de Sy Rogers & Alan Medinger

Alan Medinger

Se pot schimba homosexualii?

Un număr surprinzător de psihiatri şi de cercetători de seamă spun „da”!

Timp de mulţi ani, segmentul activ politic al comunităţii homosexuale a folosit mass-media efectiv ca pe un mijloc de a schimba atitudinea societăţii faţă de homosexualitate. În unele privinţe, aceasta a ajutat la diminuarea maltratării homosexualilor.

Totuşi, pentru scopul „legitimării” sociale a homosexualităţii (atinsă prin sisteme politice şi religioase), comunitatea homosexuală a răspândit multe informaţii discutabile. Ea a încercat să convingă societatea că homosexualitatea este înnăscută, de neschimbat şi o variabilă normală în spectrul sexualităţii umane. Dacă acest lucru este adevărat, atunci homosexualii ar merita statutul de minoritate, fiind îndreptăţiţi la drepturile şi protecţia acordată altor grupuri minoritare legitime.

Mai degrabă, decât să speculăm ce ar putea însemna aceasta, haideţi, în schimb, să ne întrebăm dacă mesajul pro‑homosexualitate se bazează pe adevăr. Sunt drepturile lor legitime? Ceea ce urmează reprezintă o compilaţie de răspunsuri la cele mai obişnuite argumente pro-homosexualitate.

1) Unii oameni sunt destinaţi să fie homosexuali – se nasc homosexuali.

Nu s-a publicat nimic şi nimic nu a câştigat acceptare pe cale largă în comunitatea ştiinţifică şi în cea medicală, care să indice că homosexualitatea este determinată prenatal, genetic, în primul rând sau în alt mod.

Una dintre cele mai recunoscute autorităţi în ceea ce priveşte acest subiect este John W. Money, doctor în filozofie, profesor la Şcoala de Medicină Johns Hopkins şi Director la Institutul de Cercetare Psihohormonală. Într-un articol din Perspective în sexualitatea umană, el spune: „Oricare ar putea fi aportul neînvăţat din partea surselor de constituţie, identitatea psihosexuală a copilului nu este scrisă, fără să fie învăţată, în codul genetic, în sistemul hormonal sau în sistemul nervos, la naştere”.

Un psihiatru care a scris şi a vorbit pe larg despre subiectul homosexualităţii, Dr. Charles W. Socarides, profesor la Colegiul de Medicină Albert Einstein din New York, spune: „Homosexualitatea, alegerea unui partener de acelaşi sex pentru satisfacţia orgasmică, nu este înnăscută. Nu există nicio legătură între instinctul sexual şi alegerea obiectului sexual. O astfel de alegere a obiectului este un comportament învăţat, dobândit; nu există nicio înclinaţie genetică înnăscută pentru alegerea unui partener, fie de acelaşi sex, fie de sex opus”.

În sfârşit, avem opiniile lui Masters şi Johnson, cele mai cunoscute autorităţi în domeniul comportamentului sexual uman. Într-una dintre cărţile lor, ei scriu: „Astăzi s-a renunţat în general la teoria genetică a homosexualităţii. În ciuda interesului pentru posibile mecanisme hormonale la originea homosexualităţii, astăzi niciun om de ştiinţă serios nu sugerează că se aplică o simplă relaţie de tip cauză-efect.”

2) Homosexualii nu se pot schimba – şi a le sugera să încerce este nerealist, chiar dăunător.

Din nou, unii dintre cei mai proeminenţi specialişti în domeniu nu sunt de acord. Dr. John Money, în cartea sa din 1988, Gay, hetero şi între, afirmă: „Unii oameni îşi schimbă orientarea sexuală. Nu există nimic rău în a încerca.”

Dr. Reuben Fine, Director la Centrul pentru Educaţie Psihanalitică din New York, spune în publicaţia sa din 1987, Teoria psihanalitică, homosexualitatea masculină şi feminină: Abordări psihologice: „Am avut recent ocazia să revăd rezultatul psihoterapiei la homosexuali şi am fost surprins de ceea ce am descoperit. Este paradoxal că deşi grupurile de homosexuali active politic neagă posibilitatea schimbării, toate studiile de la Schrenck-Notzing încoace au descoperit efecte pozitive, indiferent de tratamentul folosit… Un procent considerabil dintre homosexualii pe faţă au devenit heterosexuali… Dacă pacienţii ar fi motivaţi, indiferent de procedura adoptată, un mare procent vor renunţa la homosexualitate. În legătură cu aceasta, informarea publică este de cea mai mare importanţă. Dezinformarea răspândită de anumite cercuri că „homosexualitatea nu se poate trata prin psihoterapie” face un rău incalculabil la mii de bărbaţi şi femei.” (p. 84-86)

Dr. Robert Kronemeyer, în cartea sa din 1980, Învingerea homosexualităţii, spune: „Pentru acei homosexuali care sunt nefericiţi cu viaţa lor şi găsesc terapia eficientă, homosexualitatea este «vindecabilă».”

„Adevăratul duşman al homosexualului este… ignorarea de către el a posibilităţii de a fi ajutat”, spune Dr. Edmund Bergler în cartea sa Homosexualitatea: Boală sau mod de viaţă?

„Provocarea majoră în tratarea homosexualităţii, din punctul de vedere al rezistenţei pacientului, a fost, bineînţeles, concepţia greşită că tulburarea este ereditară sau înnăscută”, scrie Dr. Charles Socarides, în textul său Homosexualitatea, în Manualul American de Psihiatrie.

Iată cum concluzionează Dr. Irving Bieber şi colegii săi: „Rezultatele terapeutice ale studiului nostru oferă motive pentru o viziune optimistă. Mulţi homosexuali devin exclusiv heterosexuali, în tratamentul psihanalitic. Totuşi, schimbarea poate fi realizată mai uşor de unii decât de alţii. În opinia noastră, o schimbarea heterosexuală este o posibilitate pentru toţi homosexualii care sunt puternic motivaţi pentru a se schimba.” Bieber afirmă, şaptesprezece ani mai târziu: „Am urmărit unii pacienţi timp de zece ani şi au rămas exclusiv heterosexuali.”

Dr. Lawrence J. Hatterer spune în Schimbarea homosexualităţii la bărbat: „Am auzit despre sute de alţi bărbaţi care au trecut pe cont propriu, de la o ajustare homosexuală la una heterosexuală.” (p. 138)

Chiar Masters şi Johnson relatează în cartea lor din 1979, Homosexualitatea în perspectivă, că rata de succes la optzeci şi unu de homosexuali care doreau reorientarea (după un tratament de şase ani) a fost de 71,6%. (p. 402)

„Psihoterapeutul calificat nu ar mai trebui să evite responsabilitatea de a accepta tratamentul clientului homosexual sau de a-l trimite la o sursă acceptabilă de tratament.” (p. 251)

3) Homosexualitatea nu mai este considerată o tulburare mentală.

Comunitatea homosexuală a pretins o mare victorie când a impus Asociaţiei Americane de Psihiatrie (APA) să scoată homosexualitatea de pe DSM-II – lista sa de tulburări psihologice. Această acţiune foarte controversată pare să nu ţină seama de dovada oricărei definiţii de bun simţ a sănătăţii psihologice. Luaţi în considerare următoarele:

1. Este de 6 ori mai probabil ca bărbaţii homosexuali să fi încercat să se sinucidă, faţă de bărbaţii heterosexuali.
2. Studiile arată că între 25 şi 33% dintre bărbaţii şi femeile homosexuale sunt alcoolici, în comparaţie cu o cifră de 7% pentru populaţia generală.
3. Statisticile dovedesc o dorinţă sexuală compulsivă la bărbaţii homosexuali.
4. Un studiu Kinsey important a descoperit că 43% dintre bărbaţii homosexuali care au luat parte la studiu au estimat că au făcut sex cu 500 sau mai mulţi parteneri; 28% cu 1000 sau mai mulţi parteneri.

Ori APA nu cunoaşte ce efecte are homosexualitatea asupra unui mare număr de bărbaţi, ori imaginea sa despre sexualitatea sănătoasă indică o tulburare serioasă printre membrii APA.

Acelaşi studiu Kinsey a descoperit că bărbaţii homosexuali au separat în mare măsură sexualitatea de relaţie. Studiul a arătat că 79% dintre respondenţi au spus că peste jumătate dintre partenerii lor sexuali erau necunoscuţi. 70% au spus că peste jumătate dintre partenerii lor au fost oameni cu care au făcut sex doar o dată. Cu siguranţă, acestea sunt indicii ori ale unei nemulţumiri profunde, ori ale unui hedonism teribil de distructiv.

Prejudecata societăţii

Trebuie să răspundem afirmaţiei că dificultăţile suferite de homosexuali sunt toate rezultatul prejudecăţii şi lipsei de dorinţă a societăţii de a susţine relaţiile homosexuale stabile. Putem răspunde acesteia astfel:

În zonele unde există cea mai mare acceptare a homosexualităţii (San Francisco, West Hollywood, New York City), efectele dăunătoare nu se micşorează, ci cresc.

În ultimii douăzeci de ani acceptarea homosexualităţii a crescut mult, dar tot în aceeaşi perioadă a existat o creştere uriaşă a suferinţei homosexuale, din cauza bolii şi a altor factori.

Mulţi ani societatea nu a scuzat implicarea heterosexuală în afara căsătoriei. După cum ştim, aceasta nu i-a obligat pe cei înclinaţi spre aceasta la o promiscuitate sexuală mai mare, la rate mai ridicate de alcoolism, sinucidere şi boală.

Dezacord cu APA

Pe deasupra, mulţi terapeuţi nu sunt de acord cu decizia APA din 1973. De ce?

Nu s-a ţinut seama de mai mult de şaptezeci şi cinci de ani de cunoaştere psihanalitică, care evidenţia homosexualitatea drept o tulburare. Grupurile de militanţi homosexuali au început să submineze numeroase programe şi conferinţe ştiinţifice la începutul anilor 1970, inclusiv APA şi întâlnirile sale. Grupurile politice homosexuale au avut ca ţintă şi au subminat în special întâlnirile naţionale şi locale în care erau dezbătute psihopatologia şi tratamentul homosexualităţii. Pentru o discuţie completă cu privire la evenimentele respective, incluzând documentaţie şi surse, citeşte Speranţă pentru homosexualitate, publicată de Fundaţia Free Congress în 1988 (în special paginile 46-55).

243 de practicieni şi membri APA au înaintat o cerere pentru un referendum, pentru a se vota o schimbare a deciziei. Votul a avut loc în aprilie 1974, iar 40% dintre votanţi nu au fost de acord cu decizia, afirmând că nu existau motive ştiinţifice legitime în terapia psihiatrică fundamentală pentru decizia APA. (Ibid., p. 53)

La sfârşitul anului 1977, 68% dintre psihiatrii Asociaţiei Medicale Americane care au răspuns la un studiu, vedeau încă homosexualitatea ca pe o adaptare patologică, opusă unei variaţii normale. (Ibid, p. 53, note de subsol)

Dr. Joseph Nicolosi, în numărul din februarie 1989 al The California Psychiatrist, spunea: „Mulţi membri ai profesiei noastre îşi exprimă încă în particular opinia că dezvoltarea homosexuală nu este normală. Decizia APA din 1973 nu a rezolvat problema – doar a redus la tăcere 80 de ani de observaţie psihanalitică.”

4) Nu am ales să fiu homosexual.

„Homosexualul nu are altă alegere în ceea ce priveşte obiectul său sexual”, spune Dr. Charles Socarides. „Starea este determinată în mod inconştient, este diferenţiată de comportamentul unei persoane care se angajează intenţionat în contact cu persoane de acelaşi sex, datorită factorilor situaţionali sau unei dorinţe pentru experienţe variaţionale. Aşa cum s-a observat mai sus, acestea constituie formele neclinice ale comportamentului homosexual. Punctul central al adevăratei homosexualităţi nu este niciodată o alegere conştientă, un act al voinţei, ci este mai degrabă determinat din cea mai timpurie perioadă a copilăriei, în termenii originii desigur, nu în practică.”

Deficit faţă de cei de acelaşi sex

Dr. Elizabeth Moberly din Cambridge, Anglia, autoare a două cărţi clinice cu privire la originile şi tratamentul homosexualităţii, crede că este important de văzut condiţia homosexuală ca implicând un deficit faţă de cei de acelaşi sex, care rezultă într-o identitate nesigură, care subminează relaţiile cu cei de acelaşi sex.

Datorită unei dificultăţi timpurii, în special cu părintele de acelaşi sex – precum separarea sau indisponibilitatea emoţională – rămâne o dorinţă neîmplinită de dragoste şi identificare, împreună cu un sentiment ascuns de rănire şi durere faţă de membrii aceluiaşi sex. Dr. Moberly crede că drumul către creştere şi schimbare cere un terapeut de acelaşi sex, care îl va ajuta pe homosexual să construiască o identitate mai sigură, prin împlinirea nevoilor relaţionale legitime în moduri nesexuale şi prin rezolvarea rănirilor şi conflictelor din trecut cu cei de acelaşi sex. Dr. Moberly concluzionează că relaţionarea heterosexuală realistă devine posibilă după ce se rezolvă problemele cu persoanele de acelaşi sex.

Concluzie

Recunoaştem că mulţi sunt mulţumiţi să îşi urmeze orientarea homosexuală şi stilul de viaţă legat de aceasta. Totuşi, mulţi dintre cei cu orientare homosexuală nu doresc ca vieţile lor să fie definite sau determinate de înclinaţie.

Trăim într-o naţiune celebră pentru premisa autodeterminării. Cei care sunt nefericiţi cu homosexualitatea lor au dreptul să-şi exploreze opţiunea, validă clinic, de control al impusului şi de schimbare a orientării.

[Sy Rogers & Alan Medinger, Homosexuality and the Truth. Copyright © Alan Medinger. Tradus şi publicat cu permisiune.]