Cauzalitatea homosexualităţii: înnăscută sau deprinsă? (Partea 2)

de Thomas E. Schmidt

Întărirea comportamentului

Asemănătoare în unele privinţe teoriei constructivismului social, psihologia behavioristă susţine că învăţăm despre sexualitate (şi despre orice altceva) prin întărirea experienţelor. [46] Spre deosebire de cele mai multe abordări psihanalitice sau ale dezvoltării, behaviorismul nu atribuie valori mediului sau comportamentului. El face doar observaţia că oamenii caută să repete experienţele plăcute şi să evite experienţele dureroase. Când întărirea este imediată, precum este adesea (fie în mod negativ, fie pozitiv) în cazul sexului, ea este deosebit de puternică în stabilirea unor viitoare tipare de comportament.

Experienţele erotice de bază cu acelaşi sex pot să înceapă de la o vârstă fragedă, dacă un copil asociază puternic părintele de acelaşi sex cu stimularea părţilor genitale în timpul îmbăierii sau schimbării scutecelor. Mai târziu, părinţii descoperă că acel copil „se joacă de-a doctorul” şi reacţionează atât de dur, încât copilul asociază sexul opus cu durerea.

Mulţi băieţi sunt seduşi de bărbaţi sau se angajează în jocuri sexuale cu alţi băieţi şi le place experienţa; unii fac din ea baza fanteziei sexuale, până ce încep să se definească drept homosexuali şi adoptă comportamentul homosexual când devin adulţi. Alţii, de ambele sexe, au experienţe negative cu sexul opus şi se îndreaptă spre membrii propriului sex pentru plăcere (este mai obişnuit şi se întâmplă mai târziu în viaţă pentru femei). Alţii, pur şi simplu, nu au acces la membrii sexului opus.

După câteva experienţe plăcute cu membrii aceluiaşi sex, întărirea negativă în forma stigmatului social ataşat homosexualităţii îi face pe unii să se întoarcă la heterosexualitate sau cel puţin la compromisul bisexualităţii. Dar alţii reuşesc să persiste în homosexualitate, apelând la sprijinul unui partener pe termen lung, la o reţea de prieteni suportivi şi la o imagine de sine pozitivă.

Psihologia behavioristă este supusă câtorva dintre aceleaşi critici ca şi teoria constructivismului social. Mai specific, ea eşuează în a explica pe deplin motivele pentru care o persoană experimentează într-o direcţie, alta în direcţie opusă. Mai mult, ea pare să nu ţină cont de voinţă şi reflecţie, reducând activitatea umană la o serie de reacţii la stimulii externi. În parte, ca rezultat la aceasta, behaviorismul a dobândit o reputaţie notorie, în special printre activiştii homosexuali, pentru tehnicile sale terapeutice, îndeosebi pentru cele care realizează aversiunea prin pedeapsa fizică pentru răspunsurile homoerotice.[47]

Digresiune: Homosexualii sunt recrutaţi?

Din ceea ce am văzut până acum, este evident că formarea unei identităţi homosexuale este prea complexă, în cele mai multe cazuri, ca să rezulte doar din seducerea din partea unui homosexual. Temerile faţă de coruperea de către profesori, de exemplu, sunt exagerate. Totuşi, există anumite dovezi care justifică îngrijorarea cu privire la coruperea în copilărie şi în anii de început ai adolescenţei, iar probele sunt în concordanţă cu unele dintre teoriile prezentate mai sus.

În capitolul şase am citat date care arată că există o problemă disproporţionată a molestării sexuale a copiilor, la bărbaţii homosexuali. Molestarea în sine nu are neapărat o legătură directă cu identitatea sexuală a unui băiat. Dar este îngrijorător să descoperim că deşi mai puţin de 4% dintre băieţi sunt molestaţi de bărbaţi, un studiu major a descoperit că rata molestării în copilărie de către bărbaţi era de aproape zece ori mai mare (35%) la homosexuali şi bisexuali.[48] Este, de asemenea, notabil că 75% dintre bărbaţii homosexuali raportează că au avut prima experienţă homosexuală înainte de vârsta de 16 ani, comparativ cu 22% dintre bărbaţii heterosexuali, care raportează că au avut prima experienţă heterosexuală înainte de vârsta de 16 ani.[49]

Există o varietate de explicaţii pentru aceasta. Dintr-o perspectivă biologică sau a dezvoltării, se poate argumenta că este mai probabil ca copiii pre-homosexuali să devină ţinta molestării. Dintr-o perspectivă sociologică sau behavioristă, se poate susţine că este mai probabil ca nişte copii care au astfel de experienţe să simtă confuzie cu privire la identitatea sexuală, iar mai târziu, să se definească drept homosexuali. Din perspectiva mediului moral, se poate argumenta că societatea, cu o perspectivă care are o valoare neutră în creştere faţă de comportamentul homosexual, le va oferi tot mai puţine şi mai slabe avertizări celor care asociază experienţa homosexuală timpurie cu identitatea homosexuală.

Pe deasupra, liberalizarea atitudinilor faţă de pedofilie şi ratele în creştere ale molestării (aprobate sau nu) contribuie la un total şi mai mare de copii candidaţi la influenţare. Mai mult, am luat în considerare numai impactul experienţei sexuale asupra tinerilor. Trebuie să luăm, de asemenea, în considerare impactul tot mai răspândit şi intruziv al educaţiei cu valoare neutră sau pro-homosexualitate.

Precum arată istoria şi compararea culturilor, nu există un procent constant al homosexualilor care urmează să se nască în fiecare societate, neafectaţi de factorii de descurajare sau de încurajare. În măsura în care experienţa şi educaţia homosexuală din copilărie şi adolescenţă contribuie la formarea identităţii homosexuale, trebuie să luăm foarte în serios influenţa celor care, într-un mod sau altul, îi recrutează pe tineri.

Alegerea individuală

Unii, care obiectează la extremele deterministe ale unor teoreticieni biologici şi sociologi, adoptă extrema opusă, argumentând că orientarea este un mit care se justifică în el însuşi şi că homosexualitatea este pur şi simplu o alegere. Precum am subliniat la începutul acestui capitol, există de fapt un moment când un individ trebuie să aleagă sau nu să facă sex cu o altă persoană. Există, de asemenea, condiţii în care cineva se dedă la acte cu persoane de acelaşi sex, fără să fie condus de o dorinţă îndelungată sau profund simţită pentru astfel de acţiuni.

Deţinuţii, de exemplu, se angajează în mod obişnuit în acte cu acelaşi sex, fără să se considere homosexuali şi fără să continue activitatea după ce părăsesc închisoarea şi găsesc parteneri de sex opus. Adolescenţii şi genul de oameni care se opun culturii din care fac parte aleg acte cu acelaşi sex ca pe o expresie dramatică a independenţei, individualităţii şi eliberării de autoritate. Alţii experimentează cu acestea din curiozitate sau fascinaţie faţă de ceea ce este interzis. Unele feministe găsesc că concluzia logică a respingerii de către ele a culturii patriarhale este să caute împlinire în toate domeniile importante ale vieţii, inclusiv în cel sexual, în mediul feminin.

Sunt câteva dintre cele mai comune circumstanţe în care o persoană alege activitatea homosexuală, cel puţin pentru un timp, fără să aibă o înclinaţie influenţată de biologie, socializare, mediu sau întărirea timpurie. Adevărul este că o persoană care alege să părăsească drumul pavat al monogamiei heterosexuale, găseşte multe căi care duc la gratificarea sexuală. Totuşi, cred că trebuie să facem deosebire între cei care părăsesc drumul crezând că vor găsi ceva mai bun dincolo, şi cei pentru care drumul este un loc ciudat şi criticabil. Adică par să existe suficiente dovezi că unii oameni nu doresc intimitatea fizică cu membri ai sexului opus şi că doresc cu adevărat intimitate cu membri ai propriului sex. Mai mult, unii au cunoscut această dorinţă de când îşi amintesc.

Ezit să numesc aceasta orientare – un cuvânt pe care l-am evitat în cea mai mare parte în această carte – fiindcă pentru mulţi cuvântul a ajuns să implice un comportament inevitabil şi prin urmare justificat. Cu alte cuvinte, mulţi cred că orientarea arată ce este o persoană – şi desigur, continuă argumentul, trebuie să acţionăm conform cu cine suntem. Astfel, devine nu numai justificabil moral, ci aproape obligatoriu moral, pentru o persoană cu orientare homosexuală, să se angajeze în activitatea homosexuală.

Judecata greşită constă aici în punerea semnului de egalitate între orientarea sexuală şi existenţă. Orice cred Freud şi Foucault şi cei mai mulţi suporteri ai homosexualităţii, dorinţa de sex nu este nici centrală, nici necesară pentru existenţa unei persoane.[50] Ea nu ar trebui să controleze persoana. Camioneta mea are tracţiune integrală; totuşi, nu cred că aş putea să evit o amendă, explicând patrulei de pe drumul public că vehiculul meu explora marginea autostrăzii, iar eu eram împins acolo de maşină! În mod similar, când folosesc termenul „orientare”, vreau să spun doar ce doreşte o persoană, nu ce are dreptul să facă o persoană, cu atât mai puţin ce este o persoană obligată să facă, ca expresie a existenţei sale.

Un model cu variante multiple

Cu o repetiţie monotonă, susţinătorii diferitelor teorii etiologice cer mai multă cercetare, pentru stabilirea unei legături clare între date şi teoria lor. Abordarea lor poate face ca banii alocaţi să continue să curgă, dar este foarte improbabil că vor apărea dovezi suficiente, pentru a dovedi o teorie în defavoarea celorlalte. Într-o anumită măsură, fiecare teorie depinde de informaţii de nerecuperat, din trecut sau din lucrările misterioase ale minţii umane. Şi, într-o anumită măsură, fiecare teorie este privită diferit, în funcţie de om.

De exemplu, dovada că unii oameni au o predispoziţie genetică înlătură posibilitatea ca alţii să fie învăţaţi să fie homosexuali? Mai mult, dacă un studiu arată că cincizeci din o sută de subiecţi sunt predispuşi genetic, iar un altul arată că cincizeci din o sută de subiecţi sunt învăţaţi să fie homosexuali, înseamnă că cele două teorii explică toate cazurile – sau că amândouă teoriile dau explicaţii despre aceiaşi cincizeci?

Poate că este inevitabil ca în reacţie la atât de multe întrebări la care nu se poate răspunde şi fără răspuns, unii specialişti să se îndrepte către teoriile de cauzare combinată.[51] Mi se pare că nu este doar o concesie făcută confuziei, ci o evaluare corectă a complexităţii cauzării. Cu alte cuvinte, dacă ar fi posibil să separăm emoţia şi politica asociate cu diferitele teorii, am găsi probabil influenţele la lucru, în diferite grade, pentru oricare individ.

Deci, mai degrabă decât să înaintez o explicaţie sau să exclud o alta, voi propune un model care le tratează egal şi secvenţial. Un astfel de model automat supersimplifică, din moment ce variabilele variază în tărie sau direcţie, la fiecare individ. Scopul este doar să arăt un mod în care teorii diferite se pot armoniza.

Într-o perspectivă secvenţială simplă, fiecare variabilă permite trecerea la următoarea. Să presupunem, pentru a ilustra, că un băiat cu o predispoziţie biologică pentru un comportament care nu este conform genului, se naşte într-o cultură confuză, care asociază un asemenea comportament cu homosexualitatea. Băiatul are o familie disfuncţională, în care mama îl copleşeşte, iar tatăl este ineficient. Băiatul creşte cu atâta educaţie morală cât este necesară ca să nu aibă probleme acasă sau la şcoală. Experimentează relaţiile cu acelaşi sex ca adolescent şi găseşte plăcere şi companie. Când intră în maturitate, alege să se mute într-un oraş mare, unde îşi poate construi viaţa în subcultura homosexuală.

În orice punct, introducerea unei variabile contrare puternice poate opri succesiunea. Dacă, de exemplu, băiatul s-ar naşte într-o cultură tradiţională sau dacă familia lui disfuncţională s-ar transforma în una funcţională sau dacă ar experimenta o convertire puternică într-o comunitate creştină matură în adolescenţa timpurie, identitatea lui sexuală ca adult ar putea fi heterosexuală.

Repet totuşi că modelul pe care îl schiţez este prea simplu ca să explice fiecare caz. Se poate sări peste anumite nivele sau o variabilă poate fi prezentă suficient de puternic pentru a învinge absenţa altora. Un alt băiat, de exemplu, este posibil să nu aibă o predispoziţie anterioară unei experienţe sexuale din adolescenţă, care îl convinge că este homosexual. Un altul arată un asemenea nivel de efeminare de la începutul copilăriei, încât orice îi oferă o familie funcţională şi un mediu moral suportiv eşuează în a-l proteja de presupunerea societăţii (şi eventual de percepţia de sine) că este o fetiţă şi prin urmare homosexual. Iar un altul experimentează orice influenţă în direcţia homosexualităţii, dar în final, la nivelul voinţei, îşi spune: „Nu, este pur şi simplu prea periculos”, şi alege împotriva ei.[52]

Combinaţiile şi puterea relativă a variabilelor duc la o varietate aproape infinită de explicaţii. Prin urmare, a aplica oricare teorie la un individ este aproape sigur simplist. Însuşi modelul cu variabile multiple are ca scop să ajute conceptualizarea, nu să explice cazurile particulare, fiindcă memoria defectuoasă şi presupunerile despre forţele variabile vor umbri întotdeauna imaginea. Cu toate acestea, chiar şi o imagine recunoscută ca fiind neclară este mai bună decât lipsa unei imagini, când luăm în considerare impulsul puternic de a ne înţelege şi de a ne accepta identitatea sexuală – sau de a o schimba.

Terapia şi programele de vindecare: înşelătorie sau tratament?

Strategiile pentru ajutarea indivizilor de a-şi schimba comportamentul sau orientarea diferă, după opinia consilierului că homosexualitatea este în ea însăşi o tulburare sau nu şi, dacă este aşa, după ce teorie a cauzării aplică. În ultimii douăzeci de ani, poziţia oficială a Asociaţiei Americane de Psihiatrie s-a schimbat de la poziţia că homosexualitatea este o tulburare mentală, la poziţia că este o tulburare numai când subiectul nu o vrea, la poziţia că nu este niciodată o tulburare.[53] Cea mai mare parte din literatura şi educaţia curentă se concentrează pe nevoia de a‑i ajuta pe homosexuali să-şi îmbrăţişeze sexualitatea şi să facă faţă homofobiei.[54]

Acum consilierii cooperează cu şcolile şi mediul de afaceri ca să ofere educaţie sensibilă (deseori obligatorie) împotriva heterosexismului. Tot mai mulţi terapeuţi li se alătură activiştilor homosexuali, ca să proclame că homosexualitatea este de neschimbat, că aşa-numita schimbare este un mit sau o impunere temporară şi crudă, în vieţile câtorva indivizi vulnerabili.[55] Unii de la Asociaţia Americană de Psihiatrie cer acum o interzicere oficială a terapiei reparative.[56] În ciuda presiunii, mulţi terapeuţi seculari persistă în a oferi ajutor clienţilor care doresc să se schimbe. Lideriatul în această încercare este oferit de Asociaţia Naţională pentru Cercetarea şi Terapia Homosexualităţii (NARTH), înfiinţată în 1991 de psihiatrii proeminenţi C. W. Socarides şi B. Kaufman. Cercetătorii care au realizat studii de monitorizare ulterioare raportează rate de succes de 30-50%, pentru schimbarea semnificativă pe termen lung în comportament sau orientare.[57]

De exemplu, W. Masters şi V. Johnson au făcut un studiu pe cincizeci şi patru de bărbaţi şi treisprezece femei care şi-au exprimat dorinţa să treacă sau să se întoarcă la orientarea heterosexuală.[58] Terapeuţii au ales candidaţii pentru gradul lor de motivare aparent înalt şi pentru că aveau alături un partener de sex opus înţelegător, care putea sluji ca suport în timpul perioadei de tranziţie. Forma tratamentului consta într-un program intensiv de două săptămâni, urmat de o monitorizare ulterioară periodică, pentru a evalua tratamentul anterior, pe o perioadă de cinci ani. Cuplul client lucra cu o echipă de terapie formată dintr-un bărbat şi o femeie care se concentra pe identificare, fără a judeca, şi pe explicarea influenţelor care l-au condus pe client la comportamentul homosexual.

Terapeuţii au lucrat apoi la reducerea acelor influenţe în contextul sistemului de valori al clientului şi pentru a încuraja funcţionarea heterosexuală din partea cuplului client. Aproximativ 20% au eşuat în timpul perioadei iniţiale de tratament, dar monitorizarea ulterioară a descoperit o rată de eşec nu mai mare de 35-40%, mult mai mică decât se aşteptaseră chiar Masters şi Johnson.[59]

Terapia behavioristă, în concordanţă cu teoria behavioristă a cauzării, implică întărirea negativă imediată a răspunsurilor homosexuale în client şi întărirea pozitivă a răspunsurilor heterosexuale. În zilele de început ale terapiei comportamentale, tehnica anterioară, cunoscută şi ca terapia aversiunii, presupunea uneori pedeapsa fizică. Acele metode s-au dovedit ineficiente şi au fost abandonate, deşi supravieţuiesc în acuzaţiile plastice ale revizioniştilor, care compară teoria cu Auschwitz.[60] Tehnicile behavioriste moderne presupun complici antrenaţi, stimuli vizuali, jocul de rol, antrenarea agresivă şi o varietate de tehnici de întărire verbale şi nonverbale, din partea terapeuţilor.[61]

O altă strategie pentru terapie găseşte asemenea eforturi de a înlocui funcţionarea cu acelaşi sex cu funcţionarea cu sexul opus nelalocul ei şi de fapt contraproductivă, din moment ce problema esenţială este o dezvoltare blocată, care îl face pe client incapabil să relaţioneze potrivit cu acelaşi sex.[62] În strategia respectivă, clientul trebuie să lucreze la formarea identităţii cu un terapeut de acelaşi sex, pentru a restabili identificarea detaşării îndelungate de părintele de acelaşi sex şi pentru a dezvolta prietenii potrivite, nesexuale, cu acelaşi sex.

Motivaţia clientului este desigur un factor major în toate raportările succesului. Alte variabile pozitive includ tinereţea (sub 30 de ani), anxietatea cu privire la condiţia homosexuală, începutul activităţii sexuale, o oarecare experienţă heterosexuală, nivelul scăzut de efeminare la bărbaţi şi de masculinitate la femei, nivelul mai înalt de educaţie, singurătatea şi dorinţa pentru căsătorie şi copii.[63]

Programele de terapie creştină împrumută mult din tehnicile terapiei seculare (în special ale psihoterapiei) şi din programe de recuperare ca Alcoolicii Anonimi. Un exemplu al acestei abordări cu faţete multiple este Misiunea Spring Forth[64] din Cincinnati, care implică un program de la şase luni la doi ani şi jumătate, de consiliere într-un grup mic (nu în doi), dezvăluirea istoriei personale, grupuri de suport în 12 paşi şi cursuri repetabile despre sisteme de familie şi gândire creştină.

După ce am auzit povestea mişcătoare a Directorului Hal Schell şi descrierea programului său la o conferinţă recentă, am pus rapid întrebarea despre rata de succes. A răspuns cu candoare că rata de renunţare este înaltă. În cincisprezece ani, cam o mie două sute au perseverat în program; dar pentru fiecare dintre cei care rămâne toată perioada, douăzeci intră şi ies. Pe de altă parte, a făcut observaţia că ratele de succes sunt similare cu cele din programele pentru dependenţe chimice.

În timpul discuţiei ce a urmat între cei prezenţi la conferinţă, unul dintre ei, un fost homosexual care a ieşit de zece ani din stilul de viaţă homosexual, a făcut o afirmaţie profundă despre subiectul ratelor de succes. A explicat că „Activiştii homosexuali vor să convingă nu numai publicul, ci şi pe ei înşişi că schimbarea nu se întâmplă niciodată, pentru că dacă eu exist, fiecare dintre ei ar fi bântuit de posibilitatea că şi ei ar putea găsi puterea să se schimbe.”

În ciuda acuzaţiilor criticilor că misiunile pentru homosexuali sunt conduse de manipulatori neprofesionişti care fac afirmaţii grandioase false despre succesul metodelor lor, cred că un observator imparţial va conchide în alt fel. Precum arată numeroase cărţi ale liderilor misiunii, concentrarea lor este pe schimbarea comportamentului, sunt cinstiţi cu privire la probabilitatea tentaţiilor continue şi recunosc: progresul este un proces care ţine toată viaţa, nu o reparaţie rapidă.

Desigur, ei accentuează ce este pozitiv şi dau exemple ale succesului (inclusiv pe ei înşişi), fiindcă încearcă să le ofere încurajare celor care se luptă. Nu oferă statistici „ştiinţifice” despre ratele de succes, dar nu sunt sigur că ar avea mare importanţă dacă ar face-o. Scepticii pot contracara orice încercare de a prezenta foarte mulţi oameni care îşi schimbă comportamentul, cu acuzaţia că asemenea oameni mint sau îşi fac rău lor înşişi, reprimându-şi orientarea. Similar, scepticii pot să contracareze orice încercare de a prezenta nenumăraţi oameni care îşi schimbă orientarea, cu acuzaţia că schimbarea nu este permanentă, nu este completă sau nu este verificabilă prin raportarea de către clientul însuşi (rezultatul spălării creierului) sau prin impresia consilierului (rezultatul autoiluziei).

Acest gen de acuzaţii sunt în egală măsură îndreptate împotriva terapeuţilor seculari respectaţi, iar acuzaţiile le permit revizioniştilor să propage concluzia nefondată că, deoarece recuperarea nu a fost verificată din punct de vedere empiric (conform standardelor lor imposibile), recuperarea este un mit.[65] Este uşor din acel punct să chemi la marginalizarea şi incriminarea oricui încearcă să perpetueze mitul schimbării rezultate – în special dacă o face într-o manieră „neprofesionistă”.

Ar fi interesant de aplicat aceeaşi logică Alcoolicilor Anonimi (care, printre altele, refuză să păstreze statistici). Statisticile sunt folositoare pentru măsurarea evenimentelor observabile, dar sunt notoriu de imprecise în măsurarea voinţei, gândurilor şi dorinţelor umane. Oricât de frustrant este acest lucru, în special pentru unii specialişti în ştiinţe sociale, nu este legitim să concluzionezi din inabilitatea noastră de a dovedi un lucru (schimbarea completă de la orientarea homosexuală la cea heterosexuală) că am dovedit altceva (imposibilitatea celei mai mici schimbări substanţiale).

Mărturiile oamenilor reali, ale căror vieţi s-au schimbat, sugerează că ceea ce este distinctiv la abordarea consilierii creştine este puterea şi Persoana prin care este oferită ea. Există un punct crucial în terapie, când consilierul trebuie să încerce să-i dea curaj clientului ca să ducă în lumea reală ceea ce a învăţat prin terapie. Grupurile de suport ajută deseori, dar există momente când fiecare persoană este nevoită să se confrunte cu tentaţia şi oportunitatea, fără oameni în jur pe care să se bazeze. În perspectiva creştină, Consilierul ultim este întotdeauna prezent, cu oferta puterii, iertării, speranţei – şi chiar cu un model parental masculin sănătos.

Am fost foarte impresionat de capacitatea de consiliere clară şi profundă a câtorva scriitori creştini şi de spiritul iubitor în care îşi fac cunoscută înţelepciunea. Ei scriu cu autoritatea experienţei de consiliere – în unele cazuri a experienţei homosexuale personale – şi, drept rezultat, cuvintele lor sunt pline de speranţă. Scopul de bază al cărţii mele este să trateze despre problema morală şi aş fi nedrept faţă de alţi scriitori dacă aş repeta pe scurt ceea ce ei comunică cu mai multă putere, în detaliu, în special prin poveşti adevărate. Voi atrage doar atenţia asupra trăsăturilor distinctive ale cărţilor pe care le consider cele mai bune, în speranţa că scurtele mele comentarii îl vor ajuta pe cititor să aleagă o direcţie mai specifică pentru lecturile sale viitoare.

Imaginea frântă[66] de Leanne Payne accentuează rolul unor modele de rugăciune specifice, pentru a produce iertare şi ascultare relaţională. Cartea emană înţelegerea şi experienţa substanţială a unei persoane cu adevărat vindecătoare. Am avut experienţa de neuitat de a o întâlni pe Payne pe o bancă, într-un parc, în Oxford, Anglia, înainte de a cunoaşte semnificaţia operei ei. În câteva minute, am înţeles că mă aflam în prezenţa unui canal extraordinar de profund al dragostei lui Dumnezeu. Am fost pregătit de conversaţia noastră de două ore să fiu impresionat de cartea ei şi nu am fost dezamăgit.

Andrew Comiskey, care o recunoaşte pe Payne drept o influenţă de bază, a scris una dintre cele mai populare cărţi despre vindecarea homosexuală, Urmărind plinătatea sexuală.[67] Comiskey, el însuşi fost homosexual, iar acum căsătorit şi tatăl a patru copii, conduce Misiunea Desert Stream din zona Los Angeles. El oferă o relatare înviorător de sinceră a călătoriei sale şi se concentrează asupra suportului şi monitorizării în cadrul comunităţii creştine, pentru persoana care face tranziţia de la homosexualitate.

Ieşind din homosexualitate[68] de Bob Davies şi Lori Rentzel, este notabilă, nu atât de mult prin percepţia clară şi profundă, care o depăşeşte pe cea a lui Payne şi Comiskey, cât pentru profunzimea şi accesibilitatea sa. Davies a găsit ajutor în lupta cu dorinţele homosexuale prin Love In Action din San Francisco, cu cincisprezece ani în urmă, iar acum este Director Executiv la Exodus International; Rentzel lucrează cu Love In Action din 1977. Cartea lor conţine o abundenţă de detalii practice despre cum să faci faţă ispitei, cum să te ocupi de trecut, cum să formezi prietenii sănătoase şi să te gândeşti la căsătorie.

Voi face o scurtă referinţă la alte câteva cărţi folositoare. Consilierea homosexualului[69] de Michael Saia oferă multe dintre percepţiile clare şi profunde ale cărţilor descrise mai sus, cu o savoare cumva mai teologică. Consilierea homosexualului de J. R. Cavanaugh[70] oferă o perspectivă romano-catolică şi accentuează importanţa terapiei pentru a reduce vina şi a încuraja heterosexualitatea. Homosexualitatea şi speranţa71] de G. J. M. Van den Aardweg, pune accentul pe rolul speranţei şi credinţei pentru persoana în tranziţie. În sfârşit, recomand Cum îi spun mamei mele?[,72] biografia mişcătoare a lui Jerry Arterburn, scrisă pe când murea de SIDA şi completată de fratele său, Steve, care conduce Centrul de Tratament New Life din Laguna Beach, California.

Concluzie

Termin deci partea despre cercetare a acestei cărţi, aşa cum am început-o, cu o examinare a literaturii recente. Contrastul dintre cărţile pe care tocmai le-am menţionat şi literatura revizionistă rezumată în capitolul doi este semnificativ şi conduce la o recomandare. Revizioniştii accentuează în mod repetat importanţa poveştilor personale faţă de teoriile abstracte. Deşi mai devreme am afirmat şi repet aici că nu ar trebui să separăm povestea şi teoria, pentru moment voi îngădui separarea. Comparaţi poveştile. Gândiţi-vă la cele mai clar formulate relatări ale experienţei, de ambele părţi ale dezbaterii morale. Pe de o parte, citiţi povestea lui Mel White sau Gary Comstock sau Robert Williams, împreună cu argumentul pro-homosexualitate al experimentatului pastor/psihiatru John McNeill.[73]

De cealaltă parte, citiţi povestea lui Andrew Comiskey sau Bob Davies sau Jerry Arterburn, împreună cu argumentul în favoarea vindecării de homosexualitate al experimentatului pastor/consilier Leanne Payne. Cel puţin zăboviţi într-o librărie destul cât să citiţi ultimele două pagini ale fiecărei cărţi.

Aveţi o comparaţie între lucruri care sunt cu adevărat similare – oameni care sunt de mult homosexuali în mod deschis, alături de oameni care au părăsit de mult stilul de viaţă homosexual. Nu teoreticieni ca mine, care scriu din turnul de fildeş, ci oameni care au petrecut un timp considerabil jos, în ceea ce ei numesc temniţele subterane, fie ale homofobiei, fie ale homosexualităţii. Îmi permit să atrag atenţia că orice cititor sensibil, indiferent de poziţia sa faţă de problema morală, va descoperi, citind succesiv aceste cărţi, o diferenţă clară nu atât de mult în calitatea argumentelor – lăsaţi-le pe moment pe cele de genul turnului de fildeş – ci în calităţile scriitorilor.

Voi fi mai specific. În primul grup de scriitori, un geamăt de neconfundat al victimizării străbate naraţiunea; în al doilea grup, un imn la fel de inconfundabil al eliberării. Primul grup arde de mânie; al doilea grup străluceşte de pace. În primul grup, scriitorul este invariabil eroul; în al doilea grup, Isus este invariabil eroul. Primul grup proclamă deschis dorinţa de putere, spiritul de autorealizare, dumnezeul acestei epoci; al doilea grup proclamă deschis dorinţa de a sluji, Spiritul lui Isus, Dumnezeul vremii ce va veni.

Este posibil ca durerea scriitorilor să justifice primul set de caracteristici? Într-o anumită măsură, poate că da. Pot înşelătorii sau cei care se înşeală singuri să falsifice al doilea set de caracteristici? Într-o anumită măsură, poate că da. Există alte cărţi scrise de homosexuali paşnici, umili? Mă aştept să fie: mişcarea este tânără. Există alte cărţi scrise de conservatori homofobi cu atitudini groaznice? Mă tem că da: mişcarea este veche.

În sfârşit, trebuie cu adevărat ca o comparaţie între lucruri similare să plaseze experienţa rezistenţei la normele culturale împotriva experienţei accesului la normele culturale? Poate că nu: poate că aceste tipuri diferite de experienţă ne obligă să ne întoarcem la întrebările abstracte şi complexe despre importanţa relativă pentru creştini a dobândirii dreptăţii şi a renunţării la putere.

Şi astfel, cuvintele experienţei, precum teoriile cauzării, ne lasă cu întrebări dificile şi poate fără răspuns. Între timp, suntem lăsaţi să ne gândim la cele mai bune cuvinte pe care le găsim de fiecare parte şi să discernem, cu ajutorul lui Dumnezeu, spiritul din ele.

După ce am ajuns la propriile mele concluzii cu privire la cuvintele disponibile despre subiectul vindecării, închei acest capitol cu ceea ce consider a fi unele dintre cele mai bune cuvinte, dintre ultimele cuvinte publicate ale lui Jerry Arterburn. Ele marchează tranziţia finală a unui bărbat, dar li se pot aplica profetic tuturor celor care facilitează vindecarea printre homosexuali:

„Numai Dumnezeu cunoaşte viitorul meu aici pe pământ. Nu mă îngrijorez de câte zile sau luni sau ani sunt în planul Lui. Ştiu doar că aş prefera să trăiesc o zi aşa cum sunt astăzi, decât o eternitate, în felul în care am fost…

Pentru mine, în timpul acestor vremuri dificile de luptă, în timp ce fiecare zi se întunecă tot mai mult, se ivesc noi zori. Apropierea de Dumnezeul pe care Îl iubesc, îmi dă o pace şi o sensibilitate supraomenească, care mă fac să fiu plin de speranţă pentru o zi nouă şi mai bună.”[74]

Note finale

[1] R. H. Denniston, Homosexuality in Animals, în Homosexual Behavior: A Modern Reappraisal, ed. J. Marmor (New York: Basic Books, 1980), p. 25-40. Poate că există unele exemple de cuplare de acelaşi sex printre păsări, dar se cere o anumită „promiscuitate” de la ouă: J. D. Weinrich, The Kinsey Scale in Biology, în Homosexuality/Heterosexuality: Concepts of Sexual Orientation, ed. D. P. McWhirter, S. A. Sanders şi J. M. Reinisch, Institutul Kinsey, Seria 2 (New York: Oxford University Press, 1990), p. 133-134.

[2] R. D. Nadler, Homosexual Behavior in Nonhuman Primates, în Homosexuality/Heterosexuality: Concepts of Sexual Orientation, ed. D. P. McWhirter, S. A. Sanders şi J. M. Reinisch, Institutul Kinsey, Seria 2 (New York: Oxford University Press, 1990), p. 138-170.

[3] L. A. Rosenblum, Primates, Homo sapiens and Homosexuality, în Homosexuality/Heterosexuality: Concepts of Sexual Orientation, ed. D. P. McWhirter, S. A. Sanders şi J. M. Reinisch, Institutul Kinsey, Seria 2 (New York: Oxford University Press, 1990), p. 172-173.

[4] A. Karlen, Homosexuality in History, în Homosexual Behavior: A Modern Reappraisal, ed. J. Marmor (New York: Basic Books, 1980), p.75-90; şi D. Greenberg, The Construction of Homosexuality (Chicago: University of Chicago Press, 1988), p. 89-396.

[5] John Boswell, Same-Sex Unions in Pre-Modern Europe (New York: Villard Books, 1994). Pentru o recenzie excelentă, detaliată, vezi B. D. Shaw, A Groom of One’s Own?, The New Republic, 18-25 iulie 1994, p. 33-41.

[6] Vezi J. M. Canier, Homosexual Behavior in Cross-Cultural Perspective, în Homosexual Behavior: A Modern Reappraisal, ed. J. Marmor (New York: Basic Books, 1980), p. 100-122; Homosexuality and the World Religions, ed. A. Swidler (Valley Forge, Penn.: Trinity Press International, 1993); şi Greenberg, Construction of Homosexuality, p. 25-88.

[7] Vezi articolele relevante şi bibliografia despre fiecare tradiţie religioasă în Swidler, Homosexuality and the World Religions.

[8] S. LeVay, A Difference in Hypothalamic Structure Between Heterosexual and Homosexual Men, Science 258 (30 august 1991): 1034-1037.

[9] Pentru criticile prezentate aici, vezi în special W. Byne şi B. Parsons, Human Sexual Orientation: The Biologic Theories Reappraised, Archives of General Psychiatry 50 (martie 1993): 228‑229, 234-235; R. C. Friedman şi J. Downey, Neurobiology and Sexual Orientation: Current Relationships, Journal of Neuropsychiatry and Clinical Neurosciences 5 (Primăvara, 1993): 148; şi M. Barinaga, Is Homosexuality Biological?, Science 253 (30 august 1991): 956-957.

[10] Vezi D. F. Swaab, L. J. G. Gooren şi M. A. Hofman, Gender and Sexual Orientation in Relation to Hypothalamic Structures, Hormone Research 38, supliment 2 (1992): 51-61; Byne şi Parsons, Human Sexual Orientation, p. 229, 236; A. Gibbons, The Brain as Sexual Organ, Science 253 (30 august 1991): 957-959. Swaab, Gooren şi Hofman nu au încercat să reproducă descoperirile lui LeVay, dar au găsit că o altă regiune a hipotalamusului, nucleul sexual dimorfic, era identic la bărbaţii homosexuali şi heterosexuali, în timp ce nucleul suprachiasmatic (funcţie necunoscută) era mai mare la bărbaţii homosexuali.

[11] L. S. Allen şi R. A. Gorski, Sexual Orientation and the Size of the Anterior Commissure in the Human Brain, Proceedings of the National Academy of the United States of America 89 (1 august 1992): 7199-7202.

[12] K. Ö. Götestam, T. J. Coates şi M. Ekstrand, Handedness, Dyslexia and Twinning in Homosexual Men, International Journal of Neuroscience 63 (1992): 179-186.

[13] S. Demeter, J. L. Ringo şi R. W. Doty, Morphometric Analysis of the Human Corpus Callosum and Anterior Commissure, Human Neurobiology 6 (1988): 219-226.

[14] Byne şi Parsons, Human Sexual Orientation, p. 235.

[15] B. A. Gladue, Psychobiological Contributions, în Male and Female Homosexuality: Psychological Approaches, ed. L. Diamant, Series in Clinical and Community Psychology (Washington, D.C.: Hemisphere, 1987), p. 132-134; Byne şi Parsons, Human Sexual Orientation, p. 231-232.

[16] Vezi L. Gooren, Biomedical Theories of Sexual Orientation: A Critical Examination, în Homosexuality/Heterosexuality: Concepts of Sexual Orientation, ed. D. P. McWhirter, S. A. Sanders şi J. M. Reinisch, Institutul Kinsey, Seria 2 (New York: Oxford University Press, 1990), p. 71-87; Byne şi Parsons, Human Sexual Orientation, p. 230-234; Friedman şi Downey, Neurobiology and Sexual Orientation, p. 134-136.

[17] Gladue, Psychobiological Contributions, p. 143, compară p. 134-143. Vezi şi J. Bancroft, Commentary: Biological Contributions to Sexual Orientation, în Homosexuality/Heterosexuality: Concepts of Sexual Orientation, ed. D. P. McWhirter, S. A. Sanders şi J. M. Reinisch, Institutul Kinsey, Seria 2 (New York: Oxford University Press, 1990), p. 109; J. Money, Sin, Sickness or Status? Homosexual Gender Identity and Psychoneuroendocrinology, în Psychological Perspectives on Lesbian and Gay Male Experiences, ed. L. D. Garnets şi D. C. Kimmel (New York. Columbia University Press, 1993), p. 162-163.

[18] A Genetic Study of Male Sexual Orientation, Archives of General Psychiatry 48 (1991): 1089-1096; J. M. Bailey ş.a., Heritable Factors Influence Sexual Orientation in Women, Archives of General Psychiatry 50 (Martie 1993): 217-223.

[19] În studiul pe femei au fost şi treizeci şi cinci de surori adoptive, dintre care două (6%) erau homosexuale.

[20] O rată a concordanţei de 65% pentru treizeci şi patru de perechi monozigote şi o rată de concordanţă de 30% pentru douăzeci şi trei de perechi dizigote a fost raportată de F. L. Whitam, M. Diamond şi J. Martin, Homosexual Orientation in Twins: A Report on Sixty-one Pairs and Three Triplet Sets Archives of Sexual Behavior 22, nr. 3 (1993): 187-206. Compară concordanţa similară a cifrelor, raportate de N. Buhrich, J. M. Bailey şi N. G. Martin, pentru un eşantion mai mic, Sexual Orientation, Sexual Identity and Sex-Dimorphic Behaviors in Male Twins, Behavior Genetics, 21 (ianuarie 1991): 75-96.

[21] M. King şi E. McDonald, Homosexuals Who Are Twins: A Study of Forty-six Probands, British Journal of Psychiatry 160 (1992): 407-9; vezi bibliografia suplimentară de la Byne şi Parsons, Human Sexual Orientation, p. 229.

[22] N. Risch, E. Squires-Wheeler şi B. J. B. Keats, Male Sexual Orientation and Genetic Evidence, Science 262 (24 decembrie 1993): 2063.

[23] O anumită speculaţie în această direcţie, care păstrează cauzarea biologică, este oferită de W. J. Turner, Comments on Discordant Monozygotic Twinning in Homosexuality, Archives of Sexual Behavior 23 (februarie 1994): 115-119. Turner sugerează posibilitatea ca gemenii să primească o cantitate inegală de sânge în pântecele mamei şi ca după separarea gemenilor în pântece să apară schimbări generice.

[24] D. Hamer ş.a., A linkage Between DNA Markers on the X Chromosome and Male Sexual Orientation, Science 261 (16 iulie 1993): 321-327.

[25] M. Baron, Genetic Linkage and Male Homosexual Orientation: Reasons to Be Cautious, British Medical Journal 307 (7 august 1993): 337; compară cu M. King, Sexual Orientation and the X, Nature 364 (22 iulie 1993): 288. King este în alte privinţe favorabil cercetării lui Hamer.

[26] A. Fausto-Sterling şi E. Balaban, Genetics and Male Sexual Orientation, Science 261 (3 septembrie 1993): 1257.

[27] J. Maddox, Wilful Public Misunderstanding of Genetics Nature 364 (22 iulie 1993): 281.

[28] Baron, Genetic Linkage, p. 338; L. Pool, Evidence for Homosexuality Gene, Science 261 (16 iulie 1993): 291-292.

[29] Fausto-Sterling şi Balaban, Genetics and Male Sexual Orientation, p. 1257.

[30] Byne and Parsons, Human Sexual Orientation, p. 236-237.

[31] Maddox, Wilful Public Misunderstanding, p. 281. Specialiştii vor aprecia schimbul de păreri cu privire la câteva puncte tehnice ale cercetării genetice, între N. Risch ş.a. şi D. Hamer, în Science 262 (4 decembrie 1993): 2063-2065. Îmi mărturisesc incompetenţa de a-l numi pe câştigătorul dezbaterii.

[32] Byne şi Parsons, Human Sexual, p. 228.

[33] Ca să nu existe nicio îndoială că opinia publică despre moralitate este influenţată de studii despre cauzarea biologică, un studiu a dovedit aceasta cu un grup de studenţi: J. Piskur şi D. Degelman, Effect of Reading a Summary of Research About Biological Bases of Homosexual Orientation on Attitudes Toward Homosexuality, Psychological Reports 71, nr. 3, punctul 2 (decembrie 1992): 1219-1225.

[34] D. Y. Rist, Are Homosexuals Born That Way? The Nation, 19 octombrie 1992, p. 424-429.

[35] Cele mai bune explicaţii ale teoriei construcţiei sociale în legătură cu individul sunt R. C. Troiden, The Formation of Homosexual Identities, în Psychological Perspectives on Lesbian and Gay Male Experiences, ed. L. D. Garnets şi D. C. Kimmel (New York: Columbia University Press, 1993), p. 191-217, şi V. C. Cass, The Implications of Homosexual Identity Formation for the Kinsey Model and Scale of Sexual Preference, în Homosexuality/Heterosexuality: Concepts of Sexual Orientation, ed. D. P. McWhirter, S. A. Sanders şi J. M. Reinisch, Institutul Kinsey, Seria 2 (New York: Oxford University Press, 1990), p. 239-266. Pentru o comparare directă cu teoriile biologice, vezi J. P. De Cecco şi J. P. Elia, A Critique and Synthesis of Biological Essentialism and Social Constructionist Views of Sexuality and Gender, Journal of Homosexuality 24, fără alte specificări 3/4 (1993): 1-26. Pentru dimensiunea istorică, vezi D. F. Greenberg, The Construction of Homosexuality (Chicago: University of Chicago Press, 1988), p. 1-21, 482-499 şi M. Foucault, The History of Sexuality, vol. 1, An Introduction (New York: Vintage, 1980).

[36] Este poziţia lui Foucault şi posibil şi cea a lui G. D. Goss (vezi mai sus, capitolele 2 şi 3); pentru o părere critică a altui constructivist, vezi Greenberg, Construction of Homosexuality, p. 489-499.

[37] Cele mai bune dintre acestea, în opinia mea, sunt Lawrence J. Hatterer, Changing Homosexuality in the Male. Treatment for Men Troubled by Homosexuality (New York: McGraw‑Hill, 1970) şi E. Moberly, Homosexuality: Restating the Conservative Case, Salmagundi 58/59 (Toamna, 1982/Iarna, 1983): 281-299. Alte lucrări importante care reflectă varietatea din cadrul perspectivei de dezvoltare includ R. T. Barnhouse, Homosexuality: A Symbolic Confusion (New York: Seabury Press, 1977); I. Bieber ş.a., Homosexuality. A Psychoanalytic Study (New York: Basic Books, 1962), p. 44-117; B. Burch, Heterosexuality, Bisexuality and Lesbianism: Rethinking Psychoanalytic Views of Women’s Sexual Object Choice, Psychoanalytic Review 80 (Primăvara, 1993): 83-89; R. Fine, Psychoanalytic Theory, în Male and Female Homosexuality: Psychological Approaches, ed. L. Diamant, Series in Clinical and Community Psychology (Washington, D.C.: Hemisphere, 1987), p. 81-95; R. C. Friedman, Contemporary Psychoanalysis and Homosexuality, Experimental and Clinical Endocrinology 98, Nr. 2 (1991):155-160; E Moberly, Psychogenesis: The Early Development of Gender Identity (London: Routledge & Kegan Paul, 1983); F. Morgenthaler, Homosexuality, Heterosexuality, Perversion (Hillsdale, NJ: Analytic, 1988); C. W. Socarides, The Homosexualites: A Psychoanalytic Classification, în The Homosexualities: Reality, Fantasy and the Arts, ed. C. W. Socarides şi V. D. Volkan (Madison, Conn.: International Universities Press, 1991), p. 9-46 (vezi şi cărţile lui Socarides din bibliografia mea generală); şi M. Stemlicht, The Neo-Freudians, în Male and Female Homosexuality, Psychological Approaches, ed. L. Diamant, Series in Clinical and Community Psychology (Washington, D.C.: Hemisphere, 1987), p. 97-107.

[38] Douăzeci şi trei de studii sunt citate de M. Siegelman, Kinsey and Others: Empirical Input, în Male and Female Homosexuality: Psychological Approaches, ed. L. Diamant, Series in Clinical and Community Psychology (Washington, D.C.: Hemisphere, 1987), p. 51. Vezi în special studiile pe eşantioane mari de M. T. Saghir şi E. Robins, Male and Female Homosexuality: A Comprehensive Investigation (Baltimore: Williams Wilkins, 1973); Bieber ş.a., Homosexuality, p. 79, 114; şi A. Bell, M. Weinberg şi S. Hammersmith, Sexual Preference: Its Development in Men and Women (Bloomington: Indiana University Press, 1981), p. 41‑62,117-134.

[39] Saghir şi Robins, Male and Female Homosexuality, p. 139, 296-97, comparativ cu 9% şi 4% la grupurile heterosexuale corespunzătoare; compară cu D. L. Peters şi P. J. Cantrell, Factors Distinguishing Samples of Lesbian and Heterosexual Women, Journal of Homosexuality 21, nr. 4 (1991): 10. Peters şi Cantrell au găsit, de asemenea, o incidenţă neobişnuită a absenţei prelungite a taţilor femeilor homosexuale, în copilăria acestora.

[40] Vezi, de exemplu, Saghir şi Robins, Male and Female Homosexuality, p. 17-31, 191-203; R. Green, The “Sissy Boy” Syndrome and the Development of Homosexuality (New Haven, Connecticut: Yale University Press, 1987); G. Phillips şi R. Over, Adult Sexual Orientation in Relation to Memories of Childhood Gender Conforming and Gender Nonconforming Behaviors, Archives of Sexual Behavior 21, nr. 6 (1992): 543-558; şi Bell, Weinberg şi Hammersmith, Sexual Preference, p. 74-81, 145-152. Ar trebui remarcat că Bell ş.a. nu folosesc acest rezultat pentru a susţine teoria psihanalitică clasică.

[41] Pentru o documentare suplimentară despre relaţia tatălui cu femeile homosexuale, vezi sumarul a zece studii în G. J. M. van den Aardweg, On the Origins and Treatment of Homosexuality (New York. Praeger, 1986), p. 183-184.

[42] Peters şi Cantrell (Factors Distinguishing Samples, p. 2-3) citează zece studii anterioare care confirmă rate înalte ale incestului, violului şi molestării; dar studiul lor nu confirmă tiparul.

[43] Acest argument este desigur puternic: fiindcă teoria dezvoltării este acum depăşită, homosexualii fie că nu sunt întrebaţi despre problemele din primii ani ai copilăriei, fie nu-şi mai „amintesc” de ele. Cu siguranţă este suspect că, din câte ştiu eu, de la începutul anilor 1980 nu s-a mai făcut niciun studiu despre primii ani ai copilăriei la homosexuali. Nu este nimeni interesat sau alocarea banilor pentru cercetare este legată de preocupări politice? Pentru argumente extinse că teoria dezvoltării este o expresie a homofobiei, vezi K. Lewes, The Analytic Theory of Homosexuality (New York. Simon & Schuster, 1988) şi recenzia lui R. C. Friedman în Archives of Sexual Behavior 19 (iunie 1990): 293-301. În acelaşi număr (p. 303-307) Lewes face o recenzie a apărării teoriei dezvoltării publicată de Friedman: Male Homosexuality: A Contemporary Psychoanalytic Perspective (New Haven, Conn.: Yale University Press, 1988).

[44] De exemplu, Siegelman, Kinsey and Others, p. 53-54; Bell, Weinberg şi Hammersmith, Sexual Preference, p. 218.

[45] Burch, Heterosexuality, Bisexuality and Lesbianism, p. 97.

[46] J. Greenspoon şi P. A. Lamal, A Behaviorist Approach, în Male and Female Homosexuality: Psychological Approaches, ed. L. Diamant, Series in Clinical and Community Psychology (Washington, D.C.: Hemisphere, 1987), p. 109-128. Vezi şi M. Storms, A Theory of Erotic Orientation Development, Psychological Review 88 (1981): 340-353.

[47] Vezi, de exemplu, Goss, Jesus Acted Up, p. 44; J. J. McNeill, The Church and the Homosexual (Boston: Beacon, 1976; ediţia a 4-a, 1993), p. 122-123.

[48] L. S. Doll ş.a., Self-Reported Childhood and Adolescent Sexual Abuse Among Adult Homosexual and Bisexual Men, Child Abuse and Neglect 16 (1992): 855-864. Studiul a fost făcut pe o mie de adulţi din Chicago, Denver şi San Francisco, în perioada 1989‑1990.

[49] D. P. McWhitter şi A. M. Mattison, The Male Couple: How Relationships Develop (Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, 1984), p. 269, tabelul 41 (312 subiecţi); p. 271 pentru heterosexuali. Trebuie remarcat că experienţele raportate de studiu implicau cel mai adesea mai degrabă intimitate cu alţi băieţi, decât cu bărbaţi, şi trebuie să recunoaştem că este mai puţin probabil ca bărbaţii heterosexuali să raporteze asemenea experienţe. Evident, orice statistici bazate pe amintiri din copilărie trebuie folosite cu mare precauţie.

[50] Sexualitatea, aşa cum am arătat în capitolul trei, este într-adevăr centrală pentru fiinţa unei persoane, dar sexualitatea este mai largă şi mai profundă decât activitatea sexuală şi nu trebuie să fie exprimată neapărat prin activitate sexuală.

[51] Byne şi Parsons (Human Sexual Orientation, p. 236-237) numesc aceasta un „model de interacţiune”; De Cecco şi Elia (Critique and Synthesis, p. 1-19) descriu o „sinteză” a existenţialismului biologic şi a constructivismului social; şi cele mai multe teorii ale dezvoltării recunosc posibilitatea unui factor biologic implicit.

[52] Aceasta nu se întâmplă: vezi K. Siegel şi V. H. Raveis, AIDS-Related Reasons for Gay Men’s Adoption of Celibacy, AIDS Education and Prevention 5 (Toamna, 1993): 302-310.

[53] Vezi L. Diamant, Introduction to Male and Female Homosexuality: Psychological Approaches, ed. L. Diamant, Series in Clinical and Community Psychology (Washington, D.C.: Hemisphere, 1987), p. 1-15.

[54] Vezi, de exemplu, R. A. Isay, Psychoanalytic Theory and the Therapy of Gay Men, în Homosexuality/Heterosexuality: Concepts of Sexual Orientation, ed. D. P. McWhirter, S. A. Sanders şi J. M. Reinisch, Institutul Kinsey, Seria 2 (New York: Oxford University Press, 1990), p. 283-303.

[55] Vezi, de exemplu, D. C. Haldeman, Sexual Orientation Conversion Therapy for Gay Men and Lesbians: A Scientific Examination, în Homosexuality: Implications for Public Policy, ed. J. C. Gonsiorek şi J. D. Weinrich (Newbury Park, Calif.: Sage, 1991), p. 149-160. Haldeman este deosebit de critic faţă de misiunile creştine pentru homosexuali, pe care le consideră o invenţie neprofesionistă şi ineficientă, sub „formidabilele auspicii ale Bisericii creştine”.

[56] C. W. Socarides şi B. Kaufman, Reparative Therapy (letters and replies), American Journal of Psychiatry 151 (ianuarie 1994): 157‑159.

[57] Pentru o discuţie generală despre eforturile şi ratele de succes ale tratamentului, vezi F. S. Berlin ş.a., Media Distortion of the Public’s Perception of Recidivism and Psychiatric Rehabilitation, American Journal of Psychiatry 148 (noiembrie 1991): 1572-1576; L. Diamant, The Therapies, în Male and Female Homosexuality: Psychological Approaches, ed. L. Diamant, Series in Clinical and Community Psychology (Washington, D.C.: Hemisphere, 1987), p. 199-217 (pentru această secţiune, am furat subtitlul inteligent al lui Diamant); şi J. Marmor, Clinical Aspects of Male Homosexuality, în Homosexual Behavior: A Modern Reappraisal, ed. J. Marmor (New York: Basic Books, 1980), p. 275-279. Pentru rapoarte detaliate despre tehnicile şi rezultatele schimbării, vezi J. Bieber ş.a., Homosexuality: A Psychoanalytic Study (New York: Basic Books, 1962); L. Birk, The Myth of Classical Homosexuality. Views of a Behavioral Psychotherapist, în Homosexual Behavior: A Modern Reappraisal, ed. J. Marmor (New York. Basic Books, 1980), p. 376-90; A. Ellis, The Effectiveness of Psychotherapy with Individuals Who Have Severe Homosexual Problems, în The Problem of Homosexuality in Modern Society, ed. H. M. Ruienbeck (New York. E. P. Dutton, 1965), p. 175-182; M. P. Feldman şi M. J. MacCulloch, Homosexual Behavior: Therapy and Assessment (Oxford: Pergamon, 1971); Hatterer, Changing Homosexuality in the Male, p. 465-483 (şi discuţia precedentă despre tehnică, 49‑387); H. E. Kaye ş.a., Homosexuality in Women, Archives of General Psychology 17 (1967): 626-634.

[58] W. H. Masters şi V. E. Johnson, Homosexuality in Perspective (Boston: Little, Brown, 1979). Candidaţii la conversie au fost cei care aveau puţină experienţă heterosexuală sau deloc; candidaţii la reversie au fost cei cu o experienţă heterosexuală anterioară considerabilă, care practicau homosexualitatea în mod curent (p. 333). Despre tehnica terapiei, vezi în special p. 255-260.

[59] Ibid., p. 401. Pentru o analiză critică a acestui studiu care se concentrează asupra incompletitudinii informaţiei oferite de Masters şi Johnson, vezi Haldeman, Sexual Orientation Conversion Therapy, p. 154-155.

[60] Vezi, de exemplu, Goss, Jesus Acted Up, p. 44; McNeill, The Church and the Homosexual, p. 122-123. Amândouă fac comparaţii explicite între terapia aversiunii şi taberele de moarte naziste. Birk, Myth of Classical Homosexuality, p. 378-379, Diamant, The Therapies, p. 208-209 şi Greenspoon şi Lamal, Behaviorist Approach, p. 122-123, despre renunţarea la tehnicile de aversiune fizice.

[61] Greenspoon şi Lamal, Behaviorist Approach, p. 124-126; Birk, Myth of Classical Homosexuality, p. 380-389.

[62] Moberly, Homosexuality: Restating the Conservative Case, p. 291-293.

[63] Hatterer (Changing Homosexuality in the Male, p. 445-464) oferă cea mai variată clasificare a variabilelor. Vezi şi D. S. Sanders, A Psychotherapeutic Approach to Homosexual Men, în Homosexual Behavior: A Modern Reappraisal, ed. J. Marmor (New York: Basic Books, 1980), p. 342-356, în special p. 346; Marmor, Clinical Aspects of Male Homosexuality, p. 277-278; J. R. Cavanaugh, Counseling the Homosexual (Huntington, Ind.: Our Sunday Visitor, 1977), p. 240.

[64] Organizaţia-mamă pentru astfel de misiuni pentru homosexuali a fost Exodus International, care a oferit celor interesaţi informaţii actualizate lunar despre specialiştii şi agenţiile afiliate, pe regiuni.

[65] Este metoda lui P. B. Jung şi R. F. Smith (Heterosexism: An Ethical Challenge [Albany, N.Y.: State University of New York Press, 1993), care pun în discuţie un studiu (Masters şi Johnson) şi o metodă depăşită (terapia behavioristă a şocului), conchid că nu a existat „succes documentat în reorientarea homosexualilor” (p. 19), iar mai apoi se simt liberi să generalizeze despre „ce cunoaştem ştiinţific despre sexualitatea umană” (p. 83). Sunt sigur că autorii ştiu mai mult decât revelează, dar metoda argumentării lor este iresponsabilă. Este de obiectat destul de mult, pentru că ei neagă greutatea dovezii la aproape fiecare punct, iar acceptarea aparentă a dovezii de către ei este un miraj. Se pare că ceea ce ei descriu drept o lipsă de dovezi este de fapt o afirmare că nu sunt convinşi (citeşte: de neconvins) de dovezi contrare presupunerilor lor.

[66] Leanne Payne, The Broken Image (Westchester, Ill.: 1981); vezi şi Leanne Payne, The Healing of the Homosexual (Westchester, Ill.: Crossway, 1984), care este în esenţă o condensare a cărţii anterioare.

[67] Andrew Comiskey, Pursuing Sexual Wholeness (Lake Mary, Fla.: Creation House, 1989). Un ghid de studiu pentru grupuri mici este, de asemenea, disponibil. [Notă: acum trebuie să urmezi un training pentru a cumpăra ghidul.]

[68] Bob Davies şi Lori Rentzel, Coming Out of Homosexuality (Downers Grove, Ill.: InterVarsity Press, 1993).

[69] Michael Saia, Counseling the Homosexual (Minneapolis: Bethany House, 1988).

[70] J. R. Cavanaugh, Counseling the Homosexual (Huntington, Ind.: Our Sunday Visitor, 1977).

[71] G. J. M. van den Aardweg, Homosexuality and Hope (Ann Arbor, Michigan: Servant, 1985). Van den Aardweg a scris şi un tratat medical, citat mai sus (nr. 41), care conţine un apendice folositor (p. 269-277), care le oferă părinţilor recomandări despre cum să încurajeze heterosexualitatea la copiii lor.

[72] J. Arterburn, How Do I Tell My Mother? (Nashville: Oliver‑Nelson, 1988; revizuită în 1990).

[73] M. White, Stranger at the Gate (New York: Simon & Schuster, 1994); G. D. Comstock, Gay Theology Without Apology (New York: Pilgrim, 1993); R. Williams, Just As I Am: A Practical Guide To Being Out and Christian (New York: Crown, 1992); J. J. McNeill, The Church and the Homosexual (Boston: Beacon, 1976; ediţia a patra, 1993).

[74] J. Arterburn, How Do I Tell My Mother?, p. 127, 181.

[Homosexual Causation: Nature or Nurture? Extras din Straight & Narrow? de Thomas E. Schmidt. Copyright © 1995 Thomas E. Schmidt. Tradus şi publicat cu permisiunea InterVarsity Press, P.O. Box 1400, Downers Grove, IL 60515, SUA, www.ivpress.com. Pentru Partea 1, clic aici.]

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *