuali aplaudă teoriile de cauzare biologică pentru efectul lor asupra opiniei publice,[33] dar sunt ataşaţi filozofic de alegerea personală, ca fiind opusă teoriei deterministe, biologice sau a mediului. Gândiţi-vă, de exemplu, la perspectiva lui Darrel Yates Rist, cofondator al Alianţei Homosexulilor şi Lesbienelor împotriva Defăimării:

„În vara lui 1991, Journal Science a raportat diferenţe anatomice între creierele bărbaţilor homosexuali şi heterosexuali. Mass-media euforică – acei mari furnizori de mituri culturale – a înnebunit din cauza ştirii. Reporterii şi-au însuşit triumfători promisiunea reînnoită că noi, oamenii, nu suntem mai responsabili pentru alegerile noastre sexuale, decât pentru orice altceva alegem să facem, că suntem conduşi de cromozomi în toate… Dar [lucrarea lui LeVay], ca orice astfel de cercetare, este o încercare inutilă de a convinge oamenii, care intuitiv ştiu mai bine, că în nicio circumstanţă copiii lor nu pot fi ispitiţi de idei homosexuale, dacă impulsul nu le este întipărit în creier de la naştere… În sfârşit, poate că ştiinţa va descoperi un mod de a descrie jocul complex prin care genele şi mediul ne ademenesc pe oricare dintre noi să facem alegeri subtile în viaţă, care ne conduc la exprimări particulare, sexuale sau de alt gen, într-o cultură care ne presează să ne conformăm. Bun. În cele din urmă totuşi mi se pare o laşitate să renunţăm la responsabilitatea noastră individuală în construirea dorinţelor sexuale. Mai degrabă, refuzarea minciunii corespunzătoare şi insistarea în schimb asupra dreptului de a ne împlini afectiv – în oricare direcţie ne împing nevoile noastre, oricât de contrare pot fi normele sociale – este ceva atât onest, cât şi curajos, un act de libertate totală.”[34]

Desigur, Rist nu ar aplauda presupunerile sau concluziile acestei cărţi şi vreau să folosesc acest citat cu atenţie. Rist afirmă, de exemplu, că noi toţi suntem esenţialmente bisexuali şi că heterosexualii se ascund în spatele cauzării biologice, pentru a-şi respinge fanteziile homoerotice. Motivul meu de a-l cita este pentru a arăta că discuţia despre cauzarea biologică nu este o problemă simplă, de genul Tradiţie versus Ştiinţă. Eu, de exemplu, pledez în general pentru punctul moral tradiţional, dar sunt convins (fără a ţine cont de tratarea precaută de mai sus) că teoriile biologice sunt suficient de promiţătoare, ca să conteze ca una dintre mai multe influenţe probabile asupra comportamentului sexual al individului. Explicaţia exclusivă, numită uneori „esenţialismul biologic”, pare să meargă mult mai departe decât permit dovezile incomplete şi contradictorii.

Constructivismul social

În unele sensuri, exact opusă esenţialismului biologic este noţiunea că individul este un vas care aşteaptă ca mediul şi cultura să-l umple – un mecanism social opus mecanismului biologic. Cer indulgenţa specialiştilor, când aleg să generalizez în această secţiune; alţii ar trebui să observe că există diversitate în această abordare, pe care cititorii o pot descoperi urmărind sursele mele.[35] Constructivismul social începe cu premisa că conduita sexuală este socială la origine; adică oamenii învaţă sexualitatea aşa cum învaţă orice altceva. Diferenţele de sex vin de la naştere, diferenţele de gen („masculin” şi „feminin”) sunt în întregime o problemă de învăţare, iar conduita sexuală este modelată de forţele sociale.

Din punct de vedere istoric, dovada pentru aceasta se află în diversitatea conduitei sexuale şi a atitudinilor faţă de ea, de-a lungul istoriei şi a culturilor. Construcţioniştii nu susţin neapărat prin aceasta că regulile sexuale sunt atât de arbitrare, încât se pot schimba oricând se schimbă oamenii aflaţi la putere,[36] dar nici că asemenea reguli sunt legate de tradiţiile morale sau de limitele universale. Mai degrabă, fiecare cultură îşi produce propriile sale limite asupra schimbării, prin intermediul interdependenţei dintre tradiţie, religie, politică şi alţi factori.

Homosexualitatea, aşa cum o cunoaştem – adică relaţii pe termen lung, mutual consimţite, între adulţi – pur şi simplu nu a existat înainte de secolul al XIX-lea, când a fost inventată de oamenii de ştiinţă, pentru a crea o condiţie patologică dintr-un comportament rareori practicat (cunoscut anterior ca „sodomie”). Construirea stării a făcut posibil ca un număr tot mai mare de oameni să se identifice cu ea, iar în cele din urmă să reacţioneze împotriva statutului patologic.

Această scurtă tratare istorică ne permite să explicăm cum, vorbind din punct de vedere general şi sociologic, se formează identitatea homosexuală a unei persoane. Există patru stadii: sensibilizare, confuzia identităţii, asumarea identităţii şi angajarea. Mai întâi, înainte de pubertate, oricine se gândeşte că este heterosexual, dar unii oameni sunt sensibilizaţi de sentimente de marginalitate (percepţii de a fi diferiţi de alţii de acelaşi sex, tipic „băieţoi” sau „fetiţă”). În timpul adolescenţei, o persoană poate începe să asocieze marginalitatea cu homosexualitatea, cu anii de suferinţă ai confuziei şi cu diferite strategii de a face faţă percepţiilor de sine negative, cu diverse experienţe sexuale, cu stigmatul social şi cu ignoranţa despre homosexualitate. În ultimii ani ai adolescenţei, individul poate trece la asumarea identităţii, un stadiu caracterizat de acceptarea homosexualităţii şi a asocierii sociale extensive şi sexuale cu alţi homosexuali. În cele din urmă, individul poate experimenta angajarea, un stadiu care continuă de obicei să se dezvolte de-a lungul vieţii şi implică satisfacţia cu identitatea homosexuală, cu relaţiile homosexuale pe termen lung şi cu dezvăluirea liberă a homosexualităţii sale faţă de cei care nu sunt homosexuali.

Criticile aduse teoriei constructivismului social depind într-o anumită măsură de gradul în care teoreticianul respectiv nu ţine cont de alţi factori. Unii teoreticieni sunt destul de şovini cu privire la disciplină, reducând tot adevărul la termeni sociologici şi reducând oamenii la recipienţi pentru influenţele culturale. Atunci, ca şi în cazul teoriilor cauzării biologice, constructivismul social este determinist; adică poate să implice că acel comportament este cauzat de forţe invizibile, impersonale, asupra cărora individul nu are control.

La nivel individual, în timp ce constructivismul oferă o descriere plauzibilă a procesului formării identităţii homosexuale, abordarea pare vagă, când se referă la cauzele din spatele procesului, în special în primele stadii. De exemplu, ce face ca o persoană să-şi soluţioneze confuzia identităţii într-un anumit fel? Sau pentru a merge şi mai în urmă, de ce şi cum educă un părinte un copil mic pentru a fi sociabil, astfel încât rezultă neconformitatea de gen? Sunt copiii mici într-adevăr table goale, pe care ideile despre masculin şi feminin sunt scrise de oricine se întâmplă să ţină creta?

Evident, răspunsurile sociologice la astfel de întrebări concurează adesea direct cu răspunsurile biologice – şi ambele cu noţiunea că reflecţia individului şi voinţa sunt implicate semnificativ în unele puncte.

Mediul copilăriei timpurii

Cele mai obişnuite teorii ale „experienţei personale” despre cauzarea homosexuală se concentrează asupra tulburărilor profunde din relaţia părinte-copil, în timpul primilor ani din viaţă.[37] În explicaţia psihanalitică clasică, fiecare copil se îndreaptă către părintele de sex opus, iar frustrarea inevitabilă a dorinţei îl împinge pe copil să rezolve conflictul, întorcându-se spre părintele de acelaşi sex (aceasta se numeşte „soluţia oedipiană” şi se întâmplă de obicei în jurul vârstei de 4 ani). Dar la pre-homosexuali ceva merge prost în relaţia cu părintele de acelaşi sex, iar individul rămâne în imaturitate sau incompletitudine sexuală, dorind acelaşi sex (adesea inconştient) şi fiind ostil faţă de sexul opus.

Nu toate teoriile „dezvoltării” folosesc limbajul psihanalitic, dar toate beneficiază de o mare cantitate de date, care asociază homosexualitatea masculină la adulţi cu prezenţa în copilărie a unui tată indisponibil şi care a respins copilul şi a unei mame intens afective, dominante, intime.[38] Alternativ, pierderea unui părinte prin moarte sau divorţ tulbură relaţia părinte-copil. Interesant, atât în cazul bărbaţilor homosexuali, cât şi a femeilor homosexuale, pierderea tatălui prin moarte sau divorţ are loc la o rată neobişnuită. M. T. Saghir şi E. Robins, de exemplu, au găsit că 18% dintre bărbaţii homosexuali şi 35% dintre femeile homosexuale îşi pierduseră tatăl prin moarte sau divorţ, înainte de vârsta de 10 ani.[39]

Poate ca o consecinţă a unei traume atât de timpurii, copilul începe să manifeste comportament travestit în anii preadolescenţei. Deşi puţini homosexuali adulţi se conformează stereotipului bărbatului efeminat sau femeii masculine, vasta majoritate (până la 79%) se descriu ca fiind „fetiţe” sau „băieţoi” când erau copii.[40]

Interesant, în copilărie, fetele care sunt percepute ca băieţoi sunt în general mulţumite să fie fete, în timp ce băieţii care sunt percepuţi ca fetiţe, în mod tipic vor să fie fete. Aceasta se datorează aproape sigur faptului că cultura stigmatizează fetiţele, dar nu şi băieţoii, şi explică în schimb cifrele comparative ale bărbaţilor homosexuali şi femeilor homosexuale. În copilărie, băiatul aflat în această situaţie poate fi socializat ca fată, asociindu-se cu ele, şi aşa cum fetele cresc dorind băieţi, la fel face şi el. Alternativ, el poate să tânjească după dragostea bărbaţilor, după ce a fost respins de ei.

Diferitele statistici despre pierderea parentală şi acceptarea statutului de băieţoi sunt două indicaţii ale faptului că dezvoltarea identităţii homosexuale la femei este posibil să nu aibă loc ca exact reversul dezvoltării la bărbaţi.[41] Alte diferenţe includ rata înaltă a traumei sexuale în copilărie la femeile care devin lesbiene[42] şi desigur, modurile diferite în care femeile doresc şi exprimă sexualitatea (fie că acestea sunt învăţate sau înnăscute).

Consecinţa este că, atât în cazul bărbaţilor homosexuali, cât şi al femeilor homosexuale, problema educaţiei este posibil să implice o dificultate în reconcilierea cu masculinitatea. Cu siguranţă, aceasta este explicaţia principală pentru teoreticienii dezvoltării, în cazul bărbaţilor homosexuali, a căror dorinţă când sunt adulţi nu este să fie femei, ci să se identifice cu un bărbat. Dorinţa sexuală este o urmare de înţeles a acestei nevoi intense, dar satisfacţia sexuală nu împlineşte nevoia de bază. Pentru mulţi bărbaţi homosexuali, ciclul nevoii, rezolvarea temporară prin plăcerea sexuală şi frustrarea mai profundă pavează drumul pentru comportamentul obsesiv sau compulsiv, cel mai adesea în forma promiscuităţii.

Criticii teoriei dezvoltării, ca şi criticii teoriilor biologice, arată inconsecvenţa rezultatelor cercetării şi a cazurilor care nu se potrivesc teoriei. Cum interpretăm persoana ai căror părinţi au fost echilibraţi, care nu a experimentat nicio traumă în copilărie, nu a arătat un comportament travestit preadolescent, dar cu toate acestea sfârşeşte cu o preferinţă homosexuală (şi poate nu-şi aminteşte de nimic altceva)?

Mai mult, este dovada unei traume din copilăria timpurie atât de copleşitoare? În cea mai mare parte, ea se bazează pe impresiile terapeuţilor sau pe amintiri vagi ale subiecţilor lor şi ca atare, poate fi fabricată ca să se potrivească teoriei momentului.[43] Cu privire la părinţi, mai mulţi oameni de ştiinţă au ales recent oul în defavoarea puiului, susţinând că părinţii de acelaşi sex reacţionează la copiii pre-homosexuali devenind distanţi şi ineficienţi.[44] Astfel, teoreticienii dezvoltării citesc aceleaşi date în moduri diferite. Alţii pot să recitească propriile lor reguli de conduită: unii psihanalişti au protestat, argumentând că regulile de conduită trebuie să fie dezbrăcate de terminologia negativă precum „eşec oedipal” şi „imaturitate”, pentru a face clar că „stima de sine pozitivă a cuiva şi capacitatea pentru interdependenţă deplină sunt problemele frapante, nu ataşamentele de gen ale cuiva.”[45] În această bravă lume nouă, nici măcar Sigmund Freud nu este sacru.

Mediul moral

În timp ce nu concurează pentru spaţiu în literatura de specialitate curentă despre etiologia (cauzarea) homosexualităţii, mediul moral merită recunoaştere, ca un factor influent în formarea sexualităţii individuale. Conştiinţa umană nu este mai puţin reală, din cauză că este ambiguă. Pentru unii oameni, ea nu este nimic mai mult decât o voce mică în ceafă, care şopteşte regulile educaţiei din copilărie – poate ultima voce auzită, înainte ca cineva să se cufunde în uitare, prin pasiune. Pentru alţii, ea este produsul reflecţiei etice, deliberate şi mature.

Scriptura afirmă că conştiinţa unui creştin este supusă „curăţirii” din partea Duhului lui Dumnezeu (Evrei 9:14, 22; 1 Petru 3:21), ceea ce eu înţeleg că înseamnă că Dumnezeu lucrează în şi prin experienţe, pentru a dezvolta o mai mare aptitudine pentru discernământul moral (vedeţi, de exemplu, Coloseni 1:9-10; Evrei 5:14).

Unii oameni, fără vreun merit propriu, sfârşesc în medii familiale, ale bisericii, educaţionale sau maritale, care stimulează şi răsplătesc tăria şi maturitatea morală. Alţi oameni îşi recunosc nevoia pentru astfel de stimuli şi aleg să se plaseze în medii educative, pentru a citi cărţi bune, pentru a lupta în rugăciune pentru creştere, pentru a practica bunătatea. Cei înţelepţi ştiu că virtutea nu se dezvoltă într-un vacuum social sau spiritual. Ei ştiu că conştiinţa este contagioasă.

Deci ar fi o greşeală, chiar în mijlocul unei priviri generale asupra teoriilor seculare etiologice – în special în mijlocul ei – să lăsăm deoparte influenţa conştiinţei în formarea identităţii sexuale a individului. Dacă mediul moral al unei persoane transmite mesajul că orice este permis, orice ar putea ajunge să fie permis. Alternativ, dacă mediul moral al unei persoane este superficial şi represiv, persoana s-ar putea răzvrăti împotriva regulilor, care par la fel de goale ca oamenii care încearcă să le impună. Dacă, pe de altă parte, mediul moral al unei persoane conţine principii profund respectate, întărite cu dragoste, menţinute rezonabil, pentru a conduce comportamentul sexual, este probabil ca persoana să acţioneze în acord cu acele principii.

[Extras din Straight & Narrow? de Thomas E. Schmidt. Copyright © 1995 Thomas E. Schmidt. Tradus şi publicat cu permisiunea InterVarsity Press, P.O. Box 1400, Downers Grove, IL 60515, SUA, www.ivpress.com. Pentru Partea 2, clic aici.]

1 52 53 54 55 56 64