de Missy

Numele meu este acum Missy. M-am născut bărbat şi, bineînţeles, mi s-a dat un nume masculin. Am fost un copil sensibil. Puţin diferit şi foarte tăcut; îmi plăcea pacea de la ţară şi frumuseţea naturii, să fiu solitar, singur.

În încercarea de a înţelege mai bine motivele psihologice ale alegerilor pe care le-am făcut, am reflectat la educaţia pe care am primit-o în familie. Un prim eveniment care mi-a dăunat emoţional a fost când, la vârsta de patru ani, propriul meu tată ne-a molestat sexual pe mine şi pe surorile mele. El este mort acum.

Era un om blând, dar foarte puternic când era vorba să-şi împlinească nevoile sexuale. Avea cincizeci și doi de ani când m-am născut. Bănuiesc că o viaţă de pariuri şi cu multe alte excese i-a domolit visele şi aspiraţiile. Munca lui mă împiedica să îl văd prea mult. Deci am fost prea puţin interesat să fiu ca el.

Pentru mine, experienţa trecerii prin copilărie, pubertate şi viaţa de adult a fost furtunoasă, confuză şi plină de dureri de cap. Pur şi simplu, mă simțeam pierdut într-o lume dominată de alcool şi confuzie.

În timp ce făceam autostopul prin ţară, am fost luat o dată în mașină de un prădător homosexual. El m-a introdus în lumea lui. Aceasta m-a dezgustat, dar, în mod ciudat, mi-a împlinit o nevoie. Am continuat să gravitez în jurul acelui loc când şi când, timp de câţiva ani.

La douăzeci și patru ani m-am căsătorit cu o fată de șaisprezece ani, ceea ce nu a fost deloc de ajutor. Căsătoria noastră a durat patru ani. Am avut două fete. Dumnezeu să mă ierte că am fost un soţ, un tată şi un ajutor lamentabil. Ştiu că El a făcut-o. (1 Ioan 1:9)

În primii ani ai adolescenţei am dezvoltat o plăcere destul de mare pentru îmbrăcămintea femeilor. Este posibil ca atracţia mea pentru moda feminină să fi început mai devreme, dar nu sunt sigur cu privire la asta.

Să vă povestesc despre prima mea întâlnire reală cu un bărbat care se afla în perioada de tranziţie pentru a deveni femeie. Lua hormoni feminini şi arăta în mare măsură ca o femeie. Am fost şocat în străfundul sufletului meu să văd aşa ceva. Atunci şi acolo s-a deschis o uşă în mintea mea. Multe întrebări au început să-mi bombardeze mintea. „Poate că sunt ca el”, am raţionat eu.

Nu la mult timp după ce l-am întâlnit, i-am făcut o vizită personală medicului său. I-am spus că sentimentele îmi spuneau că eram o femeie prinsă în capcana unui trup de bărbat. Ceea ce suna corect.

Două luni mai târziu, luam hormoni feminini şi legam prietenii cu mulţi alţii care frecventau grupuri de suport pentru transgenderi.

După ce a trecut un anumit timp, psihiatrul m-a întrebat dacă era ceea ce îmi doream. Răspunsul meu a fost: „Mai mulţi hormoni, te rog.”

Aveam prieteni şi deveneam foarte popular. Ceea ce era ceva foarte străin experienţei mele de viaţă. Mă simţeam bine.

Optsprezece ani mai târziu, trupul meu devenise feminin ca aspect, în aşa măsură încât, când mă îmbrăcam ca femeie, eram pe deplin acceptat ca femeie în locurile publice; total nedetectabil pentru oricine ca fiind de fapt un bărbat în haine de femeie, cu excepţia celor mai apropiaţi membri de familie şi a prietenilor. Deşi aveam o înălțime de 1,80, structura mea osoasă nu a fost niciodată mare, puternică sau deosebit de masculină.

Eram uimit… Era răspunsul la toate problemele mele. Sau aşa credeam.

Dar apoi am început să pun serios sub semnul întrebării moralitatea a ceea ce făceam. Am aruncat toţi hormonii feminini cu câteva luni înainte de operaţia deja programată. Părea realmente ceva greşit. Dar medicul mi-a dat alţi hormoni şi m-a convins că făceam de fapt cel mai bun lucru pentru mine, şi că nu-mi va părea niciodată rău că mi-am schimbat sexul cu cel al unei femei. În sfârşit, m-am convins în mintea mea, aducând argumente că era în ordine, spunându-mi că eram doar supărat fiindcă că eram foarte îngrijorat.

La patru ani după ce am început să iau hormoni feminini, am zburat la Singapore. M-am prezentat la un chirurg de seamă, specialist în schimbarea de sex. Am avut un interviu de patruzeci și cinci de minute vineri, şi un alt consult de o oră luni. Chirurgul, mulţumit, m-a invitat să revin în ziua următoare pentru pregătirea operaţiei, care era programată pentru miercuri dimineaţa.

De atunci am avut multe regrete. Am fost destul de norocos să călătoresc mult prin lume. Oriunde am călătorit, Domnul m-a adus în contact cu creştini care „mă citeau” şi îmi puneau întrebări precum: „Îl cunoşti pe Dumnezeu?” Răspunsul meu clasic la acea întrebare era: „O, da!” Doar ca să-i fac să tacă.

Unul dintre cele mai ciudate lucruri mi s-a întâmplat în timpul unui zbor de la Memphis la Nashville. O carte despre profeţiile Bibliei fusese lăsată pe scaunul meu. A fost ca o „prevenire” pentru mine.

Curând după aceea, Dumnezeu mi-a dat un vis. Mă aflam cu faţa spre o intersecţie. La stânga mea era un cimitir. Iar la dreapta mea, în sus, de-a lungul unei cărări abrupte, şerpuitoare, era o biserică. Păream să fiu îmbrăcat într-un fel de haine pastorale. Nu am înţeles niciodată pe deplin ce însemna visul, dacă însemna ceva.

În următorii câţiva ani am ajuns să Îl cunosc pe Isus Hristos ca Domnul şi Mântuitorul meu.

După aceea m-am confruntat cu realitatea ticăloșiei a ceea ce făceam ca transsexual bărbat-către-femeie operat. Biblia spune că sodomia între bărbaţi este greşită. Relaţia sexuală fizică între bărbaţi este greşită, la fel cum este şi între femei. Devastat, am strigat: „O, Doamne! Ce-mi rămâne de făcut?”

Deşi nu prea am spus altora, am întrerupt orice contact fizic cu alţi bărbaţi. Apoi am început să mă îmbrac mai ales în pantaloni şi topuri, dar tot arătam ca o femeie. Apoi am încetat să iau hormoni feminini.

Vreau să-L glorific pe Dumnezeul meu şi să reîncep să trăiesc ca bărbat, dar este o situaţie dificilă. Și numai să-mi fac curaj ca să încep să iau hormoni masculini, este o adevărată luptă. Faptul de a trăi din nou ca bărbat, va distruge inevitabil prieteniile existente. Voi fi şocant pentru cei care au ajuns să mă cunoască drept femeie. Dar nu mai pot continua aşa mult timp.

Şi numai să-mi fac curaj pentru primul pas pentru a-mi recâştiga masculinitatea, este greu. Ştiu că Isus Hristos Se va îngriji de nevoile mele. Trebuie doar să mă rog mai mult.

Dumnezeu să vă binecuvânteze.

Missy

[Missy, Ex-Transsexual or Ex-Christian? Copyright © Help 4 Families. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Douglas

Încep să regândesc adicţia mea. Deoarece fiecare episod de travestire a sfârşit în mod obişnuit prin autosatisfacere, am crezut că ea era forţa conducătoare. Să umblu în îmbrăcăminte pentru femei era doar o altă excitaţie pentru mine, un mijloc de a obţine ceva. Dar să renunţ la pornografie şi la privirile pofticioase aruncate femeilor provocatoare, şi să-mi feresc ochii de reclamele seducătoare de la televizor a fost mult mai uşor pentru mine decât să renunţ la dorinţa de a pretinde că sunt femeie.

Desigur, travestirea mă stimula sexual, dar aceasta poate fiindcă a început în anii adolescenţei, când tocmai învăţam fiorul orgasmului. Le-am asociat pe cele două şi am pierdut întreg conceptul faptului că realmente încercam să scap de condiția de a fi bărbat.

Nu am avut niciodată sentimentele puternice pe care alţi bărbaţi transgenderi le au simţind că s-au născut în trupul greşit, credeam că eram bărbat şi credeam că eram perfect fericit să fiu bărbat. Numai când am încercat să nu mă mai îmbrac în haine pentru femei am realizat că nu o făceam numai ca să mă excit.

Ceea ce vreau cu adevărat să realizez este să scap, cel puţin pentru o anumită perioadă de timp, de condiția de a fi bărbat. Nu pot trăi la înălțimea imaginii mele despre masculinitate… iar aceasta mă conduce la încercarea de a scăpa. Da, orgasmul era „drogul” pe care eu îl alegeam. Eram dependent de el, dar simţeam şi că eram incapabil să fac ceea ce cred eu că ar trebui să facă în pat un bărbat cu o femeie reală. Înaintând în vârstă, am fost nevoit să mă confrunt cu faptul că nu deveneam mai bun la asta.

Atracţia feminităţii reprezintă dorinţa mea de a scăpa de eşecurile mele autopercepute ca bărbat, care fac dorințele mele de a deveni femeie tot mai atrăgătoare, aceasta apropiindu-se de o experienţă religioasă, deoarece îmi oferă alinare faţă de inabilitatea mea percepută de a nu fi destul de bun în lumea bărbaţilor. Este ceva la care ar trebui să meditez.

[Douglas, Escaping Manhood. Copyright © Help 4 Families. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Jerry Leach

Din jurnalul personal al lui Bob

Jerry ca Jennifer

Săptămâna aceasta am decis să pun capăt nebuniei personale pe care am trăit-o, numită transsexualitate, şi coşmarului său ultim, rezultatul trăsnit numit operaţie de schimbare de sex, lobotomia frontală a secolului 20.

Voi începe să scriu despre multitudinea de momente punctuale ale unei asemenea hotărâri într-un alt jurnal, în care am mai scris, şi într-un album foto deja plin până la refuz.

Sunt cu adevărat obosit şi vreau, pur şi simplu, să încetez jocul, înainte de a traversa o linie pe care niciun bărbat nu o poate trece înapoi. Nu ştiu dacă sau când s-ar putea să mă dezic şi/sau să bat în retragere, întorcând spatele Duhului şi cedând încă o dată în faţa naturii mele păcătoase îngrozitor de slabe (duşmanul meu mortal), într-o altă încercare eşuată de a câştiga lupta necruţătoare, doar pentru a mă confrunta încă o dată cu aceeaşi tortură sufletească neînduplecată.

Cerul cunoaşte nenumăratele mele încercări de a-mi ucide dorinţele/compulsiile. Cu toate acestea, sunt hotărât să mor faţă de patimile mele degradante şi să trăiesc în izvorul viu al Duhului lui Dumnezeu, prin îndurările nesfârşite ale unui Mântuitor viu.

După toate deceniile în care am luptat şi am pierdut, iar uneori am câştigat, în care am capitulat în mod regulat, vreau să fac o declaraţie finală… că am terminat categoric cu travestirea, cu ingerarea de hormoni feminini şi cu traiul ca femeie. Ele sunt cele care ucid tot ce este decent în mine şi care ameninţă cel mai mult să distrugă tot ce mă bucură şi tot ce iubesc la umanitatea mea, la masculinitate, viaţă, creştinism, căsătorie, relaţii de familie, ca şi pasagerele mele momente de sănătate psihică.

Deci aici este semnătura mea şi promit să detest orice are de-a face cu asumarea rolului imaginar al persoanei feminine Jennifer Elaine, deci ajută-mă, Dumnezeule!

Bob

[Jerry Leach, A Final Farewell to Jennifer Elaine. Copyright © Jerry Leach & Help 4 Families. Tradus şi publicat cu permisiune. Bob este un pseudonim al fostului transsexual Jerry Leach.]

Pentru mărturia lui Jerry Leach, clic pe Jennifer Elaine… sau Jerry Edward?

M-am născut în anii ’70 pe coasta de vest. Mama mea şi tatăl meu s-au despărţit când eu eram foarte mic. Am crescut cu mama şi cu bunica, în cea mai mare parte a primilor mei ani.

Când eram mic, poate de cinci ani, familia mea locuia într-un cartier destul de normal din suburbie în California de Nord. Într-o zi, când eram afară jucându-mă cu trei sau patru copii, un băiat mai mare, poate la începutul adolescenţei, ne-a molestat într-un act sexual în grup. Am îngropat ruşinea în inimă şi nu m-am ocupat niciodată de ea.

Curând după aceea am ajuns să realizez că vroiam să fiu fată; totuşi, lucru exprimat în inima unui copil de cinci ani. Îmi amintesc că şedeam pe treptele şcolii şi vroiam să mă joc cu fetele, să fiu cu fetele. Îmi displăceau băieţii şi chiar nu vroiam să fiu parte a grupului lor. Crescând, dorinţa mea de a fi fată a devenit mai puternică. Când mergeam acasă la prieteni care aveau haine de gală, mă îmbrăcam în rochii şi pretindeam că eram prinţesă.

Când aveam nouă sau zece ani, părinţii mei au început să meargă la biserică. Îmi amintesc că mă rugam lui Isus în fiecare noapte să mă schimbe în fată. Am sperat că mă voi trezi dimineaţa şi cumva voi deveni fată.

Când a venit pubertatea, am devenit cu adevărat confuz şi nefericit. Mintea mea vroia să mă dezvolt ca femeie, dar trupul meu devenea mai masculin. Atunci am început să mă travestesc, cel mai adesea în sutienele, chiloţeii şi lenjeria mamei. Simțeam astfel o anumită plăcere sexuală, totuşi, de cele mai multe ori, doar le purtam prin casă, crezându-mă fată. Am fost şcolarizat acasă, iar mama lucra destul de mult în afara casei, deci aveam destul timp pentru aşa ceva. Când aveam șaisprezece ani, Isus m-a mântuit şi pentru o vreme am avut o oarecare pace, dar după un timp dorinţele au revenit şi au devenit mai puternice ca oricând. Încercam să lupt cu ele, dar, în cele din urmă, mă întorceam la travestire.

Când am ajuns la sfârşitul adolescenţei, imediat după ce am trecut de douăzeci de ani, travestirea a încetat, dar tot mă luptam cu această dorinţă în viaţa mea. Auzeam acuzaţii în minte: „Eşti femeie, nu poţi să te descurci ca bărbat.” Uneori parcă o tobă bătea în mintea mea iar şi iar, zile sau săptămâni la rând. M-am luptat cu depresia și oboseala, având inima grea.

A fost o perioadă când îmi era foarte greu să mă distrez, fiindcă atunci când eram în oraş cu prietenii, eram gelos pe fete şi pe distracţia de care aveau parte. Ceea ce a început să devină un laitmotiv în viaţa mea: eram gelos pe femei, pe curbele lor, pe netezimea lor şi pe ceea ce eu percepeam ca fiind superioritatea lor faţă de bărbaţi. Uram totul la masculinitatea mea; aveam uneori fantezii de a mă castra şi de a pune capăt controlului testosteronului asupra vieţii mele…

În această situaţie, am cunoscut o femeie frumoasă, care urma să devină soţia mea. Ţineam cu adevărat la ea şi o iubeam, dar căutam şi o identitate în căsătorie, deşi pe vremea aceea nu realizam asta.

Am început să mă întâlnesc cu soţia mea în vara lui 2001; ne-am logodit în decembrie 2001 şi ne-am căsătorit în aprilie 2002. În total ne cunoscusem cu adevărat unul pe celălalt opt luni înainte de a ne căsători. Am procedat în modul clasic şi l-am întrebat pe tatăl ei dacă ne puteam întâlni. Crescând într-o familie creştină conservatoare, ştiam cum să mă port şi cum să vorbesc, şi efectiv i-am păcălit pe toţi cei din jurul meu să creadă că eram un tip sublim, când înăuntrul meu eram distrus de identitatea de gen.

Mi-ar plăcea să deviez aici puţin, pentru a discuta o temă aproape de inima mea. Priveam căsătoria ca pe un mod de a obţine o identitate. Să nu mă înţelegeţi greşit, ţineam la soţia mea când ne-am căsătorit, dar inima mea era pentru căsătorie din motive greşite. Deoarece transsexualitatea era secretul pe care îl protejam, bineînţeles că nu vroiam să îi spun logodnicei mele. Eram mai interesat să mă protejez, decât să fiu descoperit şi dat afară din biserică. Privesc în urmă la aceasta cu multă remuşcare, ca soţ se aşteaptă de la tine să-ţi protejezi soţia, iar inima mea categoric nu bătea pentru asta. Bărbaţi, dacă trăiţi în păcat sexual, vă implor nu vă căsătoriţi până nu v-aţi ocupat de el. Ca bărbaţi, suntem chemaţi să fim conducători, iar dacă pentru tine conducerea înseamnă să rupi o relaţie pentru un timp sau pe timp nedefinit, pentru a proteja femeia, atunci trebuie să ai curaj să o faci. Vă rog, nu vă târâţi logodnica prin mizeria în care am târât-o eu pe soţia mea, doar pentru că nu aveţi curajul să puneţi capăt.

Soţia mea a aflat despre problemele mele cu identitatea de gen la începutul căsătoriei noastre, bineînţeles, după nuntă. Acesta a fost începutul unei relaţii de şase ani sau a unei lipse de relaţie, eu având fantezii că eram femeie, fără să-mi călăuzesc soţia ca soț şi devenind şi mai retras faţă de ea. Presupun că nu a fost întotdeauna aşa, au existat momente în care am fost apropiaţi, dar mare parte din căsnicia noastră a fost caracterizată de problemele mele şi de retragerea mea, şi drept urmare, de faptul că ea devenea tot mai plină de amărăciune.

Am început să frecventăm o biserică, iar unul din pastori a sugerat să mă întâlnesc cu un consilier creştin. Acea perioadă a debutat cu adevărat bine, am învăţat multe de la acel consilier şi din cartea lui John Eldridge, Inimă sălbatică [publicată în limba română cu titlul eu, Bărbatul, n. trad.]. Am început să percep cu adevărat latura războiului spiritual în tulburarea identității de gen, în acuzaţiile constante, în mâhnirea inimii mele, în depresia care mă însoțise dintotdeauna. Îmi amintesc că L-am implorat pe Isus să îndepărteze de la mine acele dorinţe; am încercat să obţin o minune de la Isus pentru a-mi rezolva problemele. Problema mi-a scăpat de sub control, iar eu chiar L-am pierdut din vedere pe Dumnezeu. M-am întrebat de ce şi am încercat să cercetez totul despre tulburarea de identitate de gen, dar cu cât o făceam mai mult, cu atât mai deprimat deveneam.

În cele din urmă, am ajuns la capătul răbdării în primăvara/vara lui 2008 şi am renunţat. Am decis că medicina/psihologia trebuie să aibă răspunsurile şi poate că la fel ca în intersexualitate, pur şi simplu, acela era felul meu de a fi. I-am spus soţiei mele că plecam şi vroiam divorţul, şi că vroiam o tranziţie pentru a deveni femeie. În noaptea aceea am ieșit în oraş, am cumpărat îmbrăcăminte pentru femei şi am închiriat o cameră la hotel. Nu voi intra în toate detaliile, dar în timp ce stăteam acolo în toată „gloria mea feminină”, citind pe computer poveşti ale unor oameni cu tulburare de identitate de gen, îmi amintesc că m-am rugat. „Dumnezeule, ce fac???” Îmi amintesc acea voce scăzută, liniştită, întrebându-mă: „Asta vrei cu adevărat?” Răspunsul meu a fost: „Nu. Ce ar trebui să fac?”, iar ceea ce am auzit încă îmi răsună în minte: „Fugi! Fugi înapoi la soţia ta.” Deci am făcut-o.

Soţia mea, fiind o femeie credincioasă, iubitoare şi evlavioasă, m-a primit înapoi şi m-a iertat. Ea mi L-a arătat cu adevărat pe Isus, deşi am rănit-o şi credea că avea să divorţeze şi că trebuia să le explice copiilor noştri că tati plecase, că avea să fie nevoită să găsească o slujbă, să se decidă unde să locuiască. Am distrus întreaga ei siguranţă maritală timp de şase ore, dar ea m-a primit înapoi şi m-a iubit…

La sfârşitul lui decembrie, începutul lui ianuarie 2009 am început să mă lupt din nou din greu. Zilele au devenit foarte întunecate pentru mine, eram deprimat, mă simţeam anxios şi panicat, ca şi cum în toţi acei ani ar fi trebuit să fiu femeie şi trăiam o minciună. Am mers într-o călătorie de afaceri, iar când am ajuns acasă eram pur şi simplu terminat. I-am spus din nou soţiei mele că nu mai puteam trăi așa şi că trebuia să plec pentru a trăi „adevărata mea viaţă” ca femeie. Am părăsit-o pe soţia mea în noapte aceea şi i-am spus că vroiam să ne despărţim.

Când am plecat şi m-am dus la hotel, mă simţeam cu adevărat supărat pe Dumnezeu. Strigam în timp ce conduceam maşina: „Dumnezeule, problema mea este mai mare decât Tine. Nu pot să mai fac asta, sunt atât de obosit să lupt şi nu vreau decât să trăiesc așa cum vrea mintea mea să trăiesc.” Îmi amintesc că Dumnezeu mi-a spus clar: „Eu sunt Tatăl tău, iar tu eşti fiul Meu. Nu ai nevoie să faci asta; ai nevoie să-ţi primeşti semnificaţia de la Mine.” Am strigat ca răspuns: „Nu, Dumnezeule, am terminat cu mizeria asta! Este ridicol, trăiesc o minciună şi am nevoie să fiu femeie!” M-am luptat şi m-am luptat ore întregi. În cele din urmă, am obosit şi L-am întrebat doar pe Dumnezeu: „Ce trebuie să fac?” Răspunsul pe care l-am primit a fost: „Primeşte semnificaţia de la Mine, nu de la faptul de a fi femeie. Trebuie să mă urmezi pe Mine şi să mă iubeşti pe Mine mai mult decât dorința ta de a fi femeie.”

M-am întors acasă, nu mai este nevoie să adaug că soţia mea era complet zguduită, întristată şi supărată de capitularea mea. Au urmat câteva săptămâni de luptă cu această problemă. Încercam să mă împotrivesc la ce îmi spunea Dumnezeu. Încă vroiam să cred că problema era genetică, că într-un fel exista o portiţă de scăpare. Am început să citesc pe un site mai vechi despre un bărbat care se lupta cu așa ceva şi care a decis că trebuia să rămână bărbat de dragul soţiei şi copiilor lui. Este nevoie să spun că a fost unul dintre foarte puţinele site-uri pe care le-am găsit, care nu era în întregime pro-transgender, dar am fost încurajat.

M-am dus la biserică şi am vorbit cu unul din pastori, iar gândurile lui pentru mine au fost că renunţasem să lupt cu ispita şi cădeam într-o capcană. M-am dus la un grup de restaurare pe care îl formase biserica noastră. Am învăţat că transsexualitatea era Egiptul meu, robia mea şi că Dumnezeu mă chema să ies din ea și să pășesc pe calea răscumpărării. Am învăţat că noi, ca oameni, suntem făcuţi pentru închinare. Închinarea este ca un furtun de stropit pe care nu-l poţi opri; îl poţi îndrepta în diferite direcţii, dar nu-l poţi face să se oprească. Ca oameni suntem ca acel furtun de stropit, facem să curgă închinarea noastră asupra lui Dumnezeu sau asupra altor idoli din vieţile noastre. Eu mă închinam feminităţii şi eram gata să mă sacrific pe mine însumi, pe soţia mea şi pe copiii mei pe altarul ei. După ce mi-am cercetat inima, am realizat, de asemenea, că eram supărat pe Dumnezeu, cred că cel mai mult fiindcă nu „m-a reparat” cum am vrut eu. Am vrut să fac o rugăciune şi orice dorinţă de a fi femeie să dispară, şi să devin un fel de super-bărbat. Când Dumnezeu nu m-a reparat în modul acesta, după ani de astfel de rugăciuni, am devenit plin de amărăciune.

Deci unde mă aflu acum, lupt în lupta pe care o am de dus şi alerg în cursa pe care o am de alergat. Duc la bun sfârşit răscumpărarea în Isus, aşa cum arată ea pentru transgenderi. Sunt încă ispitit, da, dar învăţ că mă lupt în încercare avându-L pe Isus de partea mea. Simt ca Pavel, atunci când spune: „Şi, ca să nu mă umflu de mândrie din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască şi să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: «Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.» Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12:7-10)

Sunt recunoscător pentru un Dumnezeu care ne urmăreşte şi care vrea o relaţie reală cu noi. Sunt mulţumitor pentru soţia mea iubitoare, răbdătoare şi plină de Duhul, care a fost pe bună dreptate supărată pe mine uneori, care nu a renunţat la mine, s-a rugat întotdeauna pentru mine şi m-a îndemnat să-L urmez pe Hristos. Le sunt, de asemenea, mulţumitor pastorilor şi diaconilor bisericii mele, care mi-au fost alături şi m-au învăţat cum arată răscumpărarea în Isus Hristos.

[Anthony’s Testimony. Copyright © Help 4 Families. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Accidental sunt numit Becky şi adesea doar Beck. M-am născut bărbat şi am suferit de timiditate acută şi de complexe severe de inferioritate de la o vârstă fragedă. Cândva, în acei ani, am început să mă travestesc în hainele mamei mele, literalmente în debarale. Am vrut să mă întâlnesc cu fete, să mă căsătoresc şi să am copii, dar timiditatea şi ura de sine m-au împiedicat să găsesc o soţie/o parteneră. Întotdeauna m-am temut să nu o rănesc pe soţia mea şi pe copiii mei, precum îmi confirmă temerile mărturia ta. [Mărturia Denisei Shick, n. trad.]

Ca cei mai mulţi bărbaţi transsexuali, am subscris la minciuna că sunt un membru al sexului opus, prins în capcana unui trup greşit. Am cincizeci și patru de ani, mi-am schimbat numele la începutul anilor ’90 în Rebecca Jean. Am făcut operaţie ireversibilă de schimbare de sex (crearea unui „vagin nou”, inclusiv castrare) în 1997. Sânii mei, care din fericire nu sunt prea mari, sunt un rezultat al numeroșilor ani în care am luat HRT (estrogen) şi va trebui să continui să iau estrogen tot restul vieţii mele pe acest pământ. Aici, în Canada, sunt desemnat ca femeie în toate documentele legale. Trăiesc o viaţă singuratică şi celibatară (castă) de mulţi ani. După operaţie nu am mai avut aceleaşi ispite sexuale.

În ultimii câţiva ani am ajuns să Îl cunosc pe Dumnezeu pe cont propriu. Am ajuns să realizez adevărul absolut: sunt aşa cum m-a creat Dumnezeu iniţial. Învăţ despre judecata Lui dreaptă, pe care atât această lume păcătoasă care Îl urăşte pe Dumnezeu, cât şi eu, o merităm de drept. Încep, de asemenea, să înţeleg harul lui Dumnezeu prin sângele vărsat al Domnului nostru Isus Hristos pe cruce pentru păcatele mele, devenind un fel de „agent secret creştin” prin citirea şi studierea zilnică a pasajelor din Biblie, prin predici zilnice, prin vizionarea anumitor site-uri de internet, precum www.so4j.com, site-ul bisericii Westboro Baptist Church şi a altor învăţători pe internet, a unor resurse de pe internet precum Web Bible/Bible Gateway şi ascultând XM 170 Family Talk (în special Bible Answer Man și XM 34 Enlighten Southern Gospel).

Numai recent am început să-mi fac cunoscută credinţa literalmente oricui, pe lângă faptul de a scrie la Exodus şi la atât de mult urâta Biserica Baptistă Westboro, pentru care am adoptat o afecţiune ciudată, datorită predicării lor calviniste cu „foc şi pucioasă”. De-abia săptămâna trecută am fost prima dată la o biserică aparținând Grace Community, mâine (duminică, 18 iulie 2010) va fi a doua mea vizită acolo. Încă sunt foarte speriat că dacă se va afla, voi fi respins. Mă văd suferind asemenea bietului Iov; luptându-mă în carne, simţindu-mă uneori descurajat în ruşine şi vină fără sfârşit; condamnat la iad prin Deuteronom 22:5 și Deuteronom 23:1-2, Geneza 19, Levitic 18:22 și 20:13, prin păcatele sexuale din 1 Corinteni 6:9-20 și Romani 1:18-32. Simt că este de cea mai mare importanţă să vă fac cunoscută povestea mea și să vă întreb dacă îmi îngăduiți să mă rog pentru voi şi pentru ceilalți din organizaţia voastră Help 4 Families, în confesiunea mea despre credinţa mea zilnică în Domnul Dumnezeul meu.

[Becky’s Testimony. Copyright © 2010 Help 4 Families. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]

Pentru o altă mărturie a lui Becky, clic pe Vorbind despre regretul după operaţia de schimbare de sex!

Daniel Jones ca transgender

Dumnezeu este singurul motiv pentru care exist şi pentru gloria Lui interpretez cântecele pe care mă inspiră El să le scriu. Aş putea să vă povestesc despre toate realizările muzicale pe care le-am avut şi despre multele succese pe care le-am obţinut în viaţă, dar aş prefera să vă povestesc cum m-a luat şi m-a modelat Dumnezeul meu după voia Sa. Cum nu a renunţat niciodată la mine şi cum a fost credincios ca să mă salveze şi să mă aducă înapoi la El.

Am crescut în Arkansas, în zona rurală, fiind un copil nedorit, spunându-mi-se la vârsta de doi ani că ar fi trebuit să fiu fată, din moment ce mama avea deja doi băieţi. Am devenit un adolescent supărat, deprimat şi travestit. Am primit în dar o chitară. Când am primit-o, am găsit o scăpare de realitatea lumii. La vârsta de doisprezece ani am început să scriu cântece şi să cânt la tuba în formaţia şcolii. Am găsit o vioară veche într-o debara şi am învăţat singur să cânt la ea. În cele din urmă, am devenit un muzician care reprezenta statul Arkansas la competiţiile muzicale şi un adolescent întru totul alcoolic.

Daniel Jones acum

Când aveam douăzeci de ani, Isus m-a căutat. M-am căsătorit, m-am alăturat Forţelor Aeriene şi am obţinut o licenţă în afaceri la Universitatea din Arkansas. Am urmărit o viaţă bună, în timp ce în interiorul meu s-a dezlănţuit o luptă. Căutând întotdeauna acceptarea mamei mele şi nutrind mânie şi depresie, am crezut cu egoism în viaţa mea şi în căutarea sinelui, în loc să cred în Dumnezeu. Drept rezultat, alcoolul a revenit în viaţa mea, iar cu el a venit și nebunia. Am pierdut totul, am sfârşit fără locuinţă, neiubit şi transgender. Sub îngrijirea unui psihoterapeut „creştin”, am zburat în Thailanda şi am trecut printr-o operaţie, pentru a fi ca femeile. M-am întors în State şi mi-am schimbat toate discurile, pentru a reflecta noua mea identitate.

Dar Dumnezeu nu a renunţat niciodată la mine. M-a pus în spatele roţii unui camion, la fel cum l-a pus pe Iona în burta peştelui, pentru a petrece timp cu mine. Ca fiul risipitor, m-am întors la El, iar de data aceasta I-am predat întreaga mea viaţă. El mi-a schimbat discurile, iar acum trăiesc viaţa pe care a plănuit-o El pentru mine. El mi-a dat cântece noi pe care să le scriu, încă un instrument, mandolina, şi un public nou care să audă mesajul.

Conducând camionul din loc în loc, cânt cântecele creştine ale camionistului, pentru ca şi cei mai uitaţi dintre cei uitaţi să afle cât de mult îi iubeşte Dumnezeu. El îi iubeşte pe cei de neiubit. Atât de mult, încât L-a dat pe singurul Lui Fiu pe cruce. Iar prin Isus ei pot primi singura dragoste şi acceptare care le poate umple orice gol din viaţă.

[Daniel Jones Testimony – Song Artist of “Love the Lost”. Copyright © Help 4 Families. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Jones

Jones from Stacy Thompson on Vimeo.