de Scott

Este un fapt promis de Dumnezeul Atotputernic că ori de câte ori aleg să sădesc o sămânță bună în viața mea, ea va produce un rod bun! În umblarea mea către de restaurare/vindecare, am aflat că acest principiu este esențial. Dacă eu cred și pun în aplicare această promisiune a lui Dumnezeu, mi se garantează roade bune.

Cum a lucrat și lucrează asta în viața mea? Când aleg să mă supun lui Isus, făcând rob un gând neevlavios și dându-I-l lui Isus (2 Corinteni 10:3-5), știu că tocmai am sădit o sămânță bună. Dacă nu obosesc făcând binele, atunci știu că la vremea potrivită voi secera, dacă nu descurajez.

Mi s-a reamintit recent asta printr-un film unde s-a făcut o afirmație care mi-a impactat viața: „Tot ce ai nevoie sunt douăzeci de secunde de curaj.”

Umblarea noastră spirituală este doar o serie de alegeri. Gândurile noastre ne determină alegerile, iar alegerile determină felul de sămânță pe care o sădim. Pentru douăzeci de secunde, fii un luptător puternic al curajului. Luptă-te lupta cea bună. Alege să faci rob orice gând neevlavios și dă-I-l lui Isus. Felicitări! Tocmai ai sădit o sămânță evlavioasă, care va crește și va aduce rod evlavios în viața ta!

Când începem prima dată, cu seriozitate, bătălia, lupta pe care o ducem nu este împotriva cărnii și minții noastre. Este o luptă spirituală. Satan cunoaște obiceiul nostru din trecut de a rezista ocazional. Știe că tot ce trebuie să facă este să continue să apese pe butoanele noastre personale și vom ceda. Ne va înfrânge.

Vreau să te încurajez. Este nevoie de numai douăzeci de secunde de credință și curaj evlavios pentru a birui și a dobândi libertatea. Încrede-te în Isus douăzeci de secunde pentru a face rob gândul cel rău și mulțumește-I pentru tăria Lui de a sădi o sămânță a biruinței.

Satan nu va aprecia asta. Va reveni iar și iar. Dar tu poți fi un luptător evlavios și poți alege să faci rob fiecare gând. Începe acum să-ți reînnoiești mintea – în fărâme de douăzeci de secunde. (Romani 12:2)

Aceia dintre noi care avem adicții ne așteptăm la recompensă instantanee, chiar și în lupta spirituală. Poate că rezistăm de două ori, de trei ori sau chiar de zece ori, dar și Satan este luptător și este inteligent. El crede că dacă continuă să preseze, vom ceda.

Pentru mine, secretul biruinței a avut două elemente. Mai întâi, să decid că am terminat cu ciclul fanteziei și al autosatisfacerii. Am trăit momentul lui Iacov, că cele două comportamente nu mă definesc. Deci am decis că mă voi lupta cu Dumnezeu și nu-L voi lăsa să plece până nu mă va binecuvânta și nu mă va schimba. Nu aveam să cedez poftei din nou sau aveam să mor încercând.

În al doilea rând, am realizat că Satan este strict limitat, puterea lui este strict limitată și că el nu are resurse nelimitate. Nu este atotputernic și atotcunoscător. Ca orice general inteligent, face alegeri strategice pentru a-și folosi resursele limitate. Când realizează că nu poate să câștige într-un domeniu sau la un moment dat în viața cuiva, se va depărta, pentru a reveni la un timp mai potrivit. (Luca 4:13)

Noaptea în care am decis că nu voi ceda poftei am dus probabil cea mai dură bătălie spirituală pe care îmi amintesc că am înfruntat-o vreodată. M-am dus la culcare și lupta a început. Am fost curajos douăzeci de secunde și am luat ca robi gândul și imaginea ispititoare. „Isuse, iau acest gând rob și ți-L predau în ascultare. Mulțumesc pentru victoria asupra lui. Este victoria Ta.”

Noaptea aceea a fost una lungă și nu am dormit prea mult. Uneori au trecut cinci minute fără ispită, dar alteori au venit ispite succesive. Am avut douăzeci de secunde de curaj de fiecare dată când m-am luptat. Prin harul și puterea lui Dumnezeu, am fost biruitor. Cândva, în primele ore ale dimineții, am adormit extenuat.

Următoarea seară a fost aproape la fel de rea. Am lucrat fizic intenționat din greu toată ziua pentru a putea dormi, dar luptele au venit una după alta. În următoarele trei nopți am avut tot mai puține lupte. Am fost extenuat, dar în Hristos am fost 100% biruitor. A șasea noapte m-a lovit. A fost la fel de rea ca prima.

Apoi s-a întâmplat ceva cu adevărat miraculos. Nu au fost ispite sau lupte în noaptea a șaptea. Atunci am adormit imediat, ca și în noaptea următoare și în noaptea de după. Ceea ce a continuat timp de două săptămâni, înainte ca o altă noapte de lupte să mă lovească. Apoi luptele au încetat și de atunci au trecut patru ani.

Vă rog să înțelegeți că nu a stat în puterea mea să rup un obicei al poftei de patruzeci de ani. Numai când m-am încrezut în Cuvântul lui Dumnezeu și am acționat pe baza acelei credințe a venit biruința. Uneori Satan aduce o ispită pentru a vedea dacă este un „timp mai potrivit”, dar ispitele lui și-au pierdut puterea. Obiceiurile mele sunt acum obiceiuri ale biruinței. Pentru mine „lupta” este acum mai mult ca alungarea unui țânțar. Iau gândul rob sau iau imaginea roabă, le dau lui Isus și îmi continui viața.

Scott mi-a făcut cunoscute mai multe în scrisoarea lui, dar ideile de bază au fost împărtășite aici. Citez ultima propoziție din scrisoarea lui: „Luptă-te lupta cea bună douăzeci de secunde o dată, câte o secundă pe rând!” – Bob

[Scott, 20 Seconds. Publicat în Into the Light, January-February 2015. Copyright © 2015 Broken Yoke Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Bob Van Domelen

Când sunt ispitit

Bob Van Domelen

Uneori mă lupt cu realitatea că cei mai mulți oameni nu ar lua niciodată în considerare molestarea unui copil. Deci cum este ispita mea „obișnuită pentru om”? [În traducerea Cornilescu, „potrivită cu puterea omenească”, 1 Corinteni 10:13, n. trad.] Faptul că sunt ispitit într-o asemenea manieră mă deosebește de majoritatea oamenilor și mă plasează în compania celor disprețuiți de majoritate. Dar eu privesc ispita în sens larg și nu specific, încep să înțeleg că există multe aspecte colaterale care au impact asupra a ceea ce aș putea eu considera ca fiind ispită. Iar aspectele colaterale sunt foarte obișnuite pentru toți oamenii.

Niciodată prea mult pentru a face față

Nu știu cum este cu voi, dar uneori ispitele mele vin ca fulgerul pe cer – într-un moment nu se vede nimic, în următorul moment apare un flash de lumină orbitoare care poate provoca o vătămare incredibilă. În trecut credeam că cele mai multe ispite apar de nicăieri, ca să lovească fără veste cele mai bune planuri făcute împotriva lor. Dar nu așa apar ele. Nu chiar.

Am învățat că, deși amenințarea serioasă pentru echilibrul meu moral ar fi putut să pară ca un fulger neașteptat, întotdeauna au existat avertizări. Am scris că nivelul ispitei mele și frecvența ei au fost direct legate de felul în care am avut grijă de mine. Oricând sunt atent la bunăstarea mea, relația mea cu Dumnezeu este continuă și pot să recunosc capcanele Celui Rău.

Un lucru pe care vreau să îl împărtășesc aici este că cele mai multe ispite pe care le am nu sunt cu adevărat noi. Coperțile pot fi diferite, dar conținutul este același. Deci, când mă uit mai atent la ispitele mele, văd că au caracteristica „a fost aici, am văzut asta, i-am dat curs”. Iar dacă sunt sincer cu mine însumi, reprezintă ispitele mele un lucru căruia nu îi pot face față? Sau poate că întrebarea ar fi mai bine formulată astfel: „Sunt ispitele mele ceva ce resping din toată inima sau încă am poftă pentru păcat?” Dacă încă am poftă pentru anumite păcate, atunci ispitele nu mă biruiesc. Mi se potrivesc.

O cale de ieșire

Fără să intenționez să urmez o anumită ordine, permiteți-mi să vă împărtășesc ce cred eu despre modul în care Se îngrijește Dumnezeu.

• Ispita este un semn de avertizare, iar Dumnezeu îmi amintește că am nevoie să mă bazez complet pe El.
• Fiind separat de obiectele adicțiilor mele când eram în închisoare, am văzut cât de departe înaintasem pe calea întunericului. Am învățat că ispitele erau încercarea lui Satan de a mă face să accept intimitatea falsă și nu intimitatea poruncită de Dumnezeu căreia am fost destinat. Și rețineți că intimitatea nu se referă doar la intimitatea sexuală. Ea se referă la intimitatea relațională sinceră cu oricine, ca și cu Dumnezeu.
• În loc să devin mai izolat în gânduri și comportamente, în programele de tratament obligatorii am fost nevoit să le împărtășesc altora, la fel cum și ei au fost nevoiți să mi le împărtășească mie. Să dai socoteală cuiva este o componentă esențială pentru orice plan de prevenire a recăderii. Iar dacă puterea oricărei ispite rezidă în faptul de a fi confuză, trebuie, într-un anume fel, să fie adusă la lumină, pentru a fi văzută drept ceea ce este. „Satan este un mincinos!” afirmă un bun prieten al meu în fiecare scrisoare pe care mi-o trimite. Are dreptate.
• Am învățat că a ține un jurnal al gândurilor mele private este încă un mod de a avea grijă de mine însumi. Este uimitor cât de clar mă ajută Dumnezeu să văd atât binele, cât și răul din viața mea, iar dacă sunt sincer în acest jurnal, adesea știu exact ce pași trebuie să urmez.
• În sfârșit, am învățat că ispita îmi amintește că mă aflu încă în luptă, că Satan nu mă are în posesie și că îndurarea lui Dumnezeu este într-adevăr suficientă, dacă sunt deschis la călăuzirea Lui.

Am scris, de asemenea, că atunci când sunt ispitit să fac ceva ce știu că este greșit, mă întreb uneori cât de schimbat sunt de fapt. După ce v-am împărtășit acestea, am ajuns de unde am plecat și pot să văd minciuna pe care Satan ar vrea să o accept ca adevăr. Vrea să mă îndoiesc că m-am schimbat. Dar m-am schimbat! Și tu te-ai schimbat! Schimbările au loc în profunzime înăuntrul meu și sunt evidențiate în fiecare zi în care Îl caut pe Dumnezeu, caut să fac voia Lui și caut să-L slujesc în orice mod vrea El.

Poate că am un sentiment mai bun cu privire la propriile-mi ispite doar pentru că am scris acest articol. Poate că unele dintre aceste idei îți vor fi de ajtor. Eu, cu siguranță, sper să fie așa.

[Bob Van Domelen, Some Thoughts from 2003, Into the Light, September-October 2014. Copyright © 2014 Broken Yoke Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Pentru mărturia lui Bob Van Domelen, clic pe Întuneric, acum lumină.

Nu mă îngrijorez pentru lucruri asupra cărora nu dețin controlul. Nu am avut probleme cu centrul de reabilitare când am stat acolo, nu am avut probleme cu eliberarea condiționată, pentru că am fost pe deplin sincer cu privire la ele și nu am încercat niciodată să fac ceva în afara restricțiilor pe care le aveam. Nu am avut probleme cu oamenii în general, fiindcă nu clădesc relații cu oameni care nu sunt buni pentru mine. A durat puțin până ce am găsit un apartament, fiindcă în unele locuri nu vor ca delincvenții sexuali înregistrați să locuiască pe proprietatea lor, dar nu am lăsat ca asta să mă doboare. Am continuat doar să caut până am găsit un loc bun în care să locuiesc.

Obiectivul nu este să renunți doar fiindcă te confrunți cu o anume negativitate. Tot timpul îmi reamintesc că eu am fost cel care m-am pus în situația în care mă găsesc. Nu este vina nimănui altcuiva. A trebuit să accept că unii oameni nu vor să aibă nimic de-a face cu mine și că nu este vina lor. Nu mă concentrez asupra lor, îmi țin capul sus și îmi continui viața. Nu duc o viață în care să tolerez mila de sine. Asta doar m-ar deprima. Nu mă afectează depresia, fiindcă Dumnezeu mă iubește, indiferent ce cred alții despre mine.

Mă bucur de fiecare zi a vieții pe care mi-a dat-o Domnul și nu mă stresez pentru lucruri asupra cărora nu am control. Acest tip de atitudine parcă mi-a ridicat o mare greutate de pe umeri. Când eram tânăr, credeam că oamenii de șaizeci de ani erau bătrâni, acum că am șaizeci și nouă de ani, știu că nu voi trăi pentru totdeauna și că într-o zi Dumnezeu mă va chema acasă, iar când va veni ziua aceea, voi fi gata pentru El.

Știu că următoarea parte a vieții mele va fi mai minunată decât orice îmi pot imagina și că îi voi întâlni pe mama mea și pe tatăl meu, și pe alții pe care i-am cunoscut și care au plecat dintre noi. Mă bucur de viața mea aici și acum și mă voi bucura și de viața mea de după moarte. Dacă îmi petrec timpul îngrijorându-mă acum, nu voi avea timp să mă bucur de prezent. Am ajuns la concluzia că, dacă ar veni spre mine o bombă, aș ieși în stradă și m-aș uita în sus la ea, anticipând întâlnirea cu Domnul meu, și nu aș încerca să-mi prelungesc viața aici, într-o lume ostilă.

[A Note from Joe. Publicat în Into the Light, May-June 2014. Copyright © 2014 Broken Yoke Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Bob Van Domelen

„Țineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa veşnică.” (Iuda 1:21)

Bob Van Domelen

Rareori trece o zi fără să spun: „Doamne, ai milă de mine!”, imediat după ce am spus sau am făcut ceva ce nu ar fi trebuit să fac sau să fi spus. Și poate ca mulți dintre voi, am simțit cuvintele: „Doamne, ai milă de mine!” ca fiind același lucru cu a spune: „Doamne, iartă-mi păcatele.” Dar există o diferență.

Cred că atunci când cer iertarea lui Dumnezeu, iertarea îmi este dată fiindcă Hristos a murit pentru ca păcatele mele să fie ispășite sau schimbate în bine în ochii lui Dumnezeu. Cât despre mine, recunosc că în mine este nevoie să se schimbe ceva, pentru a evita căderea în păcat.

„Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!” s-a rugat David. (Psalmul 51:10) „Curat” este adesea înțeles ca liber de impuritate (păcatele cărnii), dar înseamnă și starea de a fi mai aproape de voia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte: „Ajută-mă să fac ce vrei Tu, Doamne, ca ceea ce aleg să fac sau să spun să-Ți aducă onoare și glorie.”

Una din binecuvântările lui Dumnezeu ne dă abilitatea de a veni zi după zi, mărturisind aceleași păcate, păcate pe care ne luptăm să le biruim, știind că Dumnezeu nu Se îndepărtează niciodată. El nu Se îndepărtează de noi, nici nu ne declară dincolo de răscumpărare. În schimb, El spune: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.” (Matei 11:28-30)

Mulți dintre cei care îmi scriu întreabă de ce, dacă sunt iertați, viața în jurul lor nu se îmbunătățește, familiile lor nu sunt restaurate, comunitățile îi resping și chiar bisericile îi țin la distanță. De obicei, răspunsul meu pentru ei este: „Rămâi acolo și continuă să faci ceea ce aduce schimbare în modul în care trăiești. În cele din urmă, mărturia schimbării, într-o viață consecventă, va aduce restaurare.” Cu alte cuvinte, așteaptă numai. Va fi mai bine. Și chiar va fi, deși nu întotdeauna în felul în care ne-am imaginat noi.

Precum știți deja unii dintre voi, cei care îmi scrieți destul de des, am decis recent să pun la încercare, ca să zic așa, declarația Papei Francisc că acesta ar fi Anul Îndurării. Episcopul din zona noastră a scris: „Dumnezeu promite oricui caută îndurarea și iertarea un ocean, un tsunami de îndurare și har de-a lungul acestui an, în special tuturor celor care cer îndurare.” Deci i-am scris, cu intenția de a-i cere permisiunea de a sluji ca și conferențiar, distribuitor laic sau chiar ca membru al corului, dacă ar dori, deși neexprimându-mi insistent dorința de a sluji astfel.

Răspunsul lui a fost atât încurajator, cât și dezamăgitor, prin faptul că m-a încurajat în misiunea pe care o fac în prezent prin Broken Yoke, dar descurajatoare, pentru că a scris: „Nu pot să-ți dau permisiunea.”

Nu a fost un răspuns dat datorită temerii că aș putea victimiza pe cineva, cât din dorința de a evita ca o victimă a molestării să aibă de-a face cu ceea ce ar fi putut să pară o biserică care anulează ce am făcut eu, ca și cum nu s-ar fi întâmplat. Într-o balanță cu victimele de o parte și abuzatorii sexuali de cealaltă parte, este normal ca opinia publică și sentimentele comunității să susțină victimele și să-i condamne pe abuzatori. Apropo, o reacție normală nu este întotdeauna cea mai corectă sau cea mai bună reacție.

Poate că unii dintre voi, cei care citiți rândurile de față, veți spune că biserica mea a ratat oportunitatea de a arăta restaurare sau, cel puțin, un anumit nivel de reconciliere și s-ar putea să aveți dreptate. În același timp, am fost martor la diferite măsuri ale traumei suferite de victimele abuzului sexual al copilului care au participat la un workshop prezentat de mine la o conferință. Unii mi-au spus că în ciuda anilor care au trecut de la abuz, faptul că m-au văzut în postura de învățător a fost mai dificil decât ar fi crezut că va fi. Unii mi-au spus că au fost nevoiți să părăsească sala.

De când am primit scrisoarea episcopului, cuvântul „îndurare” a apărut în mod repetat în Scriptura pe care am citit-o zilnic, în predici pe care le aud și chiar în conversațiile mele zilnice. Inițial am simțit o anumită mânie, fiindcă dacă există îndurare, de ce am primit acel răspuns la scrisoarea mea? Unde era îndurarea în asta? Ce fel de îndurare era?

Unele resurse sugerează că îndurarea este un tratament favorabil sau o atitudine față de cineva care merită pedeapsă sau respingere. Cu alte cuvinte, îndurarea trece peste și dincolo de așteptare, atunci când un răspuns negativ este meritat sau de așteptat. O sursă sugera că viața în închisoare, mai degrabă decât pedeapsa cu moartea, ar putea defini îndurarea.

Schimbarea pe care am experimentat-o în ultimii treizeci și unu de ani este demnă de atenție chiar și pentru mine, deci ar fi ușor pentru mine să întreb: „Când va trece suficient timp ca să nu mai fiu văzut ca un abuzator sexual de copii care nu face decât să aștepte oportunitatea de a abuza sexual din nou? Când vor fi capabili oamenii din biserica mea să audă despre trecutul meu fără repulsie sau fără dorința de a mă respinge?” Nu știu dacă voi avea parte de o schimbare a acestor lucruri în timpul vieții mele.

Pe cât de mult mi-ar plăcea ca lucrurile să fie diferite, încep să înțeleg cât de dificile sunt asemenea lucruri pentru cei care au fost victime sau pentru familiile și prietenii victimelor. Pentru a fi sincer, îndurarea este un pas dincolo de ceea ce oferim de fapt cei mai mulți dintre noi. Nu trăim cu adevărat într-o lume care să ofere mai mult decât toleranță foștilor deținuți aflați în programele de reinserție socială. Oamenii spun: „Merită ceea ce primesc și nu merită nimic în plus. Să păstrăm celelalte pentru noi, cei care nu am fost condamnați niciodată și nu am fost întemnițați niciodată.”

Un preot din Rwanda, scriind despre moartea a opt sute de mii de oameni în anul 1994 în acea țară, un genocid care a inclus moartea mamei sale, a scris: „Îl iert pe ucigașul mamei mele. Ceea ce pot spune despre iertare este că fără îndurare, iertarea nu este corectă. Dacă iertăm, trebuie să fim îndurători. Dacă nu ești îndurător cu cel care ți-a greșit, înseamnă că iertarea ta nu este completă.”

Nu numai că acel om l-a iertat pe primarul responsabil pentru decizia uciderii mamei lui, ci i-a sprijinit pe copiii primarului după ce omul a fost condamnat la închisoare.

Nu știu dacă aș putea extinde îndurarea într-o asemenea măsură, nici nu cred că ar trebui să îngădui a se rosti cu ușurință cuvintele: „Te iert.” Da, sunt chemat să iert și să mă rog să o pot face fără ezitare, dar cred că încă am o foarte mare lipsă în îndurarea pe care o ofer. Deci, în deficiența mea, Îi cer lui Dumnezeu să facă ce eșuez eu să fac – să ofere îndurare deplină.

Niciunul dintre noi nu-i putem face pe alții să fie mai mult decât pot fi, dar putem, prin mărturia consecvenței noastre, să deschidem pentru ei ușa posibilităților. Totuși, ei trebuie să fie cei care aleg să intre pe ușă.

Închisoarea și programul de reinserție socială ne pune pe noi, toți cei care am încheiat perioada de condamnare, la un test și, deși suportul este minunat, vine în doze mici. Noi suntem cei care facem de fapt ceea ce trebuie făcut, dar primim aplauze mentale de la cei care pășesc alături de noi, iar sunetul lor care ne dă putere.

De aceea, versetul de deschidere este atât de plin de sens pentru mine. El spune: „Țineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa veşnică”, pentru că aceasta este îndurarea finală.

Vă voi spune că îmi este dificil să frecventez slujbele de la biserică, știind că sunt restricționat în ceea ce pot sau nu pot să fac, dar credința mea nu este dependentă de aprobarea altora, nici de cea a ierarhiei bisericii. Credința mea este, precum le-a scris Pavel evreilor: „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd”. (Evrei 11:1)

Poate că în ceea ce vă privește am dat naștere la mai multe întrebări decât răspunsuri, dar mă încred în Dumnezeu pentru a vă lămuri ceea ce m-am străduit eu să definesc, oferindu-vă în același timp speranță și încurajare. Fiți binecuvântați!

[Bob Van Domelen, What of Mercy? Publicat în Into the Light, March-April 2016. Copyright © 2016 Broken Yoke Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Pentru o altă mărturie a lui Bob Van Domelen, clic pe Întuneric, acum lumină.