Lester a crescut fără să ştie că era sărac. Toată lumea din orăşelul lui din Mississippi era, spune el, „dar noi, pur şi simplu, nu ştiam”.

Fiind unul dintre cei cinci copii, Lester era singurul care locuia cu mama lor necăsătorită. Ceilalţi locuiau cu tatăl lor. Ea s-a apucat de băutură pentru a alina presiunea sărăciei, a situaţiei de a creşte un copil singură şi a stresului unei munci istovitoare. Când era copil, Lester a jurat că nu va fi niciodată un beţiv ca mama lui.

La vârsta impresionabilă de doisprezece ani, cei doi s-au mutat la Chicago. „Atunci am aflat că eram sărac”, continuă el.

Copiii de la şcoală aveau mai mulţi bani, purtau haine mai frumoase şi râdeau de el din cauza accentului şi sărăciei lui. În acea perioadă, alcoolismul mamei lui s-a înrăutăţit.

De la rău la mai rău

Lipsit de suport din partea familiei şi disperat să corespundă la şcoală, Lester a început să bea şi să fumeze marijuana.

La cincisprezece ani, Lester a ajuns să se implice într-un grup de copii care cunoşteau nişte bărbaţi homosexuali mai în vârstă din vecinătate. După ce le dădeau să fumeze marijuana, bărbaţii îi molestau şi le dădeau bani. Acel stil de viaţă a devenit o capcană.

Câţiva ani mai târziu, Lester a reuşit să găsească o slujbă – o slujbă legală – la un hotel exclusivist din Loop. Dar chiar fiind promovat manager al personalului din schimbul de zi, s-a trezit că era incapabil să se oprească din a se prostitua noaptea. Iar nopţile în care rămânea treaz până târziu şi folosirea drogurilor l-au costat slujba.

După moartea prematură a mamei, Lester a devenit extrem de deprimat şi s-a apucat să fumeze cocaină şi să se prostitueze mai des, în partea de jos a oraşului.

Demnitatea şi scopul inspiră schimbarea vieţii

În 2005, Lester a auzit de Emmaus de la un prieten foarte bun al lui, un fost prostituat care venea la Centrul Misiunii de ani de zile. Dar au trecut doi ani înainte ca să vină după ajutor.

I s-au atribuit sarcini de gătit. Simplul act de a pregăti mâncarea pentru bărbaţi i-a dat lui Lester un sentiment al demnităţii şi scopului, care a fost central pentru recuperarea lui.

În cele din urmă, Lester s-a oprit din prostituţie şi s-a dus la un centru de reabilitare. Astăzi este liber de droguri de trei ani! Mai important, a găsit o a doua familie la Emmaus, una care îl îngrijeşte, îl susţine, îl consiliază şi îl încurajează. „Pot să spun [personalului Emmaus] lucruri pe care nu le-aş spune familiei mele”, spune el. „Am încredere în ei. Am încredere în sfatul lor.”

De la a fi dependent, la a fi o inspiraţie

Astăzi Lester lucrează ca bucătar şef pentru o firmă de catering din zona Chicago. „M-am întors la lucru de când sunt aici, spune el. Emmaus mi-a dat inspiraţia să mă ridic, să merg la lucru şi să fac progrese.”

Fiind o prezenţă permanentă la Centrul Misiunii, Lester este o inspiraţie importantă pentru mulţi bărbaţii de-ai noştri. „Îmi place să vorbesc cu bărbaţii, să-i ajut şi să-i ţin responsabili.”

Suportul vostru pentru Emmaus nu numai că ajută bărbaţi ca Lester să scape de un stil de viaţă plin de droguri, adicţii şi prostituţie, dar le oferiţi şi un scop şi demnitate. Fiecare viaţă pe care o atingeţi poate atinge o alta – vieţi schimbate, care ajută la schimbarea altora. Nu puteţi şti niciodată câte vieţi vor transforma darurile voastre, atunci când dăruiţi!

[Cooking Up a Changed Life. Extras din newsletter-ul Distant Country, iulie 2010. Copyright © 2010 Emmaus Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Douglas Van Ramshorst

Doug (cu şapca călduroasă) cu unul dintre prietenii lui de la Emmaus

La unu dimineaţa ne-am refugiat de frig într-un mic local sărăcăcios de la subsol, deschis toată noaptea, care serveşte mâncare pakistaneză şoferilor de camion. Andy şi cu mine am discutat despre sentimentele mele de zădărnicie, în faţa unei farfurii de pui indian. După câteva deplasări lungi în frig, fără să vezi pe nimeni pe stradă, este tentant să renunţi şi să-ţi iei o slujbă obişnuită. În nopţi ca acestea, stăm pe verandă până nu ne mai simţim picioarele, iar apoi mergem în jurul blocului, ca să ne punem iar sângele în mişcare.

O întâlnire „întâmplătoare”

Când am ieşit din restaurant, am crezut că l-am văzut pe Travis, un client mai vechi de al nostru, traversând strada cu două blocuri mai în faţă. „Omule, dacă am putea doar să vorbim cu el treizeci de secunde, ar fi o noapte grozavă”, a spus Andy.

Am mărit puţin pasul şi am încercat să „dăm peste” el, cu nonşalanţă, la o intersecţie, dar când am dat colţul, Travis dispăruse. Am umblat prin vecinătate cam o oră, dar fără succes. „În regulă, să mergem acasă.”

Apoi, în drum spre camionetă, l-am întâlnit pe Travis. Cu un zâmbet şi câteva strângeri de mână, Travis ne-a pus la curent cu noutăţile. A găsit o cameră de închiriat într-un cartier liniştit, la câteva mile de zona comercială, şi şi-a luat o slujbă. Plata era decentă, dar nu putea lucra suficiente ore pentru a fi plătit cu mai mult decât banii pentru chirie. Era marţi noaptea, nu avea să fie plătit până vineri şi îi era foame. Fără să aibă multe alte opţiuni, Travis s-a întors la tactica de supravieţuire pe care o cunoştea cel mai bine, de aceea umbla pe Strada Hubbard la două dimineaţa.

O perspectivă nouă

Am simţit ambivalenţa lui Travis cu privire la faptul de a se afla în acest cartier, deci m-am oferit să-l duc acasă cu maşina. Pe drum am condus la McDonalds şi i-am cumpărat o porţie mare. I-am scris o listă cu servicii sociale, biserici şi bucătării din zona lui care îl puteau ajuta. Şi, înainte de a coborî din camionetă, Travis mi-a schimbat întreaga perspectivă despre acea noapte.

„Dacă aş mai fi stat acolo, aş fi sfârşit prin a face nişte bani prostituându-mă. Şi mă cunosc. Da, aş fi cumpărat ceva de mâncare, dar apoi m-aş fi simţit rău din cauza a ceea ce tocmai făcusem, deci aş fi fumat iarbă. Sunt la un pas de a-mi pierde slujba şi apartamentul. Nu sunt încă destul de în siguranţă, aş putea fi din nou pe străzi destul de repede dacă aş intra din nou în încurcătură. Nu ştiu de ce voi, oameni buni, eraţi acolo pe o asemenea vreme, dar, cu siguranţă, sunt bucuros că aţi fost!”

[Douglas Van Ramshorst, On a Cold Night in Chicago. Why Nothing We Do Is Useless. Extras din newsletter-ul Distant Country, martie 2008. Copyright © 2008 Emmaus Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune. De trei ierni consecutive în Chicago, făcând misiune de ajutorare pentru Emmaus în fiecare noapte, Doug continuă să întindă o mână de ajutor şi să influenţeze vieţile bărbaţilor de pe străzi.]

Leon a crescut în partea de sud a oraşului Chicago, fiind cel mai mare dintre cei treisprezece copii ai unui predicator creştin strict. Familia lui a întâmpinat greutăţi în a găsi gazde care să primească o familie de cincisprezece persoane, deci tatăl lui Leon trimitea adesea opt sau nouă copii să locuiască împreună cu diferite rude câteva luni, oricând se mutau într-un nou apartament. Pentru a primi apartament, îi spunea gazdei că avea doar patru sau cinci copii, iar după ce familiei i se permitea să se mute, îi aducea acasă, în tăcere, pe ceilalţi copii. Gazdele nu erau niciodată încântate şi adesea le cereau să se mute. Leon îşi aminteşte că se mutau frecvent când era el mic.

Când Leon avea cam doisprezece ani, familia lui a găsit în sfârşit o casă pe care şi-o puteau permite, în partea de sud a oraşului Chicago, şi au încetat să se mute. Leon s-a bucurat de stabilitatea unei singure locuinţe, iar la şcoală a excelat la atletism şi muzică. Şi-a asumat, de asemenea, rolul de protector pentru cele opt surori şi cei patru fraţi mai mici ai lui.

Pentru a evita să fie recrutat de bandele locale, care încercau constant să-l recruteze din cauza mărimii şi abilităţilor lui atletice, Leon a început să îndeplinească slujbe umile în comunitate, pentru a face nişte bani. Slujba pe care o făcea cel mai des era să care produse alimentare pentru oameni în vârstă.

Când avea treisprezece ani, un băiat mai mare din vecinătate i-a spus că o doamnă bătrână avea nevoie de ajutor pentru a i se căra alimente într-o clădire cu apartamente. Leon l-a urmat pe băiat în apartamentul „doamnei în vârstă”, dar nu era nimeni acolo. S-a dovedit că celălalt băiat îl urmărise pe Leon de câteva zile, căutând prilejul de a fi singur cu el. Era mai mare şi mai puternic decât Leon; l-a atras în cameră şi l-a violat. Leon a simţit o ruşine şi o vină îngrozitoare din cauză că a fost violat. A simţit, de asemenea, furie şi neputinţă, fiindcă nu a fost în stare să oprească fapta. Nu a spus nimănui din familie, dar amintirea avea să îl bântuie decenii întregi.

La şcoală a continuat să exceleze la sporturi, fiind vedetă la fotbal, înot, pe pistă şi în echipele de lupte. A continuat să se dezvolte ca muzician şi cântăreţ. În liceu s-a alăturat unui grup canto format numai din băieţi, iar cu două surori ale lui a format, de asemenea, un cor itinerant de muzică gospel. Totuşi, ruşinea şi vina cu care trăia au continuat să-l chinuiască. Ceilalţi băieţi din grupul canto l-au învăţat să bea alcool şi a început să bea mult. După absolvire, a părăsit oraşul Chicago şi s-a alăturat Corpului de Marină.

A călătorit prin toată lumea în Corpul de Marină, iar după ce a părăsit Marina, s-a întors la Chicago, cu o soţie hawaiană şi un băieţel. Totuşi, părăsirea Corpului de Marină nu fusese ideea lui. Fusese eliberat în mod dezonorant, după ce se bătuse cu un alt soldat. A continuat să bea şi a avut mai multe slujbe prost plătite, pentru a reuşi să o scoată la capăt şi a-şi întreţine familia. După un an, soţia l-a părăsit şi s-a întors în Hawaii. Şase luni mai târziu, l-a sunat ca să-i spună că fiul lor murise într-un accident tragic. Leon nu a fost în stare să meargă la înmormântare. Era devastat.

A început să fumeze cocaină crack şi a ales o carieră de stripteur, în încercarea de a-şi continua viaţa ca interpret şi animator. La clubul de striptease a trecut rapid la oferirea de sex contra favoruri şi droguri. În acea perioadă, s-a căsătorit cu o altă femeie şi au avut doi copii.

La mijlocul celui de al patrulea deceniu de viaţă a fost arestat pentru posesie de cocaină şi a fost trimis la închisoare. Când a fost eliberat, a avut puţine perspective. A început să se prostitueze ca să supravieţuiască, iar apoi să danseze la un club homosexual din Boystown. Acolo i-a întâlnit pe slujitorii creştini de la Emmaus.

Leon a început să vină la Centrul Misiunii curând după ce i-a întâlnit pe cei de la misiunea de ajutorare. A fost atras de atmosfera creştină, care i-a amintit că în familie crescuse efectiv în biserică. A fost, de asemenea, atras de dragostea şi acceptarea pe care i-au oferit-o ei. A continuat să aibă căderi timp de câţiva ani, venind şi plecând de la centrul de recuperare, dar nu s-a dedicat pe deplin renunţării la droguri până ce, la vârsta de cincizeci şi unu de ani, a realizat că avea cu adevărat nevoie să renunţe la droguri. Prin Emmaus, a găsit un program de reabilitare pe termen lung care a funcţionat pentru el, iar în final s-a oprit din a bea alcool şi din a fuma cocaină crack. Atunci a început vindecarea lui.

Astăzi Leon este un bărbat mai smerit, care recunoaşte degrabă că se află încă în procesul de recuperare. Nu a consumat droguri de aproape cinci ani şi a reluat legătura cu fiul şi fiica lui şi cu nepoţii lui. Are propriul său apartament şi lucrează ca interpret de stradă licenţiat, cântând cântecele gospel cu care a crescut. Călătoria lui spre plinătate este încă în plină desfăşurare, dar o înfruntă cu mai multă speranţă astăzi decât a făcut-o timp de patruzeci de ani.

[Hope for the journey: Leon’s story. Copyright © 2013 Emmaus Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune.]

„Frank” s-a născut în partea de sud a oraşului Chicago şi a crescut în Indiana, fiind unul dintre cei trei băieţi ai unei familii dominate de un alcoolic furios. Tatăl lui Frank bea mult şi rareori lucra. În schimb, îşi obliga fiii să lucreze ca să-i susţină obiceiul de a bea.

Dacă băieţii nu făceau destui bani, tatăl îi bătea. Odată, tatăl lui l-a bătut atât de rău, încât nu a putut merge la şcoală două săptămâni. Altădată, Frank făcuse cu câţiva dolari mai puţin la sfârşitul zilei. Îngrozit de ceea ce avea să-i facă tatăl lui, s-a lovit cu pumnul în faţă de câteva ori în drum spre casă, ca să aibă nasul însângerat şi ochiul vânăt, şi a pretins că un alt copil l-a lovit când i-a furat banii. Nu a contat. Tatăl lui doar l-a bătut mai rău din cauză că nu păstrase banii.

Când avea douăzeci ani, Frank bea în exces. Se lupta cu sentimente intense de ruşine, lipsă de valoare şi ură de sine. Urâse cât de mult bea tatăl lui şi cum îşi abuza copiii. Acum Frank bea el însuşi şi, cu toate că se dispreţuia pentru asta, nimic altceva nu părea să îi umple golul interior pentru mult timp.

La vârsta de douăzeci şi cinci de ani, Frank s-a mutat înapoi în Chicago şi a început să se prostitueze pe străzi. Îşi petrecea zilele cerşind cu agresivitate în faţa magazinelor de băutură, serile, prostituându-se, iar nopţile, dormind în spatele unui restaurant Burger King părăsit.

În acea perioadă totuşi, Frank a continuat să ceară o mână de ajutor. A intrat într-un program pentru dependenţa de droguri şi în clinici de dezintoxicare. A mers la dezintoxicare de cel puţin douăzeci de ori. Mult timp a fost cunoscut ca un obişnuit al câtorva agenţii de asistenţă socială şi al programelor de reabilitare. Temporar nu mai bea şi găsea o slujbă, totuşi o dificultate sau un obstacol apărea pe neaşteptate, iar Frank devenea frustrat şi renunţa, întorcându-se la băutură, la prostituţie şi la dormitul în spatele restaurantelor părăsite.

În septembrie anul trecut, Frank a început un nou ciclu de abstinenţă de la băutură. A urmat un program de reabilitare din droguri, iar apoi a intrat într-o instituţie de reeducare aflată în partea de nord a oraşului Chicago. A început să lucreze ca vânzător la un magazin de îmbrăcăminte. Apoi şi-a vizitat familia pentru un weekend şi a recăzut. Două zile mai târziu a venit la Emmaus, complet beat, dar spunând personalului care l-a întâmpinat la poartă că realizează că a dat de necaz, şi a fost îndrumat din nou către centrul de reabilitare. „De data asta chiar sunt serios”, ne-a spus. Spre plăcuta noastră surpriză, aşa a fost.

Au trecut câteva luni de la acea întâlnire, iar Frank se descurcă incredibil de bine. Se află din nou în centrul de reabilitare şi lucrează în mod regulat, de data aceasta ca transportator de bunuri. A căutat de lucru timp îndelungat, trecând prin săptămâni de descurajare, înainte de a găsi slujba. Economia nu este blândă cu nimeni în zilele noastre, în special cu bărbaţii care au în urma lor recidive multiple, dar Dumnezeu este îndurător. Un fost angajator a decis să-i dea lui Frank o a doua şansă, iar Frank a devenit rapid cel mai bun şi mai de nădejde angajat al lui.

Îl vedem rar pe Frank în prezent. La alţi bărbaţi asta ne-ar face să ne îngrijorăm, dar în ceea ce îl priveşte pe Frank, este un lucru bun.

[The Courage to Get Up Again. Extras din newsletter-ul Distant Country, iunie 2011. Copyright © 2011 Emmaus Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Doug Van Ramshorst a învins ostilitatea şi tăcerea lui Tim cu o ceașcă de cafea pe care i-o cumpăra în fiecare noapte.

Tim a murit cu zece zile în urmă. Am aflat lunea trecută, în ziua noastră de rugăciune.

Să spunem că am fost şocaţi ar fi un adevăr numai pe jumătate. Moartea lui a fost foarte bruscă. Tim locuia în Arkansas şi se descurca grozav acolo. Nimeni nu se aştepta să moară la vârsta lui de un atac de inimă.

Probabil vă amintiţi de Tim din ceea ce eu numesc „povestea cu cremă de alune”.

Este povestea felului în care fostul nostru director de misiune, Doug Van Ramshorst, a învins ostilitatea şi tăcerea lui Tim, cumpărându-i o ceaşcă de cafea în fiecare noapte în care îl vedea în misiunea de ajutorare. În loc să încerce să-l atragă pe Tim în conversaţie, Doug punea doar cafeaua lângă Tim, pe banca unde şedea el în fiecare noapte, aşteptând să vină clienţii cu maşina, iar apoi se îndepărta.

A fost nevoie de mai mult de trei luni de asemenea interacţiuni tăcute, dar în cele din urmă Tim i-a vorbit lui Doug. A rostit cinci cuvinte, pentru a fi exacţi: „Îmi place crema de alune.” Asta a fost tot. Aşa că Doug a început să pună cremă de alune în cafeaua pe care o aşeza în tăcere pe bancă lângă Tim în fiecare noapte, dincolo de magazinele mici de cartier de pe Străzile Broadway şi Waveland.

Iar cam după încă o lună, Tim a început să se deschidă cu adevărat faţă de Doug: vorbind cu el, împărtăşind cu el, devenind prietenul lui. S-a deschis cu privire la problemele familiei lui (era oaia neagră, fiul unui predicator), cu privire la lupta lui de a-şi păstra sănătatea mintală şi cu privire la ruşinea pe care o simţea din cauză că nu era prezent în viaţa micului său fiu. A venit la Centrul Misiunii şi a început să-şi schimbe viaţa. A învins adicţia de heroină. A obţinut permis de conducere pe toate autovehiculele şi a devenit şofer de camion. S-a împăcat cu familia. A devenit din nou parte din viaţa fiului său.

Şi a recidivat. Mai mult de o dată, de fapt. Dar noi am refuzat să renunţăm la el, deci şi el a refuzat să renunţe la sine. În cele din urmă, s-a mutat în Arkansas ca să lucreze la ferma mătuşii lui. S-a descurcat bine acolo şi a trecut la o altă slujbă, pe cont propriu. Recent lui Tim i se încredinţase custodia parţială a fiului său: o confirmare atât a progresului enorm pe care îl făcuse, cât şi a puterii transformatoare a lui Dumnezeu în viaţa lui.

Dar cu toate că Tim terminase cu viaţa dificilă, viaţa dificilă nu terminase cu el. Chiar dacă nu mai consuma droguri şi era abstinent de ani de zile, se vede că drogurile şi viaţa pe stradă au cerut un preţ enorm (şi tăcut) de la inima lui. Duminica trecută, ea a cedat brusc. Avea treizeci şi nouă de ani.

Nu este niciodată uşor să te confrunţi cu moartea, dar este deosebit de dificil când cineva este smuls atât de brusc cum a fost smuls Tim. Părinţii lui au rămas fără fiul lor. Fiul lui a rămas fără tatăl lui. Prietena lui a rămas fără partenerul ei. Iar noi am rămas fără prietenul nostru.

În acelaşi timp, suntem plini de recunoştinţă pentru darul pe care ni l-a dat Dumnezeu prin Tim. Rareori îi vedem pe bărbaţii noştri transformându-se în măsura în care a făcut-o Tim. Sentimentul de pierdere pe care îl simţim este parţial rezultatul gândului că ştiam cum avea să se sfârşească povestea lui. Moartea lui ne aminteşte să aducem întotdeauna mulţumiri pentru viaţa pe care o avem, pentru vieţile celor cu care ajungem să avem de-a face şi pentru rolul pe care ajungem să-l jucăm în vieţile lor.

Ne lipseşte Tim. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru Tim. Şi ne rugăm pentru familia lui.

[Tim is dead. Copyright © 2014 Emmaus Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Studiile făcute despre prostituţia masculină cuprind o varietate de perspective şi ideologii. Ne aflăm în procesul de a dezvolta un site de cercetare, care va oferi linkuri către multe astfel de studii.

Emmaus Ministries lucrează cu bărbaţi care se prostituează pe stradă, numiţi uneori „târfe”. Aceşti bărbaţi se pot considera heterosexuali, homosexuali sau bisexuali. Ei se implică în prostituţie doar pentru o scurtă perioadă de timp sau timp de mulţi ani.

Mulţi dintre bărbaţii cu care lucrăm au crescut în medii care au inclus abuzul sexual sau un alt abuz fizic, alcoolismul în familie, abuzul de droguri şi/sau sărăcie de generaţii. În mod tipic, ei nu au o familie intactă sau o altă structură de suport şi au puţine alte resurse, precum educaţie, pe care să se sprijine. Aceşti bărbaţi prezintă un risc ridicat de a se lăsa atraşi în activitate criminală, adicţie faţă de drog/alcool şi alte activităţi care le fac rău din punct de vedere fizic şi îi împiedică să trăiască o viaţă îmbelşugată şi satisfăcătoare.

Emmaus este singura organizaţie din Statele Unite care lucrează de mai mult de douăzeci ani exclusiv cu această categorie de populaţie.

[Information about Male Prostitution. Copyright © 2014 Emmaus Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Pentru mai multe informaţii, clic pe Emmaus Ministries – Misiune pentru bărbaţii implicaţi în prostituţia homosexuală!

… făcându-L pe Isus cunoscut pe străzile din Chicago. Personalul Emmaus

Emmaus Ministries 2010

Sexul pentru supravieţuire este singurul mod în care găsesc un loc în care să dorm: Manechinele trimit un mesaj cumplit despre tinerii care trăiesc pe străzi

Aruncă o privire mai atentă la tinerii care trăiesc pe stradă! Pentru că de multe ori, să trăieşti pe stradă nu este o alegere.

„Lipsesc, iar părinţilor mei nu le pasă.”

„Tatăl meu m-a dat afară din casă fiindcă sunt homosexual.”

„Prietenul mamei mele îmi face rău!”