Archive for Bărbaţi care se luptă cu transsexualitatea

Confesionalul meu

de Jimmy

Scris în jurnalul de rugăciune al lui Jimmy cu doar două săptămâni înainte de operaţia lui programată pentru schimbarea sexului.

Dumnezeule, am nevoie de ajutorul Tău aici! Nu îl aştept şi nu simt că îl merit. Uite ce lucruri deplorabile am spus, am gândit, am făcut!

Am reuşit să trăiesc o viaţă duplicitară în cea mai mare parte a mizerabilei mele existenţe. Iar acum, de mai bine de un an… am făcut lucruri pe care eu însumi le găsesc imposibil de crezut. Este nevoie să le pun în ordine cronologică? Nu! Tu, Dumnezeul meu, le cunoşti pe toate!

Am adus asupra mea cea mai îngrozitoare ruşine. Egocentrismul meu, narcisismul meu infantil, nevoile mele dezgustătoare şi aproape inimaginabile.

Minciunile. Ascunzişurile. Imoralitatea. Mândria. Lucrurile ruşinoase. Înşelăciunile. Comploturile. Mascarada… Teama de a fi descoperit. Satisfacţia în lucrurile pentru care ai murit Tu!

Sunt pe o direcţie care poate duce la o ciocnire… fără să am pe nimeni care să mă salveze. Nu există nimic ascuns acum care nu va fi pe deplin descoperit într-o zi. Inima mea egoistă va fi atunci citită şi cunoscută de toţi. O! Tortura gândului în sine! Pare să nu existe niciun remediu de durată, nicio soluţie reală. Mi-e atât de ruşine şi mi-e atât de teamă. Nu îndrăznesc să-mi ridic ochii la Tine, fiindcă mulţimea faptelor mele trădătoare sunt fără număr, foarte posibil, fără scuză sau remediu!

Emoţiile mele amorţite au blocat Adevărul şi întreaga apăsare a trădărilor, ruşinii şi remuşcării mele. Teama mă învăluie. Groaza îmi bântuie fiecare pas. Teama… că sunt inaccesibil; cu siguranţă, dincolo de abilitatea omenească de a ierta. Teama… că dacă aş fi iertat o dată cu bunătate, aş repeta, ca un rob, condamnabilul ciclu.

Oricâtă credinţă îmi rămâne… o folosesc acum cu această cerere, ca să mă ierţi şi să restaurezi sufletul meu rănit.

I-am rănit şi i-am ofensat profund pe cei pe care îi iubesc cel mai mult, în special pe cea mai preţioasă femeie… cu care Tu mi-ai dat permisiunea să-mi împart viaţa, ca şi preţioasa mea familie.

Mi-am devastat propriul suflet, foarte posibil destinul etern. Ţi-am dezonorat Numele. Nu pot să continui, să mă întorc sau să rămân în această mascaradă; dar simt ştreangul fatalist care cere „doar încă un dans”?

Pare teribil, aproape un afront ridicol să mai stărui o dată pentru acceptarea şi iertarea Ta. Tu eşti Cel Atotputernic şi în întregime Unul Singur. Numai Tu cunoşti intenţiile inimii mele. Numai Tu mă poţi judeca cu dreptate.

Am nevoie de ajutor – de ajutorul Tău! De vindecarea Ta. Te rog, ajută-mă. Nu mă lăsa să mă înec în întristare sau să atârn în laţul lui Iuda, al simplei remuşcări! Nici nu mă lăsa să pier în păcatul meu.

Te rog, ajută-mă şi salvează-mă. Curăţă sufletul meu de idolatria sinelui. Te rog, mângâie-i pe cei pe care i-am ofensat şi trădat. Te rog, iartă-mă pentru nenumăratele moduri în care am trăit independent de Tine. Închinarea mea faţă de ceea ce este creat, te rog, iart-o! Şi modul nesăbuit în care am abuzat de harul Tău. Amin.

[Jimmy, My Confessional. Copyright © Help 4 Families. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Scrisori de regret de la transsexuali

de Dr. Robert Stoller

Acest articol a fost publicat cu titlul Experimentul transsexual în anul 1976. El explică de ce transsexualii regretă, în cele din urmă, operaţia de schimbare de sex.

O asemenea travestire

„Deşi reuşise de mult timp să treacă drept femeie, aceasta nu a rezolvat mizeriile rutinei vieţii ei; astfel că viaţa este plictisitoare, nu fermecătoare. După ce aparatul genital i-a fost îndepărtat şi a fost construit un vagin artificial, a raportat o mare plăcere şi orgasm la actele sexuale cu bărbaţi. Dar cu trecerea anilor, îi era tot mai dificil să atingă orgasmul. Părea posibil ca aceasta să fi fost parţial rezultatul unei inhibiţii, datorită sentimentului că, într-un fel, reţinuse înăuntrul corpului ei o parte din vechiul sine masculin. Fiecare act sexual nu era doar o experienţă erotică, ci şi un test al succesului transformării corpului ei şi deoarece penisul partenerului era acolo unde «el»… ea ca băiat încă trăia, pacienta nu se putea relaxa niciodată în siguranţa simțământului deplin al „feminităţii”… Dovada apărea la suprafaţă şi se putea vedea (nu doar bănui), că „băiatul” trăia încă adânc, înăuntrul ei şi că sentimentul prezenţei „lui” făcea imposibil pentru ca ea, în viaţa reală, să fie pe deplin penetrată într-un mod semnificativ din punct de vedere psihologic. Ea experimenta masculinitatea ca ocupând doar o mică parte în sentimentul sinelui, dar deoarece acea mică parte era un constituent, fiind un organ vital, nu putea fi extirpată… Nu se putea niciodată excita pe deplin, nu se putea niciodată abandona complet în nicio relaţie (non-sexuală sau sexuală) şi nu accepta niciodată, şi nu oferea intimitate în niciun ungher al profunzimilor ei, de teamă că s-ar intra în cea mai intimă parte a ei. Pe care nu încerca să o păstreze fiindcă era preţioasă; ar fi preferat să nu o aibă. Totuşi, ea a recunoscut că acea parte («el») nu putea fi îndepărtată.”

Dr. Stoler a spus:

„Undeva în tine însăţi îţi aminteşti că eşti diferită de alte fete, fiindcă ai început ca băiat şi spui… chiar dacă nu este evident pentru nimeni, nu poţi pierde complet amintirea acelui fapt.

Te caut pe tine – un sentiment pe care îl ai de a fi tu însăți. Acum, este o căutare foarte periculoasă pentru tine, pentru că nu ştii niciodată dacă vei da de băiatul care ai fost cândva… Nu vei putea spune niciodată: «Când eram fetiţă, cu siguranţă îi invidiam pe băieţi, vroiam să fi fost băiat…» Nu spui asta. Ceea ce spui este: «Când eram (nu că mi-am imaginat că eram), eram. Voi descoperi asta? Iar dacă descopăr asta, atunci înseamnă că în acel moment în care îmi amintesc, sunt din nou.»

Ştii, asta fac amintirile; ele ne fac să experimentăm din nou, în mică măsură. Dar ştii că este în ordine pentru o femeie să experimenteze din nou amintirea despre vremea era fetiţă… Când tu mergi în trecut, într-un anumit loc traversezi un pod care desparte o ţară de alta… Iar asta nu i se întâmplă nimănui altcuiva.

Aceasta reprezintă o problemă de identitate – nu numai că trebuie să fim noi înşine, ci trebuie să fim liberi să îi lăsăm pe alţii să ştie asta. Fără o astfel de libertate, transsexualul devine tot mai disperat, ştiind că pentru el nu va exista niciodată şansa de a se revela celor mai importanţi oameni… Chiar luând hormoni, făcând operaţie şi trecând drept femeie, efortul său nu este pe deplin un succes, datorită faptului că sentimentul de a fi fost – şi la un nivel mai profund de a fi încă – bărbat nu poate fi extirpat.

Nu există o zi fără teama de a fi descoperit sau fără lupta de a o scoate la capăt cu procesul de a trece drept femeie. Lupta nu se termină niciodată; te poţi apăra numai împotriva urgenţei din prezent.”

_________________

Răspuns la Experimentul transsexual

Pentru mine, articolul Dr. Stoller este unul din cele mai dure de citit pe site-ul vostru.

Chiar prin faptul că starea de a fi băiat nu poate fi extirpată, trăirea psihologică ca băiat şi tot bagajul său excedentar… și că transformarea nu este realizată după operaţia de schimbare de sex… Transformarea este un lucru continuu, iar sentimentul de a fi băiat blochează dăruirea de sine romantică, sexuală şi socială – chiar mai mult față de cei care sunt cei mai importanţi. Poate aţi descoperit motivul pentru care Calpermia şi Conway şi alte patru mii de site-uri trebuie să continue să posteze… Este o încercare fără sfârşit şi continuă de a trece drept femeie… Iar fiecare „succes” este ca o „reparaţie rapidă”… El opreşte anxietatea şi este un sprijin până la următoarea încercare de care este nevoie… În cele din urmă, el îi istoveşte pe oameni, încât ajung să se apere numai împotriva trecutului care trebuie să treacă, iar viitorul care trebuie să treacă le arată ostentativ că faptul de a fi băiat se manifestă… Cu alte cuvinte, starea de a fi băiat continuă să te lovească… Nu contează dacă tehnologia va deveni astfel încât feminitatea biologică normală să poată fi dobândită – ovare şi uter şi graviditate… Starea de a fi băiat este imprimată pentru totdeauna în amintiri… în mii şi mii de neuroni ai memoriei şi nu vei şti niciodată când „el” va apărea pe neaşteptate.

Este unul din cele mai triste lucruri pe care le-am citit pe site-ul vostru şi realmente mă distruge.

Simon

_________________

Prea târziu, prea târziu!

De fapt este prea târziu pentru mine, aproape opt ani prea târziu. Fiecare terapeut, psiholog şi psihiatru la care am fost vreodată mi-a spus că sunt transsexual. Ceea ce au neglijat ei să-mi spună este că urmându-le sfatul, voi pierde totul. Chiar şi grupurile de pe internet au făcut tot ce au putut pentru a mă împinge în această direcţie, nespunându-mi nici măcar o dată: „Ia-o mai încet, asigură-te că este bine pentru tine!” Îmi amintesc chiar de un grup care m-a învățat ce să îi zic psihiatrului pentru a primi o scrisoare de recomandare pentru operaţie.

Chiar şi când mi-am exprimat îndoieli, cu doar câteva zile înainte de operaţie, aşa-zişii mei prieteni m-au asigurat că era normal să reconsider alegerea şi că mă voi simţi mai bine odată ce totul se va termina. Dar nu a fost mai bine, a devenit mai rău. Deşi m-am aşteptat să fiu tratat diferit, nu m-am aşteptat niciodată să fiu tratat mai rău decât un câine. (Dar asta este o altă poveste.) De când mă aflu în tranziţie, am devenit persoană cu dizabilitate şi am un venit fix. Este un alt lucru cu privire la care au neglijat să mă avertizeze…

P.S. Dacă ajută pe cineva să nu facă aceeaşi greşeală ca mine, sunteţi bine-veniţi să folosiţi postările mele. Bineînţeles, dacă v-ar plăcea să intru în mai multe detalii, aş fi dornic să spun mai multe pe acest subiect. Dar mai presus de toate, vă rog, avertizaţi-i pe cititorii voştri să fie sinceri cu terapeuţii lor şi să nu le spună ce cred ei că vor să audă. Există oameni pe internet mai mult decât dornici să le spună altora ce să zică pentru a primi diagnosticul de „transsexual”, chiar dacă el nu este întru totul corect pentru ei.

Sunt la „serviciu” în acest moment şi chiar ar trebui să „lucrez”. Vă voi trimite întreaga mea poveste când ajung acasă, după întâlnirea cu terapeutul meu. Când pun cuvântul „serviciu” între ghilimele, o fac pentru că deşi am trei licenţe, lucrul la care mă descurc cel mai bine este o poziţie de voluntar la biblioteca unui colegiu. Deşi în prezent sunt acceptat aici, sunt acceptat mai mult ca „altceva”, decât ca bărbat sau femeie.

Aşa trăiesc, ca „altceva”, ca un non-sexual. Nu cred că mai există un sentiment real în încercarea mea de a fi „bărbat”. Va trebui să fac tot ce pot ca să supravieţuiesc aşa, să trăiesc cu greşelile mele şi să realizez că voi fi singur tot restul vieţii. Trimit o imagine a eului meu foarte „feminin”. Ce credeam? Eram un bărbat urât şi sunt o femeie şi mai urâtă.

Alice

_________________

Scrisori de regret pentru operaţia de schimbare de sex

Bună, iar harul Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos să fie cu voi!

Sunt un transsexual bărbat-către-femeie operat (de şase ani). Fusesem creştin înainte de tranziţie şi – laudă Domnului – m-am întors la El la începutul acestui an. Nu este nevoie să fac tranziţia înapoi către bărbat şi mă aflu într-un loc în care Dumnezeu mă foloseşte pentru Împărăţia Lui. Am un masterat în inginerie, dar El m-a chemat înapoi la colegiu ca să obţin licenţa în psihologie, pentru a le sluji celor bolnavi mintal din biserică.

Cred că aveţi o misiune grozavă şi vă rog să o continuaţi. Dacă ar fi să o iau de la început, nu mi-aş schimba sexul. Şi aş sfătui cu tărie pe oricine care ia în considerare opțiunea de a o face, să nu o facă.

Binecuvântări!

_________________

Dragă Bill,

Am citit articolele tale despre transsexualism şi mare parte din ceea ce am citit mi s-a aplicat. Sunt un transsexual în vârstă de treizeci și trei ani. Am opt ani de la operaţie şi cred că în ultimii patru ani am devenit tot mai nefericit din cauza situaţiei mele. Acum simt că încercarea mea de a fugi de „masculinitate” m-a dus în jos, pe un drum pe care mă simt foarte singur, nefericit, singuratic şi întristat – din cauza a ceea ce le-am făcut celor din preajma mea şi mie însumi.

Bănuiesc că mă simt prins în capcană fiindcă cei mai mulţi din familia mea m-au susţinut sau, în cele din urmă, au fost de acord cu persoana care am devenit, deci nu ştiu cum i-aş putea confrunta din nou pentru a le spune că ceea ce am făcut este o greşeală; ca să nu mai menţionez cum le-aş spune prietenilor mei, colegilor de serviciu şi altora, că tot ce am clădit în ultimii opt ani este o greşeală… o „faţă falsă”. Nici nu ştiu cum să explic asta cuiva.

Cred că oamenii care nu ştiu despre trecutul meu mă văd ca foarte rezervat, distant şi oarecum inabordabil.

Nu este vorba doar că sunt nefericit din cauza celui care sunt sau a ceea ce am devenit. În fiecare dimineaţă mă trezesc şi mă uit în oglindă, şi văd pe cineva care spune instantaneu că sunt ceea ce nu sunt! Faptul de a mă îmbrăca în haine potrivite cu „starea mea actuală” nu mă face să mă apropii de cel care sunt eu. Ies în oraş cu „prietenii” şi ascult poveştile, aventurile lor neînsemnate… şi pretind că sunt interesat de ceea ce spun ei, şi fac comentarii. Dar găsesc asta a fi complet absurd şi, nu în ultimul rând, de cel mai mic interes pentru mine, totuşi mă duc cu ei fiindcă sunt prietenii mei şi simt un fel de obligaţie pentru a le oferi suport.

Lucrez într-un birou al unei mari companii. După ce ajung acasă, de-abia aştept să scap de hainele pe care le port şi să îmbrac doar nişte blugi şi o cămaşă; să-mi dau părul pe spate şi să mă relaxez spunând: „Dumnezeule, ce bine mă simt să nu fiu în hainele acelea!” Este atât de ciudat, fiindcă am vie în amintire vremea când aşteptam de fapt cu nerăbdare să le port şi când aşteptam cu nerăbdare să trăiesc permanent ca femeie. Ei bine, dă-mi voie să-ţi spun că, după ce am făcut-o atâta timp, nu este ceva atât de lăudat cum m-am aşteptat sau cum am simţit eu că era.

Nu vreau decât să mă întorc la cine sau la ce eram înainte să se întâmple toate acestea! Mă poţi ajuta?

Andrea L

_________________

Bună, Bill! Ce binecuvântare adevărată să găsesc site-ul tău şi adevărul şi înţelegerea gentilă pe care le oferi.

Numele meu este Janet şi sunt un transsexual bărbat-către-femeie. Am cincizeci și unu de ani şi am făcut operaţie la vârsta de douăzeci și patru de ani. Am fost vreodată fericit? Nu, nu chiar.

Am crezut întotdeauna că dacă mă voi opera, voi putea în sfârşit să mă simt „normal” – ce glumă! Până nu L-am găsit pe Mântuitorul meu Isus cu un an în urmă, nu am simţit adevărata fericire. Întotdeauna am „crezut” că eram creştin – la urma urmei, am fost crescut ca baptist sudic şi am fost botezat la vârsta de unsprezece ani. Dar nu Îl acceptasem niciodată cu adevărat pe Isus ca Domnul şi Mântuitorul meu.

Crede-mă, am încercat atâtea modalități de a umple „golul”. Am simţit mereu, adânc în inima mea, un gol îngrozitor. Am fost alcoolic, dependent de cocaină; am încercat fiecare drog care există, am fost chiar foarte promiscuu (în încercarea zadarnică de a-mi „valida” sau „afirma” feminitatea). Am fost obsedat de posesiunile materiale, am fost stripteuză. Am fost model pentru Playboy, dar niciunul din aceste lucruri, niciunul nu mi-a adus fericire. În cele din urmă, am găsit pacea şi bucuria după care am tânjit mereu, prin credinţa mea în Isus.

Privind în urmă, văd în viaţa mea multe lucruri despre care ai vorbit:

  • un tată distant, îndepărtat, rece, neiubitor;
  • o mamă dominantă şi atractivă;
  • întotdeauna m-am simţit „diferit” de alţi băieţi/bărbaţi;
  • am fost un băiat efeminat; prin urmare, am fost chinuit şi evitat de alţii etc. etc. etc.

Văd acum că multe lucruri din copilăria mea m-au făcut să mă întorc înspre transsexualitate şi operaţia de schimbare de sex. Dar acum mă aflu într-un impas, fiindcă realmente nu văd cum aş putea trăi din nou ca bărbat.

Mă uit în oglindă şi mă gândesc cât de ridicol sunt – dar gândul de a trăi din nou ca „Jim” mă sperie şi îmi pare atât de străin. Am vorbit cu un pastor de la un radio odată şi i-am explicat situaţia, iar el a spus că m-ar fi consiliat să nu fac operaţia dacă aş fi venit la el înainte, dar că nu mai poţi lipi ouăle sparte, ca să zic aşa, şi că ar trebui să cer iertare de la Dumnezeu (m-am plecat pe genunchi şi am făcut-o), să fac un jurământ de celibat, ceea ce am făcut, şi să nu am nicio problemă cu decizia mea din trecut… şi să trăiesc tot restul vieţii concentrat pe Isus, ceea ce intenţionez. Ai alte sugestii?

Janet

_________________

Răspuns la Experimentul transsexual

Dacă cineva m-ar fi întrebat, cu ani în urmă, dacă voi regreta vreodată că am făcut o „schimbare de sex”, i-aş fi dat răspunsul categoric: „Nu!” Ştiam ce fac. Acum, privind în urmă, având mai multe informaţii şi experienţă, pot să spun că efectiv nu ştiam ce fac; dar acum cunosc mai multe despre adevăratele probleme, despre adevăratele motive pentru care noi, bărbaţii transgenderi, am crezut la un moment dat că viaţa ar fi mai bună dacă ne-am juca de-a îmbrăcatul ca femeile pentru tot restul vieţii.

Aleg să mă întorc la condiția de a fi bărbat, pentru că cel mai important aspect este că sunt cu adevărat bărbat şi nu pot să devin niciodată altceva decât bărbat; nici nu pot deveni cu adevărat femeie. Există lucruri adânc, în interiorul nostru, pe care o aşa-numită „schimbare de sex” nu le poate schimba niciodată… Iar să devin bărbatul care nu mi-am îngăduit niciodată să fiu, va fi un lucru plin de satisfacţii pentru mine. Va fi cu adevărat plăcut să nu mai trebuiască să pretind că sunt fată.

Alex

[Extras din Dr. Robert Stoller, Transsexual Regret Letters. Copyright © Robert Stoller. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul Help 4 Families.]

Eram un travestit…

Cu câteva luni în urmă, am văzut o fotografie a unei fete transgender, care murise într-un accident de motocicletă la puţin timp după ce fusese făcută fotografia.

Cu câteva luni în urmă, am văzut o fotografie a unei fete transgender, care murise într-un accident de motocicletă la puţin timp după ce fusese făcută fotografia.

Obişnuiam să mă îmbrac ca femeile şi să le imit”, reinterpretând scene sexy pentru mine însumi, începând de la vârsta de doisprezece ani. Nu ştiu dacă asta mă clasifica drept drag queen sau „imitator de femei”, „travestit” sau altceva. Când am reușit să fac rost de echipament video şi fotografic, interpretam acele scene şi imagini. Gândind că de fapt cream un gen unic de artă, le-am încărcat pe internet. S-a dovedit că doar ofeream altor oameni pervertiţi un instrument pentru plăcerea proprie şi nimic mai mult. Eram sătul de sentimentul vinovăţiei care vine după ce te îmbraci aşa.

Obişnuiam să mă îmbrac şi să mă port ca femeile. Pentru mine era o cale de a scăpa de viaţa mea stresantă, deşi păstrarea secretului accentua stresul… Ceea ce mă făcea şi mai izolat şi deprimat. Am încercat de atâtea ori să elimin acest stil de viaţă, doar ca mai apoi să revin încă o dată la el. Simţeam că nu mai avea rost să încerc să mă schimb.

Cu câteva luni în urmă, am văzut o fotografie a unei fete transgender, care murise într-un accident de motocicletă la puţin timp după ce fusese făcută fotografia. Viaţa se poate termina pentru noi la o clipire din ochi.

Am fost îngrozit să nu am aceeaşi soartă, pentru că dacă aveam să mor pe neaşteptate, urma să stau înaintea lui Dumnezeu, pe deplin vinovat de idolul pe care îl creasem. Teroarea că mă aştepta aceeaşi soartă m-a condus la pocăinţă.

Niciun păcat nu este prea mare pentru a-l duce la Isus Hristos. Mărturiseşte-ţi păcatele lui Isus şi cere-I să vină în viaţa ta. El te va conduce pe calea sfinţeniei. Încrede-Te în El că o va face. Datorită lui Isus Hristos, am învins travestirea.

[Tsh Ene, I Was A Transvestite… Copyright © 2013 Tsh Ene. Videoul în limba engleză este publicat pe site-ul www.youtube.com.]

Mărturia unui bărbat

Isaia 6:5-8: „Atunci am zis: «Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!» Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-l luase cu cleştele de pe altar. Mi-a atins gura cu el şi a zis: «Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit!» Am auzit glasul Domnului, întrebând: «Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?» Eu am răspuns: «Iată-mă, trimite-mă!»”

Mărturia mea

La două zile după Crăciunul din 1991, am rugat-o pe soţia mea să se aşeze şi i-am povestit despre lupta mea de o viaţă. I-am explicat că mă travesteam în secret încă de când aveam șapte ani. I-am mărturisit aceasta fiindcă problema mea prelua controlul asupra vieţii mele. Pentru a-l cita pe Bob Bennett: „Lucrul care mă ţinea în viaţă de atâta timp, acum mă ucidea.”

Cumva, am sperat că putea să mă salveze de lupta mea. Contrariul a fost adevărat. De fapt am copleşit-o pe Beverly cu destăinuirea mea. Mă aşteptam să înţeleagă şi nu înţelegeam eu însumi, şi mă luptasem cu aşa ceva toată viaţa.

Copilăria mea nu a fost foarte diferită de a altora din generaţia mea, cea a anilor ’60 şi ’70. Am avut o relaţie distantă şi uneori violentă cu tatăl meu. M-am bătut cu cei doi fraţi ai mei aproape în fiecare zi. Sunt cel mai mare dintre cei patru fraţi; am doi fraţi şi o soră. Cel mai mic frate al meu, Brett, a încercat să se sinucidă când eu aveam șaisprezece ani, iar el avea unsprezece ani. S-a împuşcat în stomac cu puşca de calibru 22 a tatălui meu, fratele meu fiind martor. Nu este nevoie să spun că aceasta a avut un impact puternic asupra vieţii mele. Brett a supravieţuit într-adevăr încercării, doar ca să moară câţiva ani mai târziu într-un accident de maşină. Avea șaisprezece ani.

M-am alăturat Marinei imediat ce am terminat liceul. Nu fiindcă eram patriot, ci fiindcă vroiam să scap de familia mea. Când mă aflam în tabăra militară pentru noii recruţi, nu puteam să fac nimic bine. Un tânăr din Arizona, care era un creştin puternic, practica ce predica. Prin mărturia lui, am început să văd că avea ceva ce aveam eu nevoie. Într-o dimineaţă devreme, am dat peste o întâlnire de rugăciune în camera de duşuri pentru barăci. Era în jurul orei două dimineaţa. O mână de bărbaţi, rugându-se în lenjerie de corp. Acolo L-am acceptat pe Isus Hristos ca Mântuitor al meu. Acum iată ceva elocvent pentru voi. Am fost umplut cu Duhul Sfânt şi L-am împărtăşit pe Hristos tuturor. Câteva luni mai târziu, fratele meu Brett L-a acceptat pe Domnul, pe când eram acasă în permisie, cu numai câteva luni înainte de a muri.

Domnul m-a chemat la misiune când aveam douăzeci de ani. Dumnezeu vroia ascultare din partea mea, eu vroiam să mă aflu în centrul atenţiei. Nu mai este nevoie să spun, a fost un conflict. Încă întreţineam gânduri de travestire. Lupta mea tăcută cu acest păcat a continuat. Am întâlnit-o pe viitoarea mea soţie când mă aflam la baza din Kingsville, Texas. Era studentă la Universitatea Texas A&I. Ne-am întâlnit printr-un prieten comun, pe când frecventam o activitate a Uniunii Studenţeşti Baptiste. M-am îndrăgostit de ea şi m-am căsătorit cu ea, fără să-i fac cunoscută lupta mea personală. Cumva, m-am gândit eu, căsătoria va rezolva problema. Nu a făcut-o! Contrariul a fost adevărat. M-am luptat cu ispita de a îmbrăca hainele soţiei mele. Am reuşit să păstrez secretul faţă de Beverly în primii unsprezece ani ai căsniciei noastre.

După ce i-am spus despre lupta mea, am devenit suicidar: am venit acasă de la lucru într-o zi, gata să pun capăt la toate. Ceea ce a speriat-o pe Beverly, care a sunat-o pe terapeuta care ne consilia pe vremea aceea. Ea i-a spus lui Beverly să mă aducă în biroul ei în orice fel reușea. Beverly mi-a dat permisiunea să mă costumez în femeie şi m-a dus cu maşina la biroul terapeutei. De acolo am fost primit în spital. A fost prima din cele trei internări ale mele într-un spital de boli mintale.

După ieşirea din spital după prima internare, am apelat o linie fierbinte de criză, în speranţa de a găsi un grup de suport. Mi-au spus despre o organizaţie numită Tri-Ess, societatea pentru cea de a doua jumătate. Ei mi-au povestit despre grupul lor. Se întâlneau în serile de miercuri şi se numeau Travestiţii Anonimi. S-au dovedit a fi un grup de suport care încuraja travestirea. Lui Beverly nu i-a plăcut că eram interesat de frecventarea acelui grup. Mi-a dat un ultimatum. Dacă vroiam să urmez un asemenea stil de viaţă, trebuia să părăsesc casa. Am ales stilul de viaţă în detrimentul familiei.

M-am cufundat în travestire şi L-am lăsat pe Dumnezeu în urmă. Eram gata să renunţ la Dumnezeu şi la familie.

Mi-am alcătuit repede o nouă garderobă, pe care cele mai multe femei ar fi invidioase, şi am început să mă aventurez în malluri, baruri pentru toată lumea şi baruri homosexuale, îmbrăcat ca femeie. Am devenit intoxicat de acea viaţă. Eram încântat când bărbaţii îmi ofereau de băut, iar oamenii nu se uitau a doua oară la mine. Din când în când, cineva îşi dădea seama şi doar îmi zâmbea. M-am împrietenit cu alţi travestiţi şi ieşeam împreună în Montrose, zona homosexuală din Houston unde ieşeau „fetele” noaptea.

Cu cât intram mai adânc în acel stil de viaţă, cu atât îmi încercam mai mult norocul. M-am pus în nişte situaţii foarte periculoase şi am ajuns foarte aproape de a fi bătut. Am crezut că acea viaţă mă va face fericit. În schimb, am devenit foarte deprimat. De fiecare dată când exprimam aceasta în comportament, făceam un pas în plus pentru a obţine încântarea extra, care după aceea mă lăsa întotdeauna pustiu. Am întreţinut gândul că poate eram cu adevărat femeie, că Dumnezeu făcuse o greşeală. Viaţa mea s-a dezintegrat rapid.

Am încercat din greu să divorţez de Beverly. Am mers când şi când, de şapte ori, la tribunal pentru divorţ, dar ea nu a încetat să se roage pentru mine. În timpul procedurilor, avocata mea a vrut să văd un psiholog. Motivaţia ei ca eu să îl văd pe acel om nu era ca el să mă ajute, ci ca să mă susţină, depunând mărturie în favoarea mea la divorţ. M-am dus la biroul lui, iar el m-a trimis imediat înapoi la spital. A văzut cât de deprimat eram. Astfel m-a condus Dumnezeu la calea corectă pentru recuperare.

Pe când mă aflam în spital, acel psiholog nu a fost prea interesat de travestirea mea. S-a concentrat în schimb pe depresia mea şi am luat parte la câteva şedinţe de grup. Îmi amintesc de un tânăr care avea pe atunci optsprezece ani. Ne-a împărtăşit cum tatăl lui s-a sinucis când el avea șapte ani. Mă gândeam eu însumi la sinucidere. Pe vremea aceea, pentru mine era singurul mod de a scăpa de războiul pe care îl duceam cu mine însumi. Atunci am realizat că trebuia să existe o schimbare în viaţa mea. Am început să mă rog ca Dumnezeu să mă elibereze de viaţa pe care o duceam.

Imediat ce am ieşit din spital, după o şedere de două săptămâni, i-am spus lui Beverly că nu mai vroiam divorţul şi că aveam să lucrez pentru a face nişte schimbări în viaţa mea. Am reuşit să obţin o slujbă cu program parţial la un radio creştin din Houston. El a devenit repede biserica mea; muzica a început să vorbească inimii mele, în timp ce ascultam cântecul Când Dumnezeu a alergat de Benny Hester. Este un cântec despre fiul pierdut, care a realizat că tatăl lui îl iubea în continuare. Dumnezeu tot mă iubea, în ciuda lucrului cu care mă luptam.

Dumnezeu m-a condus înapoi la biserică și am început să frecventez The Vineyard din Humble, Texas. Ei mi-au îngăduit să cânt la un instrument în echipa de închinare, dar nu am împărtăşit nimănui lupta mea cu travestirea. Pentru mine procesul de recuperare a fost lent; Dumnezeu a avut probleme mai mari de care să se ocupe în viaţa mea. A trebuit să învăţ cum să fiu tată pentru copiii mei şi soţ pentru soţia mea. Atunci am părăsit Tri-Ess şi le-am spus la revedere prietenilor mei din grup.

Când i-am spus unuia din cei mai apropiaţi prieteni ai mei, Chris, că părăseam grupul şi că aruncam machiajul, perucile şi toate hainele odată pentru totdeauna, mi-a spus că într-o lună voi fi înapoi. I-am explicat ce făcea Dumnezeu în viaţa mea şi că trebuia să fiu tată pentru copiii mei, pe care îi iubeam mult. A început să plângă şi mi-a zis că avea o fiică pe care nu o văzuse de când avea un an. Pe atunci ea avea cinci ani şi locuia în California. L-am îmbrăţişat şi mi-am luat rămas bun de la el. Ştiam că pe vremea aceea nu eram destul de puternic pentru a fi cu el şi a nu mă travesti. Încă mă rog pentru Chris. Nu l-am mai văzut din acea zi.

Nu m-am întors niciodată la Tri-Ess. Trebuia să o dau morţii pe „Renee”. Dumnezeu a început să mă înveţe ce înseamnă să fiu bărbat. Mi-ar plăcea să vă spun că Dumnezeu m-a vindecat imediat, dar timpul lui Dumnezeu era diferit de al meu. El avea încă multe lucruri pentru mine pe care trebuia să le împlinesc. Dumnezeu mi-a arătat câtă credinţă în El aveam în realitate.

Beverly şi cu mine ne-am împăcat şi am început să lucrăm la căsnicia noastră. Ne-am mutat la Bastrop, Texas, unde am petrecut următorii trei ani. Rareori am vorbit cu Beverly despre lupta mea şi nu am îndrăznit să o fac cunoscută cuiva de la biserică. M-am luptat cu ispita de a mă întoarce la stilul de viaţă din trecut, dar Dumnezeu nu mi-a dat drumul. Bineînţeles, planul Lui a fost să-mi mute familia la New Hampshire, din toate locurile posibile. Beverly şi cu mine nu cunoşteam pe nimeni acolo, toţi membrii familiilor noastre şi toţi prietenii noştri erau în Texas şi Colorado. New Hampshire era locul unde Dumnezeu urma să mă înveţe cum să fiu liber în El.

Lucram la aeroport pentru o linie aeriană importantă. Ca în toate aeroporturile, exista o zonă care avea un restaurant. Un tânăr care lucra acolo venea la lucru travestit ca femeie. Am avut multe oportunităţi să vorbesc cu el, dar nu am făcut-o niciodată. De fapt schimbam direcţia ca să-l evit. Îmi era teamă că secretul pe care îl aveam cu Satan avea să fie insultător pentru lume. Îmi era ruşine de trecutul meu şi am refuzat să-i împărtăşesc Evanghelia acelui tânăr. Am fost unul dintre „cei care au trecut pe partea cealaltă a drumului ca să-l evite pe omul rănit”. Mă jucam de-a biserica pe atunci, nu practicam ce predicam. Ceea ce a continuat cam două luni. Într-o zi, când am venit la lucru, am aflat că își luase viața. Inima mi-a fost cuprinsă de întristare. Nu i-am spus niciodată un cuvânt acelui tânăr, care se lupta cum mă luptam eu. Dumnezeu avea acum atenţia mea.

Doar la câteva săptămâni după aceea eram programat să merg într-o misiune pe termen scurt, iar tovarășii mei de lucrare mă ajutaseră să strâng fonduri pentru a merge în călătorie. Unul din primii misionari pe care i-am întâlnit în Brazilia a fost Michael. Am devenit instantaneu prieteni. El era din Grand Junction, Colorado. Mă durea atât de tare din cauza tânărului care se omorâse, încât nu mai suportam şi i-am făcut cunoscută lui Michael lupta mea. Nu a râs de mine şi nu m-a judecat. S-a rugat cu mine şi mi-a spus că Dumnezeu mă putea folosi pentru Împărăţia Lui. În Brazilia mi-am făcut în sfârşit cunoscută mărturia. Dumnezeu începuse să mă elibereze.

Când m-am întors la New Hampshire, i-am împărtăşit liderului grupului de bărbaţi din biserică cum lucra Dumnezeu în viaţa mea. I-am spus că simțeam nevoia să le fac cunoscute acestea celorlalţi bărbaţi din grup. Dumnezeu a fost credincios. Mi-a dat curajul să fiu deschis şi sincer cu micul grup de bărbaţi. Iar ei, în schimb, nu m-au respins, ci m-au încurajat şi m-au susţinut. Până în ziua de astăzi mi-au rămas credincioşi prin prietenie şi rugăciuni.

Dumnezeu ne-a purtat pe Beverly şi pe mine pe un drum lung. Privesc în urmă şi nu a trecut o zi în care Dumnezeu să nu fi fost lângă noi. În fiecare zi am fost iubit de El. Astăzi Beverly şi cu mine conducem un mic grup la biserică, rugându-ne cu cei zdrobiţi sexual şi ajutându-i. Dumnezeu mă chemase la misiune când aveam douăzeci de ani. La patruzeci și opt de ani, încep cu adevărat să înţeleg că El vrea ascultarea mea deplină. În ea mi-am găsit eliberarea.

[One Man’s Testimony. Copyright © Help 4 Families. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Mărturia lui Robert

Chiar de la început viaţa mea a fost dificilă. Nu aveam idee cum funcţiona lumea, în special în familia în care am crescut. Am fost o victimă a ADHD şi nu am înţeles niciodată regulile stabilite şi altele asemenea. Eram disciplinat regulat pentru acţiunile mele; a durat ceva timp până am realizat consecinţele lor, deci apoi am putut să evit consecinţa pedepsei. Viaţa nu avea sens pentru mine, graniţele şi regulile erau greu de urmat, deci mă jucam singur şi am avut doar câţiva prieteni.

Mirosul amoniacului a fost la început excitant pentru mine, fiindcă era un miros puternic. După ce eu şi sora mea am fost învăţaţi să folosim oliţa, am devenit fascinat şi interesat din nou de scutece. Ceea ce descoperisem era că mirosul de amoniac îmi dădea un anumit imbold sexual. Mă duceam întotdeauna unde era miros de amoniac. Acel act mă controla, deci am avut dorinţa de a purta scutece în copilărie şi în perioada de creştere, ca şi în anii vieţii de adult. După ce am devenit curios din punct de vedere sexual, am folosit scutecele pentru gratificare sexuală, iar mai târziu în viaţă am devenit un fetişist al scutecelor.

Vedeam lucrurile diferit de alţi copii. Ceea ce m-a făcut să fiu mai mult un singuratic în copilărie. Realmente simţeam că eram singur pe lume. Fusesem molestat de bona mea la vârsta de trei şi patru ani, ceea ce nu mi-a fost de ajutor în a înţelege lumea. Când de-abia împlinisem douăzeci ani și eram plecat la colegiu, doi bărbaţi m-au îmbătat şi m-au violat. Fascinaţia de a purta scutece nu m-a părăsit întreaga viaţă şi am fost parţial responsabil pentru destrămarea celor două căsătorii ale mele. M-am văzut întotdeauna ca fiind neted în partea din faţă.

Având toate aceste lupte, conştiinţa pe care mi-a dat-o Dumnezeu a fost distrusă de viaţa pe care mi-am croit-o în păcat. Mi se pare acum că mintea mi se schimbase odată cu conştiinţa. Lupta mea avea o putere atât de mare asupra inimii şi sufletului meu. Am păstrat secretul că purtam scutece şi credeam în inima mea că eram cu adevărat fată, ajungând chiar să aduc injurii părţilor mele masculine.

Nu puteam înţelege ce se întâmpla, ceea ce a fost dureros pentru femeile cu care m-am căsătorit. Ele mi-au perceput durerea şi era greu pentru mine să văd durerea pe care o îndurau datorită durerii mele. Am apelat la numeroși oameni, precum consilieri şi psihiatri, dar niciunul nu m-a ajutat cu adevărat. ADHD-ul nu a fost diagnosticat până am ajuns la treizeci și opt de ani, iar atunci viaţa mea era deja distrusă.

Am găsit, în cele din urmă, un psihiatru care m-a evaluat pentru disforia de gen şi ADHD, şi am fost tratat simultan pentru aceste simptome. Cele 40 de miligrame de Ritalin pe zi mi-au încetinit procesele gândirii îndeajuns, încât să înțeleg în sfârşit cum funcţionează lucrurile şi ce se întâmplă în lume în general.

Mi s-a spus că va trebui să-mi schimb numele şi să trăiesc ca femeie cel puţin o perioadă între un an şi un an şi jumătate, în timpul tranziţiei pentru a deveni femeie. Pe vremea aceea luam hormoni puternici, iar trupul mi se schimba.

A fost greu şi pentru familia pe care o creasem; soţia mea a suferit mult, la fel cei trei fii ai mei şi fiica mea, care l-au văzut pe scumpul lor tătic transformându-se în femeie sub privirile lor. În acea perioadă mă schimbam pentru a fi Tabitha, noul meu nume şi noua mea identitate.

După ce am trecut prin operaţia de schimbare de sex, am fost extrem de fericit şi am găsit pace după chinul pe care îl simţisem întreaga viaţă. M-am gândit atunci că puteam să-mi continui viaţa aşa cum ar fi trebuit să fie ea de la început. A trebuit să mă obişnuiesc cu o mulţime de ajustări sociale şi de alt gen, proces care părea să nu se termine niciodată.

Totuşi, după ce am fost aprobat, sărutat şi îmbrăţişat, am realizat în sfârşit că eram femeie şi am trăit astfel până l-am întâlnit pe primul meu prieten şi m-am căsătorit cu el în Mexic. În timp ce păşeam pe intervalul dintre scaune îmbrăcat în rochie de nuntă, am avut timp să exclam în inima mea: „Asta dovedeşte că sunt femeie.”

Bărbatul cu care m-am căsătorit era abuziv şi alcoolic, deci după ce am fost căsătoriţi foarte puţin timp, i-am cerut să plece şi să nu se mai întoarcă niciodată, ceea ce a și făcut.

M-am căsătorit a doua oară în Carolina de Nord, cu un alt bărbat, care a fost mai rău decât primul. A cheltuit economiile părinţilor lui, iar apoi a făcut la fel şi cu ale mele, inclusiv cu toate posesiunile mele.

Mi-am spus mie însumi: „Ce s-a întâmplat?” Înainte de a divorţa de al doilea soţ, L-am auzit pe Domnul spunându-mi: „Robert, sunt mâinile şi picioarele pe care le-am făcut Eu pentru tine, ce faci cu ele?” Atunci am realizat că făcusem din viaţa mea un haos teribil. Am văzut oamenii pe care îi lăsasem în urmă şi pe care îi rănisem atât de profund. Eram disperat, iar în suferinţa mea am strigat la Dumnezeu să mă salveze. Atunci am implorat iertarea lui Dumnezeu.

Nu mai sunt Tabitha. Lumea îi încurajează pe cei ca mine să trăiască în stilul de viaţă anterior, datorită ambalajului exterior al corpului. Nu pot să merg la plajă sau la sală şi trebuie să mă acopăr jos ca să ascund ce ştiu că este acolo. Este mult mai greu să rezişti ispitei când stai pe ceea ce vor cei mai mulţi bărbaţi.

Am plătit un preţ pentru alegerile mele, totul fiindcă am vrut să am pace şi am căutat în locurile greşite. Am vrut satisfacţie imediată, dar ea a venit la un preţ personal îngrozitor.

Să cer iertare pentru viaţa mea păcătoasă şi să citesc cu voce tare mărturia lui Dumnezeu în Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu, au fost lucrurile de care aveam nevoie pentru a umple vidul care fusese cuprins de haos. Conştiinţa mi-a revenit, iar mintea mea s-a întors înspre Dumnezeu şi dragostea Lui. După ce L-am acceptat ca Domn, inima mea a fost regenerată şi am recunoscut că acest Cuvânt al lui Dumnezeu este complet, că nu aveam nevoie de scutece sau de altceva şi că nimic nu avea să mă mai despartă vreodată de Împărăţia lui Dumnezeu.

Ştiu, de asemenea, sigur că „ceea ce semeni, aceea vei culege”, dar ştiţi că şi culegi de unde nu ai semănat? Mama mea şi tatăl meu nu au fost descurajaţi, cu toate că au fost nevoiți să se roage pentru mine zilnic şi să ceară să fiu vindecat de spiritul satanic care mă stăpânea. Scumpul meu văr, reverendul John Lindsay, a reușit să-mi atragă atenţia. Ei au cules pentru mine, iar eu m-am lăsat cuprins de Cuvânt!

Există oameni în Scriptură care au demonstrat ce se întâmplă când semeni şi semeni seminţe, iar altcineva culege recolta. Isus este exemplul perfect al Cuiva care a semănat întotdeauna sămânţă bună şi a lăsat pe altcineva să culeagă recolta, de asemenea, şi bisericile în general cresc creştini buni, dar apoi ei se mută, iar biserica lor nu este binecuvântată, dar altcineva este, iar acest fapt a fost o inspiraţie pentru mine când am ieşit din lumea în care eram prins. Am dat peste tot felul de piedici, dar am iubit oricum oamenii, iar nu după mult timp îi mentoram pe alţii, iar ei îi ajutau pe alţii. Ei au fost binecuvântaţi datorită seminţei pe care am semănat-o eu, ajutându-i pe alţii să iasă din stilul de viaţă al unui gen confuz.

Doar fiindcă m-am îndepărtat de voia lui Dumnezeu la început, nu înseamnă că planul Lui nu se va împlini. M-am îndepărtat de voia Lui şi de planul Lui din cauză că aveam o conştiinţă stricată. Cred că Pavel şi Moise sunt exemple excelente. Trebuie să ne păzim conştiinţa şi să amintim minţii şi gândurilor noastre unde începe şi unde se termină totul. Dacă ne hrănim mintea cu hrană spirituală bună, vom avea o conştiinţă spirituală sănătoasă.

Am îngăduit crucii să mă acopere şi am procedat în acelaşi fel cu exemplul lui Hristos, care ne învaţă să ne iubim unul pe altul, pentru a oferi prietenie altora şi a trăi în pace cu toţi oamenii cât de bine pot eu. Trăiesc din nou ca bărbat, iar în privinţa aceasta sunt ferm.

Sunt căsătorit cu o femeie minunată, care mă iubeşte în ciuda a ceea ce mi-am făcut şi am găsit iertare din partea familiei mele, şi m-am iertat pe mine însumi.

Transgenderii în general sunt încurajaţi să creadă că nu sunt aşa cum i-a creat Dumnezeu. Trebuie să fim gata să le slujim celor în nevoie şi să le arătăm apoi că Dumnezeu şi Domnul Isus vor să îi iubească, împreună cu călăuzirea Duhului Sfânt. Ei sunt oameni minunaţi, cum suntem noi toţi.

Referinţe biblice care înseamnă mult pentru mine:

Romani 12:1: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.”

Romani 12:2: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.”

[Robert’s Testimonial. Copyright © Help 4 Families. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Sunt vindecat de transsexualitate?

de Bill

Sunt vindecat? Voi fi vreodată vindecat? Cum ar arăta vindecarea şi cum ar fi să umblu în eliberare zilnică de vechile mele dorinţe de a mă îmbrăca şi a trăi ca femeie? Toate acestea sunt întrebări importante.

Când am venit prima dată la Domnul aveam douăzeci și unu de ani. Mă travesteam de la patru ani. Când eram travestit, mă simţeam întotdeauna în siguranţă. Era ceea ce îmi îndepărta anxietatea. Apoi, când am ajuns la vârsta adultă, am devenit foarte confuz cu privire la cine eram şi cine deveneam. Vedeţi, avusesem întotdeauna o atracţie puternică pentru femei şi eram în foarte mare măsură bărbat – dar m-am trezit că mă bucuram tot mai mult să port îmbrăcăminte pentru femei. Mă puteţi numi „travestit” sau în orice alt fel ați vrea să mă catalogaţi.

Este un fapt că eu, cu cât purtam mai mult îmbrăcăminte pentru femei, cu atât vizionam mai mult pornografie cu transsexuali şi cu atât am pierdut mai mult legătura cu adevăratul meu sine. De fapt, în cele din urmă, am ajuns la un moment în care nu mai aveam sentimente sexuale pentru femei. Îmi fuseseră îndepărtate. Deveneam, de asemenea, mai mult ca o femeie, fie că vroiam, fie că nu.

La vârsta de douăzeci și unu de ani, am realizat că trebuia să fac ceva. Trebuia să înţeleg totul cumva. Urma să fac operaţie de schimbare de sex şi să trăiesc așa tot timpul ca femeie? La urma urmei, astfel aş fi trăit pentru prima dată în viaţă ca „eu cel autentic”. Sau urma să găsesc o vindecare magică, care să-mi rezolve în sfârşit problemele şi să mă facă complet? Era anul 1990, deci nu aveam internet sau prea multe informaţii de la care să pornesc. Am început să-L caut pe Dumnezeu pentru răspunsuri şi pentru o posibilă vindecare.

Credeam că eram un băiat „normal”, cu toate dorinţele masculine şi heterosexuale însoţitoare (în afara actelor de travestire). Dar ceea ce mă deranja era pierderea atracţiei pentru femei. În 1992 mi-am predat viaţa lui Hristos, cerându-I să mă ajute să înţeleg totul odată pentru totdeauna. Am citit multe cărţi bune, care se refereau la numeroase subiecte înrudite. Printre cele mai bune a fost Homosexual No More [Nu mai sunt homosexual]. Din acea carte am înţeles lucruri despre „adevăratul” meu sine pe care nu le cunoscusem niciodată înainte. Şi cine m-a făcut Dumnezeu să fiu. Am pus capăt travestirii, renunţând la toate locurile tainice unde ascundeam îmbrăcămintea pentru femei.

Am învăţat tot mai multe despre mine. Am fost întotdeauna un inadaptat la şcoală. Am primit foarte rar, dacă am primit vreodată, atenţie pozitivă de la tatăl meu. Am fost întotdeauna ultimul ales în echipă. Primele mele amintiri sunt cu un tată absent şi cu o mamă beată. Când eram copil, mă simţeam întotdeauna în siguranţă şi la adăpost purtând îmbrăcăminte pentru femei.

Pe măsură ce lucram la trecut, adevărata mea identitate sexuală/de gen a fost restaurată. Dorinţele heterosexuale pentru femei au revenit. Tatăl meu şi cu mine ne-am împăcat. Lucrurile au început să capete sens. Apoi am început să mă întâlnesc cu femei, iar în cele din urmă m-am căsătorit. Nu mă mai travesteam de zece ani. Un deceniu. Uau!

Apoi, după mai muţi ani de căsătorie şi doi copii, am decis să probez câteva articole de lenjerie intimă ale soţiei mele. Eram sub atât de mult stres şi realmente nu ştiam cum să-mi gestionez emoţiile. Am informat-o pe soţia mea despre ce făcusem, iar la scurt timp după aceea am căutat ajutor pe internet, în cele din urmă vorbind cu Jay. El m-a ajutat să ajung la o nouă înţelegere cu privire la ce se întâmpla cu adevărat. De fapt Jay doar m-a îndreptat înspre direcţia corectă, iar cu ajutorul lui şi al Domnului, în sfârşit am înţeles foarte multe lucruri noi. Mi-am dat seama.

Când devin stresat, am dorinţa de a ajunge la ceea ce îmi îndepărtează anxietatea. Sunt un „supravieţuitor”, caut să rezist doar până a doua zi. Ajunsesem la un moment în care, pur şi simplu, capitulasem şi făcusem ce îmi plăcea. Bineînţeles, aceasta nu m-a făcut să mă simt deloc mai bine, cu excepţia alinării de moment, de foarte scurtă durată. După aceea nu am simţit altceva decât o ruşine tot mai mare şi chiar mai rău de atât.

Vedeţi, sunt bărbat. M-am născut bărbat. Voi fi întotdeauna bărbat. Travestirea este doar o evadare într-un tărâm făcut credibil prin fantezie. Nu este real, iar asta m-a atras întotdeauna la el. Dar acum aleg să trăiesc în realitate.

Acum aleg să-mi asum responsabilitatea pentru acţiunile mele şi ştiu că alegerea îmi aparţine mie. Întotdeauna mie. Voi alege să trăiesc în fantezia prin care fug de realitate sau voi alege realitatea? Aleg acum să îmi asum responsabilitatea deplină pentru acţiunile mele, ştiind că întotdeauna pot să aleg. Nu pot să am „ce este mai bun din ambele lumi”. Dacă aleg să hrănesc fantezia, cu atât mai mult se înrăutăţeşte situaţia.

Când am început prima oară să mă travestesc din nou, am început cu ceva neînsemnat. „O să port doar dresurile”, mi-am zis. Dar cu cât treceam mai mult linia dintre genuri, cu atât mai rău şi mai acaparator a ajuns să fie totul. În cele din urmă, am ajuns la un moment dat să vreau să ies în public complet îmbrăcat ca femeie. Văzând aceasta clar drept ceea ce era, am ales să primesc ajutor şi să mă vindec de invazia îngrozitoare a nebuniei, pentru a fi vindecat şi împlinit. Este ceea ce am făcut şi fac.

Nu mă mai travestesc. Mă voi mai lupta vreodată cu înclinaţiile de a mă travesti din nou? Dacă da, înseamnă că nu sunt vindecat? Am ajuns să înţeleg că voi fi într-adevăr ispitit periodic să mă întorc la travestire. Ar fi stupid din partea mea să gândesc că nu aş vrea să mă întorc la ea când voi fi în mijlocul tensiunilor sau într-un moment îngrozitor din viaţă. Dar aceasta nu contează pentru mine, fiindcă am ales un mod mult mai sănătos de a-mi trăi viaţa.

Sunt vindecat? Depinde de alegerile constante pe care le fac pentru mine şi de ce o să fac în mijlocul ispitei. Am ales pentru mine însumi ce voi face. Aleg să umblu în libertate. Şi tu poţi alege asta!

[Bill, Am I Cured of Transsexuality? Copyright © Help 4 Families. Tradus şi publicat cu permisiune.]

1 2 3 4