Archive for Mărturii

Cel pe care îl iubesc are înclinaţii homosexuale

Recent am descoperit că bărbatul pe care îl iubesc are înclinaţii homosexuale. Amândoi suntem evanghelici. Urma ca în vara acestui an să ne căsătorim. Să descopăr că o fiinţă atât de dragă mie are această problemă a fost un adevărat şoc, să descopăr că unul dintre cei mai blânzi, umili şi altruişti oameni pe care i-am cunoscut se luptă cu această situaţie a fost asemenea unui taifun care a devastat totul în mine. Nici acum, la o lună şi jumătate de când s-a întâmplat, nu reuşesc să-mi controlez durerea emoţională şi mă trezesc plângând pe stradă.

Simt o mare compasiune pentru lupta pe care o are de dus. Nu am simţit nevoia să îl iert, fiindcă nu am ce să îi iert, nu este vina lui că se simte atras de bărbaţi, dar condamn faptul că şi-a hrănit atracţia vizionând materiale pornografice şi având discuţii pe site-uri homosexuale.

Pentru mine este foarte dureros, am nevoie de timp să‑mi revin, dar vreau să îl ajut. Durerea mea a trecut pe plan secundar, „salvarea” lui a trecut pe primul plan. Dar citind pe site am înţeles că şi el trebuie să îşi dorească să lupte. I-am găsit o clinică unde să meargă pentru phihoterapie, însă şi eu am nevoie de acest gen de ajutor pentru a-l înţelege mai bine, să-i înţeleg pornirea, să văd de unde i se trage. Un lucru ştiu sigur, îl iubesc pentru tot ce are bun în el. Faptul că se luptă cu aceasta nu îi anulează celelalte părţi bune, nu îl face un monstru.

Noi doi nu mai suntem împreună ca un cuplu, îl iubesc, dar am înţeles că nu vreau şi nu pot să mă căsătoresc cu cineva care se simte atras de bărbaţi. Nu i-am întors spatele şi nici nu vreau să fac acest lucru, dar am realizat că trebuie să se vindece fără să fie implicat într-o căsătorie.

El nu mi-a spus despre înclinaţiile sale, ci le-am descoperit întâmplător, pentru că şi-a uitat e-mailul deschis. În inbox şi în spam am descoperit newsletter-uri de pe site-uri homosexuale cu noutăţi în materie de pornografie. Am descoperit câteva mesaje constând în poze cu alţi bărbaţi şi aşa am intrat în contul lui de pe un site homosexual. Am avut un şoc când am descoperit poze cu el în care apărea dezbrăcat şi sute de mesaje scrise de el către alţi homosexuali. În profilul său scria că este versatil, mai târziu am înţeles că este un fel de etichetă, emblemă pe care ei o folosesc pentru a-şi defini rolul în cuplul homosexual.

Foarte greu a recunoscut că are această înclinaţie. Iniţial nu a vrut să stăm de vorbă, dar într-un final a acceptat o scurtă discuţie, în care a mărturisit că nu a întreţinut relaţii homosexuale, dar are atracţii.

În fine, cert este că, deşi vreau enorm să îl ajut, mă tem pentru mine, mă simt deja destabilizată. A minţit foarte mult pentru a-şi ascunde înclinaţia, îmi este teamă că nu mai ştie să spună adevărul, atât de mult a minţit!

El este cel care şi-a dorit mult relaţia cu mine, el este cel care m-a abordat pentru a-mi cere întâlniri, iar aceasta m-a făcut să fiu şi mai confuză după ce am aflat de înclinaţia lui. De ce a vrut să fie cu mine dacă are această problemă, doar de dragul lumii, adică pentru a ascunde? Mi-a spus că mă iubeşte, că se simte atras de mine, dar nu mai pot crede în ce spune că simte. Sunt confuză, rănită, însă nu i-am spus-o fiindcă nu vreau să îl împovărez, să îl fac să se simtă şi mai vinovat.

Un lucru este cert, atracţia pe care o are este extrem de puternică, dacă la nici două zile după înmormântarea mamei mele, în casa surorii mele, în timp ce eu dormeam, a simţit nevoia să acceseze site-uri pornografice homosexuale.

Aş aprecia dacă mi-aţi da câteva sfaturi sau m-aţi pune în legătură cu cineva care a fost homosexual şi poate să-mi explice anumite lucruri. În speranţa că vom mai vorbi, vă mulţumesc că mi-aţi citit povestea.

Copyright © ContraCurentului.com.

Iacob

Cum puteţi ajuta un om care suferă de boala (?) sau are probleme cu atracţiile faţă de cei de acelaşi sex?

Am treizeci şi şase de ani, sunt un creştin – deşi e greu de spus – căruia îi plac teologia şi psihologia, dar care a avut numai de suferit în viaţă. Sunt conştient şi cred că Dumnezeu nu acceptă asemenea păcate (de fapt, niciunul dintre ele), dar parcă acest păcat (boală), patimă întrece orice/pe oricare dintre ele.

Din copilărie am suferit boli, internări în spitale, operaţii, am fost gras întotdeauna, am fost evitat şi batjocorit de copii, m-am jucat mai mult cu fetele şi am fost invidios pe băieţi, pe bărbaţi care arătau bine.

L-am cunoscut pe Dumnezeu şi totuşi nu mă pot abţine de la această atracţie. Am un copil, o soţie, relaţii intime cu bărbaţi nu am avut, doar autosatisfacere cu gândul la ei. Chiar nu mai ştiu ce să fac. Orice ajutor este binevenit. Mulţumesc.

Keith Tiller și Parakaleo Ministries

Keith Tiller

Keith Tiller

Keith Tiller, fondator și Director la Parakaleo, înțelege profund chinul confuziei de gen.

Având din copilărie dorința de a aparține sexului opus, Keith a început să se travestească în mod curent în adolescență, aceasta devenind pentru el o adicție care a condus la eșecul a două căsătorii și la separarea de cei doi copii adulți ai săi.

La mijlocul anilor ’80, a fost tratat prin psihoterapie o perioadă îndelungată de timp, ca pacient extern la un renumit spital de psihiatrie, după care i s-a recomandat să ia serios în considerare operația de schimbare de sex. Dar nu s-a lăsat convins că operația era singura soluție pentru el, deși pe vremea aceea nu cunoștea o altă alternativă.

Aceasta până L-a acceptat pe Dumnezeu în viața lui, o decizie cândva de neconceput pentru el, care fusese întotdeauna ostil Evangheliei lui Hristos și privea creștinismul și pe creștini ca fiind „dușmanul”. Din acel moment, Dumnezeu a început o schimbare lentă și dureroasă în gândirea și valorile lui, ceea ce în final a făcut posibil ca el să întoarcă spatele existenței de travestit, care îi dominase viața mai mult de un deceniu.

Keith știe, având ca dovadă schimbările din viața sa, că aceasta s-a produs prin dragostea și puterea lui Isus Hristos. El a ajuns să realizeze că singura alternativă la confuzia și ambiguitatea confuziei de gen este o consimțire dedicată de a-ți lua crucea și a-L urma pe Isus.

Bun venit la Parakaleo Ministry!

Parakaleo înseamnă „a face apel” sau „a sfătui” cu blândețe și este cuvântul folosit în 1 Timotei 5:1-2 în greaca originală.

Am ales acest nume pentru misiunea noastră fiindcă, așa cum arăta Pavel în scrisoarea sa către Timotei, reflectă atitudinea cu care încercăm să slujim celor care experimentează confuzia de gen.

Confuzia identității de gen sau tulburării de identitate de gen este termenul folosit pentru a-i descrie pe cei al căror sentiment de sine (identitate) se află în contradicție cu sexul lor biologic.

Cei care suferă de așa ceva sunt de obicei numiți travestiți, transsexuali sau transgenderi. Deși există exemple istorice ale confuziei de gen, termenii de travestiți și transsexuali sunt caracteristici secolului 20. Prin urmare, Biblia pare să aibă puține de spus direct despre acest subiect.

Din nefericire, asemenea condiții sunt înțelese greșit, iar când cei în cauză caută ajutor și înțelegere, fie de la autoritățile seculare (adică medicale etc.), fie de la sursele creștine, poate apărea confuzia. Consecințele, atât pentru individ, cât și pentru cei cărora le pasă de ei, pot fi devastatoare.

Isus le-a oferit ajutor oamenilor fără a-i judeca, ca în cazul femeii prinse în adulter (Ioan, capitolul 8). Scopul Parakaleo Ministry este să înceapă într-o stare de spirit similară și să le arate oamenilor mesajul Evangheliei și dragostea vindecătoare a Domnului Isus Hristos.

Update despre misiune (Keith)

În decursul lucrării pe care o fac, am primit o largă paletă de întrebări din întreg Regatului Unit. Mai recent, prin site primesc numeroase întrebări din diferite părți ale lumii, îndeosebi din Statele Unite.

Cel mai mare segment de întrebări vin de obicei de la oameni care fac parte dintr-o anumită structură de conducere într-o biserică, preocupați de cineva cunoscut care se travestește sau se consideră transsexual. Întrebările se datorează de obicei faptului că ei nu știu cum să răspundă din punct de vedere creștin. La un oarecare timp după aceea, primesc adesea telefon de la un individ care dorește să discute situația sa personală cu mine. Dacă este posibil, aranjez să îl întâlnesc personal.

Asemenea indivizi simt invariabil o anumită presiune de a mă contacta. Ceea ce înseamnă că de fapt nu sunt încă convinși că a continua să își satisfacă dorințele prin această formă de comportament nu este ceea ce ar vrea Domnul de la ei. Interdicția din Deuteronom 22:5 o explică rațional ca nemaifiind relevantă și nu reușesc să vadă altceva în Scripturi care i-ar împiedica să meargă pe drumul pe care au pornit.

Cât pot mai bine, încerc să-mi clarific poziția, fără să îi judec. (Nu sunt sigur că reușesc întotdeauna.) Cu siguranță, mă străduiesc să mențin ușa deschisă pentru un viitor contact. Am văzut destule pentru a nu anticipa când va pătrunde Domnul în viața cuiva și când va începe procesul de a-i înmuia inima. Ceea ce poate de fapt să se întâmple după ce individul va fi făcut deja operație de schimbare de sex. Zdrobirea individului într-un asemenea moment este de o așa natură, încât am devenit convins că este un domeniu în care numai Domnul poate lucra și că trebuie lăsat să o facă fără piedici.

Un pastor a scris un articol care demonstrează cu brio ce poate face Domnul când I Se îngăduie să lucreze în viața cuiva în acest mod. Oricine este interesat poate citi articolul pe site-ul Parakaleo. Este intitulat Transsexualismul în biserică – Un pastor răspunde.

Ocazional, mă contactează cineva care a decis, din propria convingere, că nu trebuie să pășească pe această cale. Sunt încurajat când întâlnesc o asemenea situație. Invariabil, ea este stimulată de o anumită formă de criză în viața individului, precum destrămarea căsătoriei. Circumstanțele sunt adesea tragice. Dar aceasta poate constitui începutul unui mod de viață cu totul nou, dacă individul are suficientă voință pentru a se supune voii lui Dumnezeu. Calea pe care o are de urmat va fi aproape sigur dureroasă, fiindcă va fi nevoit să renunțe la alinările false. Dar Isus este maestru în schimbarea vieții oamenilor.

Vorbind din punct de vedere personal

Fiind australian, am reputația de a avea o personalitate laconică. Pentru a dobândi o asemenea reputație, presupun că există în asta un adevăr ascuns. O fi el ascuns, dar nu de Domnul! Finanțele rămân reduse – până în punctul de a mă aduce la disperare, ceea ce îmi afectează cele mai multe domenii din viață. Totuși, aceasta pare să fie parte a abordării pe care o folosește Domnul pentru a îmblânzi această caracteristică australiană a mea. El mi-a mărit credința dincolo de orice mi-aș fi putut imagina. Mi-a spus că vrea să fiu pe deplin dependent de El și să-mi dezvălui inima Lui. Calea pe care m-a pus El să o urmez a fost uneori extrem de dureroasă. Dar gândurile Lui și căile Lui nu sunt căile noastre (Isaia 55:8), slavă Domnului!

[Parakaleo Ministry. Copyright © Keith Tiller. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Povestea lui Sam

Ce o să vă spun este unic. De ce? Fiindcă suntem diferiți unul de celălalt. Suntem diferiți în modul în care trăim, în ceea ce îi privește pe cei dragi ai noștri, în obiceiurile și dorințele noastre. Povestea mea nu va fi ca povestea ta. Poate că vei găsi aspecte fascinante în ceea ce voi spune; poate vor exista părți la care te vei putea raporta. Sau poate că unele elemente din povestea mea te vor plictisi și vei vrea să sari peste ele. Oricare ar fi alegerea ta, sper că te vei putea identifica oarecum cu mine, că vei înțelege ce mă face să vibrez și cum am învins ceea ce a fost cea mai profundă depresie, cel mai întins abis din viața mea. Ești interesat să auzi povestea mea?

Am aproape cincizeci și patru de ani. Cu cincizeci de ani în urmă, îmi amintesc cum intram în șifonierul mare de sub scări, din căsuța noastră veche din piatră din Wandsworth, și cum mă uitam prin cutia cu zdrențe. Unele erau pentru curățarea pensulelor tatălui meu, iar altele pentru curățarea motocicletei mici și a motocicletei cu ataș. Ciorapii mamei erau întotdeauna folosiți pentru filtrarea vopselei, deoarece în vremurile acelea vopseaua era zgrunțuroasă și trebuia cernută înainte de a fi folosită. Îmi plăcea cutia cu zdrențe. Erau atâtea lucruri acolo, iar la începutul anilor ’50, cum nu erau multe jucării, obișnuiam să mă costumez și să joc jocuri. Eram copil unic, iar viața îmi era singuratică. Mama lucra întotdeauna în oraș, iar tata era mereu plecat. Eram nevoit să găsesc lucruri ca să mă amuz.

Ceva m-a făcut să fiu atras mai mult de hainele vechi ale mamei decât de hainele tatei. Tata era un electrician dur. Era mare, vânjos, iar hainele lui erau aspre, potrivite pentru munca lui. Ale mamei erau mai fine, mai moi și îmi dădeau sentimentul potrivit. Era acolo un combinezon lung, negru, pe care obișnuiam să-l port prin casă, și îmi amintesc că mama îmi spunea să îl scot, fiindcă băieții nu poartă așa ceva. Am ascultat-o, dar ceva m-a făcut să mă întorc iar și iar și să-l îmbrac. M-am trezit că mă costumam în hainele ei ori de câte ori aveam ocazia. Mi-au spus să nu mă mai costumez, deci am fost nevoit să o fac în secret. Când părinții mei erau plecați (erau plecați destul de mult), mă duceam la cutia cu zdrențe și îmbrăcam tot ce puteam din hainele mamei. Îmi plăcea să fac paradă cu ele prin casă și, pur și simplu, efectiv savuram fiecare clipă. Nu aveam idee de ce vroiam să o fac; înțelegeam doar plăcerea minunată de a mă costuma.

Cu trecerea anilor, am ajuns să mă duc în dormitorul mamei și să-i îmbrac hainele ori de câte ori aveam oportunitatea. Mă asiguram că părinții erau plecați și verificam dacă plecaseră cu adevărat (privind pe fereastra de sus), simțeam un freamăt minunat în tot trupul și eram atras de șifonierul mamei și de sertarele ei. Totul era prea mare pentru mine (cu toate că era înaltă, avea doar mărimea 12) și mă răsfățam purtând tot ce puteam. Era micul meu secret și mă asiguram că totul era împăturit bine și pus la locul său înainte să vină ei acasă.

Iubeam acea emoție. Uram gândul de a fi prins, dar mă asiguram că rămâneam îmbrăcat până în ultimul moment. De multe ori aproape că am fost prins, iar inima aproape că mi s-a oprit în piept, în special dacă auzeam cheia în ușa de la parter și eram costumat. Odată a trebuit să sar în pat complet îmbrăcat, deoarece urcau repede pe scări. Panica și teama erau de nesuportat. Ce avea să spună tata dacă își vedea fiul îmbrăcat ca o fată? El era uriaș, cu mușchi pe măsură și nu ar fi înțeles. Nici eu nu mă înțelegeam, deci nu aveam o explicație pe care să i-o ofer. O escapadă asemănătoare a avut loc când părinții mei s-au întors acasă devreme într-o seară, iar mama a venit în camera mea și s-a așezat pe patul meu. M-a întrebat dacă m-am uitat prin sertarele ei din dormitor, iar eu, bineînțeles, am negat. A spus că era nesănătos și că trebuia să mă opresc. Știa că fusesem acolo, fiindcă era cea mai pretențioasă dintre femei, iar toată lenjeria de corp și toate hainele ei erau așezate perfect, deci sigur greșisem când pusesem ceva la loc. În lunile care au urmat m-am asigurat că eram mai atent.

În anii adolescenței, impulsul nu m-a părăsit niciodată. Am fost chiar suficient de curajos pentru a-i spune unui prieten, care a vrut apoi să mă vadă costumat. Am plănuit un moment anume și a venit la mine acasă. Necazul cu băieții care ajung la pubertate este că devin păroși, vocea li se îngroașă, iar bărbieritul devine o necesitate. Uram toate acestea. Nu vroiam să-mi rad părul de pe trupul păros, așa că l-am lăsat păros; încântarea de a purta îmbrăcăminte pentru femei era destul de plină de satisfacții. Prietenul meu a venit la mine acasă și am pretins că suntem un băiat cu prietena lui, fără să ne sărutăm sau ceva de genul, doar vorbind și stând așezați. I-am cerut să se întindă peste mine și a făcut-o, iar asta a fost tot ce am făcut. Atât a fost suficient ca să mă satisfacă.

Știam că nu eram homosexual fiindcă îmi plăceau băieții numai când eram îmbrăcat ca fată. La școală eram ca ceilalți băieți și am intrat deseori în necaz. În cele din urmă, câțiva ani mai târziu, în clasa a douăsprezecea, am fost exmatriculat și, privind înapoi, cred că s-a întâmplat din cauză că eram adesea „în fruntea topului”, pentru a dovedi tuturor cât de băiat eram. În interior știam că nu era așa.

Unul din colegii de afaceri ai tatălui meu murise de cancer, iar înainte de a muri îi ceruse tatei să aibă grijă de magazinul său. Era un loc mare, în dezordine, plin de obiecte electronice care îi aparțineau și de o groază de lămpi pentru radio (amintiți-vă, era în anii ’60), și mă duceam des acolo de unul singur, pentru a mă asigura că locul era în siguranță. Am cumpărat niște haine, mai ales lenjerie de corp, pantofi cu tocuri cui și o rochie, și le-am ascuns în magazin. Tânjeam după momentele când puteam să mă duc cu bicicleta acolo pentru a verifica magazinul pentru tata. Mă costumam și mă plimbam prin magazin, făcând clic cu tocurile cui, plăcându-mi sunetul. Într-o zi, dând colțul înspre strada principală pentru a vizita magazinul, am văzut că cei de la demolări erau înăuntru și începuseră să dărâme pereții clădirii. M-am simțit complet descurajat, lumea mea secretă era demolată și mi-a venit să plâng. Iubeam hainele pentru care făcusem economii, ele erau întreaga mea lume, iar acum erau duse pentru totdeauna și trebuia să o iau de la început. Unde mă puteam duce pentru a simți libertatea și plăcerea?

În următorii ani, acea dorință profundă nu m-a părăsit niciodată. Subiectul homosexualității era tabu și nu era niciodată discutat. În vestiar, băieții îi ridiculizau și îi disprețuiau pe „homo”, iar eu mă alăturam lor. Ne organizam în bande de bătăuși de homosexuali și mulți dintre noi ne strecuram pe islazul comunal căutându-i, gata să le facem rău la modul serios. Așa am dobândit acces în grupul băieților. M-am alăturat chiar unei clase de karate și m-am apucat să ridic greutăți, cred că pentru a-i convinge pe alții și, de asemenea, pentru a mă convinge oarecum pe mine însumi, deoarece credeam că eram cam ciudat și neobișnuit. Nu era ușor pentru mine să ies în oraș cu colegii, iar dacă treceam pe lângă un magazin de îmbrăcăminte universală sau pe lângă un magazin de îmbrăcăminte de damă, îmi doream să zăbovesc și să visez. Să-mi păstrez secretul în siguranță era o luptă constantă pentru mine.

Îmi plăceau fetele și vroiam să fiu cu ele, dar fiind băiat și neavând surori, nu eram sigur ce să spun și ce să fac. Primele mele întâlniri cu fetele au fost cam dezastruoase. Am încercat să fiu macho, dar bănuiesc că latura mea feminină a ieșit prea mult la iveală și nu am fost nici destul de aspru, nici destul de dur pentru primele mele prietene. Am preferat să ies în oraș cu colegii de care eram apropiat, deoarece mă simțeam confortabil cu ei și nu eram nevoit să mă prefac prea mult.

Un anumit prieten al meu căuta mereu să facă probleme și am intrat în multe necazuri. La amândoi ne plăceau glumele practice, ceea ce a dus la exmatricularea mea. Eram printre cei mai buni din an la școală și aveam perspective bune. Vroiam să merg la universitate și să lucrez la Muzeul Britanic ca paleontolog (ocupându-mă de studierea fosilelor). Totuși, într-o zi i-am trimis pe toți elevii din clasele a zecea la director (o sută douăzeci de băieți); el se săturase de șotiile mele și mi s-a cerut să plec. M-am alăturat unei afaceri financiare în partea centrală a Londrei și am realizat că eram deja adult. Nu mă mai puteam costuma în fată, dar vroiam să devin femeie.

Locuiam acasă și nu puteam păstra îmbrăcăminte pentru femei acolo, deoarece părinții ar fi înnebunit și nu ar fi înțeles. Obișnuiam să cumpăr articole de îmbrăcăminte și să le păstrez în mașină sau să le ascund în locuri cunoscute numai de mine. Nu era nimic sexual în travestirea mea. Ea era doar un rezultat natural, credeam eu, al adevăratei mele ființe. Mama mea dorise o fată, dar i s-a născut un băiat. Vroia să mă numească Samantha, deci am devenit Sam. Medicul îi spusese că voi fi fată, deci l-a crezut și a tricotat haine roz pentru mine, iar camera mea era roz. Cred că am fost o dezamăgire pentru ea, dar nu ar recunoaște asta niciodată. Deseori mă întreb dacă a vrut să fiu fată. Ar face o diferență?

Timpul a trecut. Întâlnisem o fată minunată, căreia îi plăcea umorul meu și înfățișarea mea arătoasă (din vremea aceea!) și, deși i-am dezvăluit câte ceva despre ființa mea secretă, a crezut că era o fază și că o voi depăși. Asia exercitase dintotdeauna o fascinație asupra mea și am decis să mă duc în Coreea de Sud. Asta a tulburat-o, dar decizia mea era luată.

Am plecat în ianuarie 1970 și am zburat cu avionul până la Seul. Nu pusesem la socoteală apăsarea uriașă a singurătății, deși libertatea era minunată. Am primit o slujbă la o bancă din oraș și un apartament frumos. Nu mă mai oprea nimeni să dau curs vieții mele secrete. Puteam să cumpăr ce doream și să mă costumez oricând aveam ocazia. Am devenit mai îndrăzneț și m-am aventurat, cutreierând prin oraș cât de departe cutezam, cel mai adesea noaptea și cu o eșarfă pe cap, deoarece nu aveam perucă. Mi-am făcut o mulțime de prieteni la lucru, dar am păstrat secretul pentru mine și nu l-am dezvăluit nimănui.

Am petrecut optsprezece luni în Coreea, după care am decis că vroiam să văd din nou Regatul Unit, așa că m-am întors cu o barcă, ceea ce mi-a luat mult timp, și am împărțit cabina cu trei australieni duri, deci nu am avut nicio șansă să îmbrac hainele mele preferate! Erau bărbați duri, iar eu trebuia să fiu la fel ca ei!

Întorcându-mă în Regatul Unit, am primit o slujbă și am devenit stabil. M-am căsătorit cu fata pe care o lăsasem în urmă, iar dorințele mi s-au domolit un timp, deși mintea îmi era mereu activă și aproape că mă gândeam la mine însumi numai ca la o femeie, iar când visam la asta, eram întotdeauna femeie.

Erau atât de multe întrebări pe care mi le tot puneam. Am realizat că nu eram „normal”, dar pe atunci știam deja că probabil și alți oameni, bărbați sau femei, își aveau secretele lor și că cei mai mulți aveau propria lor lume în fantezie. La mine era diferit, vroiam să dau viață fanteziei. În fiecare zi mă confruntam cu emoțiile interioare, cu influența dorințelor feminine, încercând să duc o viață stabilă acasă și la lucru. Lupta constantă din interior mă secătuia de puteri, totuși de-a lungul anilor, pur și simplu, i-am făcut față. Un alt lucru dificil pentru mine era faptul că femeile erau prezente în jurul meu, în metrou, pe stradă, în magazine, pretutindeni. Mă uitam la ele și eram critic sau apreciativ cu privire la modul în care erau îmbrăcate.

Lucrurile mici constituiau declanșatori pentru mine. Unghii cu formă frumoasă, pantofi fără vârf cu dresuri/colanți bine asortați, păr frumos. Testosteronul meu era la lucru și încet, încet, începeam să-mi pierd părul. Când vedeam femei cu un păr frumos, mă simțeam rănit și, în același timp, gelos. Părea atât de nedrept. Femeile arătau atât de frumos, atât de încântător și realmente mi-ar fi plăcut să fiu femeie și nu puteam.

Nu era o surpriză pentru mine că atunci când întrebam o femeie dacă ar fi vrut să „revină” ca femeie sau ca bărbat, aproape întotdeauna spunea ca femeie. Unele au spus că le-ar fi plăcut să fie un tip o zi sau două, dar preferau să fie femei. În ceea ce îi privea pe bărbați, deseori 25% dintre ei spuneau că le-ar fi plăcut să încerce să fie femeie. Suspectez că ar fi putut fi mai mulți, dar că stigmatizarea bărbaților pentru orice ar fi feminin în viața și mintea lor îi împiedica să recunoască. Era atât de greu să fiu înconjurat de lucruri feminine zi de zi, iar toate acele semnale își găsiseră sălaș în mine.

Aveam trei copii frumoși, doi băieți și o fată. Doi băieți cărora le puteam face față, învățându-i fotbal în grădină, să joace jocuri și să facă lucruri de care se bucură băieții, jocuri de tip aventură, și să se murdărească ori de câte ori era posibil. Lucruri pe care le înțelesesem în copilărie. Când s-a născut fiica noastră, m-am simțit panicat, fiindcă nu prea aveam idee cum să cresc o fată și ce să fac cu ea. Soția mea, fiind asistentă medicală, a fost uimitoare și m-a învățat multe. Fiica noastră era o bucurie pentru noi și îmi plăcea să-i cumpăr păpuși și să-i fac gusturile, deși am încercat să nu o răsfățăm, fiindcă era prima fată care se născuse în neamul meu după o lungă perioadă! Îmi era teamă că, atunci când va crește și va deveni femeie, nu voi face față să o văd devenind frumoasă (cum și este acum!), având înăuntrul meu propriile mele dorințe de a fi femeie. Nu am vrut să rănesc pe nimeni și speram, în taină, tăcut, că într-o zi, odată cu înaintarea în vârstă, dorințele se vor estompa și speram eu, voi deveni mai înțelept.

Îmi începusem propria afacere cu câtva timp în urmă. Era internațională și aveam oportunitatea de a călători mai mult. La început m-am bucurat doar să călătoresc, să văd locuri noi și să am parte de priveliști noi și sunete noi. Pe atunci aveam cincizeci și unu de ani, iar călătoriile mele peste ocean înmulțindu-se, aveam o dorință puternică de a mă costuma. Rezistasem un timp îndelungat, iar lupta pe care o duceam era dură și singuratică. Apoi, într-o zi când mă aflam de cealaltă parte a oceanului, plimbându-mă singur în drum spre piață, am văzut o rochie verde frumoasă, fabricată pe plan local. Înainte de a realiza ce făceam, am cumpărat-o. M-am întors rapid în cameră și am încercat-o. A fost ca și cum m-ar fi lovit o avalanșă și m-am simțit presat să-mi cumpăr și alte articole pentru femei. Am ieșit în oraș și am cumpărat alte câteva lucruri, în principal îmbrăcăminte și accesorii. Am rămas în cameră un timp îndelungat, m-am costumat și m-am privit în oglindă. A fost ca și cum adevărata mea ființă ieșise în sfârșit la suprafață. Acesta eram eu; vroiam să fiu așa tot timpul.

În următorul an, fiindcă am călătorit tot mai mult, mi-am luat o cantitate impresionantă de haine și accesorii noi cu mine. Mă costumam în camerele de hotel. Am cumpărat machiaj special, care să-mi ascundă urmele de la barbă, de la un magazin de travestiți din Londra și aveam o perucă frumoasă și scumpă. Îmi plăcea să aleg machiajul și să petrec timp hotărând ce să port și cum să fac ca totul să se asorteze sau să se potrivească. Mă plimbam costumat în preajma hotelurilor și credeam că mă potriveam în decor. Nu am avut parte de priviri întrebătoare, ceea ce m-a încurajat.

Odată întors acasă, am început să merg la un salon de înfrumusețare și am fost epilat cu ceară din cap până în picioare. Terapeuții de la salon au acceptat, deoarece societatea devenise foarte liberală în modul său de gândire, iar homosexualii și travestiții erau acceptați deschis în societate și aveau dintr-odată drepturi. M-am dus chiar la un centru pentru travestiți din Londra pentru lecții de machiaj, unde purtam haine frumoase de zi cu zi pentru femei. M-am urcat în metrou și îmi amintesc că îmi etalam cu mândrie brățara de aur de la gleznă. Chiar ajunsesem atât de departe. Atât de departe încât nu puteam da înapoi, eram ca fermecat și m-am convins cu ușurință pe mine însumi că eram cu adevărat femeie și că arătam ca atare. Acceptabilitatea în locurile publice însemna totul pentru mine. Eram prins în capcană în trupul meu îngrozitor, iar femeia dinăuntru țipa ca să iasă de acolo. Iar asta mă durea.

Familia mea a văzut schimbarea. Soția mea ura ce devenisem și ce făceam. Mi-am asumat și mai multe riscuri. Eram în propria mea lume, iar femeia dinăuntru îmi controla viața și gândirea. Vroiam să merg la cluburi de travestiți/homosexuali pentru a mă asocia cu alții ca mine, ca să vorbim și să ne înțelegem unul pe celălalt. Aveam nevoie de companie. Familia nu mă înțelegea; nu puteau să realizeze că persoana dinăuntru era cea reală. De ce nu puteau vedea asta? De ce nu înțelegeau? Era atât de simplu! Adevăratul meu sine era pe cale să apară într-un nou rol. Plănuiam să mă mut într-un apartament închiriat, unde să-mi trăiesc noua viață. Ei mă rețineau. Chiar am contactat pe cineva pe internet care era travestit. Aveam nevoie de acest nou gen de companie. Aveam nevoie de simpatie și înțelegere. Să scap de stilul de viață masculin era la îndemâna mea. Planurile mele erau făcute, iar în curând, speram eu, adevărata ființă care eram înăuntru, avea să fie și în exterior. De-abia așteptam.

Înainte de a vă povesti ce s-a întâmplat după aceea, este nevoie să vă duc înapoi în anul 1975. Ne-am căsătorit în 1974, iar eu locuisem de cealaltă parte a oceanului optsprezece luni, începând din 1970. Anglia trecea printr-o perioadă dificilă, ziua de lucru era de trei zile, minerii și alții erau în grevă, sindicatele cereau țării o mulțime de bani, iar lucrurile păreau sumbre. Am convins-o pe tânăra mea mireasă să emigreze cu mine. I-am povestit despre stilul de viață minunat de acolo, despre răsăritul de soare și oportunitățile utopice. Am părăsit Regatul Unit în 1975.

Un vechi prieten de școală și soția lui ne-au întâlnit și ne-au luat prin surprindere. Îl cunoșteam din anii de școală, dar nu eram apropiați. Ne înțelegeam de minune acum, iar toți patru ne bucuram unul de compania celuilalt. Apoi lucrurile au mers prost pentru mine și soția mea. Ne-am pierdut economiile, încercând să cumpărăm o casă. Slujbele noastre nu erau cum ne așteptasem. Soția mea era gravidă cu un copil neplanificat. Ne lovise dezastru după dezastru. Nu știam ce să facem sau cum să facem față. Prietenul meu vorbise cu mine despre creștinism, dar eu îl ridiculizasem. A încercat să ne ducă la biserica lui, dar i-am spus că vroiam să ne îmbunătățim viața, nu să ne-o înrăutățim. În timp ce viața noastră mergea în jos, iar noi ajunsesem foarte jos, el ne-a cerut din nou să mergem la biserica lui și, cu foarte mare reticență, am fost de acord să mergem.

Biserica lui era printre primele din Africa unde negrii, mulatrii și albii se puteau întâlni și asocia. De obicei erau segregați. Predicatorul a vorbit despre un Mântuitor iubitor, Cineva care putea să ajute în cele mai îngrozitoare circumstanțe, un prieten pentru totdeauna. Cineva care putea să ierte tot ce făcusem greșit și să ne schimbe. A fost ca și cum îmi vorbea numai mie. M-am întrebat dacă se afla acolo doar ca să-mi vorbească mie. Dar odată cu trecerea săptămânilor, am devenit fascinat și am dorit să aud mai multe. Da, aveam nevoie de o oarecare alinare din circumstanțele din prezent, dar omul vorbea despre prezent și eternitate. Și era o ofertă din Biblie, iar Omul Isus Hristos era incredibil și mă întrebam de ce nu mai auzisem despre asta înainte. La urma urmei, fusesem la biserică înainte și frecventasem școala duminicală (până am fost dat afară de acolo!), deci de ce acum, de ce în momentul acela, de ce, de ce?

Într-o sâmbătă seara avea loc o slujbă specială în oraș. Era o slujbă de evanghelizare și închiriaseră o sală de teatru, deoarece biserica ajunsese atât de populară și devenise prea mare pentru clădirea pe care o avea. Ne-am dus soția mea, doi prieteni și eu. În seara aceea, mesajul a fost plin de putere și a avut un impact puternic asupra mea. Am auzit despre nevoia de a mă îndepărta de tot ce era greșit în viața mea, că Isus Hristos mă aștepta – pe mine! – să mă predau Lui, că trebuia să mă pocăiesc de toate fărădelegile și să am o relație de dragoste permanentă cu adevăratul Fiu al lui Dumnezeu. Era fără plată și era pentru mine.

Predicatorul a făcut o chemare, iar oamenii au fost invitați să vină pe intervalul dintre scaune și să îngenuncheze în față pentru rugăciune și o schimbare a vieții. Locul era aglomerat, atmosfera intensă, era ceva acolo ce nu puteam înțelege, dar dacă Dumnezeu era la lucru, cine eram eu ca să-L refuz? Trupul îmi tremura, mă cutremuram și îmi amintesc că i-am murmurat soției mele: „Trebuie să cobor, vii?” A spus că nu și, înainte de a realiza ce se întâmpla, m-am întors și am mers pe intervalul în pantă dintre scaune până în față. Un bărbat mi-a zâmbit și m-a invitat să îngenunchez. S-a rugat peste mine și pentru mine. Am spus „amin” ca și cum niciodată înainte nu aș fi spus-o din convingere. Am știut că mi se întâmplase ceva. Am simțit o schimbare, nu era doar emoția, nu erau doar lacrimile, era o libertate, un sentiment și un avânt al noutății. Încă tremurând, m-am întors pe interval și m-am alăturat soției și prietenilor mei.

Ei m-au îmbrățișat, iar acela a fost unul din cele mai mărețe momente ale vieții mele. În trei săptămâni, soția mea văzuse deja o asemenea schimbare în mine, încât a dorit să-și predea și ea viața lui Hristos, ceea ce a și făcut în noua clădire a bisericii. A fost unul din cele mai minunate momente din viața noastră împreună. După o lună, ne-am îmbarcat pe o navă cu destinația Anglia. Pierdusem tot ce luasem cu noi, dar dobândisem mântuirea.

Îmi dau seama că vă gândiți, ei bine, dacă a devenit creștin și a fost o experiență care i-a schimbat viața, de ce au continuat acele sentimente? Tot ce vă pot spune este că, dacă nu aș fi devenit creștin, dorințele m-ar fi luat în stăpânire mai devreme și mi-aș fi distrus viața și căsnicia. Nu există îndoială în mintea mea că aș fi fost deja divorțat, aș fi pierdut tot ce îmi era drag în termeni de familie și aș fi fost o persoană singuratică, disperată. Hristos m-a ținut strâns de ai mei.

Dar, chiar fiind creștin, diacon în biserică, lider de tineret și un membru dedicat, implicat în multe evenimente din biserică, Diavolul nu era departe de mine. Cunoștea care era pentru mine călcâiul lui Ahile. Știa când să atace. De ce am cedat atunci și am cumpărat acea rochie de cealaltă parte a oceanului? Ce m-a constrâns? A fost un moment de slăbiciune. Diavolul a profitat de oportunitate, iar eu am cedat. Vroia să mă vadă împlinindu-mi dorințele reprimate în ultimii cincizeci de ani. Totul a venit atât de repede, ca un val de maree, într-un moment nu era nimic, în următorul, o maree uriașă, cât un munte, de emoții și dorințe înăbușite, de emoții incontrolabile; fata dinăuntru, reprimată în toți acei ani, se năștea. Chinul dinăuntru s-a revărsat în afară, iar viața a devenit un montagne russe.

Familia mea era evident preocupată. Vedeau schimbările. Pierdusem în greutate, sprâncenele îmi erau pensate, tabletele pe care le luam făcuseră să-mi crească sâni mici, iar unghiile îmi erau frumos tăiate și cu manechiura făcută, și mai erau și altele. Soția mea ura asta. Fiul meu macho, lucrător dur la un sit arheologic, mi-a vorbit cu lacrimi în ochi, urând ceea ce devenisem și disperat să mă ajute. Fiica mea îl iubea pe cel care fusesem în trecut, nu noua creatură care devenisem. În câteva zile, situația devenise deja critică.

Soția mea vorbise cu pastorul nostru (un bun prieten, care îmi cunoștea povestea), care a trecut pe la noi. Mi-a spus lucruri de bun simț; în livingul nostru, mi-a spus fără echivoc ce îi făceam familiei mele, iar eu am râs. Nu a fost un râset normal. A fost un râset sinistru. Am simțit cum o răceală cobora peste mine, știam ce era, iar după aceea ei mi-au spus că l-au auzit pe Diavol în acel râset. Mă luase în stăpânire, eram dependent de obsesia mea, eram orb la adevăr și consecințe, totul se reducea la mine, la mine, la mine. Știam că trebuia să iau o decizie uriașă, fie să cedez fetei dinăuntru, fie să pierd lucrurile la care lucrasem atât de mult în toți acei ani. Bătălia s-a dezlănțuit. Eram epuizat, nu eram în stare să controlez lupta, iar lucruri mai puternice decât mine erau la lucru. Forțe mai adânci și mai întunecate și mai inflamatoare urlau încoace și încolo pe câmpul de luptă care devenise întreaga mea ființă, trupul, mintea și sufletul meu.

În următoarele zile am fost nevoit să înfrunt realitatea. Soția mea iubitoare, cu care eram căsătorit de aproape treizeci de ani, era pregătită să mă scoată din căminul familiei; trebuia să aleg între ea, familie și dorințele mele atât de profunde. Iureșul năvalnic al emoțiilor mă împingea înainte și înapoi. Ceva trebuia făcut, dar ce? Eram destul de curajos pentru a mă schimba? Merita? Cum rămânea cu femeia ascunsă dinăuntru? Îmi iubeam soția și copiii și le dăruisem tot ce putusem. Eram foarte apropiați și însemnau totul pentru mine, dar și ea însemna totul pentru mine. Durerea pe care o simțeam în trup și minte creștea. Afacerea mea suferea, îi făcusem nefericiți pe cei pe care îi iubeam, iar singura fericire pe care o aveam era să știu că femeia dinăuntru vroia să fie liberă.

Trebuia să fac ceva și încă repede. Aveam numai o zi sau cam așa ceva înainte de a fi nevoit să mă mut, deoarece familia nu mai putea suporta enorma încordare. Le afecta viețile în moduri pe care eu nu le puteam vedea, nici înțelege. Eram atât de obsedat de mine însumi, încât nimic altceva nu conta.

L-am sunat pe pastor și am cerut să-i fac o vizită la birou. Soția și fiica mea au venit și ele. Le-am spus că luasem o decizie. Eram gata să mă tăgăduiesc pe mine însumi, să mă lepăd de dorințele mele și să mă pocăiesc, să-I dau înapoi unui Dumnezeu generos și iubitor toate păcatele și gândurile mele și să părăsesc tot ce exercita o strânsoare atât de puternică asupra mea. Pastorul mi-a dat mult de furcă. Vroia asigurări că nu mă jucam doar, că eram sincer și doritor să o fac. A spus că nu avea să se roage pentru mine până nu mă decideam cu adevărat să mă schimb.

M-am gândit îndelung. O luptă se dezlănțuise înăuntrul meu, o luptă se ducea în mintea mea, lucruri neînțelese urlau în mine, vroiam să îndrept lucrurile cu Dumnezeu, vroiam un nou început, dar cum puteam să îi dau ei drumul? Eram complet distrus și am spus cu glas tare: „Da, vreau să mă schimb, trebuie să o fac acum. Te rog, roagă-te pentru mine, pune-ți mâinile peste mine, ajută-mă acum! Acum ori niciodată.” A văzut că mă gândisem bine la problema mea, care numai acum realizez că era de natură demonică. Cu ochii în lacrimi, am îngenuncheat pe podeaua biroului, mă înecam, forțele îmi spuneau să nu o fac, să plec de acolo; libertatea de a fi femeie mă aștepta, la urma urmei, progresasem atât de mult. Am ripostat, am strigat, m-am pocăit, am mustrat ce se întâmplase în viața mea. Încăperea se clătina, lupta se dezlănțuia cu furie, apoi, când el și-a pus mâinile peste mine, am simțit o eliberare, o schimbare. Tremuram, soția mea și fiica mea erau în lacrimi și le-am cerut forțelor care mă conduceau să plece, astfel încât Hristos să domnească din nou pe deplin și pentru totdeauna.

Nu-mi amintesc tot ce s-a întâmplat. Cine o face când se află în luptă? Îmi amintesc că pastorul m-a uns cu ulei și că uleiul se scurgea în jos pe capul și hainele mele. Rugăciunile s-au domolit. Eram o epavă.

Povestea mea se apropie de sfârșit. Toate acestea s-au întâmplat cu optsprezece luni în urmă. Am părăsit biroul și, cu toate că soția și fiica mea erau sceptice (deoarece mă mai văzuseră înșelându-le așteptările), știam că eram schimbat. Nu mă mai puteam aștepta vreodată să mă bucur de încredere din partea lor, precum mă bucurasem înainte, și trebuia să trăiesc cu asta. Le-am dat geamantanele cu rochii, îmbrăcăminte, machiaj etc. S-au simțit dezgustate și să o fac a fost important pentru mine. Trebuia să scap de tot ce mă ținuse captiv. S-au debarasat de lucrurile acelea.

Am încetat să-mi fac manichiura și mi-am tăiat unghiile scurt, mi-am lăsat o barbă scurtă. Mi-am aruncat tabletele și am renunțat la orice avea de-a face cu dorințele mele. I-am cerut pastorului un verset la care să mă uit în fiecare zi, bucurându-mă de noua mea libertate ca bărbat, tată și soț. Am pus o bucată de hârtie cu versetele încurajatoare lângă pat, versete pe care le citeam în fiecare dimineață când mă sculam din pat. Știam că femeia dinăuntru era moartă. Puterea lui Hristos o distrusese și distrusese și tot ce simboliza ea.

Optsprezece luni mai târziu, Diavolul încă încearcă să mă convingă, dar știe că nu voi mai păși pe calea din trecut, deoarece consecințele asupra familiei mele ar fi imense. Dau socoteală față de câțiva oameni și mă bucur de masculinitatea mea. Consecințele păcatului sunt îngrozitoare. Păcatul aproape că a distrus familia mea și viața individuală a membrilor familiei mele, afacerea mea, pe unii din familia bisericii mele, pe prietenii mei și pe mine. Țelurile mele personale ar fi distrus un număr incalculabil de vieți. Am fost orb la asta. Cum Îl laud și Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru bunătatea și răbdarea Lui față de mine! El m-a adus înapoi și Îi sunt atât de recunoscător! Viața are sens și este din nou plină de culoare. Familia mea înflorește, iar lucrurile care mă înconjoară sunt desăvârșite. Sunt foarte norocos.

Ai avut o experiență similară? Povestea ta a fost diferită de a mea? Am izbândit fiindcă cei care m-au iubit au rămas lângă mine. Celor care m-au consiliat le-a păsat de mine și mi-au arătat o soluție. Dumnezeu, Tatăl meu, a vrut să îndrept lucrurile cu El. Dar una peste alta, a trebuit să fiu dornic să mă schimb, iar aceasta a reprezentat partea cea mai dificilă. Dar odată ce m-am decis, iar lupta a fost dusă și câștigată, nimic nu s-a putut compara cu libertatea și eliberarea din strânsoarea Diavolului și cu minunata realitate de a mă bucura din nou de viață și familie.

Îți mulțumesc că ai citit această poveste foarte lungă. Este povestea mea și este foarte specială pentru mine. Sper să te ajute și pe tine. Întotdeauna există speranță. Dacă ești creștin și te-ai poticnit, Dumnezeu te vrea înapoi; relațiile pot fi reparate, ceasul nu poate fi dat înapoi, dar tu te poți întoarce înapoi. Tu ești cheia.

„Noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.” (Romani 8:12-13)

Alegerea este a ta. Te încurajez să te întorci și să lupți din greu și vei trăi.

[Sam’s Story. Copyright © 2011 Parakaleo Ministry. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.parakaleo.co.uk.]

Găsind alinare: O mărturie despre travestire

de Richard

Toți ne aflăm în călătoria descoperii de sine. Pentru mine, călătoria a implicat o perioadă de travestire și de găsire a alinării în dragostea profundă a lui Dumnezeu.

Când a început totul? Îmi amintesc cum mi-am pictat fața cu acuarele și i-am deschis ușa din spate celui mai bun prieten al meu, probabil că aveam cam opt ani pe atunci. El nu a zis nimic – probabil nu a observat. Îmi amintesc de un carnaval al cercetașilor, cu cavaleri din vechime, iar ceea ce purtam noi arăta ca o rochie – am purtat-o iar și iar acasă și îmi dădea sentimentul că era o rochie adevărată. Apoi au venit anii în care am purtat îmbrăcămintea din dulapul mamei mele, pe care o purtase când era tânără și pe care nu o mai purta, și îmbrăcăminte pe care o primise de la alții.

Îmi amintesc anii în care încercam să creez silueta unei fete cu ajutorul a numeroase perechi de pantaloni și cum mă acopeream cu ciorapi și colanți pe sub lenjeria de corp. În anii ’60 erau creați pentru a face să pari, destul de credibil, că ai curbele potrivite. Să petrec timp creându-mă, inventându-mă, machiindu-mă și transformându-mă în fată un timp oricât de scurt a devenit o adicție pentru mine. Numai pentru mine. O singură dată m-am aventurat afară în grădină, dar nu am fost niciodată văzut de alții. Evitam cu seriozitate rugămintea de a mă costuma ca fată în piese de teatru, dar în secret gândeam că m-aș fi descurcat mai bine decât cei care interpretau rolurile.

Simțeam întotdeauna o emoție puternică datorită riscului de a fi descoperit, ascunzându-mă frenetic în toaletă dacă mama venea acasă devreme și strecurând pe rând hainele la locul lor. Pentru mine, plăcerea pe care o simțeam când mă travesteam a ajuns să fie însoțită de sentimente sexuale odată cu trecerea anilor adolescenței, întărindu-mi dorința și satisfacția. Cum ar fi fost să fiu fată? Relația mea cu fetele reale nu erau deloc de succes. Eram băiat – dar confuz și căutând alinare în interiorul meu?

Cum a început? „Dacă ai fi fost fată, ți-am fi pus numele Helen”, mi-a spus mama. Pierduse o fiică la vârsta de patru ani, sora mea vitregă – cumva, am încercat să înlocuiesc acea fiică, în efortul de a o face pe mama să mă iubească și să nu mă pedepsească fizic, așa cum făcea. Tata era tăcut și spunea puține, în special când era prost dispus, după o ceartă cu mama.

Mama m-a întrebat odată: „Pot să te întreb ceva personal?” Am spus „nu”. Poate că știa? Speram că nimeni nu știa! Era secretul meu interior, rușinea mea interioară. Îmi amintesc cum mă îngrijoram în anii adolescenței că, dacă aș fi băut un pahar, mi-aș fi dezvăluit secretul – nu s-a întâmplat. Când am plecat la colegiu la vârsta de optsprezece ani, hainele au dispărut – nu mi-am luat niciuna la mine. Obișnuiam să împrumut articole de îmbrăcăminte din casele unde am stat, returnându-le întotdeauna fără a fi descoperit. Travestindu-mă întotdeauna în ascuns. Visam să mă costumez și să călătoresc cu mașina, să-mi schimb hainele pe drum. Nu am avut niciodată curajul de a fi văzut și, cu siguranță, nu am ieșit din „dulap” în niciun mod.

Dorințele de a mă costuma în femeie s-au diminuat pe la vârsta de douăzeci și cinci de ani și au părut să ia sfârșit odată ce am format o relație stabilă cu actuala mea soție, înainte de a împlini treizeci de ani. I-am mărturisit despre obiceiul meu din trecut, iar când am început să studiez serios cum să am o credință creștină activă, mi s-a făcut cunoștință cu Misiunea Creștină de Vindecare. I-am mărturisit unui slujitor creștin și, pentru un timp, am simțit că mă confruntam cu teama de Dumnezeu. Părea să fie o eliberare importantă – nu vreau să spun că dorința era cu totul moartă în gândurile mele. Uneori aveam un interes avid pentru departamentele de lenjerie de corp din magazine sau pentru cataloage și pentru îmbrăcămintea veche, pusă deoparte pentru vânzare în scopuri caritabile. Dar m-am împotrivit impulsului de a purta îmbrăcăminte feminină, adaptându-mi numai ocazional, într-un oarecare fel, ținutele masculine.

De-a lungul multor ani, și am acum aproape șaizeci de ani, rușinea mi-a întunecat personalitatea adânc, înăuntrul meu. După ce mi s-a slujit de numeroase ori prin rugăciune creștină, am ajuns să fiu de acord că Dumnezeu mă acceptă și nu mă condamnă. Când am devenit conștient de dragostea profundă a lui Isus pentru mine, am putut să dau drumul durerii dinăuntru. Durerea dragostei neîmplinite din partea mamei și încercarea de a dobândi dragoste printr-un sine fals creat. Am realizat cât de mult vroia Tatăl ceresc să-mi arate „dragostea tatălui” pe care, în mod clar, nu o primisem de la tatăl meu. Acum știu că sunt un fiu adoptat – inima mea de orfan este pe cale să fie vindecată.

Există momente când uit de dragostea și acceptarea de care am parte, când mintea mea încearcă să deruleze vechea înregistrare. Dușmanul vrea să mă simt lipsit de valoare, în afara speranței, rușinat, iar când ești implicat în slujirea creștină așa cum sunt eu, aceasta nu reprezintă o cale de urmat. Deci încerc să-mi îndrept gândurile către ce este bun și onorabil, și adevărat. La un moment dat, Dumnezeul Cel viu apare pe neașteptate din nou – când Îl găsesc sau, mai degrabă, când mă găsește El pe mine. Mă simt restaurat, știind că numai în Isus sunt pe deplin liber, după cum spune imnul: „Harul Lui m-a adus în siguranță până acum și harul mă va conduce acasă.”

Dacă ai credința creștină, poți să ai parte dragostea Tatălui. Dacă nu o ai, mă rog realmente să fii ajutat pentru a o găsi. Mă aflu încă în călătoria de găsirea a sinelui propriu – anii mei de început chiar au încurcat lucrurile. Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă victoria. Faptul de a ști că ești iubit te poate aduce într-un loc al libertății și speranței vii și îndepărtează anii bântuiți de rușine. Dumnezeu să te binecuvânteze în călătoria ta!

Richard

[Richard, Finding Comfort – A Testimony About Crossdressing. Copyright © 2011 Keith Tiller. Tradus şi publicat cu permisiune. Richard este slujitor creștin în Regatul Unit. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.parakaleo.co.uk.]

Crescută sub umbrela LGBT

de Dawn Stefanowicz, într-un interviu cu Jim Graves

Dawn Stefanowicz

Dawn Stefanowicz

Dawn Stefanowicz a crescut într-un cămin în care dorinţele sexuale ale adulţilor erau mai presus de nevoile şi binele ei. Astăzi ea luptă pentru căsătoria tradiţională şi pentru dreptul copiilor de a avea o mamă şi un tată.

Căsătoria între persoanele de acelaşi sex este o chestiune controversată, care atrage atenţia multor politicieni şi celebrităţi şi căreia i se acordă o atenţie deosebită la ştiri. În timp ce dezbaterea se află în plină desfăşurare, o problemă centrală este trecută cu vederea, crede autoarea şi vorbitoarea canadiană Dawn Stefanowicz: cum îi afectează pe copii faptul de a creşte într-un cămin în care părinţii sunt de acelaşi sex?

Multe state permit deja cuplurilor de acelaşi sex să adopte copii, o practică ce va fi şi mai mult consolidată prin lege, deoarece mai multe state eliberează certificate de căsătorie cuplurilor homosexuale. Mai mult, unii homosexuali au proprii lor copii din relaţii heterosexuale anterioare cu persoane de sex opus. Dawn prezintă un punct de vedere rareori auzit în discuţiile publice; tatăl ei a fost implicat activ în stilul de viaţă homosexual, iar ea se descrie ca fiind „crescută sub umbrela LGBT” [gay, lesbiene, bisexuali şi transgenderi].

Dawn s-a născut în Toronto. Tatăl ei a devenit un homosexual activ de la o vârstă fragedă. Era un om de afaceri de succes. Dorind copii, s-a căsătorit, iar din relaţie s-au născut Dawn şi cei doi fraţi ai ei, unul fiind geamăn cu ea. După ce Dawn şi fratele ei au fost concepuţi, tatăl lor a pus capăt relaţiilor sexuale cu soţia lui şi a căutat relaţii homosexuale în locuri de întâlnire pentru homosexuali renumite din Canada şi Statele Unite. Dawn era adesea dusă în multe locaţii de acest gen, chiar şi când era copil. Tatăl ei a avut numeroşi iubiţi homosexuali şi i-a adus în familie. La vârsta de cincizeci şi unu de ani, în 1991, a murit de SIDA.

Astăzi Dawn locuieşte în Ontario, Canada. Este contabil autorizat, creştină, apărătoare publică al copiilor care cresc în cămine cu cupluri de sex opus căsătorite şi apărătoare vocală a căsătoriei tradiţionale. Este căsătorită de douăzeci şi opt de ani cu un bărbat şi are doi copii adolescenţi. În anul 2007 a publicat Ieşind dintr-o situaţie dificilă: Impactul creşterii şi educării copiilor de către părinţi homosexuali, o carte despre experienţa ei de a fi crescut în lumea LGBT. Cu ocazia celei de a cincea aniversări de la apariţia cărţii ei, a discutat cu revista Raportul Lumii Catolice.

Jim Graves: De ce ai decis să împărtăşeşti în cartea şi prelegerile tale publice povestea creşterii tale „sub umbrela LGBT”?

Dawn Stefanowicz: M-am simţit îndatorată. Am depus mărturie în faţa Comitetului Afacerilor Legale şi Constituţionale ale Senatului Canadian la Ottawa în anul 2004, pentru a-i convinge să nu includă „orientarea sexuală” în legea delictelor bazate pe ură, din cauza restricţionării libertăţii de exprimare şi a libertăţii religioase. Ulterior am depus aceeaşi mărturie în faţa conducerii unei şcoli. Aproape imediat, activiştii „gay” care fuseseră aduşi cu autocarele – şi ar trebui să spun că îmi displace termenul „gay”, dar este atât de folosit în zilele noastre, încât îl voi folosi – au început să strige la mine în timp ce îmi ţineam discursul, încât nu se mai putea auzi ce spuneam. Am fost întreruptă de o mulţime de ori. Am fost îngrijorată pentru propria-mi siguranţă, aşa că am rugat un gardian de pază să mă însoţească până la maşină. Am mers acasă şi am început să scriu cartea. Vroiam să-mi împărtăşesc experienţa de a fi fost crescută într-un cămin cu părinţi de acelaşi sex.

Graves: Un lucru pe care îl accentuezi este că nu ai observat niciodată o relaţie monogamă în familia ta.

Stefanowicz: Corect. Pentru copiii ca mine, doar fiindcă părinţii sunt „parteneri”, nu înseamnă că sunt şi monogami. Monogamia în comunitatea de homosexuali înseamnă „monogamie în serie”, adică ai un singur partener pentru câteva luni şi apoi mergi mai departe sau eşti într-o singură relaţie, dar simultan ai parteneri multipli. Studiile arată că majoritatea relaţiilor masculine homosexuale devin deschise încă din primul an. Un articol recent publicat în New York Times a confirmat acest fapt – 50% dintre „căsătoriile” între persoane de acelaşi sex devin deschise, adică se „deschid” spre alţi parteneri sexuali încă din primul an. Tatăl meu putea fi într-o relaţie de „dedicare” pe termen lung cu partenerul lui, dar exista o înţelegere cu partenerul lui că vor exista relaţii sexuale şi cu alţii.

Am crescut fără să fiu înconjurată de cupluri heterosexuale obişnuite. În casa noastră se aflau partenerii tatălui meu şi alţi prieteni ai lui, iar ei mă luau adesea la locurile de întâlnire ale comunităţii LGBT. Eram doar un copil, dar am fost expusă la activităţi sexuale făţişe. De exemplu, pe când aveam doar nouă ani, tata m-a luat cu el la un magazin erotic din centrul oraşului. A motivat că vrea să fiu expusă sexualităţii devreme în viaţă, ca să nu fiu pudică. Nu exista nicio intimitate în privinţa sexualităţii. Sexul era ceva foarte public; era parte a culturii homosexuale.

Mă lua să văd şi lucrări de artă ale artiştilor homosexuali, ale căror picturi şi sculpturi integrau simboluri falice. Mă lua chiar pe plajele de nudişti unde se întâlneau bărbaţii homosexuali. Vroia chiar să mă dezbrac şi eu, dar nu am făcut-o. În locuri ca acelea bărbaţii se „pescuiau” reciproc, propunându-se unul altuia pentru sex. Existau locuri prin apropiere unde puteai merge să faci sex. Exista o întreagă reţea; dacă venea poliţia, se anunţau unul pe altul şi se opreau din activitatea sexuală.

Toate acestea erau înaintea erei internetului, dar tot exista o reţea incredibilă, pe care comunitatea homosexuală o folosea pentru a se informa despre locurile de întâlnire unde puteau merge pentru o „partidă rapidă de sex”. Astfel de locuri puteau fi plaje publice, săli de sport sau chiar parcuri din apropierea locurilor de joacă pentru copii. Tatăl meu mergea în căutare de parteneri sexuali în diferite locaţii peste tot în Canada. Îi plăcea să vină şi în Statele Unite; oraşele lui favorite erau San Francisco, Miami şi Fort Lauderdale. Căuta parteneri sexuali în locuri publice, găsea pe cineva în doar câteva minute şi mergea apoi undeva pentru a face sex.

De altfel, tata deţinea şi un apartament în centrul oraşului, lângă biroul său, unde se putea întâlni cu cineva pentru sex rapid.

Odată, pe când eram prin clasa a zecea, am fost încântată fiindcă tata a venit la şcoală pentru a mă vedea cum cânt în orchestră. Nu o mai făcuse niciodată. I-am văzut ochii holbaţi când a văzut băieţii adolescenţi cântând pe scenă cu mine. Atunci mi-am dat seama că nu se afla acolo pentru mine, ci ca să găsească bărbaţi tineri.

Graves: Cu timpul, când ai crescut, tatăl tău te-a folosit şi ca „momeală” pentru a atrage bărbaţi cu care dorea să aibă sex.

Stefanowicz: Da. Mă îndemna să mă îmbrac provocator, să port o anumită bluză scurtă, şi mergeam astfel împreună în căutare de parteneri sexuali în locuri publice. Un bărbat se poate identifica drept homosexual, dar tata ştia că lor le plăceau şi tinerele frumoase şi atractive. Sau puteam fi un mod de a atrage atenţia bărbaţilor bisexuali sau heterosexuali.

Tatălui meu îi plăceau bărbaţii bine îmbrăcaţi, curaţi şi respectabili, care erau mai tineri cu vreo zece ani decât el. Era întotdeauna cu câte un bărbat mai tânăr decât el, niciodată de o vârstă cu el sau mai bătrân. Cunoşteam o grămadă de bărbaţi homosexuali care aveau o preferinţă pentru băieţi adolescenţi care abia ajunseseră la pubertate. Îi căutau în special pe cei vulnerabili, ai căror taţi erau absenţi din familii.

Graves: Ai obiectat vreodată la modul în care tatăl tău te folosea astfel?

Stefanowicz: Nu-mi plăcea, însă eram devastată. Vroiam să-i fac pe plac şi să petrec timp cu el. De fapt, îi căutam dragostea şi căutam să fiu acceptată de el. Dar în schimb trebuia să-l accept eu pe el.

Graves: Iar tatăl tău a adus mulţi bărbaţi în casa voastră pentru sex.

Stefanowicz: Da. Asta a fost copilăria mea într-o mediu homosexual. Nu era un mediu sigur pentru creşterea copiilor. În primul rând, eşti expus la multe boli. Nu ştiu cum să mă exprim altcumva: sexul homosexual este mizerabil şi dezordonat. Vedeam cearşafuri murdare, acoperite de spermă, materii fecale şi gel lubrifiant. Prezervativele nu făceau parte din decor. Nu se ştia de SIDA pe atunci. De fapt, ani de zile mai târziu, când i-am împărtăşit medicului meu de familie cum am crescut, m-a trimis să fac aceleaşi analize la sânge pe care le făceau cei care erau implicaţi în relaţii homosexuale.

Diferiţi bărbaţi veneau şi locuiau pentru o vreme în camera noastră recreaţională. Pe când tata avea vreo treizeci de ani, un tânăr artist în vârstă de optsprezece ani a venit să locuiască cu noi. Aveau o relaţie sexuală, dar mergeau şi singuri la agăţat de bărbaţi. Aduceau bărbaţi acasă pentru sex în grup. Ochii mei de copil au văzut o grămadă de lucruri. Nu era o imagine frumoasă sau roză.

Fratele meu geamăn a văzut odată o partidă de sex în grup. Nu înţelegea cum de tata putea săruta alţi bărbaţi, dar nu-i putea arata afecţiune lui.

Graves: Ai fost abuzată sexual?

Stefanowicz: Am imagini de abuz sexual în mintea mea; am avut coşmaruri despre asta. Mama mi-a confirmat că am fost abuzată sexual de tata pe când eram bebeluş, dar nu a putut să confirme imaginile din mintea mea în care eram cu tatăl meu şi cu alţi bărbaţi. Mulţi alţi copiii, care sunt acum adulţi, care provin ca şi mine dintr-un mediu homosexual, mi-au împărtăşit că au fost abuzaţi. Există un risc mai mare de abuz într-un astfel de mediu.

Graves: Au fost partenerii tatălui tău drăguţi cu tine?

Stefanowicz: Câteodată găteau pentru mine, mă ajutau la lecţii sau mă duceau la anumite activităţi. Dar nu se aflau în casa noastră pentru mine sau pentru fraţii mei; erau acolo pentru tata. Şi eu, şi fraţii mei simţeam că nu eram importanţi. De altfel, chiar dacă diferiţi bărbaţi veneau şi locuiau cu noi pentru o vreme, ei nu au fost niciodată pentru noi ca un părinte sau ca un membru de familie.

Ar trebui să adaug că eu, ca femeie, nu m-am simţit valorizată, apreciată sau iubită. Era un mediu înjositor pentru mine. Am văzut multă confuzie privind identitatea sexuală; de exemplu, câteodată tata se îmbrăca în haine pentru femei. Sau îl vedeam pe câte un partener al tatălui meu că adopta un rol de „pseudofemeie”.

Graves: Ai fost martoră la moartea multora dintre ei.

Stefanowicz: Da. Unii prieteni ai tatălui meu s-au sinucis. Alţii au murit de SIDA. L-am văzut cu ochii mei chiar pe tatăl meu murind de SIDA.

Graves: Unde a fost mama ta în tot acest timp?

Stefanowicz: Mama a fost grav bolnavă de diabet cronic de la vârsta de optsprezece ani. Era de altfel şi o persoană cu un caracter slab. Se simţea rănită şi singură, dar nu se opunea pe faţă la ceea ce se întâmpla. Vedea anumite lucruri şi pleca. Din cauza bolii şi pasivităţii ei, încă de la vârsta de opt ani aveam o mulţime de responsabilităţi. Cea mai mare parte a gătitului şi curăţeniei cădea în sarcina mea.

Când s-au căsătorit, tata nu a avut nicio intenţie să-i fie credincios; s-a căsătorit cu ea doar pentru că vroia copii. După ce eu şi fratele meu geamăn ne-am născut, relaţiile lor sexuale au luat sfârşit.

Mama îl însoţea pe tata în vizitele lui în subculturile LGBT. De fapt, ea însăşi s-a implicat într-o relaţie cu o femeie, cam în perioada adolescenţei mele. Îmi amintesc că îi vedem pe partenerii tatălui meu cum îi aranjau mamei părul, i-l pieptănau sau i-l puneau bigudiuri.

Graves: Îţi urăşti tatăl?

Stefanowicz: Nu, întotdeauna l-am iubit pe tata, chiar dacă ce a făcut mi-a cauzat atât de mult stres, singurătate şi coşmaruri. Eram supărată pe tata din cauză că a pus nevoile lui mai presus de persoana mea. Simţeam întotdeauna riscul de a fi înlăturată, aşa cum i-a înlăturat pe mulţi parteneri de-ai lui. Îi căutam doar dragostea, dar el nu putea exprima afecţiune faţă de mine.

Când era pe moarte, m-am rugat într-un mod special pentru el. Vroiam să-l iert şi să capăt şi eu pace. Într-adevăr, l-am iertat.

Graves: Cum au fost ultimii săi ani?

Stefanowicz: Îi era dificil să se deplaseze, deci îi era greu să meargă în zonele în care putea căuta parteneri sexuali în locuri publice. SIDA i-a cauzat pete violete pe faţă şi pe corp, pe care încerca să le ascundă cu cosmetice, cămăşi cu mâneci lungi şi pantaloni. A început să slăbească şi şi-a pierdut energia. Ştia că se afla în faţa unei situaţii grave. Se simţea singur, de aceea încercam constant să-i spun că-l iubesc. Câteodată nu vroia să aibă nimic de-a face cu mine. Dar am învins până la urmă. În timp, mi-a împărtăşit neliniştile sale interioare. A fost abuzat sexual când era copil; tatăl lui a fost un alcoolic violent. A fugit de acasă la cincisprezece ani. Asta m-a ajutat să-l înţeleg şi să-l iert. Ştiam că nu mă puteam elibera dacă nu-l iertam.

Totuşi, încă mai aveam resentimente faţă de partenerii tatălui meu, în special faţă de ultimul. El şi tata au avut o relaţie „deschisă” timp de paisprezece ani. Mama nu era prezentă, el era cel care îl îngrijea pe tatăl meu. Tata era destul de înstărit, iar el ştia că putea obţine averea tatălui meu când acesta avea să moară. Niciunul dintre partenerii tatălui meu nu a fost ca un părinte adoptiv pentru mine; de fapt, eram ofensată că tata petrecea prea mult timp cu ei, şi nu cu mine. Ultimul său partener a murit de SIDA în 1996.

L-am văzut pe tata cu o zi înainte de a muri. Era puternic anesteziat cu calmante şi în dureri cumplite. M-a recunoscut cu greutate. I-am ţinut mâna. Tata i-a zis partenerului său: „Spune-i că o iubesc.”

Am observat şi că tata încă mai păstra o poză cu o barcă pe o mare liniştită pe care o cumpărasem pentru el cu mulţi ani în urmă. Am fost mulţumită că încă o păstra. Asta mi-a arătat că o preţuise. M-am rugat ca tata să capete pacea descrisă în tablou.

Graves: Iar acum, fiind adultă, ţi-ai revenit din experienţele negative ale copilăriei?

Stefanowicz: Pe la vârsta de treizeci de ani am făcut treisprezece luni de terapie. Zeci de ani am avut parte de insecuritate, depresie, deprivare de somn şi confuzie sexuală. Vindecarea mea a inclus confruntarea cu realitatea şi iertarea.

Graves: Cum a fost primită cartea ta?

Stefanowicz: Mulţi o susţin. Peste cincizeci de copii crescuţi în cămine cu părinţi de acelaşi sex, care sunt acum adulţi, m-au contactat, identificându-se cu experienţele mele. Bărbaţi care trăiesc în stilul de viaţă homosexual mi-au scris căutând răspunsuri. „Cum pot părăsi comunitatea homosexuală?”, mă întreabă ei, „fără suportul familiei sau al comunităţii, de care am nevoie?” Ei caută dragoste, compasiune şi ajutor. Le spun că nu sunt obligaţi să meargă pe acelaşi drum ca tatăl meu.

Aceşti oameni recunosc că s-au gândit doar la ei când s-au implicat sexual în relaţii cu alţi bărbaţi. Nu au văzut că alegerile pe care le fac îi rănesc pe alţii. Se bucurau doar de plăcerea de moment şi ignorau consecinţele. Iar femeile care se confruntă cu probleme lesbiene mă întreabă adesea despre mama.

Graves: Ce le spui criticilor tăi?

Stefanowicz: Mulţi sunt amăgiţi de acceptarea homosexualităţii în cultura noastră. Nu se gândesc la implicaţiile pe termen lung pe care acest mod de viaţă le are asupra copiilor. Dacă sunt critici răutăcioase, nu le răspund. Dacă sunt respectuoase, le răspund. Le spun că tatăl meu nu a găsit niciodată fericirea. Le fac cunoscut că îmi pasă de ei, că le înţeleg circumstanţele şi că am compasiune faţă de ei. Le spun că trebuie neapărat să găsească suport într-o comunitate în care să poată fi oneşti, să caute iertare şi să găsească mântuire prin Cristos.

Graves: Mulţi critici susţin că nu toţi homosexualii trăiesc o viaţă de promiscuitate ca tatăl tău.

Stefanowicz: Este adevărat. Dar dacă te asociezi cu comunitatea homosexuală, există un risc mai ridicat de a te implica sexual cu parteneri multipli. Studiile indică un nivel înalt de promiscuitate la bărbaţii care fac sex cu bărbaţi, iar incidenţa bolilor cu transmitere sexuală continuă să fie mult mai ridicată la bărbaţii care fac sex cu bărbaţi. Tatăl meu nu a fost unic în căutarea de parteneri sexuali în locuri publice; sunt mulţi alţi bărbaţi care au o energie nesfârşită în a se azvârli în legături amoroase de moment.

Graves: Ai fost, de asemenea, în contact cu misiunea catolică Courage pentru cei cu atracţie faţă de persoanele de acelaşi sex.

Stefanowicz: Da. Cofondatorul său, Părintele John Harvey, a fost incredibil de suportiv faţă de mine. M-a numit o femeie curajoasă, fiindcă mi-am făcut cunoscută povestea.

Graves: Şi care este părerea ta despre presiunile care se fac pentru recunoaşterea căsătoriei între persoane de acelaşi sex?

Stefanowicz: Am depus mărturie în faţa oficialităţilor din Canada, Statele Unite şi în alte locuri. Expun pe scurt povestea mea, iar apoi le reamintesc că, din punct de vedere istoric şi religios, căsătoria tradiţională este semnificativă. Este liantul care ţine strâns legate cultura şi societatea noastră, stabilind cadrul în care copiii pot fi educaţi cel mai bine într-un mediu sigur.

Apoi este problema monogamiei, despre care am discutat, şi importanţa pentru copii de a avea atât un tată, cât şi o mamă, de a avea rude de care sunt legaţi la nivel biologic. Identitatea, siguranţa şi sentimentul de apartenenţă ancestrală vin din cunoaşterea mamei noastre şi a tatălui nostru, ceea ce se pierde în uniunile homosexuale.

Fiecare copil doreşte să crească alături de părinţii lui biologici, care să-şi fie credincioşi unul altuia. Copiii nu doresc stresul enorm de a creşte cu părinţi care pun pe primul plan preferinţele lor sexuale. Trei decenii din viaţă mi-am văzut tatăl trecând de la o relaţie sexuală la alta. Aceasta era prioritatea vieţii lui. Un copil nu poate avea nevoile relaţionale şi spirituale împlinite într-un astfel de mediu.

Precum am spus, am fost foarte devastată în copilărie. Să fac lucrurile imorale pe care mi le cere tatăl meu să le fac? Cum să îl onorez pe tatăl meu într-un asemenea mediu? Şi cum rămâne cu nevoile mele? Sentimentele mele nu contează, dar sentimentele tatălui meu şi ale partenerilor lui contează?

Copiilor nu le pasă dacă lumea este „gay” [„veselă”, în limba engleză, n. trad.] şi prietenoasă, ei vor doar să petreacă timp cu tatăl lor. Au nevoie de o familie stabilă, cu părinţi de sex opus căsătoriţi, de o comunitate şi de o şcoală care să împărtăşească valori comune. Au nevoie, de asemenea, de fundamentele unei credinţe religioase. Sunt, într-adevăr, atacată de activişti fiindcă promovez această perspectivă, dar nu le răspund cu ură. Grija mea cea mai mare este pentru copii.

Am fost născută sub umbrela comunităţii LGBT. Nu am ales eu asta. Să ies de sub acea umbrelă a fost pentru mine un drum singuratic. Dar faptul că am făcut-o mi-a dat o libertate şi o fericire pe care vreau să le împărtăşesc şi altora.

[Dawn Stefanowicz, Raised Under the GLBT Umbrella. Copyright © 2012 Dawn Stefanowicz. Tradus şi publicat cu permisiune. Interviul a apărut iniţial în The Catholic World Report. Dawn este autoarea cărţii Ieşirea din beznă. Impactul homosexualităţii asupra creşterii copiilor (Editura Sapientia, 2021). Jim Graves este un autor catolic care locuieşte în Newport Beach, California. Pentru mărturia lui Dawn Stefanowicz, clic aici. Pentru mai multe informaţii, a se vedea site-ul personal al autoarei, dawnstefanowicz.com.]

1 2 3 4 5 49