de Anita Worthen & Bob Davies
Bob Davies
Chris MacKenzie încă îşi aminteşte clar ziua în care, cu şaisprezece ani în urmă, a aflat despre implicarea homosexuală a fiului ei cel mai mare.
Ca tânăr adult, Damon se mutase din casa familiei din Illinois în Florida. „Damon şi cu mine am fost întotdeauna apropiaţi”, spune mama lui necăsătorită, „aşa că mi-a fost greu să-l văd plecând, dar ştiam că trebuie să-şi trăiască viaţa.”
Câteva luni mai târziu, Chris a primit o scrisoare lungă de la el. Damon îi făcea cunoscută o veste interesantă: „Am găsit pe cineva la care ţin mult şi sunt într-o relaţie care mă satisface pe deplin.”
Totuşi, în timp ce Chris citea mai departe, stomacul i se strângea şi de-abia mai putea înghiţi. Damon mărturisea că acea relaţie implica un bărbat. „Am avut sentimente puternice de atracţie faţă de bărbaţi, de când îmi amintesc”, scria el, „şi am încercat întotdeauna să le ascund.” Acum spunea pe faţă că este homosexual şi trăia aşa cum credea că vroia Dumnezeu.
Chris a fost complet devastată. „Am ţipat, am plâns în hohote. Simţeam că sângeram profund pe dinăuntru şi nu exista niciun mod de a opri rana profundă din sufletul meu.”
Durere obsedantă
Fie că mărturisirea vine din parte unui fiu sau a unei fiice, a unui tovarăş de viaţă sau a unui prieten apropiat, recunoaşterea homosexualităţii loveşte ca o bombă, îndeosebi în familia creştină.
„Să afli că ai copil homosexual este o agonie”, spune Barbara Johnson, a cărei poveste despre descoperirea implicării fiului ei în homosexualitate este relatată în cartea ei Unde merge o mamă ca să-şi dea demisia? (Bethany House). „Este aproape ca şi cum ai avea un deces în familie. Dar când moare cineva, poţi să îngropi persoana şi să-ţi continui viaţa. Cu homosexualitatea, durerea pare să nu se termine niciodată.”
Barbara vorbeşte din propria experienţă. În 1968, fiul ei în vârstă de 18 ani s-a alăturat Marinei şi a fost omorât în Vietnam. Exact cinci ani mai târziu, un alt fiu a murit într-o coliziune frontală cu un şofer beat. Barbara a reuşit să treacă prin acele crize cu sănătatea emoţională intactă.
Apoi, într-o zi fierbinte de iunie, în 1975, Barbara era în drum spre uşă, când a sunat telefonul. Un prieten al fiului ei în vârstă de 20 de ani, Larry, vroia să împrumute o carte şi Barbara s-a dus în dormitorul lui să o găsească.
Deschizând un sertar al biroului, a zărit cartea şi a scos-o. Ascunse dedesubt, se aflau un teanc de reviste homosexuale. A cuprins-o un val de ameţeală. A reuşit să încheie convorbirea, apoi a pus jos receptorul, cu emoţii amestecate.
S-a întors în camera lui Larry şi a frunzărit reclamele pentru filme homosexuale şi alte materiale. O parte din material era în plicuri, toate trimise fiului ei la un oficiu poştal dintr-un oraş apropiat. Când a fost lovită de impactul descoperirii, Barbara a fost copleşită de un val de emoţii.
„M-am aruncat pe pat şi un plâns îngrozitor, cu sughiţuri, a ieşit din mine”, îşi aminteşte în autobiografia ei. „Eram singură în casă şi, câteva minute, am fost scuturată de sughiţuri terifiante de teamă, şoc şi neîncredere. În minte îmi apărea acel fiu minunat care era atât de vesel şi fericit, încât era aşa o bucurie să-l ai în preajmă. Gândul la el, îmbrăţişându-se cu un bărbat, m-a făcut să plâng în hohote, din rănile adânci ale agoniei.”
Ciclul durerii
Durerea – deseori copleşitoare şi paralizantă – este cea mai comună reacţie emoţională la descoperirea homosexualităţii cuiva apropiat. Ciclul durerii a fost descris în multe moduri diferite.
O reprezentare a ciclului durerii are patru faze: şocul, protestul, dezorganizarea, reorganizarea. Deşi unii oameni trec pe rând de la o fază la alta, viaţa este rareori atât de simplă. Nu este neobişnuită întoarcerea la o fază anterioară pentru un anumit timp. Şi este extrem de comună trecerea prin anumite faze mai mult decât o dată.
Să ne acordăm câteva minute ca să examinăm aceste faze ale ciclului durerii mai în profunzime, pentru a înţelege mai bine unde se încadrează emoţiile noastre în ciclu şi pentru a învăţa cum au trecut alţii prin el.
Pierderea: declanşatoarea durerii
Durerea este declanşată când oamenii trec printr-o pierdere majoră în vieţile lor. Este uşor de înţeles acest fenomen, când un prieten drag sau un membru de familie este diagnosticat cu o boală terminală sau este omorât accidental. Dar de ce faptul de a afla despre homosexualitatea cuiva drag declanşează sentimente atât de adânci de pierdere? Există numeroase răspunsuri, care includ:
- Pierderea siguranţei. Chiar dacă prietenul sau ruda ta au fost probabil conştienţi de sentimentele lor homosexuale de ani de zile, aceasta este o descoperire nouă pentru tine. Când este dezvăluit acest aspect nefamiliar al personalităţii lor, simţi dintr‑odată că vorbeşti cu un străin. Sentimentul trădării poate fi devastator.
- Pierderea controlului. Brusc, viaţa pare să scape complet de sub control. Evenimentele te împing într-o direcţie în care nu te-ai gândit niciodată că vei merge. „Dacă s-ar fi întâlnit cu o femeie”, a spus o soţie, „aş fi putut lupta. Dar în acea situaţie, mă simţeam neajutorată şi complet pierdută.”
- Pierderea viselor viitoare. Înaintea acestei descoperiri, viitorul părea atât de strălucitor şi de sigur. Acum te întrebi ce se va întâmpla cu familia, căsătoria, copiii, prietenii tăi.
- Pierderea reputaţiei. Poate fi o mare problemă, depinzând de „statutul” tău perceput, în comunitate sau în biserica locală. De exemplu, dacă eşti pastor, te simţi nesigur cu privire la viitoarele tale oportunităţi de angajare.
- Pierderea relaţiei. Poate aceasta este pierderea cea mai importantă. Cu cât este mai profundă legătura dintre tine şi cealaltă persoană, cu atât va fi mai profundă durerea ta când vei afla despre homosexualitatea sa. Ştii că relaţia s-a schimbat pentru totdeauna.
Oricare ar fi pierderile specifice prin care ai trecut, rezultatul este acelaşi: eşti aruncat în stadiile iniţiale ale ciclului durerii.
Stadiul iniţial: Şocul
Pentru mulţi oameni, descoperirea homosexualităţii cuiva drag este echivalentul emoţional al unei lovituri în cap cu o bâtă de baseball. Nimic nu a mai fost vreodată la fel pentru mine (Anita), după ce fiul meu, Tony, a recunoscut că era implicat sexual cu un bărbat. Mare parte din respectul meu de sine se baza pe treaba grozavă pe care o făcusem, crescându-l ca mamă necăsătorită. Dintr-odată, am fost profund ruşinată de acest fiu care mă făcuse atât de mândră cu o zi înainte. „Ce ar crede oamenii despre Tony dacă ar şti?” mă întrebam. „Şi ce ar crede despre mine?” Fiul meu şi cu mine fusesem atât de apropiaţi! Cum îmi putea face aşa ceva?
Multe soţii reacţionează cu emoţii profunde, similare. O soţie spunea că se simţea ca o vază fragilă care fusese scăpată din mână. „Înăuntru m-am spart într-un milion de bucăţi.”
Alte simptome ale şocului includ:
- Amorţeala. Unii oameni reacţionează intrând într-o stare de emoţii îngheţate. Devin ca un robot, punând un picior înaintea celuilalt, trecând prin toate ca un zombi.
- Simptome fizice. Pot începe să apară tot felul de simptome legate de stres: ameţeală, migrene, insomnie, lipsa poftei de mâncare şi dezinteres faţă de intimitatea maritală.
„Când am aflat, am fost atât de ameţită încât am vomat trei zile”, îşi aminteşte o mamă. „De fiecare dată când încercam să fiu intimă cu soţul meu, nu mă puteam opri să mă gândesc la ce făcea fiul meu cu partenerul lui. Imaginile din mintea mea erau atât de îngrozitoare, încât nu puteam funcţiona în propria mea căsătorie.”
De multe ori stresul aduce imposibilitatea de a dormi, care poate fi dăunătoare pentru sănătatea ta. Zilele sunt pline de anxietate, iar nopţile aduc o extenuare totală. Dacă dormi, ai vise care te tulbură.
Lucrul cel mai important de amintit este că toate aceste simptome emoţionale şi fizice sunt tipice pentru genul acesta de situaţie stresantă. Nu înnebuneşti! Iar simptomele se vor diminua cu timpul. Eşti normal, chiar sănătos. Este mult mai rău când toate emoţiile sunt „ţinute” în interior, unde se infectează şi rămân nerezolvate.
Negarea
Unii membri de familie, în special bărbaţii, reacţionează negând că ar exista vreo problemă. Acest lucru poate fi cauzat de necunoaşterea homosexualităţii sau poate fi un simptom al faptului că sperăm să se întâmple ce este cel mai bine într-o situaţie rea. Când o soţie i-a făcut cunoscute soţului ei activităţile homosexuale ale fiului lor, el a replicat: „Este doar o fază prin care trece, dragă. Nu te îngrijora atât de mult. Întotdeauna te superi prea mult!” După aceste cuvinte, şi-a îndreptat atenţia către meciul de fotbal de la televizor.
Negarea este o formă instinctivă de protecţie, un mod de a ne confrunta cu ceva prea dureros pentru a fi recunoscut. Uneori este un model comportamental obişnuit în viaţa unei persoane.
Homosexualitatea sau lesbianismul sunt de obicei adânc înrădăcinate şi persistente, fără să fie nevoie de o intervenţie din exterior pentru aceasta. Speranţa că problema se va rezolva de la sine este nerealistă.
Stadiul doi: Protestul
Când simptomele şocului încep să se diminueze, pot să apară noi emoţii puternice:
- Durerea. O supărare copleşitoare, cu lacrimi nesfârşite, pare să rămână pentru totdeauna. „Stăteam la biroul meu la lucru, sperând că nimeni nu va vedea lacrimile care cădeau încet pe faţa mea”, îşi aminteşte o mamă. „Simţeam că dacă m-aş lăsa dusă de val şi aş plânge cu adevărat, nu voi mai putea să mă opresc niciodată.” Alţi oameni se trezesc plângând în momente ciudate, emoţiile lor fiind declanşate de asociaţii pe care numai ei le înţeleg. O anumită culoare a maşinii, un anumit parc în oraş sau un restaurant specific, declanşează amintiri importante despre trecut, ducând la o revărsare de lacrimi.
- Mânia. Este normal să simţi mânie şi chiar furie din cauza acestei situaţii. Cum îndrăzneşte fiul meu să-mi facă una ca asta? Cum a putut fiica mea să renunţe astfel la educaţia ei creştină? Nu-i pasă soţului meu cum mă simt? Prietena mea se gândeşte numai la nevoile ei emoţionale – ce egoist din partea ei!
Uneori mânia noastră se va îndrepta către Dumnezeu. Am avut anumite aşteptări cu privire la cum va fi viaţa noastră, iar homosexualitatea cu siguranţă nu se afla în scenariu. Poate că l‑am învăţat pe copilul nostru Scripturile aproape de la naştere. Nu promite Dumnezeu că va proteja copiii celor evlavioşi? Sau am descoperit că soţul nostru are atracţii homosexuale nerezolvate, care datează dinainte de căsătorie. Acum ne simţim profund trădate de Dumnezeu. Ne întrebăm, dacă Dumnezeu ştie totul, de ce m-a lăsat să mă căsătoresc cu acest bărbat?
- Panica. Unii oameni sunt speriaţi de moarte de reacţiile altora. Încep imediat să facă planuri cum să ţină ştirea secretă. Se îngrijorează din cauza posibilelor consecinţe ale imoralităţii asupra sănătăţii, în special din cauza perspectivei îngrozitoare a SIDA. Se întreabă dacă fiica lor va ajunge la ştirile de la ora zece, prezentând răspicat retorica pro-homosexualitate, la un marş pentru drepturile lesbienelor. Dintr-odată, homosexualitatea pare să fie peste tot.
- Căutarea. Mulţi dintre cei dragi încep să caute o soluţie, contactând pastori locali şi centre de consiliere creştine. Părinţii pot fi foarte pretenţioşi, pentru că simt că nu mai deţin controlul. Sunt disperaţi să-şi salveze copilul de rău. Cu cât este mai rapidă soluţia, cu atât este mai bună! Ajung obsedaţi de o singură problemă şi nu se pot gândi la nimic altceva. Atenţia lor este centrată în jurul găsirii unei soluţii pentru problema copleşitoare care a scos din normal viaţa lor de familie.
Stadiul trei: Dezorganizarea
În acest stadiu al procesului durerii, pot trece zile, săptămâni şi chiar luni din viaţa noastră. Şocul emoţional şi izbucnirile emoţionale s-au potolit. Acum parcă întreaga noastră fiinţă emoţională intră în hibernare, iar noi suntem în „aşteptare”, fixaţi asupra acestei singure chestiuni. Durerea interioară pare să nu se termine niciodată şi pare prea profundă pentru a fi pusă în cuvinte.
În exterior, lucrurile se pot dezintegra. „Ce contează că este o ruină casa mea?” se poate întreba o mamă. „Fiul meu este homosexual!” De multe ori, activităţile exterioare ale vieţii, care înainte aduseseră atâta bucurie, par total irelevante, chiar frivole. Nimic nu mai pare important.
- Dorul. Simţim un dor emoţional profund după „felul în care erau lucrurile”. În realitate, este posibil ca relaţiile noastre de familie să nu fi fost atât de bune, dar păreau bune atunci – sau, cel puţin, mai bune decât acum. Îmi amintesc că gândeam: „Dacă nu ne-am fi mutat în oraşul în care consilierul a intrat în viaţa lui Tony… Dar mai târziu am fost în stare să văd adevărul: acel consilier nu l-a făcut pe fiul meu homosexual. Tony avea probleme în viaţa lui cu mult înainte de acea zi. Înţelegerea acestui lucru mi-a permis să-mi aduc durerea înaintea lui Dumnezeu şi să-L las pe El să o vindece. Treptat, am început mai degrabă să privesc din nou înainte, decât să-mi petrec tot timpul tânjind după „zilele bune de altădată”. Înfruntarea adevărului despre trecut mi-a dat curajul să merg mai departe.
- Izolarea. Faptul că ştim despre homosexualitatea celui drag al nostru ne pune într-o situaţie extrem de incomodă. „Ce mai face fiul tău acum?” este o întrebare atât de firească. Ce ar trebui să spunem? Că este „bine”? Că este „ocupat cu noua lui carieră”? Unii părinţi ajung la concluzia că întrebările dificile sunt evitate mai uşor stând departe de oamenii – precum prietenii de la biserică – care au tendinţa de a le pune.
- Pierderea interesului faţă de viaţă. Este ceva obişnuit să pierzi interesul faţă de alte evenimente ale vieţii zilnice, după ce ai aflat despre homosexualitatea cuiva.
„Eram obsedată de această singură problemă”, spunea Jane, al cărei prieten i-a spus despre luptele lui, după ce l-a presat pentru o dedicare mai profundă în relaţia lor. „Nu mă puteam gândi la nimic altceva când era vorba de John.”
Când ne concentrăm asupra acestei singure chestiuni, ne oprim din a face alte lucruri, care de fapt ne-ar ajuta să depăşim durerea. Obsesia noastră pentru cel drag al nostru ne desparte de alte relaţii semnificative. Alţii depind de noi, mai ales dacă suntem căsătoriţi şi avem familie, dar devenim incapabili să le împlinim nevoile. Din nefericire, alţii sunt jertfiţi pe altarul copilului nostru rebel.
- Împotrivirea faţă de revenirea la normal. În această fază a durerii, ne împotrivim revenirii la activităţile normale. Cum să ne continuăm viaţa? Ar trebui să acceptăm faptul că lucrurile nu vor fi niciodată exact la fel? Înseamnă aceasta că renunţăm la speranţă? „Cum poate aştepta Dumnezeu să continui”, întreba o mamă, „trăind ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic? Cum pot reveni la normal? Nimic nu va mai fi normal vreodată!”
Dacă rămânem în acest stadiu al durerii şi imobilităţii, devenim precum copilul pretenţios care îşi ţine respiraţia, încercând să-şi forţeze părinţii să cedeze cererilor lui. Atitudinea noastră spune: „Dumnezeule, vreau să rezolvi problema – chiar acum! Şi nu mă voi clinti până nu o vei face!” Dumnezeu este preocupat în mod vital de luptele celui drag al tău – şi de durerea ta ca rezultat al lor – dar experienţa ne-a învăţat, pe toţi cei care lucrăm în acest domeniu de misiune, că circumstanţele rareori se schimbă atât de repede cum ne-ar plăcea. Dumnezeu nu „rezolvă” problema conform orarului nostru.
Din nefericire, decizia unui copil de a căuta ajutor vine rareori atât de repede. Schimbarea pe termen lung apare ca rezultat al unui angajament profund, care are nevoie de timp ca să se dezvolte. Iar motivaţia primară trebuie să vină de la persoana respectivă – nu de la cineva care ţine la ea. Cele mai multe misiuni pentru foştii homosexuali vor refuza să-l contacteze pe cel drag al tău în mod direct, în special dacă nu este interesat de ajutor. De-a lungul anilor, am descoperit că o asemenea abordare este virtual nefolositoare şi uneori ne aduce o ameninţare, pe un ton mânios, cu un proces pentru invadarea intimităţii.
Stadiul patru: Reorganizarea
În cele din urmă, ca o rană adâncă în curs de vindecare, sentimentul că suntem răniţi emoţional începe să dispară. Ca un urs care iese din hibernare, simţim că trăim din nou, cum nu am mai făcut-o de luni de zile. Bucăţile împrăştiate ale vieţii noastre încep să fie puse la loc. Am trecut în faza pe care o numim „reorganizare”. Care sunt caracteristicile acestui stadiu?
- Diminuarea tristeţii adânci. Într-o zi ne trezim şi recunoaştem că greutatea interioară a durerii s-a diminuat. Vom realiza într-o după-amiază că au trecut câteva ore de când nu ne-am mai gândit la situaţia celui drag al nostru.
„Îmi amintesc că treceau câteva ore, apoi câteva zile, fără acel val uriaş de tristeţe care trecea prin viaţa mea”, îşi amintea o mamă. „În curând, bucuria a început să revină. Eram atât de încântată! Aerul părea mai proaspăt, răsăritul mai strălucitor şi mi-am recâştigat chiar şi simţul umorului. Mă simţeam din nou vie!”
- Regăsirea speranţei. Un alt semn al vindecării este prezenţa speranţei. Nu ne mai temem de viitor; simţim că lucrurile bune se află încă înaintea noastră. Când suntem slabi şi temători, putem fi sinceri cu Dumnezeu. El spune în 2 Corinteni 12:9 că puterea Lui se arată cel mai bine în oamenii slabi. Este minunat să ştim aceasta!
Un alt verset care mă încurajează este Psalmul 31:24: „Fiţi tari şi îmbărbătaţi-vă inima, toţi cei ce nădăjduiţi în Domnul!” Acest pasaj îmi aminteşte că speranţa mea nu depinde de circumstanţele schimbătoare din jurul meu, ci de ceva neschimbător: de caracterul lui Dumnezeu şi de dragostea Lui faţă de mine. Pot să am pace interioară şi putere, amintindu-mi această perspectivă.
- O nouă creştere spirituală. Când trecem prin jelire, avem oportunitatea de a ne întinde muşchii spirituali. Ei pot fi flasci, dar ne putem exercita zilnic credinţa. Să alegem să trăim câte o zi pe rând, fără să privim înainte în viitor. Este ceea ce înţelegea Isus când a spus: „Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi” (Matei 6:34). Nu avem harul de a purta poverile zilei de mâine; povara pe care o purtăm astăzi este tot ce putem să ducem acum.
Când părăsim supărarea, suntem surprinşi de sentimentul unei noi puteri interioare. Aşa cum un copac trece prin anotimpul dur şi aspru al iernii, apoi apare cu o nouă vigoare şi creştere, această situaţie ne dă oportunitatea de a creşte emoţional şi spiritual.
A trebuit să ne încredem în Dumnezeu într-un mod cu totul nou, pentru că ne-am confruntat cu o problemă pe care nu o putem rezolva noi înşine. De când am aflat despre fiul meu, m‑am întors la Dumnezeu cu o tristeţe adâncă, cu o mare teamă şi cu o frustrare intensă. Adesea, El îmi dă doar mângâierea şi îndrumarea de care am nevoie în situaţia respectivă. Deci mă pot încrede şi mai mult în El data viitoare, când apare o problemă.
Într-o dimineaţă, mă rugam pentru o situaţie care mă umplea de întristare. Apoi, citind Biblia, am dat de Ioan 16:33, unde Isus le vorbeşte ucenicilor Săi. El le spune: „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” Aceste cuvinte m‑au încurajat. Necazurile vor veni, a spus Isus, dar El ne dă pace în circumstanţele dificile. Când învăţăm cum să punem acest principiu în practică, rezultatul este creşterea noastră spirituală.
- Înfruntarea realităţii. Recunoaştem că lucrurile nu vor mai fi niciodată exact la fel. Viaţa s-a schimbat pentru totdeauna. Nu-l vom mai vedea pe cel drag al nostru cu aceiaşi ochi ai inocenţei. Deşi faptul este dureros, trebuie să-l acceptăm şi să luptăm cu implicaţiile sale.
În timp ce câştigăm o nouă înţelegere spirituală, suntem capabili să înfruntăm viitorul aşa cum este el. Poate că cel drag al nostru „nu se va întoarce acasă”, cel puţin nu atât de repede cum ne-ar plăcea. Dar ne putem continua viaţa, chiar când ştim că el face alegeri greşite. De obicei, până am ajuns aici, am încercat tot ce este omeneşte posibil pentru a-l îndrepta! Nu avem altă posibilitate decât să-I predăm circumstanţele noastre lui Dumnezeu. În cele din urmă, putem folosi ce ne-a arătat Dumnezeu, pentru a ajunge la alţii care sunt răniţi. Începem să găsim ceva bun într-o situaţie rea (vezi 2 Corinteni 1:3-4).
Dumnezeu spune că numai în slăbiciunea noastră vom cunoaşte puterea Lui (2 Corinteni 12:9). Este un adevăr pe care Barbara Johnson l-a învăţat. După ce a găsit revistele homosexuale în camera fiului ei, l-a confruntat, iar Larry, în vârstă de 20 ani, şi-a renegat familia şi a dispărut într-un stil de viaţă homosexual. După aproape un an de depresie profundă, Barbara a făcut un progres. „Dacă Larry se omoară”, I-a spus lui Dumnezeu, „sau dacă n-am să-l mai văd niciodată, orice ar fi, Doamne, el este al Tău.” O spusese de multe ori înainte, dar de data aceea a simţit o eliberare de întristarea zdrobitoare. „Dinţii mei s-au oprit din scrâşnet şi o greutate enormă mi s-a ridicat de pe piept, după aproape un an.”
După un alt deceniu de tăcere, punctat de contact periodic, fiul 
Barbarei a vizitat-o în mai 1986. „Vreau să mă ierţi pentru cei unsprezece ani de durere pe care ţi i-am cauzat”, a spus el cu lacrimi în ochi. „Mi-am rededicat viaţa Domnului. Sunt eliberat de acea robie şi pot sta curat în faţa Domnului.” Astăzi, mama lui călătoreşte mult, încurajând alţi părinţi, prin întâlniri de discuţii şi prin cărţile ei care sunt bestselleruri.
Barbara spune că din cauza morţii lui Cristos pentru noi toţi, există întotdeauna speranţă, indiferent de circumstanţele vieţii noastre. „Dumnezeu poate să ia necazul tău şi să îl schimbe într-o comoară. Îţi oferă un schimb. Păcatele tale, pentru iertarea Lui, tragedia şi durerea ta, pentru vindecarea Lui şi întristarea ta, pentru bucuria Lui.”
[Someone I Love is Gay: How Family and Friends Can Respond. Extras din cartea cu acelaşi titlu de Anita Worthen & Bob Davies. Copyright © 1996 Anita Worthen & Bob Davies. Tradus şi publicat cu permisiunea InterVarsity Press, P.O. Box 1400, Downers Grove, IL 60515, SUA, www.ivpress.com.]
Clic aici pentru mărturia Anitei Worthen! Pentru mărturia lui Bob Davies, clic aici!
