de Alan Medinger

Alan Medinger

La a douăzecea aniversare a Regeneration, vom vedea unde se află misiuni ca Regeneration în ceea ce priveşte mediul social, intelectual şi religios de astăzi şi vom privi înainte la ceea ce prevedem pentru viitor. Acesta este primul articol din serie.

În 1988 şi 1989, Ştirile Regeneration au prezentat o serie de articole numite Homosexualitatea şi adevărul, în care am încercat să contrabalansăm înţelegerile greşite despre homosexualitate, care erau deja obişnuite atunci. Pentru că interpretam datele într-un mod în care puţini o făceau, articolele noastre au fost distribuite şi copiate pe cale largă. Scopul articolelor a fost să lanseze o provocare celor trei convingeri fundamentale pe care se baza acceptarea tot mai mare a publicului faţă de homosexualitate. Acestea trei erau:

• Homosexualitatea este înnăscută;
• Homosexualitatea este de neschimbat;
• Homosexualitatea este nedăunătoare.

Homosexualii şi aliaţii lor au făcut o treabă extrem de eficientă, convingând publicul larg că afirmaţiile de mai sus sunt adevărate, iar aceasta a avut un impact puternic şi larg răspândit – chiar în afara domeniului politic.

Tinerilor le-a fost mai uşor să accepte convingerea că erau homosexuali când simţeau atracţii faţă de persoanele de acelaşi sex sau se luptau cu confuzia faţă de identitatea sexuală, oamenii erau mai puţin dornici să caute schimbarea, iar misiuni ca Regeneration erau aruncate la marginea culturii contemporane.

Cele trei afirmaţii sunt încă fundamentale pentru agenda homosexuală, dar convingerea cu privire la ele începe să se erodeze. Poate că este prea devreme să spunem sigur că situaţia se va schimba, dar astăzi, cele mai multe semne sunt pozitive. Să luăm fiecare afirmaţie în parte.

Homosexualitatea este înnăscută

Un timp se părea că, în fiecare an sau cam aşa ceva, apărea un alt studiu care făcea mass-media să proclame că a fost găsită o cauză genetică a homosexualităţii. Am avut studiul hipotalamusului al lui Simon LeVay, studiul gemenilor al lui Bailey şi Pillard şi cromozomul homosexual al lui Hamer, printre altele. Ei bine, s-a întâmplat ceva. În ultimii şase ani, în mass-media populară nu s-a vorbit despre studii care să confirme rezultatele studiilor anterioare sau care să ofere noi dovezi. De fapt, într-un studiu care a ajuns la mass-media, un grup canadian a încercat să reproducă lucrarea lui Dean Harmer şi a venit cu rezultate care au contrazis rezultatele lui.

Recent, The Boston Globe (7 februarie 1999) a relatat într-un articol intitulat Gena gay care dispare, cum ştiinţa dă înapoi în ce priveşte susţinerea faptului că ar exista o cauză genetică pentru homosexualitate. Scriitorul Matthew Brelis citează lucrarea Dr. Richard Pillard (despre studiul gemenilor) ca „arătând că sexualitatea este mult influenţată de mediu şi că rolul geneticii este, în cele din urmă, limitat”. Mai mult, scriitorul îl citează pe Harmer spunând, cu privire la o cauză genetică: „În mod clar, ceva mai mult decât genele lucrează aici.” Deşi Harmer spune că el crede încă într-o genă homosexuală la bărbaţi, cu câtva timp în urmă a anunţat că lesbianismul este cauzat de mediu.

Articolul din The Boston Globe o citează pe Ruth Hubbard, autoarea lucrării Aruncând în aer mitul genei gay şi membră în bordul Consiliului pentru Genetica Responsabilă, afirmând că a căuta o genă homosexuală nu merită efortul. „Lăsaţi-mă să spun clar”, spune ea, „nu cred că există o genă care guvernează un comportament uman complex. Există componente genetice în tot ce facem şi este o prostie să spui că genele nu sunt implicate, dar eu nu cred că ele sunt decisive.”

Homosexualitatea este de neschimbat

Mai mulţi factori lucrează împotriva mitului că homosexualii nu se pot schimba. Mai întâi, faptul că homosexualitatea nu se poate schimba se bazează, în mare măsură, pe opinia că starea este înnăscută. Deşi logica nu cere să se facă legătura – ar putea depinde de mediu, dar să fie tot de neschimbat – omul în general o face şi pare să creadă: „Ei bine, dacă se nasc astfel, desigur că nu se pot schimba.” Cum convingerea că există o cauză genetică a homosexualităţii este în declin, cu siguranţă încrederea în posibilitatea schimbării va creşte.

Este clar, psihologii şi psihiatrii care declară efectiv, în mod curent, că: „Este bine-cunoscut printre profesionişti faptul că homosexualii nu se pot schimba”, vor trebui în cele din urmă să o arate sau să tacă. De fapt, niciun studiu nu a dovedit vreodată că homosexualii nu se pot schimba. Mai mult, este teoretic imposibil să se vină vreodată cu o asemenea dovadă, atât timp cât mii dintre noi afirmăm că ne-am schimbat.

De fapt, există dovada contrară în rezultatele studiilor actuale care s-au făcut. Fiecare studiu al terapiilor şi programelor desemnate pentru a ajuta oamenii să învingă homosexualitatea a indicat că s-a obţinut un nivel semnificativ al schimbării.

Homosexualitatea este nedăunătoare

Cel puţin în ceea ce îi priveşte pe bărbaţi, orice persoană informată care neagă că homosexualitatea este distructivă ori minte, ori alege conştient să rămână ignorantă. După aproape orice criteriu care ar indica faptul că un comportament este patologic – alcoolismul, dependenţa de droguri, promiscuitatea sexuală, sinuciderea, boala şi moartea prematură – statisticile arată riscurile teribile inerente trăirii unei vieţi homosexuale. Chiar într-o vreme ca a noastră, în care mass-media şi instituţiile politice şi intelectuale caută să înăbuşe exprimarea anumitor adevăruri, minciuna nu mai poate continua mult timp.

Adăugaţi la toate acestea faptul că milioane de oameni au auzit acum de programele pentru schimbarea homosexualităţii, ca rezultat al anunţurilor naţionale de anul trecut făcute de grupuri creştine conservatoare, şi putem vedea începutul unei schimbări uriaşe în felul în care publicul priveşte homosexualitatea. Dacă opinia generală este că homosexualii se pot schimba şi că stilul lor de viaţă oferă dovezi puternice că schimbarea este un curs bun de urmat, multe vieţi vor fi salvate, iar oportunităţile noastre de a sluji ar putea creşte ca niciodată înainte.

[Alan Medinger, Homosexuality and the Truth: The Tide May be Turning. Copyright © 1999 Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Alan Medinger

Alan Medinger

Esenţialmente, societatea are două perspective despre homosexualitate. Perspectiva tradiţională susţine că homosexualitatea este o aberaţie, orientarea este o boală, iar comportamentul este patologic. Perspectiva opusă susţine că homosexualitatea este o variantă normală în condiţia umană, este determinată înainte de naştere, iar comportamentul homosexual este normal pentru cei cu această orientare. Comunitatea homosexuală a avut un succes remarcabil în a câştiga acceptare pentru cel de al doilea punct de vedere. Acest mod de a vedea lucrurile totuşi se bazează pe un număr de premise discutabile, care, dacă sunt false, ne conduc înapoi la părerile tradiţionale.

„Homosexualitatea este determinată prenatal, genetic sau în alt mod.” Pentru mulţi este aspectul fundamental al homosexualităţii. Aproape fără excepţie, este încredinţarea acelora dintre biserici care susţin acceptarea homosexualităţii. Sunt născuţi astfel; nu se pot schimba; şi astfel lucrul plin de dragoste pe care trebuie să-l facem este să-i ajutăm să-şi accepte homosexualitatea.

Comunitatea homosexuală are un interes extraordinar în a face societatea să accepte acest mod de a privi lucrurile. Întreaga mişcare a drepturilor pentru homosexuali este într-adevăr o mişcare a „acceptării homosexualităţii”. Ca masă de oameni supusă deseori bătăii de joc, ridiculizării, urii şi respingerii, ei vor cu disperare să fie acceptaţi ca „normali”.

A-i face pe oameni să creadă că o anumită proporţie din omenire se naşte homosexuală ar legitima homosexualitatea cum nimic altceva nu ar putea-o face. „A te naşte homosexual este exact ca şi cum te-ai naşte stângaci sau cu părul roşu. Este o variaţie normală în specia umană.” Cine nu ar prefera să fie văzut astfel, decât să fie etichetat ca „deviant” sau „pervers”?

Ce dovadă există că homosexualitatea este predeterminată biologic, genetic, hormonal sau în alt fel?

Mai întâi ar trebui să spunem că dovezile ar trebui să fie de partea celor care susţin poziţia că homosexualitatea este înnăscută. În această privinţă, susţinătorii normalităţii homosexualităţii eşuează în mod jalnic. Aproape întotdeauna spun generalităţi, folosind expresii precum „mulţi cred” sau „cercetarea actuală a dovedit”. Dar când sunt întrebaţi cine sunt cei mulţi sau unde este cercetarea, rămân fără cuvinte.

Episcopul Diocezei din Newark (SUA), care a atras atenţia naţională prin afirmaţiile lui puternic pro-homosexualitate, afirmând în mod absolut că homosexualitatea este înnăscută, oferă ca sursă a sa nimic mai mult decât convorbiri particulare cu oameni care fac „muncă de pionierat în domeniul ştiinţific”.

De fapt, nu s-a publicat nimic şi nimic nu a câştigat acceptare pe cale largă în comunitatea ştiinţifică şi în cea medicală, care să indice că homosexualitatea este determinată prenatal, în primul rând genetic sau în alt mod.

Este o afirmaţie dură, dar suntem atât de siguri de ea încât o susţinem şi suntem de acord să ne adresaţi orice provocări pertinente cu privire la ea.

Ce spun experţii, cei specializaţi în domeniul sexualităţii umane sau al homosexualităţii? Opiniile lor trebuie să le căutăm despre această chestiune, nu pe cele ale celor care au o agendă religioasă de promovat sau un stil de viaţă de protejat.

Una dintre cele mai recunoscute autorităţi în ce priveşte acest subiect este John W. Money, doctor în filozofie, profesor la Şcoala de Medicină Johns Hopkins şi Director la Institutul de Cercetare Psihohormonală. Într-un articol din Perspective în sexualitatea umană, el spune:

„Oricare ar putea fi aportul neînvăţat din partea surselor de constituţie, identitatea psihosexuală a copilului nu este scrisă, fără să fie învăţată, în codul genetic, în sistemul hormonal sau în sistemul nervos, la naştere.”^[1]

Un psihiatru care a scris şi a vorbit pe larg despre subiectul homosexualităţii, Dr. Charles W. Socarides de la Colegiul de Medicină Albert Einstein din New York, a afirmat:

„Homosexualitatea, alegerea unui partener de acelaşi sex pentru satisfacţia orgasmică, nu este înnăscută. Nu există nicio legătură între instinctul sexual şi alegerea obiectului sexual. O astfel de alegere a obiectului este un comportament învăţat, dobândit; nu există nicio înclinaţie genetică înnăscută pentru alegerea unui partener, fie de acelaşi sex, fie de sex opus.”^[2]

Un alt expert care a scris pe larg despre acest subiect este George A. Rekers, doctor în filozofie, profesor de neuropsihiatrie şi ştiinţă comportamentală la Universitatea Şcolii de Medicină din Carolina de Sud. După părerea lui:

„În timpul prezent, putem încerca să concluzionăm că principala sursă pentru devierea comportamentului de gen şi sexual se găseşte în învăţarea socială şi în variabilele de dezvoltare psihologice… deşi ar trebui să recunoaştem că rămâne posibilitatea teoretică ca anormalităţile psihologice să contribuie cu un factor potenţial de vulnerabilitate, în mod indirect.”^[3]

În sfârşit, avem opiniile lui Masters şi Johnson, cele mai cunoscute autorităţi în domeniul comportamentului sexual uman. În una dintre cărţile lor au scris:

„Astăzi s-a renunţat în general la teoria genetică a homosexualităţii.”^[4]

„În ciuda interesului pentru posibile mecanisme hormonale la originea homosexualităţii, astăzi niciun om de ştiinţă serios nu sugerează că se aplică o simplă relaţie de tip cauză-efect.”^[5]

Argumentele „educaţie versus natură” sunt întotdeauna dificile, omul fiind o creatură atât de complexă. Fie că discutăm despre alcoolism, despre comportament criminal sau despre homosexualitate, poate fi imposibil de dovedit cauza oricărei forme de comportament sau a oricărei identităţi, folosind metode ştiinţifice sau regulile stricte ale logicii. Dar părerea generală covârşitoare a experţilor în domeniu este că homosexualitatea este, în primul rând, un comportament învăţat, iar dacă există un element genetic, aproape sigur are o contribuţie minoră.

Dacă homosexualitatea este într-adevăr un comportament învăţat, atunci există o mare posibilitate să poată fi dezvăţat. De fapt, există tot mai multe dovezi că un număr substanţial de oameni experimentează o schimbare adevărată!

Note

^[1] John W. Money, Sexual Dimorphism and Homosexual Gender Identity, în Perspectives in Human Sexuality, ed. Nathaniel W. Wagner (New York: Behavioural Publications, 1974), p. 67.

^[2] Charles W. Socarides, Homosexuality: Basic Concepts and Psychodynamics, în the International Journal of Psychiatry, 1972.

^[3] George A. Rekers, The Formation of Homosexual Orientation, an Address to the North American Social Science Network Conference, Washington, D.C., 26 februarie 1987.

^[4] William H. Masters, Virginia E. Brown şi Robert C. Kolodny, Human Sexuality, (Boston, Little, Brown and Company, 1984), p. 319.

^[5] Ibid., p. 320.

[Alan Medinger, Homosexuality and the Truth: A Life Determined Before Birth? Copyright © 2003 Alan Medinger & Regeneration, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Alan Medinger

Alan Medinger

Societatea are două perspective despre homosexualitate. Perspectiva tradiţională susţine că homosexualitatea este o aberaţie, orientarea este o boală, iar comportamentul este patologic. Perspectiva opusă susţine că homosexualitatea este o variantă normală în condiţia umană, este determinată înainte de naştere, iar comportamentul homosexual este normal pentru cei cu această orientare. Totuşi, acest mod de a vedea lucrurile se bazează pe un număr de premise discutabile, care dacă sunt false, ne conduc înapoi la părerile tradiţionale. În articolul care urmează vom continua să examinăm premisele folosite de cei care acceptă homosexualitatea ca „normală”.

„Homosexualitatea este doar o variaţie normală în condiţia umană. Apare în orice cultură, în orice epocă, şi deşi majoritatea sunt heterosexuali, exact aşa cum unii oameni sunt stângaci, o minoritate sunt homosexuali în orientare.”

Este adevărat sau este homosexualitatea o tulburare, un semn că ceva a mers rău în dezvoltarea unui individ? Este homosexualitatea ceva inevitabil pentru un anumit procent din populaţia lumii şi trebuie, prin urmare, să fie pur şi simplu acceptată, sau este o distorsiune sau o disfuncţionalitate căreia ar trebui să i se opună rezistenţă şi, dacă este posibil, să fie vindecată?

Ca şi în cazul întrebării dacă homosexualitatea este determinată prenatal, dovada ar trebui să fie de partea celor care susţin că este normală şi naturală. Spun aceasta fiindcă singura dovadă pe care o avem – dovada biologică – arată clar că este o tulburare, deoarece homosexualitatea prezintă tendinţa de a folosi părţi ale corpului pentru un alt scop decât cel pentru care au fost destinate. Penisul şi vaginul sunt cu siguranţă create pentru actul sexual dintre bărbat şi femeie. Formele lor complementare, localizarea terminaţiilor de nervi foarte sensibili arată, fără îndoială, scopul divin.

Oriunde vă situaţi cu privire la aspectele sexualităţii legate de plăcere, sexualitatea bărbatului şi femeii este asociată inextricabil cu reproducerea, iar doi bărbaţi sau două femei nu se pot reproduce. Prin urmare, homosexualitatea este o stare care, în mod fundamental, este contrară naturii. Din punct de vedere biologic, pur şi simplu nu este naturală sau normală.

Cu toate acestea, susţinătorii acceptării homosexualităţii au depus un mare efort pentru a convinge lumea că homosexualitatea este, de fapt, atât naturală cât şi normală, că este doar diferită şi că numai din cauză că este orientarea unei minorităţi, o clasificăm drept tulburare sau perversiune. Au avut destul de mult succes în acest efort.

Când vorbim despre ce este normal, vorbim despre ce este în acord cu norma, despre ce este comun; când vorbim despre ce este natural, vorbim despre ce este în acord cu natura. Prin urmare, cele mai multe argumente care susţin că homosexualitatea este normală şi naturală au ca scop crearea impresiei că homosexualitatea este extrem de răspândită, că apare peste tot în natură. Mai mult, sexualitatea umană este văzută ca un lucru extrem de fluid, în care tot felul de variaţii sunt pur şi simplu pe cale să se întâmple.

Dacă asculţi grupurile care susţin activ homosexualitatea, vei auzi iar şi iar folosite aceste argumente. Nu este spaţiu aici pentru a respinge pe deplin întreaga lor abordare, ci numai pentru cele mai comune cinci afirmaţii care caută să stabilească normalitatea homosexualităţii. Vă cer să luaţi în considerare ceea ce se spune în realitate şi dovada care se aduce efectiv. Vom examina două dintre afirmaţii în continuare.

1. 10% dintre oameni sunt homosexuali. Am auzit acest lucru exprimat cu o siguranţă uimitoare. Precum spunea un activist homosexual: „Nu uita, un copil din zece care se naşte în lume, în toate ţările, în toate timpurile, este homosexual.” Statistica de 10% a fost folosită atât de mult, încât de multe ori se presupune pur şi simplu că este adevărată, în articolele de ziar şi în reviste şi de către o mare parte a publicului.

De unde vine cifra de 10%? Atât cât putem spune este o interpretare greşită a primului Raport Kinsey (Comportamentul sexual la bărbat),^[1] în care se afirma că „10% dintre bărbaţi sunt mai mult sau mai puţin exclusiv homosexuali, pentru cel puţin trei ani, între 16 şi 55 de ani.” Există câteva probleme aici. Dincolo de multele preocupări legitime cu privire la metodele statistice ale lui Kinsey şi la faptul că studiul a acoperit numai bărbaţii din SUA, Kinsey, pe aceeaşi pagină, afirmă că „4% dintre bărbaţii albi sunt exclusiv homosexuali de-a lungul vieţii, după adolescenţă.”

Cei care au citat prima dată cifra de 10% de la Kinsey, evident, au încercat să inducă în eroare. Mai târziu, alţii au folosit cifra în mod nevinovat. De fapt, nu ştim ce procent din cultura noastră sau din orice altă cultură este orientată homosexual. Înainte de Kinsey, estimările – venind în primul rând din Anglia, Germania şi SUA – erau între 2 şi 5%. Mai târziu, estimări mai obiective în Statele Unite lansează un maximum de incidenţă de 5% printre bărbaţi şi mai puţin printre femei.

Dar punctul decisiv nu este dacă este 5% sau 10%. Cifrele tind să fie exagerate de mulţi homofili, deoarece ei cred că în cifre se află caracterul legitim. Dar nu este aşa. Un număr semnificativ de oameni sunt înclinaţi spre criminalitate, dar aceasta nu înseamnă că aceştia sunt oarecum deformaţi în orientarea lor?

2. Homosexualitatea apare în toate culturile şi a fost acceptată în multe dintre ele. Afirmaţia este însoţită, în general, de declaraţia sau de aluzia că a noastră cultură iudeo-creştină se întâmplă să fie dură cu homosexualii. Evident, nu putem trece în revistă cultura aici, dar îngăduiţi-mi să vă sugerez să priviţi cu atenţie câteva exemple despre homosexualitate din alte culturi. Invariabil, ele implică fie pederastia (sex între bărbaţi şi băieţi) sau, în cazuri rare, o perioadă limitată de comportament homosexual aprobat, în timpul adolescenţei. Desigur, comportamentul homosexual ar fi putut să apară în toate culturile în diferite grade, dar aceasta nu spune nimic despre faptul că ar fi normală sau naturală. De fapt, cele mai multe culturi, inclusiv cea greacă, până în ultimii săi ani, au clasificat homosexualitatea ca pe o crimă care merita cele mai severe pedepse.

Există dovezi că un comportament homosexual apare mult mai rar în unele culturi decât în Occident. Evident, culturi diferite vor arăta grade diferite de discreţie cu privire la comportamentul sexual şi nu au existat studii ale homosexualităţii acceptate pe cale largă în ţările neoccidentale, astfel încât este aproape imposibil de obţinut o dovadă clară. Totuşi, avem la dispoziţie dovezi anecdotice. Teologul şi psihiatrul Ruth Tiffany Branhouse citează un incident în care un american a menţionat homosexualitatea faţă de un grup de medici de la Spitalul Canton din Republica Populară Chineză şi numai un membru al personalului medical a înţeles ce este homosexualitatea.^[2] Am întrebat doi misionari în Africa despre homosexualitatea pe acel continent şi amândoi au relatat că li se spusese că era necunoscută până la sosirea occidentalilor. Anecdotele nu oferă siguranţă, dar în absenţa unor cifre clare, întrebaţi-i voi înşivă pe oamenii din Asia şi Africa.

Note de final

^[1] Alfred C. Kinsey, Wardell B. Pormeroy şi Clyde E. Martin, Sexual Behavior in the Human Male (Philadelphia, W. B. Saunders Company, 1948), p. 651.

^[2] Ruth Tiffany Branhouse, Homosexuality: a Symbolic Confusion (New York, The Seabury Press, 1979), p. 157.

[Alan Medinger, Homosexuality and the Truth: Is It Natural and Normal? Copyright © 2003 Alan Medinger. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Alan Medinger

Alan Medinger

Societatea are două imagini despre homosexualitate. Imaginea tradiţională susţine că homosexualitatea este o aberaţie, orientarea este o boală, iar comportamentul este patologic. Imaginea opusă este că homosexualitatea este o variantă normală în condiţia umană, este determinată înainte de naştere, iar comportamentul homosexual este normal pentru cei cu orientarea respectivă. Totuşi, acest mod de a vedea lucrurile se bazează pe un număr de premise discutabile, care dacă sunt false ne conduc înapoi la părerile tradiţionale.

Parte din imaginea homosexualităţii, promovată pe cale largă, este că ea e doar un alt stil de viaţă, nu atât de comun ca heterosexualitatea, dar nici mai rău, nici mai bun. Termenul „stil de viaţă alternativ” vrea să însemne „diferit, dar egal”.

Chiar numai a sugera că există diferenţe de calitate a vieţii între homosexualitate şi heterosexualitate implică riscul de a fi etichetat ca bigot, de o mare parte a societăţii noastre. În şcolile noastre, în mass-media sau în arena politică nu se îndrăzneşte să se menţioneze că ceva ar putea fi inerent greşit cu homosexualitatea.

Când anumite aspecte negative ale homosexualităţii sunt aduse în discuţie, ele sunt frecvent puse pe seama lipsei de dorinţă a societăţii de a susţine relaţiile homosexuale stabile. Aceasta prezintă o provocare dificilă, fiindcă după regulile stricte ale dovezii ştiinţifice, rareori putem dovedi cauza şi efectul în comportamentul uman. De ce a devenit John hoţ, iar fratele lui, Joseph, preot?

Behavioriştii şi experţii medicali dezbat aceasta la nesfârşit – sau până ce se identifică elemente biologice în trupurile noastre, care îl predestinează pe unul să devină hoţ, iar pe celălalt preot. Dar dacă un stil de viaţă sau o formă de comportament este sau nu dăunătoare, este o problemă cu totul diferită de ceea ce o face să fie dăunătoare.

Întâi hotărâm dacă ceva este dăunător şi apoi ne întrebăm ce anume cauzează răul. Există ceva inerent în condiţia sau în comportamentul respectiv sau există ceva care afectează indirect persoana care se angajează în acel comportament? Dacă oamenii care fumează ţigări sunt mai expuşi să moară de cancer, este din cauză că există ceva în ţigară care tinde să cauzeze cancer sau din cauza a ceva periferic, de exemplu, fiindcă doctorii ezită să trateze oamenii care fumează, pentru că respiraţia lor este urât mirositoare?

Este o prostie să trecem la a doua întrebare fără să o examinăm amănunţit pe prima, dar aceasta este ceea ce se întâmplă în cultura noastră cu privire la homosexualitate. Noi nu vom face acest lucru aici.

Se pune atunci întrebarea: „Este homosexualitatea dăunătoare?” Pe baza a trei criterii prin care se poate judeca clar orice formă de comportament: emoţional, psihologic şi fizic, există dovezi puternice care arată că nu este bine să fii homosexual. Haideţi să privim aceasta pe cât de obiectiv posibil!

Din punct de vedere emoţional

Este cel mai dificil de măsurat obiectiv, dar putem examina anumite fapte care ne stau la dispoziţie:

1. Homosexualii nu pot avea copii.

Puţini ar contesta: copiii oferă oportunitatea de a da şi de a primi dragoste, într-un mod care împlineşte o nevoie omenească de bază.

2. Relaţiilor homosexuale le lipseşte complementaritatea.

În ciuda feminiştilor, există diferenţe între bărbat şi femeie care merg dincolo de capacităţile reproductive – diferenţe ale creierului, diferenţe în structura corpului etc. Ele tind să se completeze una pe cealaltă în omenire, precum şi la alte fiinţe – creând o complementaritate care este bună pentru indivizi, pentru copii şi pentru societate.

3. În medie, relaţiile homosexuale ţin mult mai puţin decât relaţiile heterosexuale.

Un studiu major făcut de Institutul Kinsey a descoperit că 78% dintre relaţiile homosexuale masculine (relaţii în care se intră cu intenţia dedicării) durau mai puţin de trei ani. Numai 12% durau cinci ani sau mai mult.^[1] Desigur, aceasta arată un tipar de relaţii distruse care probabil că este dureros pentru mulţi.

4. Într-un studiu din 1977 pe membrii Asociaţiei Americane de Psihiatrie, 73% dintre psihiatrii care au răspuns au afirmat că erau de părere că bărbaţii homosexuali sunt mai puţin fericiţi decât ceilalţi.

70% au spus că ei credeau că problemele homosexualilor se datorau mai mult conflictelor personale, decât stigmatizării sociale.^[2]

Din punct de vedere psihologic

Comunitatea homosexuală a pretins o mare victorie când a impus Asociaţiei Americane de Psihiatrie să scoată homosexualitatea de pe DSM-II – lista sa de tulburări psihologice. Această acţiune foarte controversată pare să nu ţină seama de dovada oricărei definiţii de bun simţ a sănătăţii psihologice. Luaţi în considerare următoarele:

1. Este de 6 ori mai probabil ca bărbaţii homosexuali să fi încercat să se sinucidă, faţă de bărbaţii heterosexuali.^[3]
2. Studiile indică faptul că între 25 şi 33% dintre bărbaţii şi femeile homosexuale sunt alcoolici.^[4]
3. Statisticile dovedesc o dorinţă sexuală compulsivă la bărbaţii homosexuali.

Studiul Kinsey citat mai sus a descoperit că 43% dintre bărbaţii homosexuali care au luat parte la studiu au estimat că au făcut sex cu 500 sau mai mulţi parteneri; 28% cu 1000 sau mai mulţi parteneri.^[5] Ori Asociaţia Americană de Psihiatrie nu cunoaşte ce efecte are homosexualitatea asupra unui mare număr de bărbaţi, ori imaginea sa despre sexualitatea sănătoasă indică o tulburare serioasă printre membrii APA.

4. Acelaşi studiu Kinsey a descoperit că bărbaţii homosexuali au separat în mare măsură sexualitatea de relaţie.

Studiul a arătat că 79% dintre respondenţi au spus că peste jumătate dintre partenerii lor sexuali erau necunoscuţi. 70% au spus că peste jumătate dintre partenerii lor au fost oameni cu care au făcut sex doar o dată.^[6] Cu siguranţă acestea sunt indicii ori ale unei nemulţumiri profunde, ori ale unui hedonism teribil de distructiv.

Din punct de vedere fizic

Chiar dacă cineva ar considera SIDA ca o problemă fără nicio legătură, puţine comportamente au rezultate mai dăunătoare decât homosexualitatea.

1. Anumite practici homosexuale obişnuite sunt distructive din punct de vedere fizic, separat de transmiterea bolii.

Contactul sexual anal, o practică extrem de comună printre bărbaţii homosexuali, poate afecta în mod serios ţesuturile interne şi poate slăbi în mod ireversibil sfincterul anal, cauzând incontinenţă şi alte probleme medicale serioase.

2. Organizaţiile naţionale pentru drepturile homosexualilor au pus un mare accent în ultima vreme pe nivelul înalt de delicte comise împotriva homosexualilor.

Aceasta s-a folosit ca justificare pentru includerea homosexualităţii în legile de drepturi civile. Ceea ce nu se menţionează este că mare parte dintre aceste delicte au loc când un homosexual disperat, singur, duce un prostituat tânăr sau un alt străin în casa sau apartamentul său, pentru o seară de sex. Deşi cei mai mulţi homosexuali ştiu că în acest fel riscă să întâlnească psihopaţi, mulţi tot nu se pot abţine să o facă.

3. Într-un studiu raportat în publicaţia oficială a Asociaţiei de Sănătate Publică Americană, 78% dintre homosexualii respondenţi au afirmat că au fost afectaţi cel puţin o dată de o boală cu transmitere sexuală.^[7]
4. Cu câţiva ani în urmă s-a raportat că San Francisco avea o rată a bolilor venerice de 22 de ori mai mare decât media naţională.^[8]
5. Peste 70% dintre cei care au contractat SIDA sunt homosexuali sau bisexuali.

Trebuie să răspundem afirmaţiei că dificultăţile suferite de homosexuali sunt toate rezultatul prejudecăţii şi lipsei de dorinţă a societăţii de a susţine relaţiile homosexuale stabile. Putem răspunde acesteia astfel:

1. Nu există nicio dovadă pentru această afirmaţie.
2. În zonele unde există cea mai mare acceptare a homosexualităţii (San Francisco, West Hollywood, New York City), efectele dăunătoare nu se micşorează, ci cresc.
3. În ultimii douăzeci de ani acceptarea homosexualităţii a crescut mult, dar tot în aceeaşi perioadă a existat o creştere uriaşă a suferinţei homosexuale, din cauza bolii şi a altor factori.
4. Mulţi ani societatea nu a scuzat implicarea heterosexuală în afara căsătoriei.

După cum ştim, asta nu i-a obligat pe cei înclinaţi spre aceasta la o promiscuitate sexuală mai mare, la rate mai ridicate de alcoolism, sinucidere şi boală.

În sfârşit, putem întreba: „Dar dacă mare parte din suferinţa care însoţeşte homosexualitatea se datorează parţial sau, în primul rând, atitudinii dure şi acuzatoare a societăţii?” Înseamnă că suntem îndreptăţiţi să sprijinim şi să susţinem un stil de viaţă care aduce atâta suferinţă? Putem spune că societatea trebuie să se schimbe, nu homosexualii. Dar dacă societatea nu se va schimba sau dacă va dura mult timp până se va schimba, atunci ce facem? Unii membri ai minorităţilor rasiale au acceptat punctul de vedere că problemele lor se datorau toate prejudecăţii rasiale şi au refuzat să se ajute singuri. Mulţi alţii totuşi au luat hotărârea să învingă obstacolele, aşa reale cum erau. Cui i-a mers mai bine?

Faptul că homosexualitatea aduce cu sine o mare suferinţă nu poate fi negat. Normal, în lupta cu o stare sau cu un comportament care poate aduce o asemenea suferinţă umană, se fac toate eforturile pentru prevenire şi corectare. Cu homosexualitatea, desigur, presiunea publică de a nega răul sau aruncarea vinei pe societate nu a făcut decât să interzică societăţii să facă vreun pas pentru prevenire sau schimbare. Şi astfel, suferinţa continuă.

Note

^[1] Alan P. Bell şi Martin S. Weinberg, Homosexualities: A Study of Diversity Among Men and Women, (New York, Simon and Shuster, 1978), p. 314.

^[2] Harold I. Lief, Sexual Survey Number 4: Current Thinking on Homosexuality, Medical Aspects of Human Sexuality 2 (1977), p. 110-111 (Citat în Growing Up Straight de George A. Rekers). [George Rekers, pastor baptist, profesor emerit de neuropsihiatrie a Universitatea din Carolina de Sud şi unul dintre cei mai proeminenţi activişti antihomosexualitate ai dreptei creştine, a fost în bordul Asociaţiei Naţionale pentru Cercetarea şi Terapia Homosexualităţii (NARTH) şi a depus mărturie ca martor al statului în favoarea procesului de interzicere a adopţiei de către homosexuali. În anul 2010 şi-a dat demisia de la NARTH, după afirmaţiile unui prostituat homosexual, pe care l-a angajat ca asistent personal într-o călătorie de zece zile. Tânărul a negat că el şi Rekers au făcut sex, dar a spus că Rekers l-a plătit pentru a-i oferi zilnic masaje nud. N. trad.]

^[3] Bell and Weinberg, Homosexualities, Tabelul 21.12.

^[4] Robert J. Kus, Alcoholics Anonymous and Gay American Men, Journal of Homosexuality, Volumul 14, Nr. 2 (1987), p. 254.

^[5] Bell şi Weinberg, Homosexualities, p. 308.

^[6] Ibid., p. 308-309.

^[7] Enrique T. Rueda, The Homosexual Network, (Old Greenwich, Conn., The Devin Adair Company, 1982), p. 53.

^[8] Ibid.

[Alan Medinger, Homosexuality and the Truth: Is it Just Another Lifestyle? Copyright © 1998 Alan Medinger & Regeneration, Inc.. Tradus şi publicat cu permisiune.]

de Sy Rogers & Alan Medinger

Alan Medinger

Se pot schimba homosexualii?

Un număr surprinzător de psihiatri şi de cercetători de seamă spun „da”!

Timp de mulţi ani, segmentul activ politic al comunităţii homosexuale a folosit mass-media efectiv ca pe un mijloc de a schimba atitudinea societăţii faţă de homosexualitate. În unele privinţe, aceasta a ajutat la diminuarea maltratării homosexualilor.

Totuşi, pentru scopul „legitimării” sociale a homosexualităţii (atinsă prin sisteme politice şi religioase), comunitatea homosexuală a răspândit multe informaţii discutabile. Ea a încercat să convingă societatea că homosexualitatea este înnăscută, de neschimbat şi o variabilă normală în spectrul sexualităţii umane. Dacă acest lucru este adevărat, atunci homosexualii ar merita statutul de minoritate, fiind îndreptăţiţi la drepturile şi protecţia acordată altor grupuri minoritare legitime.

Mai degrabă, decât să speculăm ce ar putea însemna aceasta, haideţi, în schimb, să ne întrebăm dacă mesajul pro‑homosexualitate se bazează pe adevăr. Sunt drepturile lor legitime? Ceea ce urmează reprezintă o compilaţie de răspunsuri la cele mai obişnuite argumente pro-homosexualitate.

1) Unii oameni sunt destinaţi să fie homosexuali – se nasc homosexuali.

Nu s-a publicat nimic şi nimic nu a câştigat acceptare pe cale largă în comunitatea ştiinţifică şi în cea medicală, care să indice că homosexualitatea este determinată prenatal, genetic, în primul rând sau în alt mod.

Una dintre cele mai recunoscute autorităţi în ceea ce priveşte acest subiect este John W. Money, doctor în filozofie, profesor la Şcoala de Medicină Johns Hopkins şi Director la Institutul de Cercetare Psihohormonală. Într-un articol din Perspective în sexualitatea umană, el spune: „Oricare ar putea fi aportul neînvăţat din partea surselor de constituţie, identitatea psihosexuală a copilului nu este scrisă, fără să fie învăţată, în codul genetic, în sistemul hormonal sau în sistemul nervos, la naştere”.

Un psihiatru care a scris şi a vorbit pe larg despre subiectul homosexualităţii, Dr. Charles W. Socarides, profesor la Colegiul de Medicină Albert Einstein din New York, spune: „Homosexualitatea, alegerea unui partener de acelaşi sex pentru satisfacţia orgasmică, nu este înnăscută. Nu există nicio legătură între instinctul sexual şi alegerea obiectului sexual. O astfel de alegere a obiectului este un comportament învăţat, dobândit; nu există nicio înclinaţie genetică înnăscută pentru alegerea unui partener, fie de acelaşi sex, fie de sex opus”.

În sfârşit, avem opiniile lui Masters şi Johnson, cele mai cunoscute autorităţi în domeniul comportamentului sexual uman. Într-una dintre cărţile lor, ei scriu: „Astăzi s-a renunţat în general la teoria genetică a homosexualităţii. În ciuda interesului pentru posibile mecanisme hormonale la originea homosexualităţii, astăzi niciun om de ştiinţă serios nu sugerează că se aplică o simplă relaţie de tip cauză-efect.”

2) Homosexualii nu se pot schimba – şi a le sugera să încerce este nerealist, chiar dăunător.

Din nou, unii dintre cei mai proeminenţi specialişti în domeniu nu sunt de acord. Dr. John Money, în cartea sa din 1988, Gay, hetero şi între, afirmă: „Unii oameni îşi schimbă orientarea sexuală. Nu există nimic rău în a încerca.”

Dr. Reuben Fine, Director la Centrul pentru Educaţie Psihanalitică din New York, spune în publicaţia sa din 1987, Teoria psihanalitică, homosexualitatea masculină şi feminină: Abordări psihologice: „Am avut recent ocazia să revăd rezultatul psihoterapiei la homosexuali şi am fost surprins de ceea ce am descoperit. Este paradoxal că deşi grupurile de homosexuali active politic neagă posibilitatea schimbării, toate studiile de la Schrenck-Notzing încoace au descoperit efecte pozitive, indiferent de tratamentul folosit… Un procent considerabil dintre homosexualii pe faţă au devenit heterosexuali… Dacă pacienţii ar fi motivaţi, indiferent de procedura adoptată, un mare procent vor renunţa la homosexualitate. În legătură cu aceasta, informarea publică este de cea mai mare importanţă. Dezinformarea răspândită de anumite cercuri că „homosexualitatea nu se poate trata prin psihoterapie” face un rău incalculabil la mii de bărbaţi şi femei.” (p. 84-86)

Dr. Robert Kronemeyer, în cartea sa din 1980, Învingerea homosexualităţii, spune: „Pentru acei homosexuali care sunt nefericiţi cu viaţa lor şi găsesc terapia eficientă, homosexualitatea este «vindecabilă».”

„Adevăratul duşman al homosexualului este… ignorarea de către el a posibilităţii de a fi ajutat”, spune Dr. Edmund Bergler în cartea sa Homosexualitatea: Boală sau mod de viaţă?

„Provocarea majoră în tratarea homosexualităţii, din punctul de vedere al rezistenţei pacientului, a fost, bineînţeles, concepţia greşită că tulburarea este ereditară sau înnăscută”, scrie Dr. Charles Socarides, în textul său Homosexualitatea, în Manualul American de Psihiatrie.

Iată cum concluzionează Dr. Irving Bieber şi colegii săi: „Rezultatele terapeutice ale studiului nostru oferă motive pentru o viziune optimistă. Mulţi homosexuali devin exclusiv heterosexuali, în tratamentul psihanalitic. Totuşi, schimbarea poate fi realizată mai uşor de unii decât de alţii. În opinia noastră, o schimbarea heterosexuală este o posibilitate pentru toţi homosexualii care sunt puternic motivaţi pentru a se schimba.” Bieber afirmă, şaptesprezece ani mai târziu: „Am urmărit unii pacienţi timp de zece ani şi au rămas exclusiv heterosexuali.”

Dr. Lawrence J. Hatterer spune în Schimbarea homosexualităţii la bărbat: „Am auzit despre sute de alţi bărbaţi care au trecut pe cont propriu, de la o ajustare homosexuală la una heterosexuală.” (p. 138)

Chiar Masters şi Johnson relatează în cartea lor din 1979, Homosexualitatea în perspectivă, că rata de succes la optzeci şi unu de homosexuali care doreau reorientarea (după un tratament de şase ani) a fost de 71,6%. (p. 402)

„Psihoterapeutul calificat nu ar mai trebui să evite responsabilitatea de a accepta tratamentul clientului homosexual sau de a-l trimite la o sursă acceptabilă de tratament.” (p. 251)

3) Homosexualitatea nu mai este considerată o tulburare mentală.

Comunitatea homosexuală a pretins o mare victorie când a impus Asociaţiei Americane de Psihiatrie (APA) să scoată homosexualitatea de pe DSM-II – lista sa de tulburări psihologice. Această acţiune foarte controversată pare să nu ţină seama de dovada oricărei definiţii de bun simţ a sănătăţii psihologice. Luaţi în considerare următoarele:

1. Este de 6 ori mai probabil ca bărbaţii homosexuali să fi încercat să se sinucidă, faţă de bărbaţii heterosexuali.
2. Studiile arată că între 25 şi 33% dintre bărbaţii şi femeile homosexuale sunt alcoolici, în comparaţie cu o cifră de 7% pentru populaţia generală.
3. Statisticile dovedesc o dorinţă sexuală compulsivă la bărbaţii homosexuali.
4. Un studiu Kinsey important a descoperit că 43% dintre bărbaţii homosexuali care au luat parte la studiu au estimat că au făcut sex cu 500 sau mai mulţi parteneri; 28% cu 1000 sau mai mulţi parteneri.

Ori APA nu cunoaşte ce efecte are homosexualitatea asupra unui mare număr de bărbaţi, ori imaginea sa despre sexualitatea sănătoasă indică o tulburare serioasă printre membrii APA.

Acelaşi studiu Kinsey a descoperit că bărbaţii homosexuali au separat în mare măsură sexualitatea de relaţie. Studiul a arătat că 79% dintre respondenţi au spus că peste jumătate dintre partenerii lor sexuali erau necunoscuţi. 70% au spus că peste jumătate dintre partenerii lor au fost oameni cu care au făcut sex doar o dată. Cu siguranţă, acestea sunt indicii ori ale unei nemulţumiri profunde, ori ale unui hedonism teribil de distructiv.

Prejudecata societăţii

Trebuie să răspundem afirmaţiei că dificultăţile suferite de homosexuali sunt toate rezultatul prejudecăţii şi lipsei de dorinţă a societăţii de a susţine relaţiile homosexuale stabile. Putem răspunde acesteia astfel:

În zonele unde există cea mai mare acceptare a homosexualităţii (San Francisco, West Hollywood, New York City), efectele dăunătoare nu se micşorează, ci cresc.

În ultimii douăzeci de ani acceptarea homosexualităţii a crescut mult, dar tot în aceeaşi perioadă a existat o creştere uriaşă a suferinţei homosexuale, din cauza bolii şi a altor factori.

Mulţi ani societatea nu a scuzat implicarea heterosexuală în afara căsătoriei. După cum ştim, aceasta nu i-a obligat pe cei înclinaţi spre aceasta la o promiscuitate sexuală mai mare, la rate mai ridicate de alcoolism, sinucidere şi boală.

Dezacord cu APA

Pe deasupra, mulţi terapeuţi nu sunt de acord cu decizia APA din 1973. De ce?

Nu s-a ţinut seama de mai mult de şaptezeci şi cinci de ani de cunoaştere psihanalitică, care evidenţia homosexualitatea drept o tulburare. Grupurile de militanţi homosexuali au început să submineze numeroase programe şi conferinţe ştiinţifice la începutul anilor 1970, inclusiv APA şi întâlnirile sale. Grupurile politice homosexuale au avut ca ţintă şi au subminat în special întâlnirile naţionale şi locale în care erau dezbătute psihopatologia şi tratamentul homosexualităţii. Pentru o discuţie completă cu privire la evenimentele respective, incluzând documentaţie şi surse, citeşte Speranţă pentru homosexualitate, publicată de Fundaţia Free Congress în 1988 (în special paginile 46-55).

243 de practicieni şi membri APA au înaintat o cerere pentru un referendum, pentru a se vota o schimbare a deciziei. Votul a avut loc în aprilie 1974, iar 40% dintre votanţi nu au fost de acord cu decizia, afirmând că nu existau motive ştiinţifice legitime în terapia psihiatrică fundamentală pentru decizia APA. (Ibid., p. 53)

La sfârşitul anului 1977, 68% dintre psihiatrii Asociaţiei Medicale Americane care au răspuns la un studiu, vedeau încă homosexualitatea ca pe o adaptare patologică, opusă unei variaţii normale. (Ibid, p. 53, note de subsol)

Dr. Joseph Nicolosi, în numărul din februarie 1989 al The California Psychiatrist, spunea: „Mulţi membri ai profesiei noastre îşi exprimă încă în particular opinia că dezvoltarea homosexuală nu este normală. Decizia APA din 1973 nu a rezolvat problema – doar a redus la tăcere 80 de ani de observaţie psihanalitică.”

4) Nu am ales să fiu homosexual.

„Homosexualul nu are altă alegere în ceea ce priveşte obiectul său sexual”, spune Dr. Charles Socarides. „Starea este determinată în mod inconştient, este diferenţiată de comportamentul unei persoane care se angajează intenţionat în contact cu persoane de acelaşi sex, datorită factorilor situaţionali sau unei dorinţe pentru experienţe variaţionale. Aşa cum s-a observat mai sus, acestea constituie formele neclinice ale comportamentului homosexual. Punctul central al adevăratei homosexualităţi nu este niciodată o alegere conştientă, un act al voinţei, ci este mai degrabă determinat din cea mai timpurie perioadă a copilăriei, în termenii originii desigur, nu în practică.”

Deficit faţă de cei de acelaşi sex

Dr. Elizabeth Moberly din Cambridge, Anglia, autoare a două cărţi clinice cu privire la originile şi tratamentul homosexualităţii, crede că este important de văzut condiţia homosexuală ca implicând un deficit faţă de cei de acelaşi sex, care rezultă într-o identitate nesigură, care subminează relaţiile cu cei de acelaşi sex.

Datorită unei dificultăţi timpurii, în special cu părintele de acelaşi sex – precum separarea sau indisponibilitatea emoţională – rămâne o dorinţă neîmplinită de dragoste şi identificare, împreună cu un sentiment ascuns de rănire şi durere faţă de membrii aceluiaşi sex. Dr. Moberly crede că drumul către creştere şi schimbare cere un terapeut de acelaşi sex, care îl va ajuta pe homosexual să construiască o identitate mai sigură, prin împlinirea nevoilor relaţionale legitime în moduri nesexuale şi prin rezolvarea rănirilor şi conflictelor din trecut cu cei de acelaşi sex. Dr. Moberly concluzionează că relaţionarea heterosexuală realistă devine posibilă după ce se rezolvă problemele cu persoanele de acelaşi sex.

Concluzie

Recunoaştem că mulţi sunt mulţumiţi să îşi urmeze orientarea homosexuală şi stilul de viaţă legat de aceasta. Totuşi, mulţi dintre cei cu orientare homosexuală nu doresc ca vieţile lor să fie definite sau determinate de înclinaţie.

Trăim într-o naţiune celebră pentru premisa autodeterminării. Cei care sunt nefericiţi cu homosexualitatea lor au dreptul să-şi exploreze opţiunea, validă clinic, de control al impusului şi de schimbare a orientării.

[Sy Rogers & Alan Medinger, Homosexuality and the Truth. Copyright © Alan Medinger. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Conform unui raport al Centrelor pentru Controlul şi Prevenirea Bolii (CDC) din 23.09.2010, homosexualii, bisexualii şi alţi bărbaţi care fac sex cu bărbaţi (BSB) reprezintă aproximativ 2% din populaţia SUA, dar sunt populaţia cea mai sever afectată de HIV şi reprezintă singurul grup de risc în care noile infecţii cu HIV au crescut constant de la începutul anilor ’90. În anul 2006, BSB au reprezentat mai mult de jumătate (53%) dintre toate noile infecţii cu HIV în Statele Unite, iar BSB consumatori de droguri (BSB-CD) au reprezentat un procent suplimentar de 4% dintre noile infecţii. La sfârşitul anului 2006, mai mult de jumătate (53%) dintre toţi cei care trăiau cu HIV în Statele Unite erau BSB sau BSB-CD. De la începutul epidemiei din SUA, BSB au reprezentat, în mod constant, cel mai larg procentaj de persoane diagnosticate cu SIDA şi de persoane cu SIDA care au decedat. În anul 2006, mai mult de 30000 de BSB şi de BSB-CD au fost infectaţi cu HIV.

Numărul estimat al noilor infecţii cu HIV la bărbaţii care fac sex cu bărbaţi (BSB), după rasă/etnicitate şi grup de vârstă, 2006

Sursa: CDC. Subpopulation Estimates from the HIV Incidence Surveillance System – United States, 2006. MMWR. 2008; 57(36):985-989.

De asemenea, un studiu recent al CDC a găsit că în 2008 unul din cinci BSB (19%) din 21 de oraşe principale din SUA erau infectaţi cu HIV, iar aproape jumătate (44%) nu ştiau că erau infectaţi. În 2007, probabilitatea ca BSB să fie diagnosticaţi cu HIV era de 44-86 de ori mai mare comparativ cu alţi bărbaţi, şi de 40-77 de ori mai mare comparativ cu femeile. În perioada 2005-2008, diagnosticările cu infecţia HIV au crescut aproximativ cu 17% la BSB. În anul 2008, 17940 de BSB au fost diagnosticaţi cu SIDA în SUA – o creştere cu 6% din 2005. Până la sfârşitul lui 2007, 282542 de BSB diagnosticaţi cu SIDA decedaseră în SUA. Marea răspândire a infecţiei cu HIV la BSB înseamnă că ei prezintă un risc mai ridicat de a fi expuşi la infecţie, cu fiecare nouă întâlnire sexuală – în special cu înaintarea în vârstă.

Riscul sexual este principalul mod de transmitere la BSB. Acest risc include sexul neprotejat şi bolile cu transmitere sexuală. Practica nefolosirii prezervativului în timpul sexului anal cu altcineva în afară de un prim partener seronegativ continuă să reprezinte o ameninţare semnificativă pentru sănătatea BSB.

Mulţi BSB nu sunt conştienţi de infectarea lor cu HIV, în special cei tineri. Un studiu recent al CDC din anul 2008 a găsit că dintre BSB din 21 de oraşe mari din SUA care nu erau conştienţi de infectarea lor cu HIV, 55% nu fuseseră testaţi în cele 12 luni anterioare. Cunoaşterea scăzută a statutului HIV la tinerii BSB probabil că reflectă mai mulţi factori: este posibil să fi fost infectaţi recent, să subestimeze riscul personal, să fi avut mai puţine oportunităţi de a se testa sau să creadă că tratamentul pentru HIV minimizează ameninţarea SIDA.

CDC recomandă ca toţi BSB să se testeze pentru HIV o dată pe an – şi mai des, dacă prezintă un risc mai ridicat. BSB cu un risc mai ridicat îi includ pe cei care au parteneri sexuali anonimi sau multipli sau care folosesc droguri în timpul sexului.

Ignorarea HIV poate să joace un rol cheie în riscul HIV, îndeosebi la BSB tineri. Deoarece BSB tineri nu au trăit severitatea epidemiei de început a HIV, este posibil să creadă, în mod fals, că HIV nu mai este o problemă de sănătate serioasă, datorită tratamentului avansat şi mortalităţii mai scăzute.

[HIV among Gay, Bisexual and Other Men Who Have Sex with Men (MSM). Copyright © Centres for Disease Control and Prevention. Tradus şi publicat cu permisiune. Termenul „bărbaţi care fac sex cu bărbaţi” (BSB) este folosit de CDC în sistemul lor de supraveghere. El indică mai degrabă comportamente care transmit infecţia HIV, decât modul în care se identifică indivizii în ceea ce priveşte sexualitatea lor.]