de Jimmy Hinton

Jimmy Hinton ajută bisericile să prevină abuzul sexual al copilului.

Recent, prietenii noștri de la GRACE (Răspuns Evlavios la Abuz în Mediul Creștin) au distribuit o postare pe Facebook întrebând: „Care sunt motivele pentru care supraviețuitorii agresiunii sexuale nu se simt în siguranță pentru a le face cunoscut creștinilor mărturisitori că au fost abuzați?” Răspunsurile primite sunt cele pe care noi, la Church Protect, le auzim frecvent de la supraviețuitorii abuzului. Când ne consultăm cu bisericile auzim aceleași răspunsuri și de la liderii bisericilor. Diferența este că supraviețuitorii sunt răniți de aceste clișee, iar liderii bisericilor cred că folosindu-le îi ajută pe supraviețuitori. Mă gândesc adesea cât de ironic este că supraviețuitorii agresiunii sexuale au supraviețuit abuzului doar ca să fie obligați să supraviețuiască bisericilor. Ca și cum cineva ar veni la un spital cu răni provocate prin împușcare, doar ca să fie rușinat, mustrat, spunându-i-se să-l ierte pe cel care l-a împușcat sau fiind dat afară de medicul traumatolog. Sună ridicol, dar este exact modul în care rănile spirituale sunt tratate (greșit) în multe biserici. Pastorii sunt medici spirituali, deci de ce atâția pastori îi agresează verbal pe cei răniți și îi protejează pe cei care le-au provocat rănile? Iată câteva dintre cele mai obișnuite clișee pe care le aud supraviețuitorii abuzului de la liderii bisericilor și de la alți creștini:

Trebuie să ierți și să mergi mai departe.

Iartă și uită.

Păcatul este păcat, deci ce ți-a făcut ție abuzatorul nu este mai rău decât oricare dintre păcatele tale.

Este prea urât/nepotrivit, deci te rog să nu mai aduci asta în discuție.

Înțeleg exact cum te simți.

De ce nu ai strigat dacă nu ai vrut să se întâmple?

Dacă știai că sexul era greșit, de ce nu i-ai pus capăt?

Ce ai făcut/purtat ca să-l „ispitești” pe abuzator?

Deoarece sunt pastor, cunosc numeroasele complexități ale conducerii unei biserici și observăm în mod curent cum teologia greșită dă naștere la practici greșite. Ne consultăm cu multe biserici și voi spune că majoritatea bisericilor cu care ne consultăm simpatizează cu abuzatorul și rareori menționează victimele abuzului. Iată câteva dintre cele mai obișnuite întrebări pe care ni le pun liderii bisericilor, în ordinea frecvenței:

Cum să facem ca abuzatorul să rămână implicat în viața bisericii?

Spune-ne că tu crezi că ei (abuzatorii) se pot pocăi.

A fost cu adevărat plin de remușcare, nu crezi că a ne cere să stabilim aceste granițe este nedrept?

Cum putem face ca abuzatorul să rămână aici, iar copiii noștri să fie totuși în siguranță?

Crezi că abuzatorul a fost abuzat sexual în copilărie?

Nu este nedrept să-i punem întrebări cercetătoare despre trecutul lui?

Pe lângă întrebările (unele dintre ele retorice) pe care le primim, iată câteva dintre cele mai obișnuite afirmații pe care liderii bisericilor le fac cu privire la abuzatori:

Este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei.

Este un om tare bun și pur și simplu a fost biruit de păcat.

A făcut atâta bine și este foarte respectat de întreaga biserică și de întreaga comunitate.

Are atâte lupte în viața lui.

Îl iubim pe acest frate și vrem să îl restaurăm cu blândețe.

Ceea ce a devenit extrem de evident pentru mine este că bisericile sunt incredibil de bune la a le spune supraviețuitorilor ce trebuie să facă pentru a „fi în ordine cu Dumnezeu” și sunt chiar și mai bune la apărarea abuzatorilor, cu privire la care ele presupun că sunt deja cum trebuie față de Dumnezeu. Este îngrijorător că depunem atâtea eforturi pentru a ne asigura că abuzatorii rămân activi în viața bisericii, în timp ce victimelor lor li se spune să meargă mai departe. Când punem vina pe victimele opresiunii, în timp ce îl apărăm pe opresor, nu reușim să urâm lucrurile pe care le urăște Dumnezeu și să iubim lucrurile pe care le iubește Dumezeu. Nu există scuze pentru liderii care adoptă abordarea de mai sus.

Sunt pastor cu normă întreagă. Se întâmplă, de asemenea, să-l fi denunțat pe propriul meu tată când am aflat că avusese acte sexuale cu copii. Totuși, în loc să mă supăr doar pe liderii bisericilor, vreau să înțeleg de ce aproape întotdeauna îl apără pe violatorul de copii, nu pe copiii violați de el. Dacă înțelegem de ce, poate că vom reuși să oferim o perspectivă mai precisă despre poziția lui Dumnezeu.

Adevărata temelie a tronului lui Dumnezeu sunt dreptatea și judecata. (Psalmul 89:14) Nu putem înțelege dragostea lui Dumnezeu dacă nu înțelegem că esența temeliei lui Dumnezeu este dreptatea (a face ce este drept și corect) și judecata (a face ce se cuvine). Dacă dăm la o parte dreptatea și judecata lui Dumnezeu, dragostea devine strâmbă și încetează să fie dragoste. O vecină mi-a spus odată că prietenul ei o înșela și o lovea. Plângând, a zis: „Mă iubește.” I-am spus că de fapt nu o iubea. Când m-a întrebat cum de eram atât de sigur, i-am răspuns: „Pentru că te înșală și te lovește.” Vă supun atenției că prin însăși definiția sa, dragostea nu poate proteja un prădător, în timp ce îi ignoră sau îi ridiculizează pe cei răniți. Deci de ce atât de mulți lideri ai bisericilor fac asta? În continuare ofer câteva motive.

1. Teologia noastră nu ne permite să credem că există o asemenea răutate, în special în biserică. De cele mai multe ori, când sunt invitat să vorbesc într-un anumit loc, mi se cere să garantez că nu voi spune ceva prea ilustrativ sau că nu voi ofensa pe nimeni. Creștinii igienizează Biblia. Dumnezeu nu o face. Citiți Judecători 19. Este ilustrativ. Foarte ilustrativ. O femeie de treabă este aruncată ca o bucată de gunoi pentru a fi violată în grup toată noaptea. Literalmente. Dimineața degetele ei erau încleștate pe pragul ușii casei din care fusese dată afară, pentru că a încercat să ajungă înapoi la siguranță pe când era violată și lovită. Abuzul a fost atât de violent, încât la un moment dat a murit. Pe când zăcea acolo lipsită de viață, stăpânul ei a adresat cadavrului ei aceste cuvinte reci: „Scoală-te.” Nu s-a mișcat, pentru că era moartă. Aceia dintre voi care ați fost în mod repetat violați, molestați și umiliți de când erați copii mici, nu vreți ca oameni ca mine să folosească vorbe „frumoase”, fiindcă ce vi s-a întâmplat nu a fost frumos. Nici cel care v-a făcut acele lucruri nu a fost drăguț. Aproape de fiecare dată când un lider al bisericii evită să-mi spună direct că în biserica lor este un prădător aud următoarea frază: „Nu vreau să cred că este în stare de așa ceva.” Sincer, eu nu vreau să cred că liderii bisericilor acceptă, protejează și adăpostesc infractori. Dar ei o fac. Nu vreau să cred că tatăl meu a molestat zeci de copii în moduri oribile, umilitoare. Dar a făcut-o. Faptul că nu vreau să cred nu face abuzul mai puțin real. Unii oameni pe care îi iubim și îi respectăm sunt capabili să facă rău în secret și intenționat celor mai nevinovate creaturi ale lui Dumnezeu pentru plăcerea lor perversă. Dacă negăm asta, nu vom reuși niciodată să auzim cererile victimelor.

2. Liderii bisericilor preferă mărturiile scrise pe o bucată de carton, pe care le confundă adesea cu realitatea. Vă amintiți mărturiile pe carton, atât de populare cândva? Oamenii defilează pe scena bisericii ținând un carton care spune cum erau în trecut, apoi întorc cartonul, iar el spune cum sunt acum în Hristos. Totul desfășurându-se pe o muzică lină și, ce e drept, ca multora dintre voi, ochii mi se umplu de lacrimi privindu-le. Ca pastor, uneori mă las prins de ideea că discuțiile sunt rapide, ușoare și trainice. Cei mai mulți oameni care vin la biserica mea sunt un haos. Poveștile noastre nu se termină precum basmele. Sunt aproape șase ani de când am aflat că eroul copilăriei mele este un pedofil în serie. Încă am zile în care nu vreau să mă ridic din pat. Și nu am fost abuzat sexual. Mulți supraviețuitori se luptă în fiecare zi. Unii se luptă cu depresia. Alții au coșmaruri repetate. Unii iau medicație pentru anxietate severă, alții se luptă cu tulburări de alimentație. Mulți s-au gândit să se sinucidă. Realitatea tristă este că povestea voastră nu se potrivește frumos pe o bucată de carton. Pentru milioane dintre voi, cei care vă luptați în fiecare zi, cine vrea să vadă cealaltă parte a bucății voastre de carton? Numele vostru nu va fi selectat ca să scrieți o mărturie pe o bucată de carton. Ce ați putea scrie? Sfârșitul vostru efectiv nu se potrivește. Pastorii nu se simt confortabil cu povestea voastră, fiindcă o viață haotică le indică faptul că fie Hristos nu v-a transformat, fie vă împotriviți harului Său. Ceea ce este o minciună, bineînțeles, dar asta cred ei. De aceea vă spun lucruri ca: „Iartă și mergi înainte.” Sau: „Doar să ai mai multă credință și Dumnezeu te va vindeca.” Ce vor ei să spună de fapt este: „Povestea ta mă face să mă simt inconfortabil și Îl face pe Isus să pară slab.”

Și dați-vă singuri seama cine are o mărturie perfectă pe o bucată de carton. Exact… abuzatorul sexual care a petrecut timp în închisoare și care acum poate intra în pas de vals în biserică, mărturisind că a avut o epifanie în închisoare. Prădătorii le dau liderilor bisericilor exact ce nu le pot da supraviețuitorii. Ei nu au nevoie de terapie continuă. Nu recidivează în adicția de droguri. Nu este nevoie să li se spună: „Mergi mai departe.” Molestatorul sexual poate să defileze ostentativ în fața bisericii (și uneori așa se întâmplă) – iată pe cineva care a fost cândva pierdut, iar acum este găsit, ceea ce mă conduce la următorul punct.

3. Nu mai cerem dovada pocăinței… afară doar dacă ești un supraviețuitor al abuzului. Ioan Botezatorul era clar: „Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră.” (Matei 3:8) Toți cei care afirmăm că ne-am pocăit trebuie să facem roade vrednice de pocăința noastră. Care sunt faptele care susțin cuvintele noastre? Pe un alcoolic care se pocăiește nu îl găsești într-un bar. Pe un adulter care se pocăiește nu îl găsești în casa altuia, singur cu soția respectivului. Iar un molestator de copii care se pocăiește nu sugerează că este „nedrept, necreștinește sau neiertător” să i se ceară să nu se afle la părtășia la care sunt prezenți și copii. Dar observăm, în repetate rânduri, cum creștinii cedează cererilor molestatorului care pretinde că este necreștinește să i se interzică să se afle în apropierea copiilor. Ca și cum Dumnezeu ar privi închinarea numai în compania adulților ca pe o blasfemie. Dar bisericile au întotdeauna studii biblice numai pentru adulți. Numai când le cerem violatorilor de copii să participe la studii biblice numai pentru adulți suntem dintr-odată nedrepți.

Deci dacă bisericile cedează constant cererilor molestatorului, de ce fac opusul cu victimele lui? În același timp, bisericile cedează cererilor molestatorilor și pun o povară de cereri pe umerii victimelor. Trebuie să ierți. De ce nu mergi mai departe? Nu mai aduce asta în discuție.

Cred că putem face mai bine de atât. Cred că trebuie să facem mai bine de atât. Există o sută de motive pentru care violatorii de copii sunt tratați mai bine decât victimele lor, dar totul se reduce la teologia greșită (protejarea opresorului în timp ce îl rănești pe cel oprimat), iar teologia greșită este agravată de carisma molestatorilor. Ei sunt incredibil de convingători și sunt buni la a-i face pe alții să se uite oriunde, dar nu la păcatul adevărat și la infracțiunile sexuale pe care le-au săvârșit. Atât timp cât reușesc să ne facă să nu ne mai focusăm, întunericul nu va fi niciodată expus, iar noi nu vom fi niciodată capabili să ne împotrivim Diavolului.

[Jimmy Hinton, Why Child Rapists Are Treated Far Better than Their Victims in the Church. Copyright © 2017 Jimmy Hinton. Tradus și publicat cu permisiune.]

de Jimmy Hinton

Jimmy Hinton cu familia

Când studiam la colegiul biblic, visam cu ochii deschiși cum voi sluji. I-am ascultat pe profesori povestindu-ne nouă, studenților, relatări frumoase despre slujirea dincolo de ocean. Pentru prima dată în viață, mă aflam în inima Centurii Bibliei, unde Biserica înflorea. Și era extraordinar! Multe ore am sorbit cuvintele unor oameni ai lui Dumnezeu uimitori, plini de pasiune, care au influențat și au inspirat pe atât de mulți – oameni ca Jimmy Allen, Jack Lewis, Jerry Rushford și atâția alții. Visam să fiu un lider al bisericii care, prin Duhul Sfânt, să simtă suflarea de viață a lui Dumnezeu în anemica Lui biserică din Northeast în care crescusem. Apoi, în anul 2011, la numai doi ani de când intrasem în rolul de predicator în biserica copilăriei mele, visele mi-au fost spulberate când o victimă mi-a dezvăluit că fusese molestată ani de zile de tatăl meu.

Lumea mea s-a prăbușit. Nu aveam idee despre povara pe care Dumnezeu avea să mi-o pună pe umeri și despre turnura radicală pe care urma să o ia slujirea mea. Nici nu cunoșteam prețul pe care familia mea avea să îl plătească din cauza păcatelor tatălui meu. Mama mea și cu mine l-am raportat pe eroul copilăriei mele la poliție. Tremuram amândoi de frică, neștiind ce urma să se întâmple. Tatăl meu, care slujise decenii întregi în biserica unde eu predic și în ziua de astăzi, ispășește o sentință de 30-60 de ani în închisoare pentru delicte sexuale împotriva unor copii foarte mici.

Predic în continuare cu normă întreagă la biserica Somerset Church din Pennsylvania, la aproximativ 24 de kilometri de locul în care zborul 93 s-a prăbușit pe 9 noiembrie 2001 și la 9 kilometri de mina Quecreek, unde nouă mineri prinși sub pământ au fost salvați în anul următor. În 2015 am cofondat Church Protect, Inc. Este o misiune nonprofit, care oferă training specializat pentru prevenirea și detectarea abuzului sexual al copilului în biserici. De asemenea, în mod obișnuit, ne consultăm cu bisericile în care au apărut acuzații de abuz și îi asistăm pe lideri în procesul slujirii bisericii în circumstanțele date. Nu se reduce totul la suspectarea abuzului, la raportarea lui și la revenirea la viața dinainte. Odată ce raportarea a fost făcută, viața și drumul bisericii sunt schimbate pentru totdeauna. Deoarece personal am înaintat cu greu prin dezastrul lăsat în urmă de tatăl meu, am un interes legitim în a ajuta bisericile și familiile să se pregătească pentru un asemenea impact.

Abuzatorii sunt incredibil de abili în seducerea și molestarea copiilor, alocă mult timp pentru a-și acoperi urmele și sunt adesea oamenii pe care îi respectăm și îi admirăm cel mai mult. De fapt, aproape fiecare biserică pe care am sfătuit-o a avut ca abuzatori pe cei mai de încredere și mai plăcuți lideri ai săi – predicatori, conducători, diaconi, pastori de tineret, misionari, învățători de școală duminicală și lideri de tabere creștine.

Deși nu există niciodată scuze pentru protejarea unui abuzator, înțeleg de ce cei mai mulți oameni neagă că un cunoscut de-al lor violează copii, chiar și când le relatăm din nou faptele. Este cel mai important motiv pentru care le sugerăm bisericilor să apeleze la profesioniști pentru consultare. Deoarece eu și colegul meu de obicei nu îl cunoaștem personal pe făptaș, putem fi mult mai obiectivi și avem interes zero pentru protejarea sau acoperirea abuzatorului. Tentația de a-l apăra pe abuzator este mult prea mare atunci când liderii bisericii sunt forțați să îl raporteze pe cel mai bun prieten al lor. Aceasta creează un conflict major de interese pentru cei mai mulți, iar a avea pe cineva din exterior pentru evaluarea situației este un sistem bun. După cum a spus recent un bun prieten de-al meu: „Justiția nu mai este oarbă dacă un judecător pronunță sentința pentru un bun prieten de-al său.” Asistarea unei biserici în perioada care urmează după abuz, în special când există victime în biserică, este un proces incredibil de delicat și trebuie tratat cu o grijă deosebită. Există atât de multe variabile care trebuie luate în considerare.

Church Protect are o secțiune online în dezvoltare numită Suportul Supraviețuitorului, unde bisericile îi pot trimite pe cei care au fost cândva victime ale abuzului sexual al copilului. Serviciile sunt 100% gratuite și confidențiale. Majoritatea victimelor abuzului cu care vorbim fie au fost ignorate, excluse, date afară de la părtășie, forțate să îl ierte de abuzator, fie au fost abuzate verbal (și uneori sexual) de liderii bisericii. Asta este o revictimizare de nesuportat și, din păcate, se întâmplă destul de des. Am simțit că supraviețuitorii aveau nevoie de un loc sigur pentru a comunica între ei, deci o urmare firească a acestei înțelegeri a noastre a fost să dezvoltăm un suport pentru supraviețuitorii abuzului sexual al copilului care să fie condus numai de astfel de supraviețuitori.

În lunile recente, rareori a trecut o săptămână fără să nu fim contactați de câteva biserici din cauza unor acuzații de abuz. Chiar ieri am primit un apel cu privire la un violator de copii dintr-o biserică locală. Astăzi am mai primit unul. Prădătorii au infiltrat cu entuziasm Biserica și distrug sufletele copiilor noștri într-un număr uriaș. Petru avea cu adevărat dreptate cu privire la oamenii răi care prădează inocența altora: „Ca nişte îndrăzneţi şi încăpăţânaţi ce sunt, ei nu se tem să batjocorească dregătoriile, pe când îngerii, care sunt mai mari în tărie şi putere, nu aduc înaintea Domnului nicio judecată batjocoritoare împotriva lor. Dar aceştia, ca nişte dobitoace fără minte, din fire sortite să fie prinse şi nimicite… Fericirea lor este să trăiască în plăceri ziua în amiaza mare. Ca nişte întinaţi şi spurcaţi, se pun pe chefuit la mesele lor de dragoste, când ospătează împreună cu voi. Le scapără ochii de preacurvie şi nu se satură de păcătuit. Momesc sufletele nestatornice, au inima deprinsă la lăcomie, sunt nişte blestemaţi!” (2 Petru 2:10-14) Există un număr estimat de 42 de milioane de persoane, numai în Statele Unite, care au un istoric îngrozitor, fiind molestate în copilărie de adulți, în mod repetat. Abuzul nu se întâmplă într-un vacuum, el se întâmplă în bisericile noastre și în căminele noastre. Și se întâmplă din plin.

Pentru a fi eficienți în ceea ce facem, trebuie să cunoaștem exact cum gândesc prădătorii, cum plănuiesc și cum îi manipulează pe toți cei din jurul lor. Deoarece victimele sunt copii, sunt amenințate dacă spun și nu au un vocabular pentru a descrie ce li s-a făcut, foarte puține spun cuiva. Strângerea de suficiente informații, chiar și numai pentru a face un raport la poliție, este incredibil de dificil de realizat. Cei mai mulți investigatori, conform experienței noastre, nu iau în considerare rapoartele despre abuz, chiar dacă cele mai multe state mandatează ca liderii Bisericii să raporteze orice suspiciune rezonabilă de abuz. Nu pentru că investigatorilor nu le pasă, ci fiindcă sunt supraaglomerați. Din păcate, investigatorii ajung la capătul răbdării din cauza raportorilor necooperanți, care oferă doar o cantitate minimă de informații.

Lucrăm din greu pentru a ajuta bisericile să strângă suficiente informații pentru a face un raport solid, dar lucrăm chiar și mai din greu pentru a-i menține pe copii în siguranță față de abuzatori. Nu ne putem baza exclusiv pe sistemul justiției. Oamenii spun adesea că avem nevoie de legi mai dure pentru a lupta cu epidemia abuzului. Răspunsul meu este că abuzul sexual al copilului este un delict în toate cele cincizeci de state americane. Nu putem face ca abuzul copilului să fie mai ilegal de atât. Nu avem nevoie de mai multe legi, ci de mai mulți protectori instruiți. În final, este nevoie ca noi toți să lucrăm împreună pentru a ne menține copiii în siguranță.

În mod curent, eu pătrund în „lumea subterană” a Bisericii – locul căruia prădătorii îi aparțin, în care gândesc, plănuiesc și molestează copii. Numim aceasta misiunea noastră „specială de observare”, deoarece puțini au curajul de a o face. În trecut, lucrul cuminte și convențional era ca bisericile să fie învățate să caute „semne ale abuzului”. Noi inversăm aceasta și învățăm bisericile să nu caute abuzatori, ci să ne privim prin ochii unui prădător al copilului. Când suntem capabili să facem astfel, lupii nu mai arată ca oile. Deghizarea le este dată la o parte și putem preveni abuzul înainte de a se întâmpla.

Am creat recent o metodă care necesită între treizeci și șaizeci de minute, pe care o folosesc când instruiesc personalul bisericilor și părinții. Scopul este să intru în rol și să demonstrez cum caută prădătorii oportunități de a abuza copii și ce metode specifice folosesc ei când abuzează copii în biserici. Umblu prin clădirea bisericii și identific cele mai vulnerabile zone, iar apoi continui cu un raport care detaliază cum poate îmbunătăți biserica zonele respective. Am vizitat biserici care au politici de protecție incredibile, dar și în ele identific, fără excepție, multe zone vulnerabile. Motivul este că oamenii subestimează cât de îndrăzneți, doritori și persistenți sunt abuzatorii. Cei mai mulți oameni nu cred că abuzatorii molestează copii în clădirea bisericii în timpul închinării (în special dacă implementăm politici de protecție) și cred, în mod fals, că am fi capabili să recunoaștem abuzul dacă ar avea loc. Dar experiența noastră este că abuzatorii abuzează copii în timpul slujbelor de la biserică în mod intenționat, că o fac frecvent, iar dacă nu gândim ca prădătorii, nu vom recunoaște abuzul aproape niciodată.

Copiii nu ar trebui să trăiască într-o teamă continuă din cauză că sunt în mod repetat molestați, amenințați și făcuți să creadă că sunt lipsiți de valoare. Ironia este că abuzatorii au cea mai mică teamă odată ce pătrund în viața unei biserici. Foarte ușor, biserica este cel mai sigur loc pentru abuzatori în care pot molesta copii. Credem că este timpul să schimbăm situația și să îi facem pe violatorii de copii să-și piardă somnul datorită amenințării reale de a fi prinși. Suntem deciși să lucrăm neobosiți pentru a convinge bisericile să deschidă calea, arătând lumii că cea mai prețioasă resursă a planetei noastre sunt copiii. Copiii merită să aibă o comunitate de adulți care îi iubesc, îi respectă și îi protejează. Haideți să fim o astfel de comunitate pentru ei!

[Jimmy Hinton, Fighting Pedophilia in the Church: A Special Ops Ministry. Copyright © 2016 Jimmy Hinton. Tradus și publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.wineskins.org.]

de Monseniorul M. Francis Mannion

Monseniorul M. Francis Mannion

Filmul Spotlight (pe care l-am văzut săptămâna trecută, considerându-l remarcabil de corect, deloc în acord cu atacurile obișnuite ale mass-mediei împotriva Bisericii Catolice) a deschis din nou discuția despre problema abuzului sexual al copilului în Biserica Catolică. Filmul zugrăvește modul dezastruos în care a fost tratat abuzul sexual în Arhiepiscopia Boston de-a lungul mai multor decenii.

„Boz” Tchividjian^[1] (nu mă întrebați cum i se pronunță numele) a oferit săptămâna trecută un comentariu pătrunzător pe blogul Religion News Service, intitulat Spotlight: Nu este doar o problemă catolică. Tchividjian, fost procuror pentru cazurile de abuz al copilului, fondator și Director Executiv la ABUSE (Răspuns Evlavios la Abuz în Mediul Creștin) și profesor de drept la Universitatea Liberty (și presupun că baptist) a argumentat că abuzul sexual al copilului este la fel de răspândit în bisericile protestante ca în Biserica Catolică.

Cu privire la filmul Spotlight, Tchividjian scrie: „Unii pot fi tentați să vizioneze filmul cu un sentiment de dezgust față de Biserica Catolică și cu un oftat de ușurare pentru protestanți.” Dar, adaugă el, „o asemenea ușurare ar fi nefondată și deplasată, pentru motivul că de un număr de ani cele trei companii de asigurare pentru cele mai multe biserici protestante au primit aproximativ 260 de rapoarte pe an despre minori abuzați sexual de lideri sau de membri ai bisericilor. Aceasta comparativ cu cele 228 de „acuzații credibile” pe an de abuz sexual al copilului raportat de Biserica Catolică.”

Tchividjian oferă o evaluare surprinzătoare: „În realitate, probabil că în bisericile protestante sunt abuzați sexual mai mulți copii decât în bisericile catolice.” Aceasta înseamnă că „Protestanții vor trebui să accepte faptul că avem mult mai multe similarități decât diferențe cu frații noști catolici și cu surorile noastre catolice, când este vorba de felul în care am dat greș să-i protejăm și să-i slujim pe copiii lui Dumnezeu.”

Tchividjian identifică trei domenii de similaritate între biserici în această chestiune. Mai întâi, referitor la clericii care abuzează: „Răul săvârșit de cei care folosesc religia ca acoperire pentru a avea acces la copii și a-i abuza este bine mersi în protestantism.” Realitatea sinistră este că „abuzatorii sexuali care dețin poziții de autoritate în timp ce își poartă Bibliile și citează versete sunt perfizi, indiferent dacă sunt numiți preoți, pastori sau reverenzi. Nu este doar o problemă catolică.”

În al doilea rând, încercările de a proteja reputația liderilor de biserici și reputația denominațiilor de care aparțin este larg răspândită. Tchividjian afirmă că acesta este o problemă mult prea obișnuită în bisericile protestante. El arată situații în care pastori, misionari și alți lideri care au molestat copii au fost repartizați în altă parte sau li s-a permis să se retragă în tăcere, totul în efortul de a-i separa de instituție.

În al treilea rând, este problema martorilor. „Un adevăr tulburător care a ieșit la iveală în Spotlight a fost tăcerea asurzitoare care a înconjurat abuzul sexual al copiilor și care a pus stăpânire pe interiorul Bisericii Catolice în proporții epidemice.” Totuși, „aceeași tăcere asurzitoare pune stăpânire pe interiorul multor instituții protestante”. Pastorii predică despre tot felul de rele sociale, dar evită cu sârguință tema abuzului sexual al copilului.

Catolicii nu ar trebui să se bucure deloc de evaluarea lui Tchividjian. Un copil abuzat sexual în oricare tradiție este prea mult. Dar evaluarea sa pune situația din catolicism într-o perspectivă utilă. Totuși, catolicii nu au mai puțin de lucrat pentru a preveni abuzul copilului, ci au de continuat măsurile stringente pentru protejarea copiilor și aducerea abuzatorilor la judecată.

În sfârșit, s-ar putea pune întrebarea de ce situația catolică nu a primit un tratament corect în presa scrisă și în media electronică. Răspunsul: mass-media în sine pare adeseori mai puțin interesată de expunerea abuzului copilului la toate nivelele societății, decât de criticarea dură a catolicilor.

Notă

^[1] Basyle „Boz” Tchividjian este nepotul bine-cunoscutului evanghelist american Billy Graham. [N. trad.]

[Msgr. M. Francis Mannion, Child sexual abuse is not just a Catholic problem. Copyright © 2015 Msgr. M. Francis Mannion. Tradus şi publicat cu permisiune. Monseniorul Mannion este preot emerit la parohia St. Vincent din Salt Lake City, Utah. Deține un doctorat în Teologie Sacramentală la The Catholic University of America. A fost Președinte fondator al The Society for Catholic Liturgy în 1995 și editor fondator al jurnalului acesteia, Antiphon. La invitația Cardinalului Francis George din Chicago a fondat Mundelein Liturgical Institute în anul 2000. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul Catholic News Agency, www.catholicnewsagency.com.]