Cum răspunzi când un membru de familie îți dezvăluie că este homosexual?

de Drew Berryessa

Drew Berryessa

Drew Berryessa

La Portland Fellowship avem privilegiul de a păşi alături de câteva familii care au avut parte de descoperirea că cineva drag lor se identifică drept homosexual sau lesbiană. De mai bine de douăzeci şi cinci de ani, Portland Fellowship slujeşte familiilor în astfel de vremuri critice şi suntem binecuvântaţi să putem ajuta, oferind cunoaştere şi empatie familiilor în suferinţă.

Acestea fiind zise, fiecare familie este unică şi de aceea nu există o formulă fixă cu ce să faci când un membru de familie îţi dezvăluie că este homosexual. Impactul dezvăluirii de către cineva drag a homosexualităţii sale va varia semnificativ în funcţie de relaţie. De exemplu, dacă fiul tău sau fiica ta îţi spune că este homosexual sau lesbiană, aceasta va avea o încărcătură relaţională mai mare decât dacă un prieten îndepărtat îţi dezvăluie identitatea lui homosexuală. Indiferent de relaţie, există două aspecte cărora este nevoie să ne adresăm când ni se face o dezvăluire de o asemenea importanţă: răspunsul tău faţă de cel drag şi impactul pe care dezvăluirea îl are asupra ta personal.

Deci cum îi răspunzi celui drag al tău? În câteva cuvinte: cu dragoste şi respect. Este important să-ţi aminteşti că, deşi dezvăluirea este dureroasă pentru tine, realitatea este că cel pe care îl iubeşti a ajuns la concluzia referitoare la sexualitatea sa în mod dureros şi într-o perioadă îndelungată de timp. Mai mult, fără îndoială, să-şi adune curajul pentru a-ţi face destăinuirea a fost un proces lent, plin de anxietate pentru el. Există un mare risc personal în împărtăşirea unei astfel de informaţii, în special dacă este clar că perspectiva ta despre lume se află în opoziţie cu modul în care îşi înţelege sexualitatea. Există şansa ca el să se aştepte deja la respingere şi judecată.

Deci în ce constă practic un răspuns iubitor şi respectuos? Mai întâi, un astfel de răspuns va căuta să asculte şi să înţeleagă. Nimic nu întrerupe relaţia şi comunicarea ca eşecul de a asculta. Chiar dacă nu eşti de acord cu concluziile celui drag despre sexualitatea sa, el are experienţe care l-au făcut să se identifice ca homosexual, cel mai sigur, atracţiile faţă de persoane de acelaşi sex, pe care nici nu le-a ales, nici nu le-a cerut. Alegerea de a asculta te va ajuta să înţelegi mai bine ce drum a străbătut cel drag al tău, iar pe el îl va ajuta să se simtă respectat.

Este important să comunici celui drag iubirea şi acceptarea ta faţă de el ca persoană. Ceea ce este, în mod clar, diferit de acceptarea sau aprobarea concluziilor, acţiunilor sau viitoarelor sale decizii. Deşi, foarte probabil, momentul când cel drag îţi face dezvăluirea despre sexualitatea sa nu este timpul potrivit ca să intraţi într-o discuţie profundă despre obiecţiile tale cu privire la identitatea lui sexuală (mai mult ca sigur, probabil că el cunoaşte deja părerea ta despre chestiunea în cauză), poţi să îi transmiţi dragoste şi acceptare şi să afirmi, cu respect şi compasiune, că convingerile tale despre sexualitate rămân intacte şi că puteţi să nu fiţi de acord în această privinţă şi tot să vă iubiţi unul pe celălalt. Va fi timp mai târziu, când emoţiile se vor fi potolit, să vorbiţi mai sincer despre obiecţii; probabil că acum nu este momentul.

Dar cum rămâne cu reacţia ta interioară? Când cineva drag îţi dezvăluie homosexualitatea sa, te va impacta în mai multe moduri. Răspunsul cel mai obişnuit este durerea. Joe Dallas explică aceasta în cartea sa Când homosexualitatea îţi loveşte familia: Ce să faci când cineva drag îţi spune că este homosexual [When Homosexuality Hits Home: What to Do When a Loved One Says They’re Gay]. El afirmă: „Presupunerilor tale mor, şi încă presupunerile tale majore. Deci, ca răspuns la această moarte, ca răspuns la orice fel de moarte, jeleşti.” Este important să recunoşti că va exista un proces de ajustare la noua dinamică şi la noua realitate a relaţiei.

În această perioadă, este important să găseşti un loc sigur, în care să-ţi procesezi sentimentele de durere şi, mai ales, un loc în care să te afli separat de cel drag care ţi-a mărturisit că este homosexual. Durerea este un răspuns legitim, dar s-ar putea să nu fie folositor pentru relaţia ta cu cel drag, care este homosexual, să-i faci cunoscute sentimentele tale. Un consilier bun, un pastor sau un prieten de încredere, sau un grup de suport ar fi opţiuni mult mai sănătoase pentru a da frâu durerii.

Portland Fellowship oferă un grup de suport pentru familia şi prietenii celor care au adoptat o identitate homosexuală. Grupul Speranţa se întâlneşte în a doua zi de vineri a lunii. Grupul oferă un loc sigur, în care să treci prin sentimentele şi reacţiile tale, şi te ajută echipându-te mai bine pentru o relaţie sănătoasă şi respectuasă cu cel drag. Mai mult, Grupul Speranţa oferă familiilor o perspectivă răscumpărătoare. Oamenii pot să-şi supună sexualitatea stăpânirii lui Cristos şi chiar o fac, având parte de glorioasa Lui putere transformatoare. Este important să ne amintim că slujim unui Dumnezeu care, cu adevărat, îi izbăveşte pe cei zdrobiţi sexual.

[Drew Berryessa, How do you respond when a family member “comes out” to you? Extras din newsletter-ul The Fellowship Message, mai 2013. Copyright © 2013 Portland Fellowship. Tradus şi publicat cu permisiune. În 1996 Drew şi-a predat sexualitatea zdrobită domniei lui Cristos, renunţând la o relaţie homosexuală pentru promisiunea Scripturii că „oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde, dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga”. Căutând ajutor în lupta cu homosexualitatea, Drew a găsit misiunea Portland Fellowship în 1999. Dumnezeu l-a întâlnit acolo şi, prin programele de ucenicizare ale misiunii, Drew a avut parte de o vindecare şi o transformare uimitoare. Vrând să dea înapoi ce primise, Drew a început să facă voluntariat în 2001 şi s-a alăturat personalului Portland Fellowship în 2004. Drew şi soţia lui, Suzanne, sunt căsătoriţi din 2004 şi au împreună bucuria de a creşte trei fiice, Elaina, Olivia şi Bailey.]

Care este rata voastră de succes?

de Cynthia Beaudry

Cynthia Beaudry

Cynthia Beaudry

Adesea eu sunt prima persoană cu care vorbesc oamenii când sună la Portland Fellowship. Şi, cu toate că nevoile multora variază în funcţie de apel, o întrebare la care mă trezesc că răspund deseori este: „Care este rata voastră de succes?” Când am început să lucrez prima dată aici în 2009 şi am fost întrebată prima dată asta, mi-am spus: „Uau, ce întrebare profundă!” Apoi am zis: „Stai să-ţi fac legătura cu Drew.” Mie răspunsul la această întrebare mi s-a dezvăluit de-a lungul anilor. M-am întrebat, de asemenea, cum ar răspunde Isus dacă ar fi să vin la El şi L-aş întreba: „Isus, dacă Te urmez, care este rata Ta de succes?” Ce ar spune?

În evanghelii oamenii I-au pus lui Isus tot felul de întrebări pătrunzătoare. Printre interacţiunile din evanghelii preferate de mine este când Petru, în Matei 19:27, întreabă: „Iată că noi am lăsat tot şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?” Mă întreb dacă Petru întreba ce succes avea să fie pentru el, care Îl urma pe Mesia.

Răspunsul lui Isus pentru Petru a fost: „Adevărat vă spun că atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică.” (Matei 19:28-29) Deşi contextul face referire la bogăţiile şi posesiunile pământeşti (fiindcă Isus tocmai Se adresase tânărului conducător bogat în versetele dinainte), eu, în contextul misiunii Portland Fellowship, interpretez că Isus spune că sacrificiul şi ascultarea conduc într-adevăr la un succes evlavios.

Un lucru pe care îl spun celor care îmi pun întrebarea este că rata de succes este legată de credincioşia credinciosului de a-L urma pe Isus. Pentru mine personal, umblarea într-o relaţie dedicată cu Isus Cristos este cel mai mare succes al vieţii mele. Este succesul pe care îl văd reflectat în vieţile multora dintre cei care fac parte din Portland Fellowship. Viaţa abundentă, roada Duhului, împuternicirea de a face alegeri sănătoase şi maturitatea, aceasta este definiţia succesului după standardele noastre aici, la Portland Fellowship. Par să fie şi standardele lui Isus. „Adevărat vă spun… voi, care M-aţi urmat… cei care şi-au abandonat viaţa şi propriile dorinţe de dragul Meu… vor reuşi.”

Nu trebuie să confundăm succesul spiritual cu succesul pământesc sau cu ceea ce cultura consideră realizare. Nu atingem succesul fiindcă avem un partener de căsătorie de sex opus, un serviciu stabil, o casă şi/sau slujim într-o misiune. Acestea sunt lucruri minunate, dar toţi am văzut oameni ale căror vieţi reflectă în exterior o astfel de stabilitate, dar în ascuns au lipsă de integritate sau lipsă de succes al Duhului (Sfânt). De asemenea, nu trebuie să credem că succesul reprezintă o lipsă deplină a luptei sau ispitei. Isus Însuşi a îndurat ispita. Deşi este posibil să fiu ispitit în natura mea păcătoasă ca să cad în vechile tipare de gândire sau în vechile fapte, aceasta nu neagă lucrarea Duhului Sfânt în viaţa mea. Chiar când există eşec, credincioşii dedicaţi cad înainte în vulnerabilitatea lor, iar prin har, iertare şi pocăinţă îi văd că se luptă cu imaturitatea lor sexuală şi trec la o împlinire care este pe cale să devină desăvârşită.

Dar iată cum stau lucrurile; când oamenii sună la Portland Fellowship, întrebând care este rata noastră de succes, le aud inima în tremurul vocii, în disperarea din cuvinte – căutând, suferind, tânjind după… speranţă. Ce întreabă ei de fapt este: „Există speranţă?” Fără îndoială, ei întreabă dacă cel pe care îl iubesc se poate schimba sau dacă ei înşişi pot fi liberi, dacă transformarea în acest domeniu este posibilă. În durerea şi confuzia lor, Dumnezeu, cu atâta îndurare, ne dă privilegiul de a fi vocea pe care o aud ei şi care spune: „Da, prietene, există speranţă. Pentru cel pe care îl iubeşti. Pentru noi toţi. Există o speranţă uimitoare.”

Ce vor oamenii cu adevărat să ştie este dacă Isus are putere în acest domeniu? Mă trezesc repetând: dacă Isus ar avea un CV, transformarea ar fi în el! Din viaţa mea şi din vieţile a nenumăraţi oameni de aici, de la Portland Fellowship, văd că Isus Se ocupă de transformarea vieţilor. El ia vieţile care Îi sunt predate şi face toate lucrurile noi pentru ele. Există speranţă! O speranţă care nu ne dă de ruşine. (Romani 5:5) Să fie această speranţă o ancoră pentru sufletul tău, preaiubitule! (Evrei 6:19) Deci care este rata noastră de succes? Îngăduiţi-mi să răspund astfel: „Adevărat vă spun… voi, care M-aţi urmat… care v-aţi abandonat viaţa şi propriile voastre dorinţe de dragul Meu… veţi reuşi.” – Isus

[Cynthia Beaudry, What is your success rate? Extras din newsletter-ul The Fellowship Message, iulie 2013. Copyright © 2013 Portland Fellowship. Tradus şi publicat cu permisiune. Cynthia Beaudry este administrator la Portland Fellowship.]

Povestea lui Mark

Mark descrie primii săi ani de viaţă şi cum a devenit un tânăr foarte sexualizat. Totuşi, Dumnezeu a intervenit, iar Mark ne face cunoscut cum a găsit suport în biserică.

Citindu-mi Biblia

Când, în cele din urmă, au ajuns să-L crucifice pe Isus, m-am supărat cu adevărat din cauza a ceea ce I se întâmpla.

Evenimentele din viaţa Lui, pe care le citisem până în momentul acela, deveniseră atât de reale pentru mine, viaţa Lui era atât de uimitoare! Primele trei evanghelii prezentau o relatare atât de vie o vieţii Sale – hrănirea a cinci mii de bărbaţi, minunile şi evenimentele stranii şi misterioase ale naşterii şi vieţii Sale – încât am fost prins de impactul pe care Acest Om îl avea asupra celor din jurul Său. Dar Evanghelia după Ioan, o relatare intimă plină de putere, scrisă de un om care Îl iubea în mod clar pe Isus şi care petrecuse mult timp aproape de El, a fost cea care m-a adus aproape de prezenţa Omului Isus Cristos. Modul simplu în care povesteşte Ioan, având o profundă înţelegere a lui Isus şi cunoscând ce însemna să te afli efectiv în aceeaşi încăpere cu El, îţi taie răsuflarea. Relatarea este atât de personală şi de antrenantă, încât am simţit că aproape puteam să întind mâna şi să-L ating pe Isus.

Iar acum Îl crucificau. În timp ce drama deplină a acestei tragedii era în plină desfăşurare, vedeam cu ochii minţii un Bărbat cu piroane în mâini şi picioare atârnând pe o cruce, suferind o durere de nedescris, mulţimea aflându-se în apropiere.

Biblia pe care o citeam era o Biblie Vestea Bună, pe care o cumpărasem dintr-un magazin la câteva săptămâni după ce începusem să frecventez biserica. Ca reporter la un ziar local, fusesem pentru un articol la un centru de suport pentru oamenii fără serviciu şi fusesem întrebat dacă aş fi vrut să merg la o biserică locală în următoarea duminică. Deşi am spus imediat „nu”, oferta mi s-a făcut din nou şi, crezând că jurnaliştii nu ar trebui să fie închişi faţă de nicio experienţă, am acceptat.

Citind pentru prima dată relatările despre viaţa lui Isus în evanghelii, a fost ca şi cum aş fi citit rapoarte din ziare despre viaţa lui Cristos; le-am citit cum aş fi citi relatarea unui corespondent despre un eveniment. Matei era fundalul istoric, Marcu titlurile, acţiunea şi aventura din tabloide, iar Luca articolul lung, plin de detalii şi explicaţii. Evanghelia după Ioan totuşi a fost un interviu „detaliat şi personal”, relatat în mare parte prin cuvintele lui Isus Însuşi.

Pe lângă citirea Bibliei Vestea Bună (cea mai bine vândută versiune a Bibliei în lume astăzi, cu douăzeci şi trei de milioane de exemplare vândute, conform site-ului Alianţei Evanghelice), frecventam şi biserica, o biserică baptistă carismatică plină de viaţă şi în creştere, care se întâlnea în holul unei şcoli.

Primii ani

Acest tip de creştinism era foarte diferit de creştinismul de care avusesem eu parte în copilărie. Fiind al treilea dintre cei patru fii, am fost creştinat ca romano-catolic la vârsta de o lună; se spune că preotul, înainte de a turna apă pe capul bebeluşului, pune sare în gura copilului pentru a aduce curăţire. Când am întrebat-o pe mama, ani de zile mai târziu, de ce am fost creştinat, mi-a răspuns: „Ca să se spele păcatul lui Adam.” Precum pot să confirme primii douăzeci şi unu de ani din viaţa mea, sarea şi apa nu au funcţionat.

În copilărie am fost un băieţel afectuos, iubitor faţă de mama şi adesea atent la nevoile altora. Plângeam cu uşurinţă la durerea şi suferinţa altor oameni. Deşi cei doi fraţi ai mei (unul cu optsprezece luni mai mare decât mine, celălalt cu doar paisprezece luni mai mic) aveau o mulţime de prieteni, eu am preferat să citesc şi să joc şah. Odată m-am dus la magazin şi i-am cumpărat o felicitare fratelui meu mai mare de ziua lui de naştere, spre marele amuzament şi spre lauda restului familiei; aveam şapte ani.

Deşi păream mai sensibil emoţional decât fraţii mei, eram şi extrem de independent şi hotărât şi fericit să o arăt. Ceea ce m-a adus în conflict cu cel mai mare frate al meu, un băiat intimidant, posac şi egoist, cel puţin când eram mai mici, el fiind în mod clar preferatul părinţilor, îndeosebi al mamei. Avea resentimente din cauză că-şi împărţea lumea cu trei fraţi mai mici şi era violent şi răzbunător faţă de oricine îl înfrunta cu curaj, adesea acela fiind eu. Părinţii mei, tineri şi imaturi, în timp ce îl favorizau pe întâiul lor născut, erau indiferenţi la cererile mele de protecţie faţă de un frate mai mare plin de ură şi agresiv, şi erau adesea indiferenţi faţă de mine în general. La urma urmei, mama dorise doi băieţi şi două fete; a avut doi băieţi, apoi am venit eu.

Tata era un bărbat supărat, plin de resentimente, distant, chinuit de o bâlbâială pe care o moştenise de la tatăl său, pe care a trecut-o, în diferite grade, fiecăruia dintre cei patru fii, în special celui mai mare. Familia era pentru mine un loc destul de violent, tata fiind gata să arunce injurii oricăruia dintre cei patru fii, o pedeapsă adesea mult mai mare decât greşeala, fratele meu cel mai mare fiind agresiv, neputând fi controlat, iar mama fiind nesatisfăcută şi neîmplinită. În mediul în care am crescut am avut parte de experienţe care m-au brutalizat.

Apare o luptă

În acest cadru a început să apară, deşi încet, o altă problemă. De la o vârstă fragedă îmi amintesc cum se trezeau în mine sentimente emoţionale puternice când mă aflam în preajma anumitor oameni. Am o amintire cu un băiat mai mare, înalt, atletic şi încrezător în sine, pe care îl găseam, în mod curios, „atrăgător”. Când timpul nostru de joacă trebuia să ia sfârşit, sentimentele mele de dezamăgire pot fi mai bine descrise ca o devastare totală; aveam aproximativ opt ani.

Când am crescut mai mare, am dezvoltat în interior o dependenţă emoţională foarte puternică, căutând să-mi găsesc identitatea şi împlinirea în oamenii din jurul meu, cel mai adesea în băieţi mai mari. În timp ce băieţii de vârsta mea aveau prietenii, aceasta părea să fie ceva de care eu eram incapabil. „Prieteniile” mele durau un timp foarte scurt. Nevoia mea de o legătură emoţională profundă era foarte reală – iar sentimentele mele deveneau cu atât mai intense cu cât creşteam. Nu mi-a fost de ajutor că nu aveam surori, că mergeam la o şcoală numai pentru băieţi şi că petreceam timp într-un mediu exclusiv masculin la o trupă locală de cercetaşi.

Deci este de mirare că un adolescent sensibil, cu o minte independentă, cu nevoi emoţionale şi oarecum brutalizat, descoperă că să devină o fiinţă „sexuală” în adolescenţă este o experienţă tulburătoare? Când atât de mulţi prieteni ai mei de la şcoală vorbeau despre prietene, o realitate îngrozitoare plana asupra mea ca o umbră – mă luptam cu sentimente homosexuale puternice şi intense, care erau debilitante şi se aflau în foarte mar măsură în afara abilităţii mele de a le controla.

Experienţele sexuale

Când eram la cercetaşi, plecam deseori în tabere, iar grupurile de băieţi rămâneau împreună peste noapte. Atunci ne implicam în ceea ce, pentru mulţi dintre ei, era doar puţină „nebunie adolescentină”. Dar acele experienţe au dobândit o semnificaţie mult mai importantă pentru mine şi au avut drept rezultat că, pe când aveam cam treisprezece ani, eram deja un adolescent foarte sexualizat şi foarte dependent emoţional.

Şi astfel am avut o serie de experienţe sexuale în primii ani ai adolescenţei, fiecare trezindu-mi o dorinţă mai puternică pentru mai mult, fiecare experienţă promiţând mult şi neoferindu-mi nimic, conducându-mă la următoarea experienţă şi apoi la încă una. Am avut o relaţie cu un tip cu vreo patru ani mai mare decât mine şi, pentru o perioadă de câţiva ani, până ce am împlinit aproximativ şaisprezece ani, am făcut sex cu el la fiecare trei sau patru luni.

Când slujba l-a făcut să plece, am rămas simţindu-mă singur, izolat şi chiar într-o nevoie emoţională şi sexuală mai mare decât înainte, pe atunci eu având deja o obsesie serioasă pentru autosatisfacere. Se părea că nevoia mea de a fi iubit de un bărbat era insaţiabilă. Tânjirea mea după o astfel de iubire era uneori atât de puternică, încât tot ce puteam face era să mă aşez pe un scaun şi să mă îmbrăţişez singur. Şi mai multe experienţe sexuale când aveam şaisprezece şi şaptesprezece ani, cu băieţi de aceeaşi vârstă, doar au amplificat problema. Când aveam optsprezece ani, mi-am asumat riscul de a merge la un bar homosexual în Liverpool (şi am fost abordat odată de doi bărbaţi care erau, în mod clar, ofiţeri de poliţie în civil), căutând pe cineva care, eram convins, se găsea acolo şi avea să-mi facă viaţa completă. Întorcându-mă apoi singur pe jos acasă de la club, simţeam, în egală măsură, durere şi goliciune. Toate acestea s-au întâmplat fără ca părinţii să ştie cu adevărat.

Am părăsit şcoala la şaisprezece ani, mi-am luat o slujbă ca funcţionar la o firmă de construcţii şi m-am dus la seral două seri pe săptămână, pentru a obţine nivelele A de care aveam nevoie ca să intru la un curs de jurnalism. Până şi la cursul de jurnalism căutam localuri homosexuale în oraş şi mă aventuram să intru în ele. Aflându-mă în vacanţă în Europa cu un prieten „hetero” de la şcoală, m-am aventurat în cartierul roşu din Amsterdam şi am căutat sex cu necunoscuţi în câteva baruri homosexuale, încercând cu disperare să fiu agăţat. Chiar şi odată ce am obţinut slujba de jurnalist, departe acum (din fericire) de familie şi de Liverpool, mă aventuram să ies din pat pentru a mă duce la un local homosexual din zonă, fiind odată agăţat de doi bărbaţi tineri, care m-au dus acasă la ei în Slough.

Găsind ajutor în biserică

Şi astfel, când a venit invitaţia de a merge la biserică, în realitate eram gata pentru orice m-ar fi putut ajuta. Cântecele, predicarea, oamenii aparent prietenoşi, totul a fost grozav. Dar când L-am întâlnit pe Omul Isus Cristos, un bărbat dur care vorbea cu atâta uşurinţă despre dragoste şi care a murit pe cruce, m-am îndrăgostit rapid de El. Îmi amintesc cum îmi curgeau lacrimile când s-au dus să-I caute trupul, iar El nu era acolo – revenise la viaţă. Atunci, stând pe pat şi citindu-mi Biblia Vestea Bună, I-am spus simplu lui Isus că aş face orice pentru El, L-aş urma şi aş renunţa la orice doar ca să fiu cu El.

După doi ani în biserică, am realizat că aveam nevoie de ajutor ca să trăiesc viaţa creştină în curăţie. Într-o noapte, dormeam în pat şi am simţit un bărbat stând peste mine; m-am silit să mă trezesc şi să mă lupt cu el, ca să realizez, odată ce am fost complet treaz, că nu era nimeni acolo. Faptul că devenisem creştin nu a însemnat că ispitele sexuale au dispărut – iar acum avea loc o luptă spirituală.

Deci, într-o duminică dimineaţa am găsit un bărbat din biserică despre care ştiam că se ocupa de consiliere şi i-am povestit despre mine. A încercat să mă înţeleagă cât de bine a putut şi mi-a spus că ne vom întâlni pentru „consiliere prin rugăciune”. În prima sesiune a fost nevoie să numesc înaintea lui Dumnezeu fiecare băiat sau bărbat cu care făcusem sex şi să-I cer lui Dumnezeu să mă ierte; de fiecare dată când o făceam, trupul mi se zguduia violent, ca şi cum o mare greutate se ridica de peste mine. A fost începutul unui lung proces de vindecare, care continuă până în ziua de astăzi.

Concluzii

Acum, la doisprezece ani după ce am devenit creştin, realizez tot ce a făcut Dumnezeu în viaţa mea. Pentru mine, aceasta a inclus căsătoria (ceea ce este o poveste în sine); frumoasa mea soţie şi cu mine avem trei copii minunaţi. Acum conduc un grup de suport în Londra care face parte din True Freedom Trust, o misiune creştină pentru cei cu lupte homosexuale. Am descoperit că există alţi câţiva oameni în biserica mea care duc aceleaşi lupte. Urmăresc dezbaterea din Biserică despre homosexualitate şi, mai recent, m-am trezit împărtăşind propria-mi călătorie şi propriile-mi experienţe liderilor bisericii, aceeaşi biserică prin care am devenit creştin. Reacţiile lor au fost amestecate, unele încurajatoare, unele nu; unii au ascultat şi încearcă să înţeleagă, alţii recunosc deschis că nu au toate răspunsurile.

Pentru mine luptele continuă, deşi sunt mai puternic şi mai capabil să le fac faţă decât în trecut. Caut să răspund la chemarea lui Dumnezeu pentru viaţa mea, de a nu împlini dorinţele naturii păcătoase şi a le sacrifica pe altarul ascultării de voia Sa cea pură, desăvârşită şi iubitoare. El este cu adevărat un Tată iubitor, care nu vrea nimic altceva decât ce este cel mai bine pentru copiii Săi şi care ne instruieşte în moduri care ne conduc la viaţă. El este un Dumnezeu gelos care ne vrea pentru El.

Pentru viitor? Nu aş începe să-mi compar neliniştea vieţii de acum cu ceea ce îmi stă înainte: chiar nu există termen de comparaţie. Va veni o zi când dorul se va fi dus şi mă voi odihni în sfârşit în Dumnezeu. Atunci totul se va fi terminat, lupta va fi fost câştigată şi totul va fi fost cucerit; atunci în sfârşit Îl voi întâlni faţă în faţă pe Omul pe care L-am întâlnit în Biblia mea Vestea Bună – Omul Isus Cristos.

[Mark’s Story. Copyright © True Freedom Trust. Tradus şi publicat cu permisiune.]

O noapte de rugăciune: Toți suntem impactați de HIV/SIDA

de Steve Baliko

Steve Baliko

Steve Baliko

De şase luni, mulţi dintre noi, cei care slujim şi susţinem Portland Fellowship, rostim rugăciunea: „Domnul să ridice cercetători, medici, asistente şi zeci de mii de oameni cărora le pasă, ca să facă să strălucească îndurătoare lumina lui Cristos. Fără plată am primit, fără plată să dăm! Arată-ne cum să-i iubim pe bărbaţii şi femeile care trăiesc cu HIV/SIDA în Portland şi dincolo de Portland!”

Sunt încântat să vă pot spune că Dumnezeu răspunde deja rugăciunilor noastre printr-o largă varietate de modalităţi: la începutul anului 2006, organizatorii unei conferinţe pentru soţii de pastori au solicitat un workshop despre HIV/SIDA şi răspunsul Bisericii; în aprilie, o biserică din partea de jos a oraşului a început să ofere hrană celor care trăiesc cu SIDA; un colegiu biblic local găzduieşte un seminar de două zile despre HIV/SIDA; iar misiunea noastră (Living Well) are doi bărbaţi în plus cărora să le ofere suport, încurajare şi părtăşie permanent. Pe lângă aceste evenimente, Dumnezeu m-a adus în contact cu personalul de la Departamentul de Sănătate, cu misionari, personal medical de suport, pastori şi susţinători ai acţiunilor sociale, care doresc să se ridice şi să devină implicaţi în a fi Evanghelia lui Isus Cristos pentru bărbaţii şi femeile care trăiesc cu un diagnostic de seropozitate.

Dumnezeu este atât de clar cu privire la dorinţa Lui de a ajunge în toate părţile lumii! Comunitatea celor cu HIV/SIDA din Portland nu reprezintă o excepţie. Cum în acest an am început cu o concentrare pe rugăciune, credem că ar trebui să încheiem în acelaşi fel. La sfârşitul anului vă invităm să vă alăturaţi nouă pentru o noapte de rugăciune de Ziua Mondială de Combatere a SIDA, pe 1 decembrie. Va fi o adunare a creştinilor din multe biserici şi organizaţii diferite, care doresc să vadă că lucrarea lui Dumnezeu se face în acest domeniu al rănirii şi nevoii. Ca urmaşi ai lui Isus Cristos, nu suntem chemaţi să rezolvăm problemele lumii, dar suntem chemaţi să dăm viaţă slujirii şi lucrării Lui pentru toţi cei din jurul nostru. Noaptea de rugăciune va avea loc în clădirea bisericii de la 7 la 10 seara. În întâlnirea noastră ne vom concentra pe rugăciunea pentru comunitatea celor cu HIV/SIDA şi să căutăm îndrumarea lui Dumnezeu pentru următorii ani cu privire la slujirea şi compasiunea oferite de Biserica din Portland. Simţiţi-vă liberi să mă apelaţi sau să-mi trimiteţi un e-mail la steve@portlandfellowship.com pentru orice întrebări despre eveniment. Dacă plănuiţi să aduceţi un grup mare de persoane (cincisprezece sau mai mult), daţi-ne de ştire, ca să ne putem pregăti în mod adecvat.

[Steve Baliko, A night of prayer: We are all impacted by HIV/SIDA. Extras din newsletter-ul The Fellowship Message, noiembrie 2006. Copyright © Portland Fellowship. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Confruntându-ne cu SIDA: De unde începem?

de Steve Baliko

Steve Baliko

Steve Baliko

Dacă ai fi martor la un accident de maşină îngrozitor şi te-ai opri să ajuţi, i-ai întreba pe răniţi: „E din vina voastră?” Aceasta şi alte aluzii puternice s-au auzit la recenta conferinţă pe tema HIV/SIDA care s-a desfăşurat la Biserica Saddleback din California. Pentru prima dată, liderilor evanghelici de pe tot globul li s-a cerut să se adune şi să se confrunte cu patru întrebări referitor la pandemia SIDA: Ascultă cineva? Înţelege cineva? Va ajuta cineva? Îi pasă cuiva?

Aproximativ 1700 de lideri de biserici, profesionişti în medicină şi politicieni internaţionali s-au adunat ca să afle despre cercetări de ultimă oră, progrese în strategiile de prevenire, fapte dureroase despre severitatea problemei şi mai multe perspective cu privire la ce înseamnă să aduci speranţă în această criză. S-a raportat că peste 8000 de persoane mor în ficare zi de SIDA în lume – dacă decesele care au avut loc în tragedia de la Turnurile Gemene din 9/11 s-ar întâmpla de două ori pe zi, în fiecare zi, în fiecare lună, în fiecare an, nu ar egala numărul vieţilor pierdute din cauza SIDA. Chiar dacă nu SIDA este prima cauză de deces în lume, este singura, în primele şase, care nu are vindecare. Anual, America de Nord are aproximativ 18000 de decese ale adulţilor şi copiilor din cauza SIDA, în timp ce Africa Subsahariană este martoră la peste 2100000. Opriţi-vă şi meditaţi doar o clipă la aceste numere!

SIDA nu este o maladie homosexuală. În Statele Unite totuşi, majoritatea celor infectaţi cu HIV sunt din categoria populaţiei de bărbaţi care fac sex cu bărbaţi. Statistici recente indică o creştere a numărului de femei testate pozitiv. Unii au sugerat că această creştere a noilor infecţii se datorează infidelităţii bărbaţilor căsătoriţi. Răspândirii bolii i se alătură stigma continuă care planează asupra bărbaţilor şi femeilor care trăiesc cu un diagnostic pozitiv. Până în ziua de astăzi există un nivel ridicat de ignoranţă referitor la modul de transmitere a maladiei şi un nivel ridicat de teamă cu privire la testare şi descoperirea sigură a statutului personal la HIV. Suferinţa datorată dezinformării şi lipsei semnificative de comunităţi iubitoare, suportive pentru seropozitivi a constituit tema a numeroase discuţii de grup şi workshop-uri în cadrul conferinţei.

Sincer, am fost copleşit. Amploarea nevoilor în ţara noastră şi pe plan internaţional pare a fi dincolo de ce am putea realiza în timpul vieţii noastre. În acelaşi timp, am conştientizat că bisericile şi misiunile precum Portland Fellowship au o oportunitate deosebită de a fi mâinile lui Cristos, pentru a-i cuprinde pe oamenii răniţi şi pe moarte. Situaţia poate fi adusă în perspectivă corectă luând în considerare cuvintele Maicii Tereza: „Dumnezeu nu mă cheamă să am succes. Mă cheamă să fiu credincioasă.” Este o sarcină prea mare pentru oricare dintre noi să ne gândim cum să rezolvăm problema, dar nu aceasta ne cere Isus să facem. Isus ne cere să-i iubim pe ceilalţi şi, făcând-o, să-L iubim pe El. Întrebarea este: „Cum începem să ne arătăm credincioşia răspunzând la domeniul HIV/SIDA?”

La Portland Fellowship începem să ne punem această întrebare; şi vă cerem şi vouă – prietenii, suporterii şi susţinătorii noştri – să o luaţi în considerare în rugăciune. Conferinţa nu mi-a oferit o carte plină de răspunsuri sau un plan în şapte paşi pentru a elimina durerea şi suferinţa la toţi cei care au parte de ele. Dar acum am o durere mai profundă în inimă şi o dorinţă intensă de a-mi ţine ochii şi urechile deschise la glasul Duhului lui Dumnezeu, oricum ar alege El să-mi vorbească. El va vorbi multora dintre noi, dacă ne vom face timp să ne oprim şi să ascultăm.

În acest proces vrem să auzim veşti de la voi. Cum vă mişcă Dumnezeu inima? Ce viziuni pentru biserica voastră sau pentru biserici devin clare? Ce aspecte ale prevenirii credeţi că este nevoie să fie explorate? Căror nevoi şi dureri ale inimii despre care auziţi în comunitatea homosexuală, li se pot adresa bărbaţii şi femeile care sunt urmaşi ai lui Cristos? Cum ar trebui să se implice Biserica în destigmatizarea testării pentru HIV, în îngrijirea celor cu SIDA şi în exprimarea perspectivei care susţine relaţiile sănătoase şi valoarea fiecărei vieţi umane? Suntem dornici să ne bucurăm cu cei care se bucură şi să plângem cu cei care plâng? Suntem dornici să ne implicăm într-un conflict tumultuos, plin de teamă şi durere, şi să rămânem alături de cei convinşi că sunt cu totul singuri?

Numai Dumnezeu poate răspunde la aceste întrebări. Trebuie să ne rugăm şi să acţionăm. Nu-L mai putem întreba pe Dumnezeu ce are de gând să facă privitor la „această problemă” sau la „acei oameni”. Să ne dovedim la înălţimea situaţiei, având tăria Lui, şi să începem îndelunga ascultare, care Îl glorifică şi întâlneşte oamenii chiar acolo unde se află ei!

[Steve Baliko, Facing AIDS: Where do we begin? Extras din newsletter-ul The Fellowship Message, ianuarie 2006. Copyright © Portland Fellowship. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Studiu de caz: Simon

Vă prezint un studiu de caz fictiv la care să vă gândiţi…

Simon este conducător într-o biserică locală. Este creştin de douăzeci de ani şi un membru respectat al comunităţii. A fost vocal împotriva homosexualităţii când biserica lui a făcut campanie împotriva atitudinii consiliului local în favoarea „drepturilor gay”. Pare să fie fericit în căsătorie, iar soţia lui este creştină. Au patru copii. Slujba lui Simon în tehnologia calculatorului îl duce ocazional în străinătate. Are patruzeci şi patru de ani.

„Simt că înnebunesc! Dacă nu vorbesc curând cu cineva… Pur şi simplu, nu ştiu ce voi face. Este ceva despre care nimeni nu ştie nimic. Cred că vă va uimi. Vedeţi…

Când m-am căsătorit, soţia mea ştia că fusesem implicat în relaţii homosexuale. Totul aparţinea trecutului şi eram foarte îndrăgostiţi. Nu am sentimente sexuale puternice pentru alte femei, dar Irene şi cu mine ne-am bucurat întotdeauna de o relaţie sexuală bună.

Aflându-mă într-o călătorie de afaceri în Olanda, chiar m-am simţit deprimat. Presiunea de la serviciu şi singurătatea păreau a fi prea mult pentru mine. Am rătăcit pe străzile din Amsterdam şi am căzut în păcat cu un tip care chiar arăta foarte bine, pe care l-am întâlnit într-un bar. Bănuiesc că vă şochează. Nu încerc să mă scuz. M-am simţit îngrozitor după, dar el era atât de iubitor şi afectuos! La început m-am gândit că-mi voi putea controla sentimentele sexuale. A existat ceva în acea situaţie care mi s-a părut palpitant. Nu am vrut, dar am făcut-o.

Nu acela a fost sfârşitul. De multe ori, în călătoriile mele, am descoperit că pentru mine ispita de a agăţa din nou un bărbat era foarte dificil de îndurat. M-am luptat şi m-am luptat, dar în ciuda câtorva biruinţe, adesea am căzut. Nu aveam aceleaşi probleme în Anglia, ci doar când mergeam în străinătate. Nimeni nu ştie nimic despre asta. Până acum.

Ce este mai rău acum vine. M-am dus să fac un test pentru SIDA. Sunt seropozitiv. O parte din mine îşi doreşte să nu mă fi dus. O parte din mine îşi doreşte să mă fi aruncat sub un roţile unui autobuz. Poate voi avea curajul să o fac! Pur şi simplu, nu ştiu ce să fac! Va trebui să-i spun soţiei mele? Va fi devastator pentru ea! Ar putea fi şi ea infectată… Poate şi cel mai mic copil al nostru? Poate ar trebui doar să mă rog pentru vindecare? Cum mă va vindeca Dumnezeu după tot ce am făcut? Ce ipocrit sunt! Simt doar că vreau să scap… Să pretind că nimic din acest coşmar nu s-a întâmplat cu adevărat. Poate că mă voi trezi şi voi descoperi că nu este adevărat.”

Simon a fost crescut de un unchi şi o mătuşă. A fost conceput ca rezultat al unei relaţii întâmplătoare şi nu şi-a cunoscut niciodată tatăl. Se pare că tatăl lui nu ştie de existenţa sa.

Mama lui a murit la naştere, iar medicii nu s-au aşteptat ca Simon să trăiască. A petrecut un timp în incubator.

Prin rugăciune, s-a descoperit că bebeluşul simţea că nu avea dreptul să se afle în viaţă. Simţea aproape că trebuia să câştige dreptul de a se naşte. S-ar părea că mama lui s-a aflat sub un stres considerabil şi că era plină de vinovăţie pe când era însărcinată cu Simon. Poate că, în secret, a încercat să-l avorteze.

Relaţia lui cu mătuşa şi unchiul său, care erau, în ceea ce îl privea pe el, părinţii lui, părea foarte bună. Era conştient că amândoi îl iubeau şi a avut parte de afecţiune şi susţinere, deşi îşi aminteşte că unchiul lui era plecat de acasă destul de des.

A fost un copil destul de singuratic. Deşi avea câţiva prieteni, adesea simţea că trebuia să le câştige prietenia şi obişnuia să încerce să le facă pe plac, având asta în minte. Anii adolescenţei au fost dificili pentru el şi o mulţime de prieteni de ai lui au plecat la universitate. El nu s-a dus la colegiu până a trecut de douăzeci de ani, iar acolo a experimentat prima dată homosexualitatea. În drum spre casă, trecea pe lângă un loc unde se întâlneau homosexualii şi s-a întors acolo de câteva ori. Apoi a devenit creştin şi a devenit atât de implicat în activitatea creştină, încât homosexualitatea a încetat să fie o problemă prea mare. A avut o experienţă de convertire destul de dramatică.

De obicei este atras de bărbaţi maturi, bine clădiţi şi cu o personalitate puternică.

[Case study: Simon. Copyright © True Freedom Trust. Tradus şi publicat cu permisiune.]

1 132 133 134 135 136 281