Jimmy Hinton cu familia

Jimmy Hinton a crescut în Shanksville, Pennsylvania, la puțin peste o milă de locul unde avionul United 93 a fost deturnat în atacurile teroriste sinucigașe din 11 septembrie 2001. Este soț fidel, tată a trei copii frumoși și pastor cu normă întreagă. În anul 2011 a descoperit că tatăl lui este pedofil și că fusese pedofil întreaga sa viață de adult. Oricât de tulburător a fost acest fapt pentru Jimmy, în ciuda faptului că avea două licențe și ani de experiență în slujire, nimic și nimeni nu-l pregătise pentru impactul pe care urma să îl aibă aceasta asupra familiei, comunității și bisericii sale.

De fapt, chiar dacă peste 90% din pedofili se identifică pe ei înșiși ca religioși, acesta este unul dintre subiectele cu privire care bisericile arată cea mai mare naivitate. Bisericile sunt organizații primitoare, totuși mulți creștini nu au idee că pedofilii se închină și abuzează sexual cu ușurință între ei. Lipsa de materiale educaționale și de instruire pentru biserici și numărul nesfârșit de copii abuzați în fiecare zi confirmă această tristă realitate. Bisericile rămân vulnerabile, iar copiii sunt în continuare abuzați cu milioanele.

Jimmy este calificat în mod special pentru a ajuta bisericile să detecteze și să prevină abuzul. Toate cercetările de până acum au fost făcute din afară. Cercetătorii din domeniul abuzului sexual al copilului nu sunt slujitori creștini, deci nu cunosc toate complexitățile delicate implicate în rămânerea alături de o biserică în suferința abuzului. Cercetătorii nu au trăit cu pedofilii, deci niciun aspect din cercetările lor nu este vizibil în viața reală a pedofilului, acolo unde abuzatorii își croiesc drumul către pat cu copiii noștri. Și cercetătorii nu au relații apropiate cu abuzatorii pe care îi studiază, deci foarte puține informații pe care le dau abuzatorii pot fi vreodată confirmate.

Jimmy este un cercetător care slujește o biserică, a trăit cu tatăl său pedofil timp de douăzeci de ani, l-a raportat pe tatăl său autorităților, menține un contact apropiat cu tatăl său încarcerat și cu victimele tatălui său și și-a focusat întreaga cercetare pe tacticile specifice pe care le folosesc abuzatorii pentru a dobândi cu ușurință acces la copii, în timp ce dobândesc în mod deschis binecuvântarea adulților.

Prezentările pe care le face Jimmy descifrează „codul magicianului” pe care îl folosesc pedofilii, pentru ca audiența sa să poată realiza efectiv, pas cu pas, în timp real, cum procedează abuzatorii copilului pentru ca un copil să treacă din brațele părinților în brațele lor.

Este timpul să trecem de la faptul că abuzatorii dobândesc acces la copiii noștri, la a le arăta oamenilor exact cum dobândesc ei acest acces.

[Jimmy Hinton. Copyright © Jimmy Hinton. Tradus și publicat cu permisiune.]

de Cathie Van Domelen

Cathie și Bob Van Domelen

Acesta este un discurs ținut pe 18 septembrie 2005 la Biserica Luterană Sfântul Ioan din Steward, Nebraska.

„Mama Sa păstra toate cuvintele acestea în inima ei.” (Luca 2:51)

Ceea ce vă voi împărtăși „păstrez în inimă” de aproximativ douăzeci de ani. Dar, spre deosebire de lucrurile minunate păstrate în inimă de Maria, binecuvântata mamă a lui Isus, memoria mea a păstrat lucruri dureroase și rușinoase.

Pe 3 aprilie 1985, soțul meu, Bob, a fost arestat pentru molestarea unor copii. Astfel a început pentru el, pentru mine și pentru familiile noastre o călătorie care continuă și astăzi. Cu privire la zilele de început ale călătoriei noastre, oamenii mă întreabă: „Cum ai rezistat?” Răspunsul meu este de obicei: „Pur și simplu.” Dar acum sunt nevoită să vă destăinuiesc despre straturile de protecție și de tărie care Dumnezeu a îngăduit să existe în mine, ca să fiu pregătită pentru acea zi din 1985.

La baza tăriei și protecției mele s-a aflat o bază solidă a valorilor creștine, care mi-au fost insuflate de la naștere. Tatăl meu a fost un om de onoare, care s-a străduit să facă cel mai bun lucru care se aștepta de la el sau pe care îl putea face în viață și să fie cât putea el de bun. Mama mea era un izvor de înțelepciune populară moștenită, sunt sigură, de la mama ei și de la strămoșii ei etc. Cunoașteți genul acesta de aforisme ale mamelor: „Fiecare nor are o țesătură de argint”, „Nimic nu se întâmplă fără să iasă și ceva bun”, și cel care m-a purtat prin acele zile întunecate și prin multe zile dinainte și după ele: „Domnul nu-ți dă niciodată o cruce mai mare decât umerii pe care ți-i dă ca să o porți.”

Această ultimă zicală, am descoperit cu câțiva ani în urmă, are o bază biblică, care sunt sigură că a fost înregistrată de generațiile de mame. Pavel a fost cel care a zis, în Întâia Epistolă către Corinteni: „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” (1 Corinteni 10:13)

Și așa, pur și simplu, am rezistat. Făcusem un jurământ să iubesc, să onorez și să respect… la bine, la rău etc. Iar aceasta era parte chiar a ființei mele – onorarea jurămintelor.

Și, bineînțeles, răspunsurile din rubrica de sfaturi Dragă Abby a lui Ann Landers stăruiau în colțișoarele minții mele, împreună cu întrebarea: „Sunt mai bine cu el sau fără el?” Cu alte cuvinte, ce beneficiu aș fi avut eu sau Bob din divorț? Și ce rău ar fi fost pentru mine sau pentru el dacă am fi divorțat?

De asemenea, eram și încă sunt mamă. Cum ar fi fost mai bine pentru cei trei copii ai noștri, pe atunci minori? Ce scenariu avea să îi rănească? Din ce scenariu ar fi beneficiat sau ce scenariu le-ar fi făcut mai puțin rău? În sfârșit, a trebuit să mă întreb, cu privire la Bob: „Este un om care merită să rămân lângă el? Are calitățile necesare pentru restaurare? Este ceva în el care vrem să rămână în viețile noastre?” Cu alte cuvinte: „Este un om bun care a făcut niște lucruri cu adevărat îngrozitoare?” Răspunsul meu la toate aceste întrebări a fost „da”.

În cele din urmă, am acceptat că Dumnezeu îl iertase pe Bob. Iar dacă Dumnezeu îl iertase, cine eram eu să fac altfel? Nu ne rugăm noi zilnic cum ne-a învățat Isus: „Și ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”? (Matei 6:12) Iar Isus, un bun iudeu al vremii Sale, a cunoscut Înțelepciunea lui Sirah (Ecclesiasticul) 28:2: „Iartă nedreptatea aproapelui tău şi, atunci când te vei ruga tu, ţi se vor ierta păcatele.” Știu că păcatele lui Bob erau din cele mai grave și dincolo de ce mi-aș fi putut imagina vreodată sau aș fi putut face vreodată. Dar știam (și știu), de asemenea, că orice păcat, inclusiv al meu, este întristător pentru Dumnezeu, Tatăl nostru. Și orice păcat înseamnă să Îi întoarcem spatele Lui și dragostei Lui infinite.

Așa că, pur și simplu, am rezistat. Aveam responsabilitate pentru copiii noștri, ca și pentru soțul meu. Cu ce ar beneficiat vreunul din noi dacă aș fi întors spatele și aș fi fugit? Deci am rămas. Nu am cochetat cu nicio altă opțiune. Și am încredințat totul în mâinile lui Dumnezeu.

Când fiica noastră, al treilea copil al nostru, s-a născut, m-am simțit copleșită, așa că m-am sprijinit pe Dumnezeu. Cu toată puterea, am pledat înaintea Lui, am strigat la El destul de mult, I-am cerut să mă ajute. Și a făcut-o. Deci unsprezece ani mai târziu, când am fost aruncată în prăpastie de acțiunile soțului meu, am știut exact unde să mă duc. Fără strigăte de data aceasta, doar cu rugăciuni și fiind în acord cu voia Lui.

Citind Psalmii în primele zile după arestarea lui Bob, am dat de cel la care am revenit în mod regulat, în special la anumite versete: „Arată-mi calea pe care trebuie să umblu, căci la Tine îmi înalţ sufletul. Învaţă-mă să fac voia Ta, căci Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă călăuzească pe calea cea dreaptă! Pentru Numele Tău, Doamne, înviorează-mă; în dreptatea Ta, scoate-mi sufletul din necaz!” (Psalmul 143:8, 10-11)

Învățam că, pentru a-mi susține familia, trebuia să mă întorc înspre El, pentru ca El să mă poată remodela după chipul Său, să mă facă și mai mult copilul Său.

Când am adus copiii acasă de la secția de poliție în seara zilei de 5 aprilie 1985, am rămas în picioare în bucătăria casei noastre, sprijinindu-mă cu spatele de chiuvetă, cu fața către ei, și le-am spus că tatăl lor făcuse niște lucruri rele și că va trebui să plătească pentru ele. Le-am spus, de asemenea, că ei și cu mine nu făcusem nimic greșit. Noi eram fără vină, nevinovați de orice delict pe care îl comisese el. Mai mult, oricui încerca să ne acuze, trebuia să îi spunem asta fără nicio ezitare.

Isus știa că păcatele părinților nu se așază peste copii. Legile mozaice ale dreptății, arătate în Deuteronom și repetate în Împărați și Cronici, ne amintesc: „Părinții și copiii să nu plătească unii pentru păcatele celorlalți.” „Fiecare să fie omorât pentru păcatul lui.” (Deuteronom 24:16)

În săptămânile și lunile care aveau să urmeze ne-am continuat viețile, încercând să rămânem în afara atenției publice. Copiii, pe atunci în clasele a cincea, a șaptea și a noua, și-au dat toată silința. Mai multe familii i-au inclus în activitățile și ieșirile lor în oraș, în special pe fiica noastră, care era cea mai mică și înțelegea cel mai puțin ce se întâmpla. Băieții au distribuit ziare ca de obicei și au mers la biserică împreună cu mine. Lui Bob îi era prea rușine să frecventeze slujbele la biserica din cartierul nostru, deci el și cu mine am mers la slujbe într-un oraș din apropiere. Uneori copiii ni se alăturau, dar de obicei nu o făceau. Oamenii din cealaltă biserică erau prietenoși și ne acceptau, dar, bineînțeles, nu știau.

În cei douăzeci de ani de la arestarea și întemnițarea lui Bob am încercat să revenim ca membri activi în biserica din cartierul nostru, dar de mai multe ori am fost respinși categoric. Dar nu încetăm să mergem la liturghie acolo. Știm că comunitatea este importantă – unde sunt adunați doi sau mai mulți, va fi și El. Știm că Dumnezeu este acolo pentru noi și simțim nevoia de a da mărturie despre lucrarea Lui în viețile noastre, rămânând în comunitatea bisericii unde ne-am căsătorit și unde au fost botezați și confirmați copiii noștri, și unde s-au căsătorit fiica și ginerele nostru. Ne străduim să fim cu Dumnezeu oriunde ne aflăm, oriunde este El, indiferent de acceptarea altora. Trebuie să ne sprijinim numai pe El. Poate că nu sună ca fiind ușor, dar sincer, nu este atât de greu când este singura opțiune viabilă!

Astăzi soțul meu este un om foarte evlavios. Cei care l-ar vedea numai ca omul care era acum douăzeci de ani, care l-ar menține în închisoarea în care s-a aflat cu cincisprezece ani în urmă, îi tăgăduiesc iertarea disponibilă pentru noi toți, cei care Îl acceptăm pe Isus ca Mântuitor și care ne străduim zilnic să umblăm pe calea Lui. De asemenea, Îi tăgăduiesc lui Dumnezeu alegerea iubitoare de a ierta.

[Cathie Van Domelen, A Wife’s Perspective. Copyright © 2005 Broken Yoke Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Pentru mărturia lui Bob Van Domelen, soțul lui Cathie, clic pe Întuneric, acum lumină.

de Bob Van Domelen

Bob Van Domelen

„Dimpotrivă, când zic celui rău: Vei muri! – dacă se întoarce de la păcatul lui şi face ce este bine şi plăcut, dacă dă înapoi zălogul, întoarce ce a răpit, urmează învăţăturile care dau viaţa şi nu săvârşeşte nicio nelegiuire, va trăi negreşit şi nu va muri. Toate păcatele pe care le-a săvârşit se vor uita; a făcut ce este bine şi plăcut şi va trăi negreşit!” (Ezechiel 33:14-16)

Crescentville este un oraș destul de mic pentru ca oamenii să se cunoască unul pe celălalt, dar destul de mare ca să susțină câteva afaceri de succes. Există o străduță principală cu o varietate de magazine, un parc plăcut lângă centrul orașului și o biserică vizavi de parc, în piața orașului.

Pe pajiștea din fața bisericii este un panou mare de informații. Panoul nu pare a fi de origine omenească și, în mare parte spre disperarea celor care frecventează biserica, informațiile afișate se reînnoiesc în dimineața fiecărei zile de luni. Nu este un panou obișnuit, cu simple anunțuri despre activitățile bisericii. Este un panou care enumeră diferitele păcate, pe categorii. Anxietatea membrilor izvorăște din faptul că aproape toată lumea, la un moment sau altul, și-a văzut numele pe panou, la o categorie specifică de păcat.

Există o singură modalitate prin care oamenilor li se poate lua numele de pe panou. Ei trebuie să găsească pe cineva din biserică, dornic să îi susțină și să se roage pentru ei. Evident, aceasta înseamnă că cineva anume mărturisește altcuiva că panoul spune adevărul și că are nevoie de ajutor pentru a rupe legăturile unui păcat specific.

De rușine, unii încearcă să ignore panoul, dar numai câțiva au rezistat mai mult de câteva săptămâni în acest gen de negare. Mai devreme sau mai târziu, prietenii din biserică îi abordează și îi întreabă de ce nu sunt dornici să primească ajutor. Puținii care sunt prea încăpățânați și se împotrivesc confruntării finale, părăsesc în liniște biserica.

Aceasta este o poveste. Dacă Crescentville există, mă îndoiesc că are un panou de informații al bisericii de genul celui descris mai sus, dar aș prefera ca un asemenea panou chiar să existe. Într-un asemenea loc ideal, oamenii din biserică au învățat cum să recunoască faptul că ei păcătuiesc, prietenii lor păcătuiesc, iar dacă vor ajutor pentru a părăsi un anumit păcat, există întotdeauna cineva dornic să îi ajute.

Totuși, vreau să mă întorc puțin la această poveste și vă cer puțină îngăduință pentru a continua. Vreau să plasez un delincvent sexual (Mike) în acest orășel – un bărbat care a petrecut timp în închisoare pentru delictele sale, iar acum încearcă să o ia de la început. Mike a folosit timpul din închisoare încercând să înțeleagă de ce a făcut lucrurile pe care le-a făcut. Un program de tratament acreditat pentru delincvenții sexuali l-a ajutat să înțeleagă anumite aspecte; numeroasele activități de la capelă pe care le-a frecventat au avut grijă de restul. Soția lui Mike a divorțat de el și a dus copiii în cealaltă parte a țării. Camera lui de deasupra garajului unei case vechi de la marginea orașului a fost tot ce a putut găsi, dar a corespuns scopurilor sale. Cel mai important pentru Mike a fost să găsească o familie a bisericii, deci atunci când un prieten i-a spus despre mica și neobișnuita biserică din Crescentville, s-a dus acolo.

A fost oarecum o surpriză pentru Mike să vadă panoul cu informații pe pajiștea din față. A fost o surpriză și mai mare pentru el să își vadă numele trecut, singurul nume din coloana cu denumirea „Molestarea copilului”.

Intrând în biserică, a văzut capete întorcându-se spre el, iar apoi întorcându-se repede înapoi, discuții secrete având loc de fiecare parte a naosului. Simțind că i se aprind obrajii, s-a lăsat să alunece în singurul loc disponibil de la sfârșitul rândului de bănci.

Chiar înainte de sfârșitul slujbei, un mic grup de oameni ale căror nume erau pe panou s-au ridicat și au cerut parteneri de rugăciune. Mike s-a ridicat printre ei, cu capul plecat, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul. Unul câte unul, alții și-au părăsit locurile, s-au apropiat de câte un om și au început să se roage cu el. Nu a trecut mult până ce Mike a rămas singur, întrebându-se de ce a crezut vreodată că acea biserică va fi în stare să-l ajute. S-a gândit să se așeze. S-a gândit să plece. Înainte de a putea face vreuna din ele, a devenit conștient că cineva stătea în picioare lângă el.

Ea avea cel puțin optzeci de ani și o față plină de riduri, formate atât în vremuri bune, cât și în vremuri rele. S-a uitat la el și a spus: „Numele meu este Alice. Când eram fetiță, un vecin m-a molestat. Am vrut să putrezească în iad. Am vrut să-l ucid. Mi-a luat fericirea și am vrut să-l urăsc cât aveam să trăiesc. Când a fost arestat, am aflat că nu eram singura lui victimă. În investigația care a urmat am aflat, de asemenea, că în alt stat omorâse o fetiță care amenințase că va spune despre el. Judecătorul l-a condamnat la închisoare pe viață, fără posibilitate de eliberare condiționată. Părinții ei au vrut să fie executat.”

A făcut o pauză de un moment, înainte de a adăuga încet: „Și așa am vrut și eu. Acum sunt o femeie bătrână și am decis că tristețea mea nu se poate sfârși dacă nu vreau eu să ia sfârșit. Astăzi, când ți-am văzut numele și păcatul pe panoul de informații, am știut că Dumnezeu îmi spunea să încetez să urăsc. Și iată-te aici. Și iată-mă stând lângă tine. Cine are fi crezut că un asemenea lucru va fi vreodată posibil?”

În acel moment, Mike a simțit că i se înmoaie genunchii, un val de emoție profundă străbătându-l când ea l-a invitat să se așeze lângă ea. „De ce să nu începem cu o rugăciune?”

[Bob Van Domelen, The Bulletin Board. Copyright © 2004 Broken Yoke Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Nu există o listă unică de enumerări care ar putea demasca automat și precis un potențial abuzator sexual de copii sau o potențială victimă, dar există lucruri care ar trebui luate în considerare. Enumerările de mai jos nu sunt aranjate în ordinea priorității.

Posibile victime

• Un copil care alege în mod constant să petreacă timp cu un anumit adult, în defavoarea timpului petrecut cu alți copii.
• Un copil care este frecvent singur, rezervat și/sau antisocial.
• Un copil care experimentează o scădere rapidă a rezultatelor școlare sau care etalează o lipsă semnificativă de interes față de ceea ce înainte a constituit o experiență pozitivă.
• Un copil ai cărui părinți petrec puțin timp cu el sau nu petrec deloc timp cu el.
• Un copil care se implică în etalarea unui comportament nepotrivit sau a unui limbaj nepotrivit – în special dacă acesta este dincolo de răspunsurile normale așteptate de la un copil de vârsta sa.
• Un copil care vorbește despre sinucidere.
• Un copil care se automutilează.

Posibili abuzatori sexuali al copilului

• Un adult care în mod constant caută compania unor anumiți copii, în defavoarea timpului petrecut cu cei de vârsta sa (o oglindă a copilului care alege un adult în defavoarea activității cu copiii de aceeași vârstă).
• Un adult care nu are granițe potrivite când vorbește cu copiii – vorbește cu ei ca și cum ar fi adulți.
• Un adult care este nesigur de sine printre adulți – dificil de recunoscut, de obicei există un sentiment de distanțare când se află în prezența altor adulți.
• Un adult care răsplătește frecvent un copil cu lucruri pe care copilul poate că altminteri nu le-ar avea.
• Un adult care pare atașat emoțional de un copil, fără un motiv pentru un asemenea atașament.

Măsuri preventive pentru părinți

• Comunicați cu copiii voștri și făceți-le cunoscut că pot să vă povestească orice.
• Evitați judecata aspră când vă povestesc ceva.
• Recunoașteți venerarea normală a „eroului” pe care o au copiii față de profesori, antrenori, pastori sau preoți etc. Adesea faptul că un copil vorbește cu cineva anume nu este un semn că se întâmplă ceva neobișnuit. Dar un copil sănătos emoțional va avea relații bune cu copiii de aceeași vârstă.
• Implicați-vă în viața copilului vostru fără să-i controlați fiecare mișcare, fiecare activitate.
• Fiți modele bune de dragoste sănătoasă pentru copiii voștri – arătați-le în special dragostea și respectul pe care un bărbat le are pentru soția lui. Orice altceva va fi văzut clar de copil ca nesănătos și prin urmare de nedorit.
• Nimic nu este mai important pentru un copil decât să fie iubit. Dacă adevărata dragoste este disponibilă acasă, este puțin probabil ca el să prefere o formă distorsionată de dragoste.
• Recunoașteți dezvoltarea sexuală umană normală. Sexul ca secret de ascuns nu face decât să mărească dorința copilului de a afla cu orice preț.

[Red Flags: Protecting Our Children. Copyright © Broken Yoke Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]