de Thomas E. Schmidt

Pe la vârsta de 15 ani am început să observ fetele – sau poate că ar trebui să spun că atunci am început să observ ceva. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, înclinaţia este puţin mai rafinată, puţin mai controlată – dar numai puţin. Deseori întreţin gânduri fugare – uneori gânduri care zăbovesc – despre cum m-aş bucura să fac sex cu femei pe care nu le-am întâlnit niciodată. La urma urmei, este natural.

Sau nu este? M-am născut cu înclinaţia de a face sex cu diferite femei atractive în fiecare zi, o înclinaţie care a rămas doar adormită timp de treisprezece ani? M-a învăţat tatăl meu, ale cărui dorinţe sunt foarte similare cu ale mele, să mă gândesc la femei într-un anumit fel? Sunt eu produsul unei expuneri de o viaţă la reclame, filme şi muzică de succes? Trauma divorţului părinţilor mei, când aveam 3 ani, sau acţiunile mamei mele în timpul primului stadiu al dezvoltării mele, au creat în mine anumite nevoi şi dorinţe sexuale?

Găsesc toate aceste întrebări cu adevărat interesante. Ele nu sunt totuşi întrebări morale. Întrebările morale au de-a face cu corectitudinea sau incorectitudinea acţiunilor mele, indiferent de sursa sau intensitatea dorinţelor mele. Orice aş atribui genelor mele sau părinţilor mei sau culturii mele, niciuna dintre acestea nu mă poate sili, la momentul crucial, să transform o privire fugară în fantezie sau o fantezie în flirt sau un flirt într-un act sexual. În acel moment este implicată voinţa mea şi tocmai astfel de momente definesc ascultarea şi creşterea mea ca şi creştin. Oricât de bine m-aş simţi cu privire la purtarea mea sau oricât de înrădăcinată este dorinţa mea de a acţiona într-un anumit mod, niciunul dintre aceşti factori nu este măsura ascultării. De fapt, mult mai adesea, sunt măsura autoînşelării.

Desigur, nu este o noţiune la modă astăzi. Mesajul copleşitor al culturii populare, pe care o mie de filme şi zece mii de cântece de dragoste ne fac să-l învăţăm şi să-l înţelegem, spunându-ni-l de multe ori, este că pentru a găsi o viaţă împlinită trebuie să căutăm aventura, să bem din cupa pasiunii, să ne urmăm inima. „Dragostea nu poate fi greşită”, fredonează vocea, „pentru că pare atât de potrivită.” Vrem să credem aceasta. Poate că simţim o încântare fugară privind cum funcţionează ea în mod fericit, pentru totdeauna, pe ecranul argintiu. Dar în momentele noastre cele mai bune, ştim altfel. Ştim, chiar şi fără ca Scriptura să ne spună, că „inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9), că experienţele pozitive şi dorinţele puternice nu pot niciodată să legitimizeze imoralitatea. O ştim când un pedofil descrie relaţiile lui pline de tandreţe cu copiii. O ştim când o soţie adulteră se plânge de soţul ei plictisitor. O ştim când un pornograf proclamă drepturile lui la libera exprimare. O ştim când o stripteuză apără exploatarea ei.

Explicaţii şi justificări

Ştim, de asemenea, că nu ne putem justifica comportamentul făcând apel la natura noastră. Un soţ rău, comic, dintr-un film al lui Woody Allen, îi spune soţiei lui: „Sigur că te bat – aşa e felul meu – dar asta nu înseamnă că nu te iubesc. Şi întotdeauna te avertizez mai întâi.” Dar nu este nimic comic în creşterea epidemică a violenţei domestice, în vărsarea de sânge de către bande şi în lupta interrasială. Oricare ar fi cauzele, nu putem scuza violenţa persoanei care susţine: „Aşa sunt eu.” Bineînţeles că vrem să lucrăm la imaginea de ansamblu, ca să reducem factorii care contribuie la violenţă, şi desigur că vrem să lucrăm cu persoana, ca să încurajăm autocontrolul. Dar, dacă în cele din urmă persoana violentă este „pur şi simplu aşa”, o închidem, pentru binele tuturor.

Nu este un argument pentru a incrimina sau a închide homosexualii, ci o analogie pentru relaţia dintre înclinaţiile puternice şi responsabilitatea morală. Putem cu uşurinţă să aplicăm apărarea „pur şi simplu aşa” unui număr de probleme sociale, care este posibil să implice cauze adânc înrădăcinate (chiar biologice) – violenţa, abuzul de substanţe chimice, rasismul, schizofrenia, pedofilia – dar nu o facem, fiindcă recunoaştem că o explicare a comportamentului nu este o justificare a sa.

Este frustrant, aproape nenatural, pentru un bărbat violent să caute o altă supapă pentru mânia lui, decât rănirea cuiva. Dacă înclinaţia este adânc înrădăcinată, nu găseşte satisfacţie prin supape care îi sunt la îndemână, precum discuţia sau exerciţiile fizice. Este la fel de nenatural pentru un pedofil să caute relaţii pline de sens cu adulţii, pentru cineva care face abuz de substanţe chimice să înfrunte problemele cu capul limpede, pentru un rasist să privească dincolo de culoarea pielii. La fel, este nenatural pentru mine să fiu credincios unei singure femei.

Dar cuvântul natural, în sensul pe care tocmai l-am folosit, nu are nimic de-a face cu moralitatea, iar Pavel foloseşte „natural” în Romani 1 în sensul moral. Trebuie să facem clară această distincţie şi să nu permitem altora să facă confuzie, pendulând între sensuri. „Natural” se referă la ceva ce se întâmplă în mod repetat în natură – adică în lume – în care caz nu îi atribuim o judecată morală. În natură au loc evenimente: de exemplu, păianjenii omoară şi mănâncă alţi păianjeni, inclusiv pe partenerii lor.

Dar ca şi categorie morală, „natural” se referă la ceva ce este în acord cu intenţia Creatorului. Acţiunile sunt bune sau rele: de exemplu, uneori oamenii omoară şi mănâncă alţi oameni. Dar faptul că se întâmplă în lume canibalismul – poate ca satisfacere a unor credinţe religioase profund respectate sau a unor gusturi culinare ciudate – nu îl face natural, în sensul că ar fi conform voii lui Dumnezeu. Pe scurt: ceea ce este natural pentru experienţa umană sau dorinţa umană, nu este neapărat natural în planul moral al lui Dumnezeu.

Cititorul ar trebui să înţeleagă că acest capitol priveşte caracterul natural al dorinţei şi comportamentului homosexual în primul sens, întrebând doar de ce are loc în experienţa umană. Sper să ridic discuţia despre cauzare deasupra luptei provocate de confuzia ambelor părţi, cu privire la cuvântul natură, când o parte propune anumite teorii ale cauzării, pentru a justifica homosexualitatea („vezi cât de naturală este”), iar alţii încearcă să respingă acele teorii, pentru a-şi menţine condamnarea faţă de homosexualitate („nu este cauzată aşa, deci este un rău nenatural”).

Deoarece separ explicarea comportamentului de moralitatea sa, nu simt nevoia să dovedesc vreo teorie a cauzării sau să demonstrez netemeinicia ei. De fapt – şi poate că este util să fac cunoscut aici – cred că probabil există mai mulţi factori care explică dorinţele individului faţă de persoanele de acelaşi sex, care se combină în diferite grade. Voi încerca să arăt câteva dintre posibilităţile şi limitările fiecărei teorii importante de cauzare, înainte de a propune ceea ce eu numesc un model cu variabile multiple. Ca şi în capitolul şase [al cărţii din care publicăm acest extras, n. trad.], toată informaţia despre cauzare provine din cea mai recentă literatură de specialitate seculară.

Animalele şi oamenii din alte părţi, în timp şi spaţiu

Distincţia pe care o fac între explicare şi justificare se aplică dovezilor comportamentului homosexual la alte specii, vremuri şi culturi. Dacă investigaţia arată puţine dovezi ale activităţii homosexuale, scepticii ar putea argumenta că există mai multe dovezi, dacă cercetătorii sau sursele lor nu ar fi homofobe. Dacă, pe de altă parte, dovezile sunt din belşug, astfel de dovezi au puţină sau nicio legătură cu chestiunea morală. În orice caz, găsesc subiectul interesant, dar departe de problema morală contemporană. Unele mamifere îşi mănâncă puii, iar unele dintre cele mai avansate culturi din istorie practicau sacrificiul uman, genocidul sau sclavia. Grecii, cu o civilizaţie înaltă, făceau din abuzarea băieţilor un mod de viaţă. Nu că toate aceste practici se compară moral cu homosexualitatea modernă, dar ele sunt naturale în sensul că sunt practici observabile: se întâmplă în natură. Fapt este că ceva nu este moral doar pentru că animalele sau oamenii îl fac.

Numeroase studii pe regnul animal arată un comportament nediscriminatoriu, de obicei pentru a exprima rolurile de dominare şi supunere, dar animalele nu se angajează în legături homosexuale pe termen lung, aşa cum fac oamenii.^[1] Unele maimuţe neantropoide şi antropoide se mângâie una pe cealaltă până la excitarea sexuală, dar chiar şi acest comportament implică numeroase caracteristici: cea mai importantă – comportamentul nu continuă când individul se maturizează şi are o opţiune heterosexuală.^[2] Părerea generală a cercetătorilor este că „nu a apărut încă nicio dovadă că primatele neumane studiate până acum s-ar clasifica pe scara Kinsey a heterosexualităţii/homosexualităţii la valoarea 6 [exclusiv homosexual].”^[3]

De-a lungul istoriei culturii umane, nicio societate nu a aprobat homosexualitatea aşa cum o cunoaştem astăzi – relaţii pe termen lung, reciproc consimţite, între adulţi.^[4] Aşa cum am văzut, a existat un timp când bărbaţii greci şi romani din clasa înaltă alternau între femei şi băieţi pentru plăcerea sexuală, dar aprobarea nu se extindea la sexul între adulţi, la parteneri pasivi sau la relaţii pe termen lung. În alte părţi, până în epoca modernă, multe referinţe despre homosexualitate din Occident sunt probabil atacuri standardizate asupra unor străini, şi nu descrieri ale comportamentului real. Majoritatea dovezilor istorice despre acte între persoane de acelaşi sex vin din lumea monahală, unde bărbaţii sau femeile se aflau forţat în compania propriului sex, fără o supapă heterosexuală. Ca şi în cazul marinarilor şi prizonierilor în închisoare, în aceste circumstanţe este dificil de stabilit dacă activitatea rezulta din dorinţa homosexuală sau din lipsa de disponibilitate a partenerilor de sex opus.

În cartea sa Uniunile de acelaşi sex în Europa premodernă,^[5] John Boswell încearcă să dovedească faptul că un gen de ceremonie pentru o cvasicăsătorie între bărbaţi, un vestigiu al culturii romane, a supravieţuit în Imperiul de Răsărit până la începutul Evului Mediu. Dar în fiecare punct, argumentul lui Boswell depinde de citate scoase din context, de traduceri îndoielnice şi de speculaţie, pentru a umple golurile foarte mari dintre dovezile foarte mici. Ce a „descoperit” el este o ceremonie de frăţie ritualizată, care împrumută câteva elemente din ceremoniile de căsătorie. Deşi este posibil ca homosexualitatea să fi fost prezentă în unele dintre acele relaţii, nu există nicio dovadă că parteneriatul sexual (sau chiar căsătoria nesexuală) erau consfinţite de ceremonie, biserică sau cultură. Într-adevăr, ceremonia în chestiune include rugăciuni ca cei doi bărbaţi să evite „ofensa”, „scandalul” şi „ispita”, cuvinte pe care Boswell le interpretează ca pe o promisiune între doi bărbaţi homosexuali, de a face sex numai unul cu celălalt. Dar chiar admiţând aceasta şi alte exemple ale interpretării foarte colorate pe care Boswell o face ceremoniei, rămâne un fapt că el nu poate găsi date istorice care să sprijine interpretarea lui, pentru a susţine pretenţia că asemenea ceremonii reflectau acceptarea căsătoriei homosexuale de către biserică sau societate.

Raritatea informaţiilor se extinde până la Renaştere, în ciuda încercărilor disperate ale unor susţinători ai homosexualităţii de a se folosi şi de cea mai mică deducţie posibilă, pentru a sugera homosexualitatea câtorva genii creatoare (precum Michelangelo, da Vinci, Marlowe şi Shakespeare). Înmulţirea informaţiilor despre comportamentul homosexual coincide cu apariţia Europei industriale în secolul al XVII-lea, dar nu există consens cu privire la cauză. Era o dezvoltare târzie a Renaşterii, popularizarea noţiunii că omul este măsura tuturor lucrurilor? Era reacţia împotriva restricţiilor legaliste ale puritanilor (şi mai târziu ale victorienilor)? Era prăbuşirea instituţiei familiei din cauza industrializării şi urbanizării? Toate acestea candidează pentru o explicaţie istorică, dar trebuie să le numim pe toate, din cauza imposibilităţii descoperirii unei schimbări în practicile sexuale. Presupunerile pe care le facem despre trecut sunt explicate de studii despre influenţele din prezent şi aceste influenţe nu au lucrat în acelaşi fel acum o sută – şi mai puţin acum o mie – de ani în urmă.

În prezent, chiar şi acele puţine societăţi care aprobă anumite forme de comportament faţă de persoanele de acelaşi sex, exclud homosexualitatea aşa cum o cunoaştem noi.^[6] Unele societăţi aprobă homosexualitatea transgeneraţională, unde membri mai în vârstă ai grupului se angajează în intimitate sexuală şi sex cu membri mai tineri, ca un ritual de trecere la maturitate; homosexualitatea de tip transgender, unde oamenii joacă rolul de gen al sexului opus (precum travestiţii din grupurile native americane); şi, cel mai rar, homosexualitatea egalitaristă, pe care câteva culturi o tolerează ca pe o fază, în principal între adolescenţi. Dintre religiile majore ale lumii,^[7] numai budismul are o doctrină neutră faţă de homosexualitate. Hinduismul, islamul, confucianismul şi taoismul se alătură iudaismului şi creştinismului în interzicerea comportamentului homosexual. Japonezii au o istorie de toleranţă, datorită în primul rând religiei şintoiste, care dispreţuieşte femeile, ca fiind esenţialmente „pângărite” (dar necesare ca vase ale concepţiei). În China şi India hindusă, a căror populaţie constituie jumătate din populaţia lumii, homosexualitatea este virtual necunoscută altfel decât ca un „viciu occidental”.

Desigur, toate acestea nu înseamnă că spunem că homosexualitatea nu există în alte timpuri sau culturi, nici că practica umană se conformează întotdeauna cerinţelor oficiale ale religiei dominante. Cu toate acestea, ele sugerează că extinderea practicii variază considerabil de la loc la loc şi de la timp la timp, iar aceasta, la rândul său, implică faptul că o variabilă importantă în formarea identităţii sexuale a unei persoane este cultura.

Teoriile cauzării biologice

Mare parte din atenţia mass-media a fost acordată unui număr de încercări recente ale cercetătorilor de a asocia comportamentul homosexual cu anumite structuri ale creierului, hormoni sau gene. Asemenea explicaţii biologice se leagă una de cealaltă, deoarece structurile creierului se pot dezvolta sub influenţa hormonilor, care la rândul lor operează sub instrucţiunile din codul genetic. Cercetarea este de-abia la început, iar primele teorii, care au obţinut multă atenţie din partea mass-media, nu au trecut încă testul crucial al validării din partea altor cercetători. Dacă o Insulă Pierdută a Cauzării Biologice există undeva, cercetători separaţi trebuie să fi zărit vârfurile munţilor, jungla de pe coasta mării, dar mai este încă mult de lucrat la hartă. Pentru motive pe care le voi descrie mai jos, nu există consens în comunitatea ştiinţifică, nici măcar în privinţa faptului dacă insula poate fi descoperită.

În 1991, neurobiologul S. LeVay a disecat creierele a treizeci şi cinci de cadavre de bărbaţi, inclusiv pe cele ale celor nouăsprezece bărbaţi cunoscuţi drept homosexuali care muriseră de SIDA, şi a descoperit că o parte a hipotalamusului în creierul bărbaţilor homosexuali (INAH3) era în medie mai mică decât cea a celorlalţi bărbaţi şi de aceeaşi mărime cu cea a femeilor.^[8] Studiul aşteaptă să fie confirmat, dar există probleme chiar cu descoperirea lui LeVay, în special cu ideea că dovedeşte orientarea sexuală prenatală.^[9] Mărimea eşantionului a fost mică, iar şase dintre ceilalţi bărbaţi disecaţi pentru comparare au murit de SIDA, ceea ce ridică întrebări despre heterosexualitatea lor (LeVay nu avea informaţii despre aceasta.). Este foarte posibil ca SIDA să fi afectat volumul INAH3 la subiecţii homosexuali, reducând nivelele de testosteron în timpul stadiilor finale ale bolii.

Dacă rezultatul lui LeVay este reprodus de un alt studiu care include homosexuali fără SIDA, trebuie încă să ne întrebăm dacă volumul INAH3 influenţează comportamentul sexual sau este influenţat de el. Ştim că creierul bărbatului şi al femeii se dezvoltă diferit în perioada crucială a copilăriei timpurii – cel mai târziu la 4 ani – şi de-a lungul vieţii, cu factorii sociali şi cei chimici, care afectează o astfel de dezvoltare.^[10] Dacă, pe de altă parte, hipotalamusul exercită într-adevăr o influenţă asupra comportamentului sexual, trebuie să ne punem întrebări cu privire la tăria acelei influenţe. Deşi hipotalamusul afectează comportamentul sexual al rozătoarelor, regiunea hipotalamusului în chestiune nu are legătură clară cu aceasta, şi chiar dacă cercetătorii stabilesc o legătură, nu putem compara comportamentul sexual uman cu cel al rozătoarelor. Sper că nu este insultător pentru şobolani – o specie pe care o admir profund, în multe privinţe – să sugerez că inteligenţa, cultura, educaţia, experienţa, reflecţia morală şi acţiunile Duhului lui Dumnezeu fac sexualitatea umană mult mai complexă decât ceea ce am putea explica prin analogie cu secreţiile hipotalamusului rozătoarelor.

La un an după publicarea studiului lui LeVay, echipa de cercetare a lui L. S. Allen şi R. A. Gorski a raportat că un fascicul de fibre nervoase dintre emisferele creierului, fibrele presinaptice, era în medie mai mare la treizeci şi patru de bărbaţi homosexuali.^[11] Deşi această parte a creierului nu are o legătură cunoscută cu comportamentul sexual, unii cercetători suspectează o legătură cu faptul că bărbaţii homosexuali sunt mult mai predispuşi să fie stângaci, dislexici sau bâlbâiţi – factori legaţi de dezvoltarea emisferelor creierului.^[12] Oamenii de ştiinţă nu pot explora semnificaţia acestei descoperiri, fără să fie validată. Singurul studiu despre mărimea fibrelor presinaptice în relaţie cu sexul a ajuns la un rezultat opus.^[13] Mai mult, rezultatul mediu al lui Allen şi Gorski maschează variaţia uimitoare din eşantionul lor, care a implicat un salt semnificativ la grupul heterosexual.^[14] În sfârşit, faptul că s-au bazat pe subiecţi cu SIDA ridică aceleaşi întrebări despre direcţia influenţei, precum studiul lui LeVay despre hipotalamus.

Numeroase studii despre nivelul de hormoni prezent la homosexuali nu au reuşit să arate nicio diferenţă faţă de heterosexuali.^[15] S-a descoperit că secreţiile hormonale prenatale influenţează stările sexuale de mai târziu la rozătoare, dar ele nu au aceeaşi influenţă la primate şi sunt mult mai dificil de aplicat la complexitatea şi diversitatea sexualităţii umane.^[16] Părerea comună, chiar şi printre oamenii de ştiinţă care suspectează o influenţă prenatală sau postanală timpurie asupra orientării sexuale, este că influenţa nu este clar definită şi cu siguranţă nu cauzează sau nu determină orientarea.^[17]

Studiile genetice despre sexualitate s-au aflat pe prima pagină după publicarea cercetării pe gemeni a lui J. M. Bailey şi J. C. Pillard.^[18] Comparând 110 bărbaţi homosexuali care erau gemeni monozigoţi (identici) şi dizigoţi (fraterni), Bailey şi Pillard au găsit că 52% dintre subiecţii monozigoţi, dar numai 22% dintre subiecţii dizigoţi aveau gemeni homosexuali, în timp ce rata homosexualităţii la fraţii negemeni era de 9,2%. Comparând 108 femei, J. M. Bailey şi tovarăşii lui de cercetare au găsit că 48% dintre subiecţii monozigoţi, dar numai 16% dintre subiecţii dizigoţi aveau gemeni homosexuali, în timp ce rata homosexualităţii la surorile negemene era de 14%.^[19] Un alt studiu recent a obţinut rezultate similare.^[20]

Dacă aceste rate sunt corecte, ele par să indice un anume gen de asociere genetică – cel puţin în jumătate dintre cazuri – din moment ce gemenii monozigoţi împart acelaşi material genetic. Cu toate acestea, aşa cum arată W. Byne şi B. Parsons, există mai multe deficienţe în aceste studii. Persistă o anumită îndoială cu privire la reprezentativitatea eşantioanelor, deoarece cercetătorii au recrutat subiecţii prin solicitări la organizaţiile şi publicaţiile homosexuale. Alte studii pe gemeni contrazic rezultatele lui Bailey şi Pillard, inclusiv un studiu recent care a găsit o concordanţă de 25% la monozigoţi şi 12,5% la dizigoţi.^[21] Rata dublă a gemenilor dizigoţi faţă de fraţii negemeni nu are sens genetic, fiindcă gemenii dizigoţi nu au în comun mai mult material genetic decât oricare alţi fraţi. De fapt, acest rezultat şi rata înaltă a homosexualităţii la fraţii negemeni, în comparaţie cu populaţia generală, indică mai degrabă mediul comun, decât factorii biologici.^[22] Şi, bineînţeles, dacă paharul concordanţei este pe jumătate plin, este şi pe jumătate gol, lăsându-i pe cercetători să se întrebe de ce nu toţi gemenii monozigoţi au aceeaşi orientare sexuală.^[23]

La mai puţin de un an după studiul Bailey pe gemeni, o echipă de cercetare condusă de D. Hamer a publicat un raport al legăturii făcute de ei între homosexualitatea masculină şi o mică expansiune a ADN-ului pe cromozomul X.^[24] „Gena homosexuală”, aşa cum a devenit ea cunoscută în mass-media, în realitate nu era deloc o genă, ci o constatare că treizeci şi trei dintre patruzeci de fraţi homosexuali negemeni aveau rude homosexuale pe linia maternă, ale căror urme s-au găsit pe markeri ADN, în aceeaşi regiune a cromozomului, numită Xq28.

Reacţiile comunităţii ştiinţifice au variat de la un optimism precaut (însoţit de cereri de validare şi extindere a cercetării) la critică puternică. Prima problemă este lipsa genei teoretice: milioane de perechi de baze se află în regiunea Xq28, dar nu a fost izolată încă nicio genă – dacă există într-adevăr numai una. Cercetătorii au obţinut puţine informaţii de la rudele presupus heterosexuale^[25] şi nu au oferit date de control ale grupului,^[26] aceasta ducând la speculaţia că gena ar putea apare (cât de des?), fără să se „declanşeze”, în populaţia generală.^[27] Mai mult, dacă factorul determinat al sexualităţii este genetic, de ce şapte perechi de fraţi nu au arătat aceasta? A fost eşantionul suficient de mare? Teorii similare despre depresie, schizofrenie şi alcoolism au apărut şi au dispărut, după ce cercetarea ulterioară nu a reuşit să confirme descoperirile iniţiale.^[28]

În sfârşit, corelaţia dintre o genă şi homosexualitate nu este egală cu cauzarea. Gena (genele) ar putea, de exemplu, să crească tendinţa fraţilor gemeni de a se identifica unul cu celălalt, astfel încât dacă unul devine homosexual, este probabil ca celălalt să îi calce pe urme.^[29] O altă posibilitate este o genă care influenţează căutarea noutăţii, evitarea rănirii sau dependenţei – trăsături care ar putea interacţiona cu mediul copilului, pentru a încuraja anumite comportamente.^[30] Alternativ, genele le-ar putea da mamelor tendinţa de a-şi răsfăţa fiii – un fenomen asociat în mod tradiţional mai degrabă cu teoriile „experienţei personale”, decât cu cele ale „naturii”.^[31]

Trec în revistă aici numai un număr de abordări biologice interesante despre orientarea sexuală, cărora li s-a făcut mai multă publicitate. Domeniul cercetării este la început – chiar şi întrebările de-abia apar – iar rezultatele poartă un bagaj emoţional şi politic fără precedent. Psihiatrii Byne şi Parsons de la Universitatea Columbia oferă acest sumar al privirii lor generale asupra stării prezente a cercetării:

„În prezent nu există dovezi care să confirme teoria biologică, la fel cum nu există dovezi care să susţină o explicaţie psihosocială singulară. În timp ce orice comportament are un substrat biologic final, atracţia explicaţiilor biologice curente derivă mai mult din insatisfacţia faţă de statutul prezent al explicaţiilor psihosociale, decât dintr-o cantitate substanţială de date experimentale. O evaluare critică arată că dovezile în favoarea unei teorii biologice lipsesc.”^[32] Nu numai comunitatea ştiinţifică nu se grăbeşte să sară în căruţa popularului curent biologic. Homosexualii înşişi îşi exprimă îngrijorarea că izolarea unei gene homosexuale ar putea eventual conduce la chirurgia genetică pentru a „corecta” homosexualitatea sau, între timp, la descoperirea trăsăturii genetice prin amniocenteză, şi apoi la avortarea fetuşilor homosexuali. Ar fi o întorsătură interesantă a evenimentelor să-i vedem pe activiştii homosexuali alăturându‑li-se demonstranţilor pro-life din faţa clinicilor de planificare familială.

Dar o altă întorsătură a lucrurilor îi va surprinde pe mulţi cititori. Şi anume că o mare parte a activiştilor homosexuali aplaudă teoriile de cauzare biologică pentru efectul lor asupra opiniei publice,^[33] dar sunt ataşaţi filozofic de alegerea personală, ca fiind opusă teoriei deterministe, biologice sau a mediului. Gândiţi-vă, de exemplu, la perspectiva lui Darrel Yates Rist, cofondator al Alianţei Homosexulilor şi Lesbienelor împotriva Defăimării:

„În vara lui 1991, Journal Science a raportat diferenţe anatomice între creierele bărbaţilor homosexuali şi heterosexuali. Mass-media euforică – acei mari furnizori de mituri culturale – a înnebunit din cauza ştirii. Reporterii şi-au însuşit triumfători promisiunea reînnoită că noi, oamenii, nu suntem mai responsabili pentru alegerile noastre sexuale, decât pentru orice altceva alegem să facem, că suntem conduşi de cromozomi în toate… Dar [lucrarea lui LeVay], ca orice astfel de cercetare, este o încercare inutilă de a convinge oamenii, care intuitiv ştiu mai bine, că în nicio circumstanţă copiii lor nu pot fi ispitiţi de idei homosexuale, dacă impulsul nu le este întipărit în creier de la naştere… În sfârşit, poate că ştiinţa va descoperi un mod de a descrie jocul complex prin care genele şi mediul ne ademenesc pe oricare dintre noi să facem alegeri subtile în viaţă, care ne conduc la exprimări particulare, sexuale sau de alt gen, într-o cultură care ne presează să ne conformăm. Bun. În cele din urmă totuşi mi se pare o laşitate să renunţăm la responsabilitatea noastră individuală în construirea dorinţelor sexuale. Mai degrabă, refuzarea minciunii corespunzătoare şi insistarea în schimb asupra dreptului de a ne împlini afectiv – în oricare direcţie ne împing nevoile noastre, oricât de contrare pot fi normele sociale – este ceva atât onest, cât şi curajos, un act de libertate totală.”^[34]

Desigur, Rist nu ar aplauda presupunerile sau concluziile acestei cărţi şi vreau să folosesc acest citat cu atenţie. Rist afirmă, de exemplu, că noi toţi suntem esenţialmente bisexuali şi că heterosexualii se ascund în spatele cauzării biologice, pentru a-şi respinge fanteziile homoerotice. Motivul meu de a-l cita este pentru a arăta că discuţia despre cauzarea biologică nu este o problemă simplă, de genul Tradiţie versus Ştiinţă. Eu, de exemplu, pledez în general pentru punctul moral tradiţional, dar sunt convins (fără a ţine cont de tratarea precaută de mai sus) că teoriile biologice sunt suficient de promiţătoare, ca să conteze ca una dintre mai multe influenţe probabile asupra comportamentului sexual al individului. Explicaţia exclusivă, numită uneori „esenţialismul biologic”, pare să meargă mult mai departe decât permit dovezile incomplete şi contradictorii.

Constructivismul social

În unele sensuri, exact opusă esenţialismului biologic este noţiunea că individul este un vas care aşteaptă ca mediul şi cultura să-l umple – un mecanism social opus mecanismului biologic. Cer indulgenţa specialiştilor, când aleg să generalizez în această secţiune; alţii ar trebui să observe că există diversitate în această abordare, pe care cititorii o pot descoperi urmărind sursele mele.^[35] Constructivismul social începe cu premisa că conduita sexuală este socială la origine; adică oamenii învaţă sexualitatea aşa cum învaţă orice altceva. Diferenţele de sex vin de la naştere, diferenţele de gen („masculin” şi „feminin”) sunt în întregime o problemă de învăţare, iar conduita sexuală este modelată de forţele sociale.

Din punct de vedere istoric, dovada pentru aceasta se află în diversitatea conduitei sexuale şi a atitudinilor faţă de ea, de-a lungul istoriei şi a culturilor. Construcţioniştii nu susţin neapărat prin aceasta că regulile sexuale sunt atât de arbitrare, încât se pot schimba oricând se schimbă oamenii aflaţi la putere,^[36] dar nici că asemenea reguli sunt legate de tradiţiile morale sau de limitele universale. Mai degrabă, fiecare cultură îşi produce propriile sale limite asupra schimbării, prin intermediul interdependenţei dintre tradiţie, religie, politică şi alţi factori.

Homosexualitatea, aşa cum o cunoaştem – adică relaţii pe termen lung, mutual consimţite, între adulţi – pur şi simplu nu a existat înainte de secolul al XIX-lea, când a fost inventată de oamenii de ştiinţă, pentru a crea o condiţie patologică dintr-un comportament rareori practicat (cunoscut anterior ca „sodomie”). Construirea stării a făcut posibil ca un număr tot mai mare de oameni să se identifice cu ea, iar în cele din urmă să reacţioneze împotriva statutului patologic.

Această scurtă tratare istorică ne permite să explicăm cum, vorbind din punct de vedere general şi sociologic, se formează identitatea homosexuală a unei persoane. Există patru stadii: sensibilizare, confuzia identităţii, asumarea identităţii şi angajarea. Mai întâi, înainte de pubertate, oricine se gândeşte că este heterosexual, dar unii oameni sunt sensibilizaţi de sentimente de marginalitate (percepţii de a fi diferiţi de alţii de acelaşi sex, tipic „băieţoi” sau „fetiţă”). În timpul adolescenţei, o persoană poate începe să asocieze marginalitatea cu homosexualitatea, cu anii de suferinţă ai confuziei şi cu diferite strategii de a face faţă percepţiilor de sine negative, cu diverse experienţe sexuale, cu stigmatul social şi cu ignoranţa despre homosexualitate. În ultimii ani ai adolescenţei, individul poate trece la asumarea identităţii, un stadiu caracterizat de acceptarea homosexualităţii şi a asocierii sociale extensive şi sexuale cu alţi homosexuali. În cele din urmă, individul poate experimenta angajarea, un stadiu care continuă de obicei să se dezvolte de-a lungul vieţii şi implică satisfacţia cu identitatea homosexuală, cu relaţiile homosexuale pe termen lung şi cu dezvăluirea liberă a homosexualităţii sale faţă de cei care nu sunt homosexuali.

Criticile aduse teoriei constructivismului social depind într-o anumită măsură de gradul în care teoreticianul respectiv nu ţine cont de alţi factori. Unii teoreticieni sunt destul de şovini cu privire la disciplină, reducând tot adevărul la termeni sociologici şi reducând oamenii la recipienţi pentru influenţele culturale. Atunci, ca şi în cazul teoriilor cauzării biologice, constructivismul social este determinist; adică poate să implice că acel comportament este cauzat de forţe invizibile, impersonale, asupra cărora individul nu are control.

La nivel individual, în timp ce constructivismul oferă o descriere plauzibilă a procesului formării identităţii homosexuale, abordarea pare vagă, când se referă la cauzele din spatele procesului, în special în primele stadii. De exemplu, ce face ca o persoană să-şi soluţioneze confuzia identităţii într-un anumit fel? Sau pentru a merge şi mai în urmă, de ce şi cum educă un părinte un copil mic pentru a fi sociabil, astfel încât rezultă neconformitatea de gen? Sunt copiii mici într-adevăr table goale, pe care ideile despre masculin şi feminin sunt scrise de oricine se întâmplă să ţină creta?

Evident, răspunsurile sociologice la astfel de întrebări concurează adesea direct cu răspunsurile biologice – şi ambele cu noţiunea că reflecţia individului şi voinţa sunt implicate semnificativ în unele puncte.

Mediul copilăriei timpurii

Cele mai obişnuite teorii ale „experienţei personale” despre cauzarea homosexuală se concentrează asupra tulburărilor profunde din relaţia părinte-copil, în timpul primilor ani din viaţă.^[37] În explicaţia psihanalitică clasică, fiecare copil se îndreaptă către părintele de sex opus, iar frustrarea inevitabilă a dorinţei îl împinge pe copil să rezolve conflictul, întorcându-se spre părintele de acelaşi sex (aceasta se numeşte „soluţia oedipiană” şi se întâmplă de obicei în jurul vârstei de 4 ani). Dar la pre-homosexuali ceva merge prost în relaţia cu părintele de acelaşi sex, iar individul rămâne în imaturitate sau incompletitudine sexuală, dorind acelaşi sex (adesea inconştient) şi fiind ostil faţă de sexul opus.

Nu toate teoriile „dezvoltării” folosesc limbajul psihanalitic, dar toate beneficiază de o mare cantitate de date, care asociază homosexualitatea masculină la adulţi cu prezenţa în copilărie a unui tată indisponibil şi care a respins copilul şi a unei mame intens afective, dominante, intime.^[38] Alternativ, pierderea unui părinte prin moarte sau divorţ tulbură relaţia părinte-copil. Interesant, atât în cazul bărbaţilor homosexuali, cât şi a femeilor homosexuale, pierderea tatălui prin moarte sau divorţ are loc la o rată neobişnuită. M. T. Saghir şi E. Robins, de exemplu, au găsit că 18% dintre bărbaţii homosexuali şi 35% dintre femeile homosexuale îşi pierduseră tatăl prin moarte sau divorţ, înainte de vârsta de 10 ani.^[39]

Poate ca o consecinţă a unei traume atât de timpurii, copilul începe să manifeste comportament travestit în anii preadolescenţei. Deşi puţini homosexuali adulţi se conformează stereotipului bărbatului efeminat sau femeii masculine, vasta majoritate (până la 79%) se descriu ca fiind „fetiţe” sau „băieţoi” când erau copii.^[40]

Interesant, în copilărie, fetele care sunt percepute ca băieţoi sunt în general mulţumite să fie fete, în timp ce băieţii care sunt percepuţi ca fetiţe, în mod tipic vor să fie fete. Aceasta se datorează aproape sigur faptului că cultura stigmatizează fetiţele, dar nu şi băieţoii, şi explică în schimb cifrele comparative ale bărbaţilor homosexuali şi femeilor homosexuale. În copilărie, băiatul aflat în această situaţie poate fi socializat ca fată, asociindu-se cu ele, şi aşa cum fetele cresc dorind băieţi, la fel face şi el. Alternativ, el poate să tânjească după dragostea bărbaţilor, după ce a fost respins de ei.

Diferitele statistici despre pierderea parentală şi acceptarea statutului de băieţoi sunt două indicaţii ale faptului că dezvoltarea identităţii homosexuale la femei este posibil să nu aibă loc ca exact reversul dezvoltării la bărbaţi.^[41] Alte diferenţe includ rata înaltă a traumei sexuale în copilărie la femeile care devin lesbiene^[42] şi desigur, modurile diferite în care femeile doresc şi exprimă sexualitatea (fie că acestea sunt învăţate sau înnăscute).

Consecinţa este că, atât în cazul bărbaţilor homosexuali, cât şi al femeilor homosexuale, problema educaţiei este posibil să implice o dificultate în reconcilierea cu masculinitatea. Cu siguranţă, aceasta este explicaţia principală pentru teoreticienii dezvoltării, în cazul bărbaţilor homosexuali, a căror dorinţă când sunt adulţi nu este să fie femei, ci să se identifice cu un bărbat. Dorinţa sexuală este o urmare de înţeles a acestei nevoi intense, dar satisfacţia sexuală nu împlineşte nevoia de bază. Pentru mulţi bărbaţi homosexuali, ciclul nevoii, rezolvarea temporară prin plăcerea sexuală şi frustrarea mai profundă pavează drumul pentru comportamentul obsesiv sau compulsiv, cel mai adesea în forma promiscuităţii.

Criticii teoriei dezvoltării, ca şi criticii teoriilor biologice, arată inconsecvenţa rezultatelor cercetării şi a cazurilor care nu se potrivesc teoriei. Cum interpretăm persoana ai căror părinţi au fost echilibraţi, care nu a experimentat nicio traumă în copilărie, nu a arătat un comportament travestit preadolescent, dar cu toate acestea sfârşeşte cu o preferinţă homosexuală (şi poate nu-şi aminteşte de nimic altceva)?

Mai mult, este dovada unei traume din copilăria timpurie atât de copleşitoare? În cea mai mare parte, ea se bazează pe impresiile terapeuţilor sau pe amintiri vagi ale subiecţilor lor şi ca atare, poate fi fabricată ca să se potrivească teoriei momentului.^[43] Cu privire la părinţi, mai mulţi oameni de ştiinţă au ales recent oul în defavoarea puiului, susţinând că părinţii de acelaşi sex reacţionează la copiii pre-homosexuali devenind distanţi şi ineficienţi.^[44] Astfel, teoreticienii dezvoltării citesc aceleaşi date în moduri diferite. Alţii pot să recitească propriile lor reguli de conduită: unii psihanalişti au protestat, argumentând că regulile de conduită trebuie să fie dezbrăcate de terminologia negativă precum „eşec oedipal” şi „imaturitate”, pentru a face clar că „stima de sine pozitivă a cuiva şi capacitatea pentru interdependenţă deplină sunt problemele frapante, nu ataşamentele de gen ale cuiva.”^[45] În această bravă lume nouă, nici măcar Sigmund Freud nu este sacru.

Mediul moral

În timp ce nu concurează pentru spaţiu în literatura de specialitate curentă despre etiologia (cauzarea) homosexualităţii, mediul moral merită recunoaştere, ca un factor influent în formarea sexualităţii individuale. Conştiinţa umană nu este mai puţin reală, din cauză că este ambiguă. Pentru unii oameni, ea nu este nimic mai mult decât o voce mică în ceafă, care şopteşte regulile educaţiei din copilărie – poate ultima voce auzită, înainte ca cineva să se cufunde în uitare, prin pasiune. Pentru alţii, ea este produsul reflecţiei etice, deliberate şi mature.

Scriptura afirmă că conştiinţa unui creştin este supusă „curăţirii” din partea Duhului lui Dumnezeu (Evrei 9:14, 22; 1 Petru 3:21), ceea ce eu înţeleg că înseamnă că Dumnezeu lucrează în şi prin experienţe, pentru a dezvolta o mai mare aptitudine pentru discernământul moral (vedeţi, de exemplu, Coloseni 1:9-10; Evrei 5:14).

Unii oameni, fără vreun merit propriu, sfârşesc în medii familiale, ale bisericii, educaţionale sau maritale, care stimulează şi răsplătesc tăria şi maturitatea morală. Alţi oameni îşi recunosc nevoia pentru astfel de stimuli şi aleg să se plaseze în medii educative, pentru a citi cărţi bune, pentru a lupta în rugăciune pentru creştere, pentru a practica bunătatea. Cei înţelepţi ştiu că virtutea nu se dezvoltă într-un vacuum social sau spiritual. Ei ştiu că conştiinţa este contagioasă.

Deci ar fi o greşeală, chiar în mijlocul unei priviri generale asupra teoriilor seculare etiologice – în special în mijlocul ei – să lăsăm deoparte influenţa conştiinţei în formarea identităţii sexuale a individului. Dacă mediul moral al unei persoane transmite mesajul că orice este permis, orice ar putea ajunge să fie permis. Alternativ, dacă mediul moral al unei persoane este superficial şi represiv, persoana s-ar putea răzvrăti împotriva regulilor, care par la fel de goale ca oamenii care încearcă să le impună. Dacă, pe de altă parte, mediul moral al unei persoane conţine principii profund respectate, întărite cu dragoste, menţinute rezonabil, pentru a conduce comportamentul sexual, este probabil ca persoana să acţioneze în acord cu acele principii.

[Extras din Straight & Narrow? de Thomas E. Schmidt. Copyright © 1995 Thomas E. Schmidt. Tradus şi publicat cu permisiunea InterVarsity Press, P.O. Box 1400, Downers Grove, IL 60515, SUA, www.ivpress.com. Pentru Partea 2, clic aici.]