de Sydney Johnson

Te rog, nu mă respinge!
Vreau să fiu iubit, acceptat şi special!
Te rog, nu pleca! Am nevoie de tine, mamă! Am nevoie de tine, tată!
Sunt atât de singur şi gol!
Mă simt atât de lipsit de speranţă! Nu pot să fac faţă durerii emoţionale!
Mă urăsc! Vreau să mor!

Ce s-a întâmplat? Ce mi s-a întâmplat? Ce ţi s-a întâmplat? De ce ne-am luptat cu o atracţie atât de intensă faţă de cei de acelaşi sex?

Chiar de la concepţie, avem o uimitoare nevoie de a fi iubiţi şi conectaţi cu mama noastră şi cu tatăl nostru. Legătura crucială pe care o avem cu fiecare părinte începe atunci, iar sufletul nostru micuţ, fragil, sensibil este foarte conştient de lumea noastră, în pântecele mamei şi în afara lui. Sunt dorit şi iubit? Voi fi respins? Se ceartă mama şi tata tot timpul? Mă aflu la adăpost şi în siguranţă?

Putem fi răniţi din pântecele mamei. Tatăl vrea în realitate un fiu şi este atât de dezamăgit aflând că are o fată sau viceversa. Un bebeluş aflat în pântecele mamei poate să primească dezamăgirea tatălui în sufletul său şi să o perceapă ca pe o respingere. O naştere traumatică poate să insufle teamă nou-născutului. El poate să nu se simtă în siguranţă când intră în noua lume pământească.

În afara pântecelui mamei, nevoia copilului de a fi iubit, conectat şi atins devine mai importantă ca oricând. Atingerea este atât de dătătoare de viaţă pentru noi toţi, pentru tot restul vieţii noastre. Acum, când o a doua viaţă începe pentru noi în afara pântecelui mamei, părinţii noştri Îl zugrăvesc pe Isus în comportarea lor faţă de noi. Următorii ani de formare vor determina pentru noi fundamentul modului în care ne vedem pe noi înşine. Sentimentul nostru de apartenenţă se va dezvolta, iar părinţii joacă un rol important în creşterea noastră emoţională. Părinţii nu sunt perfecţi şi nu ne pot da ceva ce ei înşişi nu au. Dacă se luptă cu ura de sine, atunci stima noastră de sine va fi vătămată. Biblia afirmă în Proverbe 18:21: „Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii.” Modul în care părinţii vorbesc cu bebeluşii şi cu copiii lor, va rosti viaţă sau moarte asupra lor. Ne vedem aşa cum ne văd părinţii. Când creştem, începem să-i oglindim pe părinţii noştri. Dacă nu sunt modele bune de urmat pentru noi, vom fi pierduţi.

Deci ce s-a întâmplat? Legătura dintre părinţii mei era extrem de fracturată. Parte din vătămarea mea s-a datorat zdrobirii lor şi parte din ea s-a datorat circumstanţelor dramatice din familia noastră. Din cauza lipsei de legătură, când eram copilaş am început să fac jurăminte, iar încrederea mea era împărţită între părinţii mei. Deoarece pe atunci eram atât de mic, am folosit această modalitate de a supravieţui, neştiind cum avea să mă afecteze. Am făcut ceea ce era nevoie pentru a supravieţui durerii. Când m-am făcut mai mare, am devenit supărat, confuz şi am nutrit neiertare. Neiertarea mi-a afectat toate relaţiile. Ea a fost un cancer pentru mintea, duhul şi sufletul meu.

Eram atât de atras să mă conectez emoţional şi fizic cu cei de acelaşi sex! Simţeam că muream dacă nu aveam acea conectare. M-am luptat cu anxietatea din cauză că nu mă simţeam iubit şi acceptat de cineva de acelaşi sex. Mă deconectasem total de sexul opus. Nu era de încredere. Sufeream de o mare confuzie şi aveam un gol uriaş în suflet. Mă simţeam atât de pustiu! Durerea mea emoţională era atât de intensă, încât am început să beau pentru a pune capăt durerii. Eram atât de nesigur şi mă uram. Sentimentul meu existenţial fusese zguduit şi aveam nevoie de cineva care să mă împlinească.

Când am simţit că şi Dumnezeu mă părăsise, am decis că mă născusem astfel, că nu mă voi mai lupta cu dorinţele de a mă conecta cu cei de acelaşi sex şi că, pur şi simplu, mă voi obişnui cu sentimentele nedorite faţă de ei. Golul meu părea acum plin. Puteam să respir din nou. Dar sentimentul de deşertăciune a revenit. Acum aveam o relaţie şi niciun Dumnezeu şi ştiţi ceva? Nu aveam pace. Cumva, aveam nevoie să le reconciliez pe cele două. Dacă Dumnezeu ar fi fost pe primul loc în viaţa mea şi mi-aş fi putut susţine homosexualitatea cu Biblia, aş fi putut să-mi accept sexualitatea şi să am pace. Dar nu le puteam reconcilia pe cele două.

Rănirea noastră este complexă, ceea ce este valabil pentru unii nu este valabil pentru toţi. Fiecare avem o poveste personală şi fiecare avem reacţii diferite. Numai Domnul Isus Cristos ne poate arăta unde suntem răniţi, poate rescrie povestea noastră şi poate restaura inima noastră traumatizată şi sufletul nostru fragmentat.

Doamne, continuă să mă chemi, atrage-mă mai aproape!
Nu mă lăsa să dau înapoi,
Orice ar trebui să înving.
Inima unui copil este zdrobită,
Dar timpul lui a venit.
Orice am pierdut, voi găsi în Tine.
(din albumul Învăţând să am încredere al lui David Meece)

Toţi suntem răniţi. Dacă părinţii noştri ar fi perfecţi, nu am avea nevoie de Dumnezeu. Pe cât de adânc am fost răniţi, pe atât de profund putem experimenta dragostea lui Dumnezeu. Indiferent ce ai făcut cu viaţa ta, Dumnezeu vrea să restaureze anii pe care i-au mâncat lăcustele. El te iubeşte! Vino la El aşa cum eşti!

În Cristos, care nu va înceta niciodată să ne urmărească!

Sydney Johnson

[Sydney Johnson, The Homosexual’s Heart Cry. Copyright © 2009 Sydney Johnson. Articolul în limba engleză este publicat pe site-ul www1.cbn.com.]