de Al Tauber

Părea cam prostesc să stau în picioare cu o pungă cu prăjiturele la un colţ de stradă la ora unu dimineaţa, dar de fapt cui nu-i plac prăjiturelele?

Nu lui James, care ne-a prins la momentul potrivit ca să câştige şi o ceaşcă de cafea, pe care o luasem pentru Deon, care plecase înainte să ne întoarcem.

James nu se afla de mult pe străzi când l-am întâlnit în noaptea aceea. Tocmai i se dăduse drumul din spitalul V.A., unde suferise o operaţie la genunchi, o urmare gravă a celor două perioade petrecute în Forţele Speciale în timpul Războiului din Golf. După Armată, învăţase cum să-şi aline durerea fizică considerabilă cu droguri şi alcool, pentru care plătea prostituându-se. Îşi alina, de asemenea, durerea psihică, luptându-se atât cu o tulburare de stres posttraumatic, cât şi cu depresie. Dar recentele săptămâni ale lui James la V.A. întrerupseseră momentan ciclul, iar în noaptea aceea se afla la o intersecţie de drumuri.

Nu pare că am făcut mult. Am povestit despre viaţa lui, despre Emmaus, despre încotro se îndreptau cei mai mulţi dintre bărbaţii noştri în noaptea aceea. Dar cel mai mult am împărtăşit poveşti, în timp ce ne sorbeam cafeaua şi mâncam prea multe prăjiturele. Fiindcă era o noapte liniştită, rece, am petrecut cea mai bună parte din ea vorbind cu James.

Dar, un an mai târziu, iată ce îşi aminteşte James despre noaptea aceea: „Acea ceaşcă de cafea şi prăjiturelele făcute în casă m-au dus acasă, ştiţi? Şi eram ca şi cum… «Ei nici măcar nu mă cunosc şi au făcut asta pentru mine.» Era rece în noaptea aceea, iar voi, oameni buni, aţi stat acolo şi aţi vorbit cu mine. Am ştiut că îi păsa cuiva. Asta mi-a deschis ochii şi am început să vin aici.”

„Aici” înseamnă Centrul Misiunii, unde James a venit în ziua următoare şi a întâlnit şi mai mulţi oameni cărora le pasă. Ei l-au condus la Cristos. L-au ajutat când s-a decis să meargă la centrul de reabilitare din droguri, ceea ce l-a condus la înţelegerea rădăcinilor bolii lui mintale. James are înainte un drum lung şi dificil de străbătut, dar astăzi păşeşte pe el plin de speranţă.

Fred Rogers (da, acel domn Rogers) [personalitate americană de televiziune, n. trad.] a fost întrebat de ce oamenilor le este adesea atât de teamă să le întindă o mână de ajutor celor diferiţi de ei înşişi. „Poate gândim că nu vom găsi o altă fiinţă omenească înăuntrul acelei persoane”, a replicat el. „Poate că gândim: «Există oameni în lumea asta cu care nu pot nici măcar comunica, aşa că o să renunţ chiar înainte de a încerca măcar.» Şi cât de trist este să gândim că vom renunţa la o altă fiinţă care este exact ca noi!”

Ca suporter al Emmaus, eşti unul dintre cei cărora le pasă. Acorzi importanţă sprijinirii celor dornici să facă un pas înainte şi să le aducă lumina Evangheliei celor care par atât de „diferiţi”.

Un refren obişnuit, pe care îl aud când călătoresc interpretând prezentarea noastră Poveşti de pe străzi, este: „Ce faceţi cu aceşti bărbaţi este minunat, dar eu nu aş putea-o face niciodată.” Cred că înţeleg – mare parte din lucrarea noastră la Emmaus este dificilă. Dar ceea ce am făcut noi în acea noapte cu James a fost uşor. Eu am copt prăjiturele, am stat treji până târziu şi am vorbit cu un străin până nu a mai fost străin. Apoi l-am invitat să vină acasă.

[Al Tauber, Walking Beside Strangers: How You Help Change Lives. Extras din newsletter-ul Distant Country, august 2006. Copyright Emmaus Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune. Împreună cu soţia lui, Andi, Al interpretează Poveşti de pe străzi. El este un menonit vegetarian, pacifist, iubitor de hockey, chitarist, cântăreţ şi compozitor, care îşi adoră pisica şi se plictiseşte când i se tot spune că arată ca Isus. Familia Tauber frecventează Biserica Apa Vie, o adunare menonită din cartierul Rogers Park din Chicago.]