Dumnezeu vrea ca bărbaţii şi femeile implicaţi în homosexualitate sau care simt atracţii faţă de persoanele de acelaşi sex să facă parte din familia Lui, să fie membri ai Împărăţiei Lui.

Apostolul Ioan a scris: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi.” (Ioan 1:14) Aceste câteva cuvinte exprimă puterea, măreţia, dragostea şi harul Dumnezeului Celui atotputernic. Marele Creator a coborât la nivelul Omului pentru a simţi oboseala (Ioan 4:6), nevoia de somn (Matei 8:4), hrană (Matei 4:2 şi 21:18) şi apă (Ioan 19:28). Mai important, El a venit la nivelul nostru ca să simtă atracţia înşelătoare a ispitei şi totuşi să-i reziste – „Şi, prin faptul că El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.” (Evrei 2:18)

Ce înseamnă întruparea pentru bărbaţii şi femeile implicaţi în homosexualitate sau care simt atracţii faţă de persoanele de acelaşi sex? Dumnezeu este întotdeauna Cel care iniţiază căutarea şi salvarea. Dumnezeu a părăsit splendoarea cerului pentru mirosul greu al unui grajd. Şi-a dat tronul pentru o iesle rece. Creatorul omnipotent a devenit un bebeluş neajutorat, care a trebuit să depindă total de o mamă biologică şi de un tată adoptiv. A făcut acestea ca să poată găsi bărbaţi şi femei implicaţi în homosexualitate.

Dumnezeu nu aşteaptă să-ţi cureţi viaţa înainte de a te întâlni în nevoia ta. Isus a ilustrat aceasta frumos în pilda fiului risipitor. După ce fiul risipitor şi-a risipit moştenirea pe materialism (inclusiv imoralitate), se întoarce la tatăl lui. Singurul loc în Sfânta Scriptură unde Dumnezeu este zugrăvit ca fiind grăbit se află în Luca 15:20. Tatăl, care Îl reprezintă pe Dumnezeu, aleargă la fiu! Geneza, de asemenea, relatează că, după păcatul lui Adam şi al Evei în Grădina Edenului şi pe când se ascundeau de Dumnezeu, Dumnezeu a iniţiat căutarea lor. Citim în Geneza 3:9: „Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: «Unde eşti?»” Dumnezeu nu aşteaptă ca mai întâi să-ţi cureţi viaţa.

Dumnezeu nu trece cu vederea greşelile sau luptele noastre cu sexualitatea; mai degrabă priveşte dincolo de ele, ştiind că cea mai profundă nevoie a noastră este o relaţie vitală cu El. De asemenea, El ştie că „despărţiţi de El nu putem face nimic”. (Ioan 15:5) Când Duhul Sfânt începe să locuiască în viaţa ta, la fel ca în viaţa oricui altcuiva, te transformă şi îţi dă puterea să trăieşti în acord cu Cuvântul Său.

[God wants you in His Family. Copyright © Exodus Global Alliance. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Katie Yee

Misiunea urbană nu este numai pentru tineri de douăzeci de ani cu codiţe africane – ci şi pentru bunici şi secretare de biserică!

Jean Ann (stânga) and Jeri nu arată că niște lucrătoare „tipice” de misiune urbană.

Jeri Oleksy şi Jean Ann Wieczorek sunt tipicele „doamne de la biserică”, ale căror inimi generoase şi muncă neobosită reprezintă coloana vertebrală a întregii naţiuni. Duminica pot fi găsite făcând cafea pentru ora de părtăşie. În timpul săptămânii pot fi găsite conducând diferite misiuni pentru femei. În fiecare zi Jeri poate fi găsită la biroul bisericii, unde este secretară.

Şi o, da, o dată pe lună pot fi găsite la Emmaus, pregătind cina pentru bărbaţii prostituaţi.

Bărbaţii noştri le numesc pe Jean Ann şi pe Jerri „doamnele de la biserică” şi întreabă mult despre ele. „Când se întorc doamnele de la biserică?”

De când au început la Emmaus, Jeri şi Jean Ann au învăţat să gătească (şi încă perfect) o varietate de feluri de mâncare culturale precum napi, care le plac bărbaţilor noştri. (În special fiindcă bărbaţii noştri nu ezită să ofere numeroase şi adesea elaborate indicii pentru gătit!)

Recent, un membru al personalului nostru s-a aşezat alături de Jeri şi Jean Ann. În cuvintele lor, este uşor să percepi pasiunea pe care o au pentru Emmaus – felul de pasiune pe care o preţuim la toţi voluntarii şi suporterii noştri.

Iată povestea modului în care au devenit ele doamnele de la biserică pentru bărbaţii noştri…

Jean Ann: „Am fost la acel loc de recreere pentru femei. Vorbitoarea m-a afectat cu adevărat. A vorbit despre oamenii care chiar au nevoie de ajutor în afara Bisericii. O prietenă de la KT [membră a personalului KT], care era la locul de recreere, mi-a sugerat să mă interesez de Emmaus şi a sugerat gătitul ca mod de a ajuta. M-am gândit: «Pot să fac asta! Pot să şi vorbesc!»”

Aşa că Jean Ann a luat-o pe prietena ei Jeri şi au venit la un training pentru voluntarii Emmaus.

Jeri: „Eram foarte intimidate la gândul că vom interacţiona cu bărbaţii. Ne gândeam: «Ce le-am putea noi oferi?» Ce ne-a surprins a fost cât de repede ne-au fost risipite temerile. Voluntariatul la Emmaus este printre cele mai importante lucruri pe care le fac într-o lună. Îmi spun: «Mă duc să-i văd pe băieţii mei!» Unde altundeva poţi găti pentru cină şi să te aplaude?! Le servesc cina şi îi întreb cum şi-au petrecut ziua. Au tot mai multă încredere în noi.

Uit că sunt prostituaţi. Îmi pasă de ei. Este dureros să mă gândesc la ei dormind pe străzi. Asta m-a făcut conştientă de oamenii care adesea nu au un chip pentru cei din Biserică. Îmi place, de asemenea, că misiunea este ecumenică… Trupul lui Cristos lucrând împreună.”

Jean Ann: „Am doi fii şi, dacă nu ar fi fost îndurarea lui Dumnezeu, şi-ar fi luat lumea în cap. [Jean Ann chicoteşte puţin.] Fiii mei ar fi putut fi aceşti bărbaţi, dacă circumstanţele ar fi fost diferite. Lucrurile ar fi putut fi diferite pentru ei.”

Jeri: „Am învăţat că oamenii sunt oameni. Îi încurajez pe aceşti bărbaţi. Este ceva specific unei mame. Şi Doamne, cum mai răspund ei la asta!”

Jean Ann: „Toţi au nevoie de o mamă care să se îngrijească de ei.”

Jean Ann şi Jeri sunt o dovadă că voluntarii Emmaus nu se potrivesc unui tipar. Dumnezeu va folosi talentele voastre speciale – fie că este vorba de gătit, făcut curăţenie, ascultat, încurajat, orice altceva – ca să vă ajute să vă potriviţi aici. Iar apoi, ca Trup al lui Cristos, vom sluji şi vom iubi.

[Katie Yee, “Mom-ing” Hustlers: The Church Ladies. Extras din newsletter-ul Distant Country, noiembrie 2006. Copyright © 2006 Emmaus Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Chris McGarvey

Samuel (stânga) cu Chris

Ca mulţi dependenţi de droguri, Samuel a trebuit să ajungă în nivelul cel mai de jos, înainte să realizeze că acţiunile lui îl distrugeau. Totuşi, cel mai de jos nivel la Samuel a fost literalmente jos – ca atunci când te loveşti de trotuar după o cădere.

„Am avut partea mea de năravuri rele. Odată, un tip şi cu mine ne aflam în casa lui drogându-ne, iar el a avut o experienţă rea din cauza drogului. Şi tipul m-a lovit în cap cu o ţeavă şi m-a aruncat pe fereastră de la etajul patru.” Samuel a ajuns la nivelul cel mai de jos. Cu un braţ rupt ca dovadă.

Samuel şi-a petrecut jumătate din viaţă pe străzi. A crescut fără să vadă nici măcar o fotografie cu tatăl său. La şaisprezece ani, hoinărea prin adăposturi pentru oamenii fără locuinţă, singur şi temător, printre bărbaţi destul de în vârstă ca să-i fie taţi. Cam tot pe atunci, cel mai bun prieten al lui a fost împuşcat de patru ori şi lăsat să moară lângă statuia lui George Washington pe Strada 51. Samuel s-a apucat să bea lichior tare şi cocaină crack pentru a face faţă durerii, acesta fiind modul în care „taţii lui de pe stradă” îl creşteau. La scurt timp după aceea a devenit prostituat, pentru a-şi susţine obiceiul.

Emmaus a fost prezent pentru Samuel, când a apărut după căderea lui de la fereastra de la etajul patru. A apărut gol şi sângerând, şi zdrobit. „Atunci am venit aici la Emmaus, iar ei m-au ajutat, au chemat ambulanţa. Asta m-a făcut, pur şi simplu, să realizez că prostituaţia pe stradă… era timpul să ies din ea.”

Dar chiar şi nivelul cel mai de jos poate să aibă trape de vizitare, iar adicţia lui era atât de puternică încât, peste câteva zile, Samuel se afla din nou pe străzi prostituându-se, cu un braţ înfăşurat într-un aparat gipsat. Lucrurile doar s-au înrăutăţit. „Atunci am fost iniţiat în heroină, iar aceea a fost cea mai mare decădere a mea. M-a făcut să mă prăbuşesc precum o piatră scufundându-se în apă.”

Închisoare, supradoze, prostituţie – după orice indicator uman, Samuel se îndrepta împleticindu-se către un sfârşit lipsit de speranţă. Dar atunci Dumnezeu l-a adus înapoi la Emmaus.

Zâmbetul zugrăvit pe faţa lui Samuel zilele acestea spune o poveste complet diferită – iar eu mă minunez de curajul lui, de munca lui din greu şi de perseverenţa lui.

L-am văzut pe Samuel primind un apartament, după ce timp de şaisprezece ani nu a avut nici măcar o dată un loc al său. L-am văzut mergând la instruiri pentru slujbe şi căutând de lucru, luptându-se cu cazierul lui şi cu lipsuri intimidante în CV. Nu pot doar să mă uit la el când trece pe la Centrul Misiunii, fiindcă mă atrage într-o discuţie despre ultimul pasaj din Scriptură pe care l-a citit, totul în timp ce îşi calcă pantalonii şi îmi cere să-i dau o sacoşă cu fermoar pentru îmbrăcămintea lui proaspăt călcată. Aproape te scoate din minţi să ţii pasul cu activitatea lui plină de agitaţie.

Samuel are vise mari acum, vise care arată cum parteneriatul vostru cu Emmaus trece dincolo de o viaţă schimbată. Pentru că l-aţi ajutat, Samuel plănuieşte acum să ajute pe alţii.

„Mi-ar plăcea să împărtăşesc nişte versete cu alţi tipi de pe stradă şi să le spun că Dumnezeu nu lasă ca păcatul să-i distrugă dincolo de orice speranţă, că Dumnezeu îi iubeşte şi că Dumnezeu le poate schimba vieţile. Mi-ar plăcea ca ei să vadă puterea transformatoare a lui Dumnezeu în viaţa mea şi efectiv să privească şi să gândească: «Ei bine, Dumnezeu i-a transformat într-adevăr viaţa. Ştiu ce făcea tipul ăsta pe străzi.» Emmaus m-a ajutat să vin în acest loc al înţelegerii şi sunt atât de recunoscător.”

[Cris McGarvey, Naked, Bleeding. Broken: Samuel’s Transformation. Extras din newsletter-ul Distant Country, august 2006. Copyright © 2006 Emmaus Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune. Chris a absolvit în 2005 Hope College (Holland, Michigan) şi este voluntar cu normă întreagă la Emmaus, prin programul romano-catolic augustinian din Chicago. Este creştin ortodox şi frecventează biserica din parohia Cristos Mântuitorul din Chicago.]

de Douglas Van Ramshorst

Când fac misiune pe teren, când vorbesc cu bărbaţii pe care îi întâlnim pe străzi, am grijă să nu-L aduc pe Dumnezeu în discuţie.

Dar am descoperit că, dacă reuşim să pătrundem dincolo de suprafaţă chiar şi numai pentru câteva clipe, Îl vor aduce ei pe Dumnezeu în discuţie, dându-mi un prilej nesolicitat şi asigurându-mă că le slujesc lor, nu… pentru ei.

Cinci nopţi pe săptămână, uneori până la ora patru dimineaţa, o mică armată de voluntari vigilenţi şi cu mine mergem pe străzi, în parcuri şi baruri în căutarea clienţilor noştri şi a potenţialilor noştri clienţi.

Lăsându-i să-şi spună ei primii povestea, aflu unde se află în prezent. În mod ideal, aş încheia conversaţia cu o invitaţie la Centrul Misiunii noastre, iar ei ar veni în ziua următoare.

Dar nu trăim într-o lume ideală.

În felul acesta, Emmaus este prezent pe străzi pentru a fi o lumină consecventă în locurile unde întunericul domneşte deplin. Datorită sprijinului vostru, le putem oferi bărbaţilor de pe străzi o ceaşcă de cafea fierbinte, mâncare pentru a le umple stomacul şi invitaţia de a păşi alături de noi pe drumul care duce la vindecare.

[Douglas Van Ramshorst, Hearing Their Stories. Extras din newsletter-ul Distant Country, august 2006. Copyright © 2006 Emmaus Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune. Doug cântă într-o formaţie punk numită Dreadnok Ripper, cea mai înfocată admiratoare a lui fiind soţia lui, Mary. Este licenţiat al Colegiului Creştin Lincoln şi frecventează Biserica Anglicană Sfântul Pavel din cartierul Rogers Park din Chicago.]

de Al Tauber

Părea cam prostesc să stau în picioare cu o pungă cu prăjiturele la un colţ de stradă la ora unu dimineaţa, dar de fapt cui nu-i plac prăjiturelele?

Nu lui James, care ne-a prins la momentul potrivit ca să câştige şi o ceaşcă de cafea, pe care o luasem pentru Deon, care plecase înainte să ne întoarcem.

James nu se afla de mult pe străzi când l-am întâlnit în noaptea aceea. Tocmai i se dăduse drumul din spitalul V.A., unde suferise o operaţie la genunchi, o urmare gravă a celor două perioade petrecute în Forţele Speciale în timpul Războiului din Golf. După Armată, învăţase cum să-şi aline durerea fizică considerabilă cu droguri şi alcool, pentru care plătea prostituându-se. Îşi alina, de asemenea, durerea psihică, luptându-se atât cu o tulburare de stres posttraumatic, cât şi cu depresie. Dar recentele săptămâni ale lui James la V.A. întrerupseseră momentan ciclul, iar în noaptea aceea se afla la o intersecţie de drumuri.

Nu pare că am făcut mult. Am povestit despre viaţa lui, despre Emmaus, despre încotro se îndreptau cei mai mulţi dintre bărbaţii noştri în noaptea aceea. Dar cel mai mult am împărtăşit poveşti, în timp ce ne sorbeam cafeaua şi mâncam prea multe prăjiturele. Fiindcă era o noapte liniştită, rece, am petrecut cea mai bună parte din ea vorbind cu James.

Dar, un an mai târziu, iată ce îşi aminteşte James despre noaptea aceea: „Acea ceaşcă de cafea şi prăjiturelele făcute în casă m-au dus acasă, ştiţi? Şi eram ca şi cum… «Ei nici măcar nu mă cunosc şi au făcut asta pentru mine.» Era rece în noaptea aceea, iar voi, oameni buni, aţi stat acolo şi aţi vorbit cu mine. Am ştiut că îi păsa cuiva. Asta mi-a deschis ochii şi am început să vin aici.”

„Aici” înseamnă Centrul Misiunii, unde James a venit în ziua următoare şi a întâlnit şi mai mulţi oameni cărora le pasă. Ei l-au condus la Cristos. L-au ajutat când s-a decis să meargă la centrul de reabilitare din droguri, ceea ce l-a condus la înţelegerea rădăcinilor bolii lui mintale. James are înainte un drum lung şi dificil de străbătut, dar astăzi păşeşte pe el plin de speranţă.

Fred Rogers (da, acel domn Rogers) [personalitate americană de televiziune, n. trad.] a fost întrebat de ce oamenilor le este adesea atât de teamă să le întindă o mână de ajutor celor diferiţi de ei înşişi. „Poate gândim că nu vom găsi o altă fiinţă omenească înăuntrul acelei persoane”, a replicat el. „Poate că gândim: «Există oameni în lumea asta cu care nu pot nici măcar comunica, aşa că o să renunţ chiar înainte de a încerca măcar.» Şi cât de trist este să gândim că vom renunţa la o altă fiinţă care este exact ca noi!”

Ca suporter al Emmaus, eşti unul dintre cei cărora le pasă. Acorzi importanţă sprijinirii celor dornici să facă un pas înainte şi să le aducă lumina Evangheliei celor care par atât de „diferiţi”.

Un refren obişnuit, pe care îl aud când călătoresc interpretând prezentarea noastră Poveşti de pe străzi, este: „Ce faceţi cu aceşti bărbaţi este minunat, dar eu nu aş putea-o face niciodată.” Cred că înţeleg – mare parte din lucrarea noastră la Emmaus este dificilă. Dar ceea ce am făcut noi în acea noapte cu James a fost uşor. Eu am copt prăjiturele, am stat treji până târziu şi am vorbit cu un străin până nu a mai fost străin. Apoi l-am invitat să vină acasă.

[Al Tauber, Walking Beside Strangers: How You Help Change Lives. Extras din newsletter-ul Distant Country, august 2006. Copyright Emmaus Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune. Împreună cu soţia lui, Andi, Al interpretează Poveşti de pe străzi. El este un menonit vegetarian, pacifist, iubitor de hockey, chitarist, cântăreţ şi compozitor, care îşi adoră pisica şi se plictiseşte când i se tot spune că arată ca Isus. Familia Tauber frecventează Biserica Apa Vie, o adunare menonită din cartierul Rogers Park din Chicago.]

Brian s-a născut ca fiu al unei fete de şaisprezece ani, prinsă în droguri şi prostituţie. Mama lui locuia în rău-famatul proiect de locuinţe Cabrini Green din Chicago. A făcut tot ce a putut ca să-l crească pe micuţul ei fiu, dar a fost copleşită de responsabilităţile situaţiei de a fi mamă; şi adesea era euforică din cauza drogurilor. Când Brian avea opt ani, l-a abandonat la un restaurant KFC.

Din acel moment, Brian a crescut ca minor în grija statului, dar de fapt a fost crescut de străzi. La vârsta de unsprezece ani vindea droguri şi făcea sex în grup. A început să se prostitueze câţiva ani mai târziu. Faptul că intra şi ieşea din centrele de detenţie juvenilă nu i-a schimbat comportamentul. Era alimentat de mânia şi durerea pe care le simţea faţă de mama care îl abandonase.

Personalul Emmaus cu Brian

În 1993, la vârsta de şaptesprezece ani, Brian a întâlnit pe stradă câţiva slujitori de la Emmaus. A vorbit cu ei şi apoi a plecat. Câteva nopţi mai târziu a fost împuşcat de două ori în cap, într-un incident legat de o bandă. Gloanţele au rămas în creier, chiar în spatele urechii stângi. Personalul de la spital a fost uimit că trăia; nu mai văzuseră pe nimeni care să supravieţuiască unei asemenea împuşcături. Când s-a trezit la spital, oamenii de la Emmaus erau acolo ca să-i facă o vizită. Nu putea să înţeleagă de ce acei creştini pe care de-abia îi întâlnise şi-ar pierde timpul cu el, dar a fost recunoscător pentru prezenţa lor.

La scurt timp după ce a părăsit spitalul, Brian s-a dus într-o excursie cu cortul cu personalul Emmaus şi cu alţi câţiva bărbaţi de la Emmaus. Experienţa de a se afla în afara oraşului, înconjurat de pacea şi frumuseţea naturii, atât de curând după ce aproape că fusese omorât, l-a afectat profund; a început să simtă încântarea credinţei în Dumnezeu. A început să vină regulat la Emmaus. A intrat şi a ieşit din închisoare de câteva ori în cincisprezece ani, dar nu avea să uite niciodată acea excursie cu cortul şi vocea liniştită, domoală a lui Dumnezeu, pe care o auzise acolo.

În următorii cincisprezece ani, Brian a continuat să simtă dragostea lui Dumnezeu. I-a văzut dragostea în prezenţa constantă a personalului şi voluntarilor Emmaus în viaţa lui, în special în numeroasele dăţi când s-a întors la închisoare. A fost un proces lung, greoi, dar în timp a dobândit o înţelegere mai clară a demonilor care îl conduceau şi o încredinţare puternică că trebuia să se lupte cu ei şi să-şi pună viaţa în ordine.

Astăzi Brian încă se luptă, dar povestea lui este tot mai mult una de biruinţă, nu una de înfrângere.

Brian cu pastorul lui

„Dumnezeu lucrează în moduri misterioase”, spune el. „Am ajuns să ştiu că Dumnezeu îi ajută pe oamenii care au nevoie de ajutorul Lui. O ştiu fiindcă mă aflu încă în viaţă. Sunt recunoscător că sunt în viaţă şi că nu mai trebuie să-mi păzesc spatele. Este greu. Este într-adevăr foarte greu.”

Brian locuieşte acum în partea de vest a Illinois: departe de metropolă, dar aproape de familia lui extinsă. Are o slujbă la o fabrică locală şi frecventează biserica în mod regulat. Urmează să iasă din eliberare condiţionată în mai, prima dată când se va afla în afara sistemului de eliberare condiţionată în aproape douăzeci de ani. Este logodit cu o femeie pe care a cunoscut-o în noul său oraş, iar nunta lor este programată pentru luna mai. Are mai multe speranţe pentru viitorul lui decât a avut de mult timp. La fel şi noi.

[Seeds of Hope and Change. Extras din newsletter-ul Distant Country, februarie 2011. Copyright © 2011 Emmaus Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune.]