Scrisoarea anonimă a unui homosexual către Biserică

Dragă Biserică,

Sufăr atât de mult! Pur şi simplu, trebuia să scriu ceva cuiva, fiindcă nu am pe cine să sun la ora asta. Nu vă faceţi o părere proastă despre mine, pentru că încă învăţ să mă sprijin pe Dumnezeu… şi pentru că uneori am nevoie de braţe care să mă cuprindă; chiar Dumnezeu a spus să nu este bine ca omul să fie singur. Nu vreau să deranjez pe nimeni la o asemenea oră. Mi-e teamă că dacă aş face-o, m-ar respinge… Oamenii par să fie dornici să ajute când este convenabil. Dacă aş suna pe cineva, ar fi nepotrivit şi nu aş putea suporta posibila respingere, pe lângă durerea pe care o simt deja în inimă. Uneori lucrurile pe care nu am voie să le am arată îngrozitor de bine când mă simt pustiu pe dinăuntru, când nu am pe cine să sun.

Îmi place ce am învăţat din Biblie, chiar dacă este greu să accept unele lucruri. Dar am nevoie de mai mult; am nevoie să Îl văd pe Isus Cristos întrupat în Biserică. Am nevoie să vă văd pe voi, cei care credeţi, fiind cu adevărat urechile, braţele şi ochii lui Dumnezeu. Am nevoie de prieteni. Am nevoie de bărbaţi în viaţa mea, cu care să mă întovărăşesc – prieteni buni, camarazi… Am nevoie de lucrurile care mi-au lipsit în copilărie şi pentru care cei mai mulţi bărbaţi nu au timp în Biserică – fiindcă au deja familii şi taţi, şi cariere. Dar nu am nevoie de o dădacă sau de un profesor; am nevoie de un om căruia să îi pese şi care să fie dornic şi capabil să-mi fie prieten. Am nevoie în viaţa mea de bărbaţi care să-mi arate în ce constă o relaţie sănătoasă între bărbaţi, nu doar o oră pe săptămână la şcoala duminicală, ci în viaţa reală.

Cred că bărbaţii care au familie uită cum este să fii necăsătorit. Unii vor spune contrariul, că este mai bine că sunt necăsătorit, dar ei nu realizează ce au – şi ar reconsidera lucrurile dacă s-ar trezi singuri cum sunt eu. Vor să mă repare şi cred că ar trebui să mă cufund în muncă, aşa cum fac ei; dar poate că de aceea mor căsătoriile lor. Poate că nu sunt singurul bolnav de aici – poate că cei mai mulţi bărbaţi sunt la fel de speriaţi ca mine să spună ce au pe inimă. Câţiva mi-au sugerat că slujba potrivită îmi va îndepărta singurătatea. Dar eu ştiu din experienţa personală că munca nu împlineşte nevoia de contact uman şi că un loc de muncă secular nu împlineşte nevoia de relaţii evlavioase cu alţi bărbaţi.

Uneori voi, bărbaţii din Biserică, comentaţi că sunt prea deschis, iar uneori chiar eu mă gândesc: „Ar trebui să fii bărbat, să-ţi ascunzi sentimentele şi să fii puternic.” Dar asta este ceea ce vrea Dumnezeu sau este mândrie masculină? Cred că aceste cuvinte: „Fii puternic!” sunt şoptite direct din gura lui Satan în urechea mea şi în urechea fiecărui bărbat, fiindcă fiind puternic, mă îndepărtez de nevoia mea de Dumnezeu şi de alţii şi sunt cu adevărat slab, chiar dacă mândria mă face să cred că sunt foarte „sigur de sine”. Iar când sunt slab, atunci sunt tare, fiindcă sunt mai conectat cu Dumnezeu şi cu alţi bărbaţi, deoarece am nevoie de ei.

Of, oamenii la care mă raportez cel mai bine în orice mediu par să fie cei mai în vârstă sau puştii – fiindcă cei mai mulţi bărbaţi de vârsta mea au pierdut ceva ce puştii şi oamenii mai în vârstă au. Nu ştiu despre ce este vorba, poate că cei de vârsta mea sunt prea aroganţi, prea ancoraţi în felul lor de a fi, prea mândri sau prea ocupaţi ca să se preocupe de lucruri atât de „triviale” ca prietenia şi dragostea. Îmi lipsesc prietenii din viaţa pe care o duceam… fiindcă, deşi unele interacţiuni erau păcătoase, cel puţin aveam prieteni care petreceau timp cu mine. Biserica pare destul de sterilă când singurele momente când vă văd – pe voi, cei care vă spuneţi „fraţi şi surori” – sunt la un studiu biblic sau la biserică. Simt că sunt însetat de interacţiune umană, atunci când tot ce primesc sunt două sau trei ore pe săptămână în grupuri. Asta numiţi voi „slujire”?

Vrei tu, dragă Biserică, să cunoşti adevăratul motiv pentru care cad în pornografie şi în păcat homosexual? Din următorul motiv: sunt însetat de relaţie, prietenie, atingere, dar mi-e teamă să cer şi să mi se spună din nou „nu”. Pornografia este păcat, dar cel puţin „excitaţia” îmi îndepărtează puţin gândurile de la durerea izolării, atunci când voi nu vreţi să o faceţi; iar pornografia este întodeauna la îndemână; voi, bărbaţii Bisericii, nu sunteţi. Ea mă face să uit de singurătate. Când viaţa devine grea, voi aveţi soţii şi familie care să vă mângâie sau cel puţin să vă ţină ocupaţi. Când viaţa mea devine grea, bărbaţii căsătoriţi îmi spun să caut mângâiere la Dumnezeu, vorbind despre mângâiere aflându-se în braţele soţiilor lor. Este convenabil… pentru ei.

Am depus efort în relaţii, iar voi nu aveţi timp, dragă Biserică. Este amuzant că aveţi timp să condamnaţi homosexualii, să vă mobilizaţi pentru interzicerea căsătoriei homosexuale sau să sprijiniţi o cauză sau alta, toate în Numele lui Dumnezeu. Dar nu aveţi timp să fiţi prieteni cu un homosexual care vrea să se schimbe. Dacă ar fi să definesc iadul, ar fi „o lipsă de relaţii”. Dacă ar fi să arăt un loc pe pământ unde am găsit cel mai mult iadul, ar fi în interiorul zidurilor Bisericii. Sunt sătul de toate versetele şi de teorie. Vreţi să mă schimb; încetaţi să tot vorbiţi şi arătaţi-mi cum să fiu un creştin iubitor în relaţii evlavioase, trăind teoria împreună cu mine, invitându-mă în relaţii… sau mă voi poticni, iar voi, bărbaţii Bisericii, nu veţi fi lipsiţi de vină.

Vreau să trăiesc viaţa, să împart viaţa cu oamenii. Pare să nu existe nicio scăpare pentru mine – bărbatul necăsătorit care se luptă cu zdrobirea sexuală – să fac asta altfel decât pe bucăţele mici, ici şi colo. Am multe de oferit, alături de camarazii mei, chiar dacă şi eu am nevoi. Doresc atingerea unei alte fiinţe omeneşti. Vreau să conteze când râd şi când plâng, şi vreau ca lacrimile şi râsetele altora să conteze pentru mine. Sunt frustrat de atât de multe lucruri, nu numai din societate, ci şi din Biserică; bărbaţii nu ştiu cum să se iubească unul pe celălalt aşa cum a intenţionat Dumnezeu. Dacă noi toţi am face-o, nu ar fi atât de multă homosexualitate; ea este o reacţie, un rezultat al faptului că bărbaţii nu iubesc aşa cum ar trebui… inclusiv voi, bărbaţi ai Bisericii.

Am un vis… Vreau ca Isus să mă ţină în braţe, să mă lase să plâng, să plâng cu suspine, ca trupul să mi se zguduie din cauza tristeţii datorate pierderilor pe care le-am trăit în viaţă. Vreau ca El să fie aici şi să mă ţină în braţe, fie că plâng un minut, o zi sau un an, până când, în cele din urmă, nu vor mai fi lacrimi. Iar apoi vreau să adorm în braţele Lui, vreau să fiu în siguranţă. Vreau să mă întorc în trecut, să fiu iar copil şi să primesc ceea ce nu am primit atunci, ceea ce nu pot primi când sunt pe cont propriu, ceea ce poate veni numai prin Isus şi prin alţi bărbaţi, într-un mod sănătos. Sunt frustrat şi supărat – şi mă simt înşelat fiindcă nu am atracţie pentru femei, nu am familie. Am muncit din greu să înving trauma prin care am trecut din cauza respingerii din partea tatălui meu. Nu a făcut-o intenţionat, dar port cicatrice adânci, care se află chiar în străfundul inimii mele.

Vreţi să-l crucificaţi pe homosexual sau să-l salvaţi? Dacă vreţi să-l salvaţi, sunt aici şi cer să fiu salvat. Vă cer să fiţi braţele şi urechile lui Cristos, să mă cuprindeţi în braţe şi să mă lăsaţi să plâng, să-mi faceţi cunoscut că lui Isus Îi pasă de mine, că deşi mă simt respins şi zdrobit, şi singur, măcar îi pasă cuiva. Sau vreţi să ajutaţi în teorie, ca să vă simţiţi bine cu privire la voi înşivă? Sau poate că este mai uşor să aruncaţi prima piatră. În unele zile, v-aş mulţumi dacă aţi arunca acea piatră; durerea s-ar sfârşi.

Ştiu că nu mă puteţi repara. Poate că nu ştiţi ce să spuneţi. Bărbaţi ai Bisericii, credeţi că trebuie să spuneţi ceva profund ca să-i „reparaţi” pe alţii. Greşit. Sunteţi aici pentru a mă învăţa căile lui Dumnezeu prin exemplu, pentru a fi exemple ale dragostei într-o lume a urii. În mod ironic, şi eu – homosexualul – sunt aici ca să vă învăţ pe voi, bărbaţi ai Bisericii. „Să ne înveţi?” poate că întrebaţi şocaţi. Da, să vă învăţ ceva ce aţi uitat; suntem aici ca să vă învăţ tăria vulnerabilităţii, puterea de a înfrunta adevărul – suntem fără putere, noi toţi suntem zdrobiţi şi nu putem repara nimic… Isus a murit ca să ne repare. Când, în cele mai slabe momente ale mele, vă împărtăşesc ceea ce simt, fac ceea ce vrea Dumnezeu să fac. Sunt un exemplu de vulnerabilitate, iar exemplul meu vă îngăduie vouă – bărbaţi ai Bisericii – să renunţaţi la măştile voastre de tărie şi dreptate proprie. Ascultaţi şi învăţaţi, bărbaţi ai Bisericii: nu putem pune armura lui Dumnezeu până nu dăm jos mai întâi armura noastră nefolositoare. Şi nu o putem face până nu renunţăm la mândria noastră şi nu suntem sinceri unul cu celălalt. Eu sunt gata. Voi?

– Un bărbat care se luptă cu homosexualitatea

[The Need for Male Mentors. Copyright © Parents and Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune.]