de Robbi Kenney

Mulţi părinţi, prieteni şi oameni ai Bisericii au noţiunea greşită că bărbaţii şi femeile care sunt homosexuali se află „în altă parte”, căutând parteneri sexuali în cartierele homosexuale rău famate sau pichetând primăria pentru drepturile homosexualilor. Desigur că o minoritate zgomotoasă este prezentă în acele locuri, dar realitatea este că majoritatea celor care experimentează homosexualitatea sunt „ascunşi”. Mulţi sunt ascunşi în Biserica creştină conservatoare.

Aceşti bărbaţi şi femei duc vieţi liniştite, marcate de o slujire remarcabilă în parohie sau în biserica de care aparţin. Mulţi sunt căsătoriţi, iar viaţa lor de familie pare în ordine celor care îi cunosc. Ei sunt proverbialii „stâlpi ai Bisericii”.

Nu par să se potrivească vreunui stereotip. Femeile nu sunt neapărat „masculinizate”, nici bărbaţii nu sunt neapărat „feminizaţi”. Pe scurt, dacă nu îţi spun ei, nu vei şti niciodată că se luptă cu homosexualitatea. Dar este puţin probabil că îţi vor face cunoscut acest lucru.

Vieţi ascunse, temeri secrete

Deşi cred că un comportament homosexual este păcat şi deşi, în mare parte, îşi controlează comportamentul, aceşti fraţi şi surori (pentru că Îl mărturisesc pe Cristos ca Mântuitor al lor) se simt lipsiţi de putere în ceea ce priveşte nevoile lor sexuale şi/sau nevoia lor de apropiere emoţională faţă de cineva de acelaşi sex. Deşi comportamentul homosexual nu face parte din viaţa lor, ei duc o viaţă dublă, temându-se că vor fi descoperiţi sau de o posibilă excludere din Biserică şi de respingere din partea prietenilor şi familiei. Cu toate acestea, tânjesc să fie cunoscuţi şi să îi pese cuiva de ei, în ciuda problemelor pe care le au.

Le-ar plăcea să fie liberi, dar nu ştiu cum. S-au rugat lui Dumnezeu ani de zile să fie eliberaţi de luptele lor cu homosexualitatea, iar mulţi, din disperare, în cele din urmă, au renunţat şi s-au predat, părăsind Biserica în favoarea lumii sau pentru o biserică unde se predică erezia creştinismului pro-homosexualitate. Alţii au optat să rămână în biserica din copilărie, ascunzând faptul că teologia lor s-a schimbat. Şi se acceptă acum ca homosexuali.

Teama de respingere le-a stăpânit viaţa de atâta timp, încât pentru a supravieţui au învăţat cum să corespundă. La fel ca alţi mulţi creştini care efectiv iau parte la păcat, dar nu îl iau în seamă, au învăţat cum să nu se dea de gol. Transparenţa, deşi mult recomandată de cei care predică „creştinismul radical”, nu este posibilă atunci când supravieţuirea personală, emoţională, depinde de ceea ce cred alţii despre tine.

Aceasta este adevărat cu privire la problemele legate de păcat. Dacă este dificil pentru credincioşi să admită că beau moderat, că se uită la serialul Dinastia, că fumează, merg la filme şi le place muzica rock’n roll, cât de probabil este ca cineva să mărturisească păcatul sexual? În general, nu vrem să recunoaştem o varietate de lucruri, fiindcă nu vrem ca spiritualitatea să ne fie pusă la îndoială sau să ne confruntăm cu o posibilă excludere din „club”.

Cum altfel păstrăm secretele? Creştinilor se pare că le este greu să solicite rugăciune pentru probleme personale, de orice gen ar fi ele. La întâlnirile săptămânale, deseori se cer rugăciuni pentru un frate cu cancer, pentru un prieten fără loc de muncă, dar niciodată pentru conflicte personale de la serviciu sau de acasă, sau pentru că rata vine curând şi nu sunt bani. Credem cu adevărat noi, creştinii, că nu ar trebui să avem probleme? Că viaţa ar trebui să fie lipsită de necazuri?

Standarde duble

Chemându-i pe credincioşi să se căiască şi să renunţe la homosexualitate, abordăm un grup de oameni care se îndoieşte că ne vom ocupa de ei cu îndurare, ca Dumnezeu, fiindcă există puţine dovezi că Trupul este dornic să fie deschis în general, cu privire la domeniile ascunse din vieţile celor care fac parte din el. De ce ar sta singuri şi descoperiţi, expuşi bârfei şi criticii, cei cu un trecut homosexual?

Pe o scală a păcatului de la 1 la 10, cei mai mulţi dintre noi de-abia mărturisesc păcate care se încadrează la 1 sau 2. Dacă, în ochii Bisericii, păcatul tău sau chiar potenţialul tău de a păcătui este estimat pe scală la 13, chiar te-ai duce în faţă şi l-ai face cunoscut?

Păcatul heterosexual este de nestăpânit în Trupul lui Cristos. Nu mă refer la păcate „mari”, ca adulterul unui pastor, cât la atitudini care scuză autosatisfacerea reciprocă la cuplurile logodite, acelaşi comportament la care iau parte bărbaţii şi femeile homosexuale. Este o practică acceptată, pentru că „nu merg până la capăt” şi, „la urma urmei, vor fi căsătoriţi în curând”.

Facem cu ochiul fanteziei sexuale, deoarece ştim că a fi un bărbat (sau o femeie!) puternic(ă) şi plin(ă) de energie sexuală în America, înseamnă că „aceste lucruri se întâmplă” şi că nu merită să ne tulburăm din cauza lor. Cu toate acestea, Isus ne dă ca exemplu că şi gândul de a comite adulter este acelaşi lucru cu faptul în sine. (Matei 5:28)

Există un standard dublu, care face ca păcatul homosexual să fie mai rău decât păcatul heterosexual. Există un alt standard, care ne învaţă să nu facem valuri recunoscând greşeli, erori, indiscreţii de orice fel, forţându-ne prin aceasta pe noi toţi să ne confruntăm cu personalităţile noastre viciate, cu personalităţile noastre adevărate, cu personalităţile noastre împovărate, egoiste, înfricoşate, care arată cine suntem noi cu adevărat.

Pentru a combate greşelile, practica obişnuită este ori să se proclame şi mai zgomotos natura rea a păcatului, folosind un limbaj senzaţional; cuvinte precum „scârbos”, „dezgustător” şi „urâciune”, îndeosebi cu privire la păcatul homosexual. Se face referire la bârfă ca la o urâciune în Proverbe 6:16, dar cât de des se nelinişteşte cineva din cauza acestui păcat care poate efectiv ucide pe cineva cu tot atâta dexteritate ca un cuţit în spate?

Problema nu este că se îndoieşte cineva că păcatul este păcat. Problema este că ne îndoim că iertarea va fi cu adevărat acordată sau că, după aceea, vom fi în stare să menţinem suficient o umblare nepătată, pentru a dovedi că am fost demni să fim iertaţi de la bun început.

Vestirea harului şi a îndurării îi îngrijorează pe mulţi lideri conservatori că va constitui o îngăduinţă pentru păcat. De teamă că vor părea „moi” în ceea ce priveşte păcatul, strigă la conferinţe şi continuă să-şi ascundă propriile vieţi cu şi mai multă atenţie, pentru a dovedi că este posibil „să fii bun”. „Dacă eu pot, poţi şi tu.”

Fiul risipitor – Reluare

Nu credeţi că, după toţi aceşti ani şi după eşecul evident al acestei linii de gândire pentru conducerea oamenilor la o transformare adevărată, cineva ar trebui să fie destul de pragmatic pentru a încerca ceva diferit? Cum ar fi, de exemplu, ca după ce cineva se căieşte de păcatele sale şi renunţă la ele, să dăm o petrecere?

Dacă pastorul tău a fost implicat sexual cu o femeie din biserică şi amândoi s-au căit, nu ar fi ceva diferit să aveţi o cină grozavă, unde toată lumea să aducă o farfurie de mâncare, să râdeţi şi să rostiţi toasturi cu băuturi răcoritoare cu ghimbir şi punci de fructe, şi să vorbiţi deschis despre modelul întoarcerii fiului risipitor la tatăl său iubitor, care a tăiat pentru el viţelul cel îngrăşat?

Vă puteţi imagina cum ar fi să trimiteţi prezentări despre sărbătoare şi motivul ei bisericilor din zonă, pentru a le include în buletinul lor duminical? Vi-l puteţi imagina pe responsabilul zonal cu braţul în jurul pastorului, lăudându-L pe Dumnezeu?

Dacă am crede cu adevărat că Isus a murit pentru păcatele noastre, că păcătuim în continuare şi avem nevoie de sângele Lui, poate că am fi puţin mai generoşi cu cei care se luptă cu probleme pentru care vor să fie ajutaţi şi din cauza cărora sunt disperaţi. Din nefericire, se pare că cei mai mulţi creştini nu cred cu adevărat în ispăşire, acţiunea pe care a făcut-o Dumnezeu când L-a trimis pe Isus ca să poarte păcatele lumii, trecute, prezente şi viitoare.

Cei mai mulţi dintre noi depunem încă eforturi pentru a primi dragostea lui Dumnezeu, pentru z scăpa de păcat. Purtându-ne bine sau reţinându-ne de la a face lucruri „rele” este modul nostru de a dovedi că suntem demni de dragostea Lui şi de dragostea Trupului. Este o greşeală să gândim astfel.

Cei care se luptă cu homosexualitatea şi care vor ajutor sau cred că ar putea cere ajutor, umblă implorând. Implorând biserica creştină homosexuală, grupurile politice pro-homosexualitate, oamenii toleranţi de toate convingerile religioase, care îi vor accepta aşa cum sunt. Îi pierdem şi îi condamnăm la o viaţă fără speranţă de schimbare, şi totul din cauză că nu credem că Dumnezeu ştie din ce suntem făcuţi, cu toate că ştie că suntem ţărână şi a avut grijă să recunoască decăderea noastră, şi să găsească eliberare pentru noi. (Psalmul 103:10-14)

Bărbaţii homosexuali şi femeile homosexuale care sunt răscumpăraţi vor fi cei care vor arăta calea către împlinire şi credinţa adevărată, în relaţia noastră cu Isus şi în locul nostru în Împărăţie. Cei care s-au luptat singuri, Isus fiind singura lor tărie, cunosc dragostea, iertarea şi vindecarea într-un mod pe care, aceia dintre noi care am fost întotdeauna „buni”, nu îl cunoaştem.

[Extras din Robbi Kenney, A Party for the Prodigal. Copyright © Robbi Kenney. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Mike Riley

Reverendul Mike Riley este implicat în misiunea foştilor homosexuali din anul 1974. Slujeşte ca pastor senior la biserica Church of the Open Door din San Rafael, California din anul 1979.

Exodus: Care a fost reacţia dv. când [misiunea foştilor homosexuali] Love In Action a venit la biserica de aici?

Mike Riley: Când [fostul homosexual] Frank Worthen s-a alăturat adunării noastre, eu lucram cu grupul de studenţi la colegiu şi la şcoala duminicală, astfel încât nu aveam prea mult timp liber ca să mă gândesc la asta. Încă ceva, biserica noastră s-a aflat de la început în linia întâi în cele ce se întâmplau. Câţiva veneau din „mişcarea lui Isus”, unii lideri ieşind de pe scena drogurilor prin convertiri dramatice. Alţii au venit din medii mai tradiţionale, astfel încât cei din conducere erau interesant de diferiţi. Oamenii care veneau în biserică de pe străzi, cu probleme ciudate şi dificile nu erau ceva neobişnuit. Deci, într-un fel, homosexualitatea nu era mare lucru, fiindcă ne confruntam cu situaţii cu adevărat violente. Nu eram o biserică drăguţă din clasa mijlocie, unde nimic nu avea să creeze probleme. Încercam să ne ocupăm de latura dificilă a problemelor şi, de obicei, chiar de aşa ceva am avut parte!

Exodus: Misiunea foştilor homosexuali a creat probleme în biserică?

Mike Riley: Îmi amintesc că în câteva situaţii am fost chemat să ajut. Pastorii au fost nevoiţi să confrunte două femei care erau implicate sexual şi au încercat să decidă dacă trebuiau să părăsească biserica. Una dintre ele era căsătorită şi eram îngrijoraţi ca nu cumva soţul ei să încerce să omoare pe cineva. Altădată, un bărbat din biserică care avea o problemă cu băieţii, s-a dus într-o seară la o altă biserică şi a încercat să seducă pe un băiat de-al lor. Bineînţeles că ne-am confruntat cu probleme, dar au fost cazuri izolate. Am învăţat pe cine să primim în biserică şi de cine să ne ocupăm. În general, biserica a fost capabilă să se ocupe foarte bine de problema homosexualităţii. Nu a existat ceva similar unui protest zgomotos din partea oamenilor – ceva care să ne facă să fim cu adevărat îngrijoraţi. Acum, pentru noi, misiunea a devenit doua natură. Cei noi în biserică trebuie să se adapteze la ea. Asocierea noastră de doisprezece ani cu Love In Action a fost o experienţă pozitivă, iar biserica a avut mult de câştigat din implicarea ei.

Exodus: Cum îi informaţi pe noii veniţi despre Love In Action?

Mike Riley: Folosim abordarea directă: „Acesta este un alt lucru pe care îl facem.” Nu o tratăm prea diferit, comparativ cu celelalte misiuni în care suntem implicaţi, cum ar fi să „avertizăm” că avem o misiune a foştilor homosexuali. O dată pe an, la o slujbă de seară, avem Noaptea Love In action, unde biserica este invitată să audă mărturii şi să afle mai în detaliu cu ce se ocupă misiunea. Frank Worthen este şi el printre pastorii noştri, aceasta fiind o mărturie continuă. Avem mulţi foşti homosexuali în biserică care deţin poziţii cheie, astfel încât există suficientă comunicare indirectă cu privire la atitudinea noastră faţă de cei cu un trecut homosexual.

Exodus: Ce sfat i-aţi da unui pastor care se gândeşte să înceapă acest gen de misiune?

Mike Riley: Mai întâi, să nu presupună că fiecare biserică trebuie să meargă pe acest drum şi să înceapă o misiune a foştilor homosexuali. Există domenii în care nu am fost chemaţi să slujim. Dar trebuie să fie deschis, dacă Dumnezeu îl cheamă în această direcţie. Să fie deschis faţă de foştii homosexuali care vin în biserica lui. Ar trebui să-şi dorească din inimă să cunoască suficient de bine cum să slujească nevoilor lor. Poate că la început va face totul singur. Dacă simte o povară să includă biserica în lucrare, ar trebui să înceapă să împărtăşească viziunea sa celor apropiaţi, celor în care are încredere. Ca să vadă dacă simt că trebuie susţinută. În sfârşit, ar trebui ca oamenii să fie educaţi, pentru ca să aibă o bază. Să invite o misiune a foştilor homosexuali sau alţi pastori care au cât de cât experienţă, să vină şi să împărtăşească ce ştiu, astfel încât biserica să poată pune întrebări. Aceasta îndepărtează teama şi misterul. Trebuie să înainteze încet, în ritmul bisericii lui, ca să nu existe amărăciune sau teamă, care i-ar face pe oameni să vrea să plece.

Exodus: Ce puteţi spune despre cel care vine la dv. având viziunea unei misiuni a foştilor homosexuali?

Mike Riley: Tot timpul vin la mine oameni cu viziunea de a începe o misiune. Uneori sunt de acord; alteori, simt că nu este deloc de la Domnul. Pastorul este singurul care are o perspectivă de ansamblu asupra bisericii. El cunoaşte grupuleţele din biserică – cine va reacţiona şi ce fel de reacţii va avea. Pastorul trebuie să cântărească cu adevărat toate aspectele. Poate fi frustrant pentru cel care are viziunea că pastorul său vrea să aştepte şi să se roage în acea privinţă, să discute cu ceilalţi din conducere şi să primească răspunsul lor. Poate că este dificil pentru pastor să refuze pe cineva, dar trebuie să fie gata să o facă. Există homofobie, iar epidemia SIDA este ameninţătoare pentru oameni. Nu iau lucrurile cu uşurinţă, dar nici nu cred că putem să ne îngropăm capul în nisip şi să ignorăm problema. Deci pastorul trebuie să fie gata să moară faţă de sine în astfel de situaţii – să facă ce ştie că este drept înaintea Domnului, indiferent de critica dură care este posibil să urmeze.

Exodus: Trebuie ca pastorul să simtă aceeaşi povară pentru homosexuali?

Mike Riley: Poate că pastorul nu va simţi niciodată aceeaşi povară ca cel care are viziunea, dar este important să ştie în inima lui că este bine, că este de la Domnul. Poate că nu va fi niciodată direct implicat, dar poate ajuta în modul corect viziunea pe care cel în cauză o prezintă bisericii despre o misiune a foştilor homosexuali. Paşii de urmat ar fi similari cu cei necesari dacă ideea i-ar aparţine. Dumnezeu va trebui să îi arate procesul, pentru că fiecare biserică este diferită.

Exodus: Dar dacă pastorul spune un „nu” hotărât? Ar trebui ca cel care are viziunea să se ducă la altă biserică?

Mike Riley: Este o întrebare grea. Este important de văzut dacă pastorul răspunde negativ acestui gen de misiune sau dacă spune „nu” momentului sau celui în cauză. Aud idei care cred că sunt bune, dar ştiu că cel care mă întreabă nu este omul potrivit pentru a le pune în aplicare. Dacă omul are o chemare de la Dumnezeu pentru acest gen de lucrare, iar biserica nu îl sprijină, atunci ar trebui să ia în considerare posibilitatea de a merge în altă parte, unde să o poată face. Părăsirea unei biserici este un lucru sensibil. În calitate de pastor, sunt nevoit să mă confrunt cu acest lucru, deci numai cu teamă şi cutremur aş recomanda părăsirea unei alte biserici. Dar cred, într-adevăr, că există motive temeinice pentru ca aşa ceva să se întâmple. Dacă eşti chemat pe câmpul de misiune, trebuie să o faci. Iar misiunea pentru homosexuali este un anumit gen de câmp de misiune. Cel în cauză ar trebui să aibă pace în inimă în această privinţă şi să comunice bine cu pastorul său. Atât cât se poate, ar trebui să încerce să plece pe cale amiabilă.

Exodus: Cum aţi descrie relaţia bisericii cu Love In Action?

Mike Riley: Într-un anumit sens, Love In Action este o misiune soră. Suntem entităţi separate, dar am crescut oarecum împreună. Love In Action a fost implicată în doisprezece dintre cei paisprezece ani ai bisericii. Am impresia că cele mai multe misiuni ale foştilor homosexuali nu sunt legate direct de o biserică locală, dar cred că există o mare valoare în a fi legat de o biserică. Frank fiind pastorul nostru, discutăm şi schimbăm idei în mod liber. Respectăm, cu adevărat, punctele de vedere ale celuilalt. Acţionăm ca un fel de adăpost spiritual pentru misiune şi suntem o resursă pentru ei, în ceea ce priveşte oamenii şi rugăciunea. Cei de la Love In Action devin parte integrantă a bisericii – nu se află într-un colţ, vorbind despre homosexualitate. Sunt prezenţi într-un spectru mai larg al vieţii bisericii. Sunt implicaţi în predarea la şcoala duminicală, în interpretarea dramatică, în muzică şi altele. Au o experienţă multilaterală, ceea ce cred că este cel mai bun lucru pentru ei.

Exodus: Cum aţi rezuma experienţa dv. cu Love In Action?

Mike Riley: Cred că este un lucru bun care are loc în biserica noastră. Dintre toate misiunile, probabil că a adus cele mai multe roade pentru biserică. Prin Love In Action am primit oameni cu adevărat buni în ceea ce priveşte conducerea şi partea muzicală a slujirii noastre. Dumnezeu a binecuvântat dorinţa noastră de a păşi într-un domeniu foarte controversat. Pentru că am fost dornici să ne alăturăm adevărului, El a onorat aceasta şi ne-a dat succes şi roade bune din eforturile noastre. A fost un plus pentru caracterul bisericii ca întreg. Cred că Dumnezeu va binecuvânta o biserică dornică să se implice în probleme dificile şi să ia poziţie pentru ceea ce este corect.

Informaţie adiţională

De când a avut loc acest interviu, misiunea foştilor homosexuali Love In Action, asociată cu biserica Church of the Open Door, şi-a schimbat numele în New Hope Ministries. Pastorii care se pregătesc să lanseze o misiune a foştilor homosexuali în biserica lor îl pot contacta pe Mike Riley la biserica Church of the Open Door, 2130 Fouth Street, San Rafael, California 94901, USA, telefon: (01)415.459.1980. Mike este autorul broşurii A Pastor’s Perspective on Ex-Gay Ministry.

[Mike Riley, A Pastor’s Perspective on Ex-Gay Ministry. Copyright © Mike Riley. Tradus şi publicat cu permisiune. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance.]

de Patrick Payton

Patrick Payton

Eram nou la seminar, păstorind o biserică care depăşise repede posibilităţile noastre, şi planificam să avem două servicii religioase. La Stonegate Fellowship făceam cunoscut adevărul că Isus Cristos schimbă vieţile oamenilor şi se părea că mesajul era auzit. Făceam cunoscut în mod deschis că Stonegate este un loc unde oamenii puteau veni cu povara trecutului lor; că aveam să îi iubim şi să păşim alături de ei în călătoria unei vieţi noi, oferită printr-o relaţie personală cu Isus Cristos. Toţi avem o poveste, iar ceea ce contează este să Îl cunoaştem personal şi să Îl iubim pe Isus, şi să ne iubim unul pe celălalt. Şi astfel, în afară de numeroasele provocări care vin odată cu înfiinţarea unei biserici noi, eram încântaţi şi aşteptam ca Dumnezeu să facă ceva în oraşul şi în biserica noastră. Apoi, Mike şi Stephanie Goeke m-au vizitat la birou, şi o nouă zi a început nu numai pentru Stonegate Fellowship, ci şi pentru mine.

Mulţi oameni din oraşul şi din biserica noastră cunoşteau o parte din povestea lui Mike şi Stephanie Goeke. Cei mai mulţi ştiau despre despărţirea lor, despre divorţul lor inevitabil şi despre restaurarea miraculoasă a căsniciei lor. Dar ceea ce mulţi nu ştiau era povestea pe care cuplul nu o împărtăşise nimănui – în special nimănui din biserică. Familia Goeke stătea în biroul meu şi, cu vocile pline de teamă, au dat crez cuvintelor mele. Auziseră ce credeam noi ca biserică şi ce spusesem noi; acum aveau să pună la încercare şi să vadă dacă vorbeam serios.

Mike mi-a împărtăşit cu calm bine-cunoscuta poveste despre cum îşi părăsise soţia. Dar în acea zi povestea a pătruns mai adânc. În câteva minute, Mike a început să-mi descrie în amănunt cum lupta lui de aproape o viaţă cu homosexualitatea era acea parte a poveştii despre care nu ştia nimeni. Mi-a împărtăşit cum i s-a spus prima oară „gay”. Mi-a descris amănunţit luptele pe care le dusese în timpul liceului şi colegiului – lupte pe care, în cele din urmă, le-a îngropat şi le-a adus în căsnicie.

Poate cel mai descurajator, mi-a descris amănunţit singurătatea şi teama lui, mai ales în biserica locală. Mi-a descris cum tocmai în locul în care ar fi trebuit să găsească ajutor, a găsit mai ales ură, indiferenţă, teamă şi prostie. Mike şi Stephanie mi-au împărtăşit chiar teama lor de a-mi spune, fiindcă erau aproape siguri că avea să se termine cu zilele lor de slujire la Stonegate Fellowship. Dar s-a întâmplat tocmai contrariul. După câteva săptămâni de atac şi luptă foarte intensă şi uneori personală, cu privire la importanţa împărtăşirii poveştii lor adevărate în Trupul lui Cristos, acest cuplu scump şi-a făcut cunoscută povestea în faţa întregii familii a bisericii. A fost o zi pe care nu o voi uita niciodată.

Sala era plină cu membri ai Stonegate şi cu prietenii lui Mike şi Stephanie din comunitate. Biserica noastră era plină cu oameni care credeau că vor auzi o poveste „normală” despre cum a salvat Isus o căsnicie. Nu numai că Stonegate Fellowship a fost schimbată, ci şi un pastor a fost schimbat.

Am fost uimit de ceea ce s-a întâmplat în acea duminică dimineaţa. După slujbă, oamenii nu vroiau să plece. Atât de mulţi au stat şi au vorbit cu Mike şi Stephanie despre membri de familie care se luptau cu homosexualitatea şi au întrebat ce puteau face. Bărbaţi despre care ştiam că aveau să fie foarte supăraţi cu privire la ceea ce urma să împărtăşească familia Goeke, erau în lacrimi, cerându-le iertare lui Mike şi Stephanie. Iar speranţa pe care am văzut-o pe atât de multe chipuri era uimitoare. Am văzut în ochii oamenilor ceva ca o nouă speranţă, care spunea: „Dacă Isus a putut face asta în viaţa lui Mike şi a lui Stephanie, atunci cu siguranţă îmi poate schimba şi mie viaţa.” Lucrurile se schimbau şi în inima mea.

Mai întâi, am ştiut de la bun început: caracterizarea pe care o făcusem homosexualităţii era greşită. Ideile mele despre homosexualitate se formaseră din retorica dură a vorbitorilor evanghelici şi din imaginile din mass-media obişnuită. Nu m-am gândit nici măcar o dată la profesionişti intelectuali ca Mike Goeke, care sufereau din cauza acestei probleme de decenii şi se înecau în marea anonimatului, chiar sub nasul bisericii. Bărbaţi şi femei trăind două vieţi, disperaţi după ajutor, dar negăsind pe nimeni, oriîncotro priveau. La urma urmei, homosexualitatea era „cel mai rău” păcat şi sigur, de un gen diferit decât păcate „normale” precum consumarea a prea multe pahare de băutură, înşelarea la impozite, poftirea femeilor, depăşirea limitei de viteză sau nedarea zeciuielii! Ajunsesem la un mod de gândire care clasifica homosexualitatea mai degrabă ca lepra secolului douăzeci şi unu, decât ca un alt păcat distructiv, folosit de Satan pentru a fura viaţa împlinită şi plină de sens de la cei care L-ar urma pe Isus. Din acel moment, cel puţin pentru mine ca pastor, homosexualitatea nu avea să mai fie cel mai grav păcat al celor mai mari păcătoşi, ci doar un alt păcat care distruge vieţile oamenilor obişnuiţi, din toate clasele sociale.

Am învăţat, de asemenea, cum cuvintele mele îi ucideau pe cei care aveau cel mai mult nevoie de atingerea vindecătoare a Mântuitorului. În altă duminică, nu la mult timp după mărturisirea familiei Goeke, vorbeam elocvent despre un cuplu deosebit de popular pe vremea aceea, care erau în mod deschis mândre că erau lesbiene. M-am referit cu îndrăzneală la ele ca fiind perverse şi am continuat tot aşa fără să pierd o clipă. Peste câteva zile, Mike m-a oprit lângă biroul meu, ca să-mi spună că atunci când foloseam cuvinte ca „pervers” şi „homo”, îi îndepărtam şi mai tare pe cei care doreau cu atâta disperare ajutor din partea bisericii locale. Pe cât de mult vroiam să mă apăr, nu am putut să o fac. Prin cuvintele mele, îi desconsideram tocmai pe cei pentru care a murit Isus. Cu cât mă gândeam mai mult la aceasta, cu atât înţelegeam mai mult că Isus nu a adresat niciodată nimănui cuvinte de ocară, cu excepţia elitei religioase din vremea Lui. Cu siguranţă, nu a numit-o „târfă” pe femeia despre care citim în Luca 7! A lăsat-o doar să Îi spele picioarele şi l-a învăţat o lecţie umilitoare pe Simon fariseul. Oricât de mult detestam să o fac, am stat în faţa amvonului chiar în duminica următoare şi mi-am cerut iertare de la biserica noastră fiindcă îi etichetasem pe păcătoşi, în loc să etichetez păcatul. Am promis solemn să nu mai fac niciodată o astfel de greşeală.

Am învăţat, de asemenea, lucruri noi despre confesiune şi comuniune. Isus schimbă o viaţă într-o clipă, dar este nevoie de o viaţă de umblare în viaţa cea nouă, crucificată, într-o comunitate de urmaşi ai lui Cristos, pentru a experimenta viaţa transformată pe care a venit Isus să ne-o ofere. Dar atât de mulţi dintre noi, şi eu printre ei, ne-am obişnuit să ne purtăm cum ar trebui să se poarte oamenii transformaţi, în timp ce, adânc în interiorul nostru, murim încet fiindcă ne este prea teamă să vorbim despre luptele noastre. Ne este teamă că vom fi văzuţi ca nişte învinşi spiritual.

După ce Mike şi Stephanie ne-au împărtăşit restul poveştii lor, a fost lansată o provocare în viaţa mea şi în viaţa bisericii noastre. Provocarea reprezenta, pur şi simplu, faptul că Stonegate nu avea să mai fie un loc pentru prefăcuţi. Aveam să ne sprijinim tare unul pe celălalt în luptele noastre cele mai profunde, astfel încât, ca o comunitate de urmaşi ai lui Cristos, să ne putem împărtăşi unul celuilalt viaţa lui Cristos.

Dar până în ziua de astăzi cea mai mare răsplată pentru Stonegate Fellowship şi pentru mine a fost privilegiul de a prezenta un model de restaurare şi transformare, când l-am angajat pe Mike Goeke în cadrul personalului nostru ca pastor executiv, la doar câteva luni după marea noastră duminică. Mike a devenit unul dintre cei mai scumpi prieteni şi parteneri ai mei în viaţă şi misiune, iar nimic din toate acesta nu s-ar fi putut întâmpla dacă nu am fi hotărât că Stonegate va fi comunitatea lui Isus Cristos care a fost chemată să fie – un loc unde povara poate fi aruncată şi o viaţă nouă poate să înceapă – pentru toată lumea.

Bill Hybels a spus odată: „Biserica este speranţa lumii.” Cred aceasta mai mult decât oricând şi am un prieten şi un frate în Cristos pentru a o dovedi.

[Patrick Payton, A Church Brings Hope. Copyright © Patrick Payton. Tradus şi publicat cu permisiune. Patrick poate fi contactat la adresa de e-mail patrick@stonegatefellowship.com.]

de Jim Pace

Gata pentru a interveni

Jim Pace

După ce ai fost citat greşit un timp, nu ajungi în punctul în care vrei să intervii? Homosexualitatea este una dintre problemele cu privire la care simt că opiniile mele personale, ca ucenic al lui Isus Cristos, sunt deseori citate greşit. Oamenii ca mine nu sunt interesaţi să scrie scrisori în ziare sau să poarte pancarte în Ziua Drepturilor pentru Homosexuali. Eu stau în spate şi privesc, în timp ce presa scrie reportaje despre vocile puternice care susţin fiecare aspect a chestiunii în cauză. Se pare că tot ceea ce obţin este să rămân neînţeles, să fiu caracterizat greşit şi vorbit de rău. Şi există un grup tot mai numeros alcătuit din oameni ca mine.

Într-o toamnă, biserica în care îl asist pe pastor, New Life Campus Fellowship sau NLCF din Virginia Tech, a hotărât că venise timpul să ne prezentăm opinia. Citind despre femeia prinsă în adulter sau despre cum S-a apropiat Isus de Zaheu, sau despre cum a fost El văzut ca un prieten al păcătoşilor, m-am întrebat cum S-ar fi confruntat cu această problemă. Nu vreau nici să prezint mărturia mea despre cum urmăresc sfinţenia şi asemănarea cu Cristos, după cum înţeleg că îmi cer Scripturile; nici nu vreau să renunţ la îndurarea de curând găsită, pe care încă învăţ să o folosesc.

Ne luptăm cu cultura noastră, simţindu-ne chemaţi să ne adaptăm mesajului său de „acceptare”. Suntem criticaţi că avem o înţelegere îngustă şi că suntem limitaţi de mediul nostru cultural. Ceea ce ne duce la întrebarea: „Valorile Împărăţiei noastre au pentru noi un atu asupra culturii?” Şi: „Suntem gata să facem faţă batjocorilor din partea multora, dând dovadă de îndrăzneală pentru a arata ce înseamnă adevărata evlavie?” Acestea sunt chestiuni foarte importante.

„De cele mai multe ori, este uşor să stabilim unde se desparte cultura noastră de valorile Împărăţiei… Cu toate acestea, uneori cel mai greu ne este să încercăm să hotărâm care sunt valorile Împărăţiei noastre.” (William Webb, Slaves, Women and Homosexuals [Sclavi, femei şi homosexuali])

Faptul de a decide asupra acestei chestiuni pare să se reducă fie la negarea drepturilor civile, fie la scuzarea păcatului.

Abordarea noastră şi provocările noastre

Pregătită pentru a interveni, biserica noastră a trimis plicuri cu invitaţii sugestive la toate apartamentele din oraş, la seria noastră de prezentări Oameni care urăsc. Avea să fie un dialog despre acuzaţiile împotriva credinţei creştine, pe care le-au adus mulţi de-a lungul istoriei. În loc de a fi cunoscuţi prin dragoste, creştinii au fost deseori cunoscuţi cel mai bine ca oameni care urăsc. Am vrut să ne adresăm interpretării greşite a opiniilor noastre tendenţios citate, de exemplu, că Dumnezeu urăşte oamenii care urmează alte religii, homosexualii, mediul înconjurător şi femeile.

„Ura este ceva ce observăm imediat. Imaginile ei ne atrag privirile, iar poveştile despre ea ne rămân în minte. Nu ne plac cei care urăsc. De-a lungul istoriei, Biserica a fost văzută ca un loc plin de ură, uneori pe bună dreptate, alteori nu. Unii ne-ar putea numi chiar „oamenii ai urii”. Poate că noi [Biserica] suntem exact aşa cum aţi crezut întotdeauna, sau poate că nu.” – Premisa pentru seria noastră

În ceea ce ne preocupă, a devenit clar că, în mare parte, comunitatea evanghelică şi comunitatea homosexuală sunt destul de distincte, comunicând destul de rar. Am dorit să luăm legătura cu lideri din comunitatea homosexuală, pentru a încerca să le înţelegem mai bine perspectiva. Am învăţat repede, întâlnindu-mă cu un nou prieten de-al meu, Jason (nume schimbat), că prea uşor şi fără să fie necesar, păşim în vârful picioarelor.

Un ton mai amabil, mai blând

Jason mi-a împărtăşit cât de dificil i-a fost să fie un adolescent homosexual. El a fost de acord cu statisticile pe care i le-am prezentat referitor la abuzul fizic şi verbal cu care se confruntă ei, spunând că fiecare prieteni al lui a fost abuzat.

Mi-a explicat cum comunitatea homosexuală se simte neînţeleasă de mass-media, la fel cum se simt şi creştinii conservatori. Ei simt că oamenii îi reduc, în mod nedrept, la identitatea lor sexuală. Jason mi-a cerut să mă gândesc cum este să încerci să mergi la biserică pentru a afla despre Dumnezeu şi să îl auzi pe pastor începând o tiradă despre tine, însoţită de un cor întreg de „amin-uri” peste tot în sală.

Acum, este clar că Evanghelia are mirosul morţii pentru cei care pier. Numai că mă întreb: „Ar putea cuvintele noastre să fie mai blânde, fără să renunţăm la convingerile noastre?”

Cealaltă parte

I-am cerut să descrie cum el – şi poate comunitatea homosexuală – văd comunitatea creştină. A admis că au glumele lor despre creştini, aşa cum cei din comunitatea creştină au glumele lor despre homosexuali. Ne vedea în general ca neinformaţi, complet tradiţionali, rămânând pe un teren moral înalt, dar irelevant, fără alt motiv decât că am auzit că aşa trebuie să credem. A spus că per total găsea Biserica irelevantă în căutarea de către el a lui Dumnezeu şi că era prea puţin interesat să-L urmeze.

Acum, unele opinii ale lui erau denaturate şi nedrepte. A făcut generalizări care reflectau propria lui interpretare greşită în ceea ce ne privea. Înţelegea puţine despre noi şi avea o dorinţă redusă de a înţelege mai mult. Ideea că simţeam că orientarea lui sexuală era greşită şi, cu toate acestea, nu îl priveam de sus, îi era aproape străină.

Realitatea este că nu este o problemă nouă. Comunitatea creştină se simte, în mare măsură, inconfortabil în ceea ce priveşte comunitatea homosexuală, iar comunitatea homosexuală ne găseşte în mare parte irelevanţi pentru căutarea de către homosexuali a lui Dumnezeu. Ce mai realizare!

Este Dumnezeu mulţumit cu ceea ce am făcut?

Einstein este renumit pentru că a spus: „Nebunia înseamnă să faci acelaşi lucru pe care l-ai făcut dintotdeauna şi să aştepţi un rezultat diferit.” Deci am încercat o abordare diferită. Conducerea noastră a petrecut timp, pregătind-se şi căutându-L pe Dumnezeu în problema homosexualităţii, pe care ne-am simţit îndemnaţi să o discutăm.

Ne-am luptat cu câteva întrebări dure. Putem să arătăm complexitatea problemei şi câte neînţelegeri poate cauza ea, putem să arătăm aspectele înţelegerii greşite a ei respectând Scripturile, care credem că afirmă că homosexualitatea este greşită? Putem să nu fim de acord, dar cu amabilitate? Este loc pentru discuţie, pentru a se crea legături?

Sentimentul nostru că Dumnezeu ne conduce la aceasta se bazează pe faptul că, dacă am face lucrurile puţin diferit, poate că ar funcţiona.

Pregătind terenul pentru eveniment, am aflat că atât conducerea comunităţii homosexuale din campus, cât şi comunitatea locală vor urmări îndeaproape ce aveam să spunem în dimineaţa întâlnirii şi vor apărea apoi în număr masiv seara. Vor purta tricouri cu inscripţia: „Mă urăşti?” A fost prima dată când am fost realmente nervos înainte de a vorbi în public. Au venit seara şi s-au aşezat chiar în partea din faţă. Am început cu o interpretare a discursului din Larime Project [Proiectul Larime], piesa de teatru având ca temă uciderea lui Matthew Shepard. Este o scenă în care Fred Phelps, pastorul care a avut parte de multă publicitate, strigă că Dumnezeu îi urăşte pe homosexuali. Am întrebat dacă aşa vede comunitatea homosexuală Biserica, pentru a arăta că stereotipurile sunt prezente de ambele părţi.

M-am ridicat şi am dat socoteală pentru păcatele comunităţii creştine. Pentru cât de des i-am înţeles greşit, pentru cât de des ne temem de ei şi pentru cum râdem de ei. Apoi, la întrebarea pusă pe tricouri: „Mă urăşti?”, am răspuns: „Bineînţeles că nu.” Dar am fost sincer că, în ceea ce ne priveşte, ca urmaşi ai lui Cristos şi ca echipă de conducere a NLCF, credem că homosexualitatea este greşită, bazându-ne pe Scripturi. Ne-am aventurat să vorbim de ce totul este atât de complicat.

Perspective diferite

Vorbind, m-am referit la faptul că cei din sală au opinii diferite. Am vrut să arăt că părerile diferite nu trebuie să fie nocive, ci că ele ar putea fi un loc de pornire din care să facem tot posibilul să ne înţelegem mai bine unii pe ceilalţi.

Comentând Scripturile, am făcut cunoscute părerile bisericii noastre şi am folosit un cadru pentru discuţie, bazat pe textul lui Web pe care îl citasem mai devreme. În timp ce poate că unii nu sunt de acord cu toate punctele de vedere pe care le-am susţinut, felul în care Web discută despre problema homosexuală şi despre interpretarea progresivă a textelor biblice este excelent.

Am făcut cunoscut că fiecare credincios ar trebui să ia în considerare cum ne face Dumnezeu să reflectăm natura Lui în răspunsul nostru la homosexualitate. Atenţia Lui este îndreptată foarte mult asupra inimilor noastre.

Angajamentul

La sfârşit am încheiat cu o propunere de angajament. Am recunoscut că ambele părţi au fost inutil de crude şi de ignorante una în privinţa celeilalte. M-am adresat mai întâi comunităţii creştine, cerându-i să fie de acord ca timp de zece ani să nu permită nimănui din mijlocul său să facă o glumă sau o generalizare înjositoare cu privire la homosexuali. Să se dedice arătării dragostei lui Cristos comunităţii homosexuale, protejându-i şi neîngăduind hărţuirea homosexualilor; să se ridice pentru dreptul de a fi trataţi cu bunătate, chiar dacă nu suntem de acord cu părerile lor despre stilul de viaţă homosexual.

Am cerut apoi comunităţii homosexuale să răspundă în acelaşi fel. Ca şi creştin, s-a râs de mine, inteligenţa mi-a fost pusă serios la îndoială şi am fost eu însumi categorisit în mod nedrept. Această hărţuire a avut loc fiindcă am ales să Îl urmez şi să Îi fiu dedicat lui Isus Cristos. Aşa că i-am întrebat dacă mă vor proteja. I-am întrebat dacă vor pune capăt glumelor şi descrierilor rău-voitoare ale creştinilor.

Rezultate

După aceea, mulţi membri ai comunităţii homosexuale au rămas un timp pe loc şi am discutat. Lidera comunităţii homosexuale a spus că a fost şocată, pentru că nu i s-a întâmplat niciodată ca cineva să nu fie de acord cu ea şi totuşi să afirme public că o va apăra împotriva tratamentului nedrept. Ne-a spus că le va vorbi despre biserica noastră celor interesaţi de spiritualitate. Am fost invitat să vorbesc despre o serie de teme legate de moralitate şi cultură, în calitate de reprezentant al credinţei creştine.

Din nefericire, unii membri ai bisericii au plecat datorită abordării noastre. Am învăţat să discutăm şi mai mult cu liderii noştri, pentru a explica de ce această chestiune trebuie discutată şi pentru a lămuri abordarea noastră.

Dar cei mai mulţi lideri ai noştri au spus că se bucură că NLCF se ocupă de asemenea chestiuni. Am descoperit că aceasta a însufleţit credinţa multora. Mai mulţi membri ai comunităţii homosexuale au început să frecventeze biserica noastră sau alte biserici din zonă. Mulţi membri ai bisericii noastre care ascundeau lupta lor cu sexualitatea, au avut curajul să-şi recunoască lupta şi au început să accepte dragostea şi puterea lui Dumnezeu, şi ajutorul bisericii, pentru a părăsi acel mod de viaţă.

Iar acum Jason vine la un studiu biblic. Nu este de acord cu mare parte din el. Dar este un început.

[Jim Pace, A Different Approach. Copyright © Jim Pace. Tradus şi publicat cu permisiune. Jim Pace este pastor la New Life Campus Fellowship (NLCF) din anul 2002. Jim este consilier, instructor şi un strateg talentat, păstorind biserica alături de Chris Backert. Jim şi familia lui locuiesc în Blacksburg, Virginia, unde se află campusul Virginia Tech.]

Scrisoarea anonimă a unui homosexual către Biserică

Dragă Biserică,

Sufăr atât de mult! Pur şi simplu, trebuia să scriu ceva cuiva, fiindcă nu am pe cine să sun la ora asta. Nu vă faceţi o părere proastă despre mine, pentru că încă învăţ să mă sprijin pe Dumnezeu… şi pentru că uneori am nevoie de braţe care să mă cuprindă; chiar Dumnezeu a spus să nu este bine ca omul să fie singur. Nu vreau să deranjez pe nimeni la o asemenea oră. Mi-e teamă că dacă aş face-o, m-ar respinge… Oamenii par să fie dornici să ajute când este convenabil. Dacă aş suna pe cineva, ar fi nepotrivit şi nu aş putea suporta posibila respingere, pe lângă durerea pe care o simt deja în inimă. Uneori lucrurile pe care nu am voie să le am arată îngrozitor de bine când mă simt pustiu pe dinăuntru, când nu am pe cine să sun.

Îmi place ce am învăţat din Biblie, chiar dacă este greu să accept unele lucruri. Dar am nevoie de mai mult; am nevoie să Îl văd pe Isus Cristos întrupat în Biserică. Am nevoie să vă văd pe voi, cei care credeţi, fiind cu adevărat urechile, braţele şi ochii lui Dumnezeu. Am nevoie de prieteni. Am nevoie de bărbaţi în viaţa mea, cu care să mă întovărăşesc – prieteni buni, camarazi… Am nevoie de lucrurile care mi-au lipsit în copilărie şi pentru care cei mai mulţi bărbaţi nu au timp în Biserică – fiindcă au deja familii şi taţi, şi cariere. Dar nu am nevoie de o dădacă sau de un profesor; am nevoie de un om căruia să îi pese şi care să fie dornic şi capabil să-mi fie prieten. Am nevoie în viaţa mea de bărbaţi care să-mi arate în ce constă o relaţie sănătoasă între bărbaţi, nu doar o oră pe săptămână la şcoala duminicală, ci în viaţa reală.

Cred că bărbaţii care au familie uită cum este să fii necăsătorit. Unii vor spune contrariul, că este mai bine că sunt necăsătorit, dar ei nu realizează ce au – şi ar reconsidera lucrurile dacă s-ar trezi singuri cum sunt eu. Vor să mă repare şi cred că ar trebui să mă cufund în muncă, aşa cum fac ei; dar poate că de aceea mor căsătoriile lor. Poate că nu sunt singurul bolnav de aici – poate că cei mai mulţi bărbaţi sunt la fel de speriaţi ca mine să spună ce au pe inimă. Câţiva mi-au sugerat că slujba potrivită îmi va îndepărta singurătatea. Dar eu ştiu din experienţa personală că munca nu împlineşte nevoia de contact uman şi că un loc de muncă secular nu împlineşte nevoia de relaţii evlavioase cu alţi bărbaţi.

Uneori voi, bărbaţii din Biserică, comentaţi că sunt prea deschis, iar uneori chiar eu mă gândesc: „Ar trebui să fii bărbat, să-ţi ascunzi sentimentele şi să fii puternic.” Dar asta este ceea ce vrea Dumnezeu sau este mândrie masculină? Cred că aceste cuvinte: „Fii puternic!” sunt şoptite direct din gura lui Satan în urechea mea şi în urechea fiecărui bărbat, fiindcă fiind puternic, mă îndepărtez de nevoia mea de Dumnezeu şi de alţii şi sunt cu adevărat slab, chiar dacă mândria mă face să cred că sunt foarte „sigur de sine”. Iar când sunt slab, atunci sunt tare, fiindcă sunt mai conectat cu Dumnezeu şi cu alţi bărbaţi, deoarece am nevoie de ei.

Of, oamenii la care mă raportez cel mai bine în orice mediu par să fie cei mai în vârstă sau puştii – fiindcă cei mai mulţi bărbaţi de vârsta mea au pierdut ceva ce puştii şi oamenii mai în vârstă au. Nu ştiu despre ce este vorba, poate că cei de vârsta mea sunt prea aroganţi, prea ancoraţi în felul lor de a fi, prea mândri sau prea ocupaţi ca să se preocupe de lucruri atât de „triviale” ca prietenia şi dragostea. Îmi lipsesc prietenii din viaţa pe care o duceam… fiindcă, deşi unele interacţiuni erau păcătoase, cel puţin aveam prieteni care petreceau timp cu mine. Biserica pare destul de sterilă când singurele momente când vă văd – pe voi, cei care vă spuneţi „fraţi şi surori” – sunt la un studiu biblic sau la biserică. Simt că sunt însetat de interacţiune umană, atunci când tot ce primesc sunt două sau trei ore pe săptămână în grupuri. Asta numiţi voi „slujire”?

Vrei tu, dragă Biserică, să cunoşti adevăratul motiv pentru care cad în pornografie şi în păcat homosexual? Din următorul motiv: sunt însetat de relaţie, prietenie, atingere, dar mi-e teamă să cer şi să mi se spună din nou „nu”. Pornografia este păcat, dar cel puţin „excitaţia” îmi îndepărtează puţin gândurile de la durerea izolării, atunci când voi nu vreţi să o faceţi; iar pornografia este întodeauna la îndemână; voi, bărbaţii Bisericii, nu sunteţi. Ea mă face să uit de singurătate. Când viaţa devine grea, voi aveţi soţii şi familie care să vă mângâie sau cel puţin să vă ţină ocupaţi. Când viaţa mea devine grea, bărbaţii căsătoriţi îmi spun să caut mângâiere la Dumnezeu, vorbind despre mângâiere aflându-se în braţele soţiilor lor. Este convenabil… pentru ei.

Am depus efort în relaţii, iar voi nu aveţi timp, dragă Biserică. Este amuzant că aveţi timp să condamnaţi homosexualii, să vă mobilizaţi pentru interzicerea căsătoriei homosexuale sau să sprijiniţi o cauză sau alta, toate în Numele lui Dumnezeu. Dar nu aveţi timp să fiţi prieteni cu un homosexual care vrea să se schimbe. Dacă ar fi să definesc iadul, ar fi „o lipsă de relaţii”. Dacă ar fi să arăt un loc pe pământ unde am găsit cel mai mult iadul, ar fi în interiorul zidurilor Bisericii. Sunt sătul de toate versetele şi de teorie. Vreţi să mă schimb; încetaţi să tot vorbiţi şi arătaţi-mi cum să fiu un creştin iubitor în relaţii evlavioase, trăind teoria împreună cu mine, invitându-mă în relaţii… sau mă voi poticni, iar voi, bărbaţii Bisericii, nu veţi fi lipsiţi de vină.

Vreau să trăiesc viaţa, să împart viaţa cu oamenii. Pare să nu existe nicio scăpare pentru mine – bărbatul necăsătorit care se luptă cu zdrobirea sexuală – să fac asta altfel decât pe bucăţele mici, ici şi colo. Am multe de oferit, alături de camarazii mei, chiar dacă şi eu am nevoi. Doresc atingerea unei alte fiinţe omeneşti. Vreau să conteze când râd şi când plâng, şi vreau ca lacrimile şi râsetele altora să conteze pentru mine. Sunt frustrat de atât de multe lucruri, nu numai din societate, ci şi din Biserică; bărbaţii nu ştiu cum să se iubească unul pe celălalt aşa cum a intenţionat Dumnezeu. Dacă noi toţi am face-o, nu ar fi atât de multă homosexualitate; ea este o reacţie, un rezultat al faptului că bărbaţii nu iubesc aşa cum ar trebui… inclusiv voi, bărbaţi ai Bisericii.

Am un vis… Vreau ca Isus să mă ţină în braţe, să mă lase să plâng, să plâng cu suspine, ca trupul să mi se zguduie din cauza tristeţii datorate pierderilor pe care le-am trăit în viaţă. Vreau ca El să fie aici şi să mă ţină în braţe, fie că plâng un minut, o zi sau un an, până când, în cele din urmă, nu vor mai fi lacrimi. Iar apoi vreau să adorm în braţele Lui, vreau să fiu în siguranţă. Vreau să mă întorc în trecut, să fiu iar copil şi să primesc ceea ce nu am primit atunci, ceea ce nu pot primi când sunt pe cont propriu, ceea ce poate veni numai prin Isus şi prin alţi bărbaţi, într-un mod sănătos. Sunt frustrat şi supărat – şi mă simt înşelat fiindcă nu am atracţie pentru femei, nu am familie. Am muncit din greu să înving trauma prin care am trecut din cauza respingerii din partea tatălui meu. Nu a făcut-o intenţionat, dar port cicatrice adânci, care se află chiar în străfundul inimii mele.

Vreţi să-l crucificaţi pe homosexual sau să-l salvaţi? Dacă vreţi să-l salvaţi, sunt aici şi cer să fiu salvat. Vă cer să fiţi braţele şi urechile lui Cristos, să mă cuprindeţi în braţe şi să mă lăsaţi să plâng, să-mi faceţi cunoscut că lui Isus Îi pasă de mine, că deşi mă simt respins şi zdrobit, şi singur, măcar îi pasă cuiva. Sau vreţi să ajutaţi în teorie, ca să vă simţiţi bine cu privire la voi înşivă? Sau poate că este mai uşor să aruncaţi prima piatră. În unele zile, v-aş mulţumi dacă aţi arunca acea piatră; durerea s-ar sfârşi.

Ştiu că nu mă puteţi repara. Poate că nu ştiţi ce să spuneţi. Bărbaţi ai Bisericii, credeţi că trebuie să spuneţi ceva profund ca să-i „reparaţi” pe alţii. Greşit. Sunteţi aici pentru a mă învăţa căile lui Dumnezeu prin exemplu, pentru a fi exemple ale dragostei într-o lume a urii. În mod ironic, şi eu – homosexualul – sunt aici ca să vă învăţ pe voi, bărbaţi ai Bisericii. „Să ne înveţi?” poate că întrebaţi şocaţi. Da, să vă învăţ ceva ce aţi uitat; suntem aici ca să vă învăţ tăria vulnerabilităţii, puterea de a înfrunta adevărul – suntem fără putere, noi toţi suntem zdrobiţi şi nu putem repara nimic… Isus a murit ca să ne repare. Când, în cele mai slabe momente ale mele, vă împărtăşesc ceea ce simt, fac ceea ce vrea Dumnezeu să fac. Sunt un exemplu de vulnerabilitate, iar exemplul meu vă îngăduie vouă – bărbaţi ai Bisericii – să renunţaţi la măştile voastre de tărie şi dreptate proprie. Ascultaţi şi învăţaţi, bărbaţi ai Bisericii: nu putem pune armura lui Dumnezeu până nu dăm jos mai întâi armura noastră nefolositoare. Şi nu o putem face până nu renunţăm la mândria noastră şi nu suntem sinceri unul cu celălalt. Eu sunt gata. Voi?

– Un bărbat care se luptă cu homosexualitatea

[The Need for Male Mentors. Copyright © Parents and Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune.]

Ar trebuie să fie influenţate convingerile noastre morale de frecvenţa cu care apare homosexualitatea?

De la publicarea intens mediatizatelor studii ale lui Kinsey din anii 1940 şi 1950, estimarea răspândirii homosexualităţii a jucat un rol central în dezbaterile despre homosexualitate. Mulţi au afirmat că „10% din populaţia adultă sunt homosexuali”, inclusiv literatura ştiinţifică, literatura de specialitate şi chiar documentele Bisericii.

Descoperirile cu privire la răspândirea homosexualităţii sunt aduse în mod tipic în dezbaterea morală, pentru unul din următoarele două scopuri:

1. Pentru a promova direct o poziţie pro-homosexualitate;
2. Pentru a crea o caricatură sau o prezentare greşită a poziţiei creştine tradiţionale şi pentru a folosi apoi ştiinţa pentru a respinge caricatura, întărind prin aceasta poziţia pro-homosexualitate.

Statistica de 10% a devenit populară la sfârşitul anilor 1970, când mişcarea pro-homosexualitate a căutat să legalizeze homosexualitatea şi să obţină drepturi egale cu ale altor minorităţi. Dar în anii 1990, statistica de 10% a început să fie pusă la îndoială pe cale largă şi în mod public. Alte studii, care au fost bine primite pentru metodele şi acurateţea lor, au raportat procentaje mult mai mici, în mod tipic de 1-4%. Aceasta i-a făcut pe oameni să evalueze metodele şi acurateţea lui Kinsey. Ei au găsit că:

• nu a folosit un eşantion de oameni care să reprezinte corect întreaga populaţie.

Au fost:

• prea mulţi absolvenţi de colegiu;
• prea mulţi protestanţi, prea puţini catolici;
• prea mulţi condamnaţi pentru delicte sexuale – 26% dintre cei din eşantion au fost condamnaţi pentru delicte sexuale;
• prea mulţi condamnaţi – 25% dintre cei din eşantion se aflau în închisoare;
• prea mulţi voluntari din comunitatea homosexuală.
• definiţiile lui pentru homosexualitate şi heterosexualitate erau incorecte – orice heterosexual care simţise o singură dată chiar şi cea mai vagă atracţie pentru o persoană de acelaşi sex era clasificat ca homosexual.

Alte instituţii, care au o reputaţie solidă, au făcut studii majore, naţionale. Iată ce au raportat.

• Un studiu pe 5514 studenţi canadieni la colegiu şi universitate, cu vârsta sub 25 de ani, a găsit că 1% erau homosexuali şi 1% erau bisexuali. Studiu de King ş.a. (1988). Canada, Youth and AIDS Study. Kingston, ON: Queen’s University.
• Un studiu pe 8337 de bărbaţi britanici a găsit că 6,1% dintre ei avuseseră „o experienţă homosexuală” şi că 3,6% au avut „unul sau mai mulţi parteneri homosexuali”. Studiu de Johnson, A. M. ş.a. (1992). Sexual lifestyles and HIV risk. Nature, 360(3), 3 decembrie 1992, 410-412.
• Un studiu francez pe 20055 de persoane a găsit că 4,1% dintre bărbaţi şi 2,6% dintre femei au avut cel puţin o dată un contact sexual cu o persoană de acelaşi sex, în timpul vieţii lor. Studiu de ANRS: Agence Nationale de Recherches sur le Sida investigators (1992). AIDS and sexual behavior in France. Nature, 360(3), 3 decembrie 1992, 407-409.
• Un studiu danez aleatoriu a găsit că 2,7% dintre cei 1373 de bărbaţi care au răspuns la chestionarul lor au avut o experienţă homosexuală (un contact homosexual). Studiu de Melbye, M. & Biggar, R. J. (1992). Interactions between persons at risk for AIDS and the general population in Denmark. American Journal of Epidemiology, 135(6), 593-602.
• Studiul Naţional de Sănătate SUA ia interviuri familiilor din populaţia civilă neinstituţionalizată. Rezultatele a trei dintre studii, făcute în 1990-1991 şi bazate pe mai mult de 9000 de răspunsuri de fiecare dată, a găsit că 2-3% dintre oameni au răspuns cu „da” la un set de întrebări care includeau: „Eşti un bărbat care a făcut sex cu un alt bărbat, cândva după 1977, chiar şi o singură dată.” Studiu de Dawson, D. & Hardy, A. M. (1990‑1992). National Centre for Health Statistics, Centres for Disease Control, Advance Data, 204, 1990-1992.
• La un studiu aleatoriu pe 6300 de norvegieni, 3,5% dintre bărbaţi şi 3% dintre femei au raportat că avuseseră o experienţă homosexuală, cândva în viaţa lor. Studiu de Sundet, J. M. ş.a. Prevalence of risk-prone sexual behaviour in the general population of Norway. În Global Impact of AIDS, editat de Alan F. Fleming ş.a. (New York: Alan R. Liss, 1988), 53-60.

Tabelul următor prezintă rezultatele unor studii suplimentare.

Din aceste studii putem conchide cu precizie că răspândirea homosexualităţii la bărbaţii din America de Nord nu este de 10%. Există dovezi clare care sugerează că mai puţin de 3% şi poate mai puţin de 2% dintre bărbaţi sunt activi din punct de vedere homosexual într-un an dat. Rata bărbaţilor care duc o viaţă homosexuală, în mod susţinut şi exclusiv, este cu siguranţă mai mică de 3%

Homosexualitatea feminină nu a fost studiată la fel de mult şi continuă să fie estimată la aproximativ jumătate sau mai puţin din rata masculină.

Deci când cele două sunt combinate, statistica homosexualităţii indică mai puţin de 3% din populaţia nord‑americană.

Legătura dintre prevalenţă şi moralitate

Dacă homosexualitatea este rară sau obişnuită, este un fapt care nu ar trebui să joace un rol major în felul în care creştinismul priveşte moralitatea creştină. În nicio altă activitate, preponderenţa (cât de des se întâmplă ceva) nu este legată de moralitate. Creştinii consideră comportamente precum lăcomia, mândria, pofta, ca fiind imorale, chiar dacă apar mai frecvent ca homosexualitatea. Mult mai mulţi oameni s-au luptat de-a lungul istoriei cu aceste vicii, decât cu homosexualitatea. Faptul că ele se întâmplă frecvent, nu afectează faptul că Biserica le identifică drept greşite sau imorale. Alte comportamente sunt destul de rare. Canibalismul şi necrofilia (atracţia sexuală faţă de trupuri moarte) sunt rare şi considerate greşite sau imorale. Deci preponderenţa unui comportament nu are legătură directă cu faptul că este păcat sau că provoacă îngrijorare din punct de vedere moral.

Pentru a aplica această înţelegere homosexualităţii – preponderenţa nu dă răspuns la întrebarea dificilă, complicată din punct de vedere moral, cu privire la homosexualitate. Mai mult, nu există motive pentru a privi homosexualitatea ca neutră sau ca un bine moral, din cauza reprezentării sale greşite că ar fi mai obişnuită decât este.

Din nefericire, estimările exagerate despre cât de des apare homosexualitatea sunt folosite explicit ca bază pentru schimbări semnificative în învăţăturile Bisericii. Corectarea estimărilor exagerate poate că nu afectează dezbaterea morală, dar este important să înţelegem cum ştiinţa este folosită greşit şi să clarificăm cunoştinţele noastre despre cât de obişnuită este homosexualitatea.

[Connecting Prevalence to Morality. Copyright © Exodus Global Alliance. Tradus şi publicat cu permisiune.]