Cei mai mulți cred că homosexualitatea este dobândită, îndeosebi prin recrutarea homosexuală a copiilor. Mișcarea homosexuală detestă această judecată de bun simț, realizând că o astfel de convingere îi împiedică accesul la copiii altora și frânează răspândirea homosexualității. Profesioniștii din domeniul psihiatriei afirmă și ei că această judecată de bun simț este întru totul greșită, deși în urmă cu șaizeci de ani susțineau aceeași idee (respinsă acum).

Prin afirmații precum: „Homosexualii nu sunt mai înclinați să molesteze, comparativ cu heterosexualii” și „Oamenii se nasc homosexuali, nu sunt învățați să devină homosexuali”, asociațiile profesioniștilor din domeniul psihiatriei sprijină în prezent propaganda homosexuală. Nu contează că există numeroase mărturii care leagă homosexualitatea de molestare. „Unde sunt dovezile științifice?”, întreabă ele.

Desigur, nimeni nu poate realiza un studiu al molestării cu referire la viitor – adică să prevadă cum vor deveni copiii care suferă o molestare de tip homosexual. Iar un asemenea experiment nu ar fi în niciun caz o dovadă. Molestările nu au un rezultat predictibil. Unii copii vor adopta homosexualitatea, alții se vor răzvrăti, urând poate orice este asociat cu abuzul suferit (o femeie ura toate femeile din cauză că fusese molestată de bunica ei), unii pur și simplu se vor „adapta” și așa mai departe. Dar cercetările anterioare, realizate atât de Kinsey, cât și de Institutul pentru Cercetarea Familiei, au arătat că prima experiență sexuală a exercitat o influență puternică asupra băieților (nu neapărat și asupra fetelor) înspre tipul de sexualitate la care fuseseră expuși.

Dacă homosexualii ar raporta o rată mai ridicată de molestare din partea adulților (denumită în prezent „abuz sexual al copilului”), aceasta s-ar potrivi modelului conform căruia „homosexualitatea este dobândită prin molestare”. Fără îndoială, aproape toate studiile au raportat că homosexualii, atât bărbați, cât și femei, sunt mai înclinați să spună că au molestat copii. Dar până acum studiile au fost făcute pe eșantioane reduse și nu au inclus un grup heterosexual pentru comparație. De aceea cercetătorii nu au putut susține cu certitudine că exista o rată mai ridicată de abuz sexual al copilului printre homosexuali sau cu cât era ea mai ridicată.

De curând însă a fost publicat un studiu aleatoriu, care a inclus atât homosexuali, cât și heterosexuali.^[1] Rezultatele sunt cum ar fi de așteptat dacă judecata bunului simț este corectă: 33902 adulți – cel mai larg eșantion aleatoriu pe această temă de până acum – au fost întrebați dacă au fost molestați de un adult. În acest studiu „molestat” a însemnat „sex cu care nu am fost de acord”. Deoarece legea nu ține cont dacă un copil este de acord să facă sex, este de așteptat ca unele acte sexuale ilegale copil/adult să nu fi fost înregistrate. De exemplu, s-ar putea ca unii elevi „să fie de acord” să facă sex cu profesorul/profesoara lor, dar legea interzice acest lucru.

Chiar și cu această limitare, rezultatele au fost dramatice. După cum afirmă autorii studiului, cei care se angajează în acte homosexuale au fost „în mod clar” mai înclinați să raporteze abuzul sexual al copilului. Cât de clar? Folosind o definiție largă a molestării, aproape 3% dintre femeile care au raportat sex cu persoane de același sex la vârsta adultă au fost de trei ori mai înclinate să raporteze abuzul sexual al copilului, comparativ cu femeile heterosexuale, în timp de 4% dintre bărbații care au raportat activitate homosexuală la vârsta adultă au fost de patru ori mai înclinați să raporteze abuzul sexual al copilului, comparativ cu heterosexualii. Pentru definiția mai restrânsă a molestării, în cazul bărbaților diferențele au fost de opt ori mai mari!

Studiul validează judecata de bun simț că preferințele pentru homosexualitate sunt dobândite și menținute. Datele arată că este mult mai probabil ca un homosexual să fi fost molestat în copilărie, comparativ cu un heterosexual. Cu toate acestea, corupția din lumea științifică favorizează și acoperă homosexualitatea, fiind evidentă în următoarea afirmație a autorilor: „Datele prezentate aici trebuie analizate cu atenție, pentru ca abuzul sexual al copilului să nu fie identificat ca având vreo legătură cu cei care devin homosexuali/lesbiene sau bisexuali la vârsta adultă”!

Precum s-a demonstrat în ultimul Raport al Institutului pentru Cercetarea Familiei,^[2] bărbații homosexuali sunt deosebit de interesați să facă sex cu copii. Mișcarea homosexuală a avut tendința să fie deschisă cu privire la această dorință. În 1948, Alfred Kinsey – el însuși un homosexual care, fără îndoială, a început mișcarea pentru drepturile homosexualilor – a afirmat că unii băieți sunt „în mod clar activi în căutarea contactului [cu adulții]”^[3], iar în 1994, Larry Kramer, homosexualul care a înființat Centrul de Criză pentru Bărbații Homosexuali, a declarat: „Nu înțeleg teama irațională de care se pare că sunt cuprinși mulți părinți care au copii de vârstă școlară, că le vom «recruta» copiii… În cazul în care copiii fac sex cu homosexuali mai în vârstă decât ei, fie cu profesori, fie cu altcineva, pot să afirm că adesea, foarte adesea, copilul dorește activitatea și poate că o și solicită.”

Din moment ce homosexualii produc atât de puțini copii, trebuie să atragă copiii altora pentru a-și menține numărul. Raționarea lui Kinsey, precum și cea a lui Kramer, cu siguranță dovedesc ingeniozitate: în cazul în care copiii nu ar fi de acord, nu ar fi „insistenți” sau nu ar „solicita”, activitatea nu ar avea loc. Bieții homosexuali, copiii îi obligă să o facă!

Note

^[1]   Sweet T, Welles, S., Associations of sexual identity or same-sex behaviors with history of childhood sexual abuse and HIV/STI risk in the United States, Journal of Acquired Immune Deficiency Syndromes, 59, 2012.

^[2]   Family Research Report, www.familyresearchinst.org, February 2013.

^[3]   Sexual Behavior in the Human Male, Philadelphia: Saunders, 1948, p. 177.

[Extras din Evidence Links Molestation to Homosexuality. Copyright © 2013 Family Research Institute. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.familyresearchinst.org.]

Ca organizație științifică, Institutul pentru Cercetarea Familiei este preocupat de recentele discuții despre abuzul sexual săvârșit de clerici. Numeroși autori, după cum arată și recenta postare a lui Riccardo Cascioli^[1] din Chile, par să creadă că există o diferență semnificativă între pedofili și homosexuali. Într-adevăr, Riccardo Cascioli preia un mesaj transmis cu regularitate: „Așa-numitele cazuri de pedofilie sunt de fapt, în majoritatea lor, cazuri de homosexualitate”, în care „pedofilia se referă propriu-zis la atracția adulților față de copii prepuberi. Când o astfel de atracție este orientată înspre adolescenți, este vorba de fapt de efebofilie inițiată de persoane homosexuale. Despre aceasta este vorba în Chile, ceea ce este de asemenea adevărat pentru cel puțin 80% dintre cazurile care, în mod eronat, sunt prezentate la știri drept cazuri de pedofilie în Biserică. Cel puțin aceasta este concluzia care reiese din raportările Colegiului John Jay despre cazurile de abuz înregistrate în Biserica din Statele Unite… [Acești factori ne permit] să spunem clar că în Biserică problema nu este pedofilia, ci homosexualitatea.”

În timp ce suntem întru totul de acord că problema la care se face referire este homosexualitatea, dorim să facem cinci observații:

Pedofilia nu este o orientare exclusivă.

Definiția pedofiliei, așa cum este ea folosită de psihiatrii americani, se focusează pe client și nu presupune că interesele sexuale ale acestuia sunt exclusiv față de copii. Pe de altă parte, nespecialiștii au tendința de a folosi termenul ca arătând o preferință exclusivă. În Manualul de diagnostic și clasificare statistică al Asociației Americane de Psihiatrie (DSM IV, 2000), pedofilul este un adult care are „cel puțin o perioadă de șase luni fantezii sexuale recurente, intense, impulsuri sexuale puternice sau comportamente care implică activități sexuale cu unul sau mai mulți copii prepuberi (în general în vârstă de 13 ani sau mai puțin). Individul cedează acestor impulsuri puternice sau impulsurile și fanteziile sexuale îi cauzează suferință sau dificultăți interpersonale pronunțate.”

Rapoartele Colegiului John Jay nu oferă suficiente informații pentru a determina modul în care numeroși abuzatori întrețin relații sexuale numai cu copii sub vârsta de 13 ani. În 1970, Institutul Kinsey^[2] a studiat cazurile a 671 de bărbați homosexuali selectați aleatoriu, cu privire la proporția partenerilor lor homosexuali care aveau „16 ani sau mai puțin când tu aveai 21 de ani sau mai mult” (adică cel puțin 5 ani sub vârsta de consimțământ din California la momentul intervievării). 77% dintre respondenți au răspuns „niciunul”, 23% au răspuns „jumătate sau mai puțin” și niciunul nu a răspuns „mai mult de jumătate”. Deci niciunul nu a afirmat că ar fi fost pedofil în accepțiunea specialiștilor, deși 23% dintre ei au recunoscut că au făcut sex cu băieți.

În studiul inițial al lui Alfred Kinsey, 27% dintre cei 646 de bărbați homosexuali și 2% dintre cele 222 de femei homosexuale au raportat că au făcut sex homosexual cu cel puțin un partener/o parteneră cu vârsta de 15 ani sau mai puțin, iar 10,2% dintre homosexuali, dar niciuna dintre lesbiene, au raportat că au făcut sex cu copii cu vârsta <13 ani.^[3]

Mulți, poate cei mai mulți molestatori ai copilului victimizează copii de vârste diferite, iar mulți dintre ei se implică sexual și cu adulți.

Atât rapoartele Colegiului John Jay, cât și compilarea sistematică de către noi a relatărilor din Știrile Google (2011-2015) arată că aproximativ jumătate dintre victimele sexuale ale clericilor aveau 12 ani sau mai puțin. Tabelul 1 reprezintă un rezumat parțial al datelor noastre, care provin din știrile despre abuzatorii afiliați religios, în comparație cu rezultatele Colegiului John Jay. În relatările din Știrile Google, 28 de clerici catolici abuzatori au avut cel puțin o victimă băiat cu vârsta <13 ani, iar 24 de abuzatori au victimizat numai băieți cu vârsta de 13 ani sau mai mult. Rețineți că molestatorii homosexuali ai copilului au fost în majoritate atât la abuzatori, cât și la victime, iar molestatorii heterosexuali au abuzat mai frecvent victime cu vârsta mai ridicată. Ultimele două coloane din Tabelul 1 includ rezultate care provin din toate relatările despre clerici apărute la știri, inclusiv din cele care nu au precizat vârsta victimelor.

Tabelul 1. Relatări din Știrile Google despre clerici și cei afiliați religios, Statele Unite (2011-2015)

Nu se cunoaște câți dintre abuzatorii care au molestat copii cu vârsta <12 ani sau mai puțin ar fi preferat ca toți copiii să fi fost preadolescenți; momentul și oportunitatea joacă un rol important în alegerea victimei. De exemplu, profesorii care au fost prinși s-au focusat aproape întotdeauna pe victime de vârsta celor pe care îi aveau la clasă. Tot ce știm este ce s-a raportat despre vârsta victimelor în momentul în care abuzatorul a ajuns la știri, nu cunoaștem starea lui mentală.

Important este ca aceia care încearcă să diferențieze preferințele sexuale sau „orientările” celor care molestează preadolescenți (<13 ani), comparativ cu „orientările” celor care molestează adolescenți (13+ ani) să ia în considerare mărturiile băieților molestați. Care arată că relațiile sexuale au durat de obicei câțiva (2-5) ani. De aceea, dacă un băiat apare la știri ca având 14 ani, este posibil ca molestarea să fi început recent, dar și mai probabil este ca ea să fi început când avea vârsta cuprinsă între 10 și 12 ani. Astfel, când preotul James Talbot din Freeport, Maine, a fost listat ca având 17 victime cu vârste cuprinse între 9 și 17 ani, știm că unii, dacă nu cumva toți băieții au fost recrutați când erau preadolescenți.

Este de asemenea demn de reținut că cei care se angajează în relații homosexuale pot să întrețină relații și cu persoane de sex opus. Poate că 10-20% dintre ei fac sex exclusiv cu persoane de același sex. Mai mult, cei care se angajează în relații homosexuale cu adulți pot să se angajeze și în sex cu copii.

Influența distrugătoare a homosexualilor în poziții de autoritate este bine cunoscută de generații.

Cu trei generații în urmă, în anul 1950, oficiali din Guvernul Statelor Unite au depus mărturie în fața Congresului că „Cele mai multe autorități sunt de acord și investigația noastră [care a inclus mărturii ale profesioniștilor din domeniul psihiatriei] a arătat că prezența unui pervers sexual într-o agenție guvernamentală riscă să exercite o influență distrugătoare asupra colegilor săi de serviciu. Astfel de perverși încearcă frecvent să îi ademenească pe oamenii normali să ia parte la practici sexuale perverse. Ceea ce este adevărat în special în cazul tinerilor impresionabili, care ar putea ajunge sub influența unui pervers.” Și: „Oficialii din Guvern au responsabilitatea de a ține la distanță acest gen de influență în agențiile aflate sub controlul lor. Este deosebit de important ca tinerii și tinerele care primesc slujbe federale să nu fie supuși acestui tip de influență atât timp cât se află în serviciul Guvernului. Un singur homosexual poate să contamineze un întreg departament al Guvernului.”^[4]

În același an, Subcomitetul Statelor Unite pentru Investigații al Comitetului pentru Cheltuieli al Senatului din cadrul Departamentului Executiv a concluzionat că „homosexualii nu s-au calificat pentru a fi angajați la nivel federal și au reprezentat un risc la adresa securității, din cauză că ar fi putut fi șantajați datorită sexualității lor. Ca răspuns la acest raport, Președintele Eisenhower a emis un ordin executiv care i-a concediat pe toți homosexualii angajați la nivel federal…”^[5]

De-a lungul istoriei, Biserica creștină a condamnat toate formele de abuz sexual al copilului de tip homosexual.

Deși Vechiul Testament condamnă homosexualitatea, menționează doar în trecere predilecțiile homosexualilor pentru tineri, referindu-se la prostituații băieți. Biserica creștină a extins această abordare, condamnând seducerea homosexuală a băieților. În vremurile acelea standardul iudaic pentru vârsta adultă la bărbați era de 13 ani, ceea ce reprezenta aproximativ debutul maturității în lumea romană, când băieții primeau tunica (la 14-15 ani). Deci probabil că Biserica privea „coruperea băieților” ca seducere sau încercare de recrutare a lor înainte de vârsta de 15 ani. Mai mult, nu există dovezi că Biserica ar fi făcut diferență între seducerea preadolescenților și seducerea adolescenților – sodomia este la fel de dureroasă și primejdioasă în ambele cazuri.

Ideea că sănătatea mentală depinde în exclusivitate de persoana în cauză nu este răspunsul corect.

Faptul de a face distincție între preadolescenți (<13 ani) și adolescenți (13+) – o distincție aparent irelevantă pentru molestatorii homosexuali și investigatorii din trecut – nu îi protejează cu nimic pe băieți. Să-i lăsăm pe experții din domeniul sănătății mentale să argumenteze dacă violarea băieților de o anumită vârstă arată o anume „orientare” – aceasta este tot homosexualitate de tipul bărbat-bărbat. Dacă folosești o altă denumire pentru un sconcs, el nu va duhni mai puțin. Biserica nu ar trebui să fie de acord cu cei care analizează natura homosexuală a acestor infracțiuni sexuale despicând firul în patru, ca și cum ceva fundamental diferit ar depinde cumva de vârsta victimei.

Aproape toți atacatorii din școlile americane au primit tratament de la astfel de experți. Totuși, nespecialiștii l-au diagnosticat pe atacatorul din Ziua Sfântului Valentin din Florida drept un pericol, în timp ce experții din domeniul sănătății mentale au depus eforturi să-i ia obiectele ascuțite (dar nu armele!), ca să nu se vatăme pe sine sau să nu-și vatăme familia. Se pare că au crezut că Nicolas Cruz^[6] putea fi ținut sub control dacă discuta cu unul dintre ei (adică prin terapie). Dar rezultatele tratamentului pentru adicția de droguri sau de alcool sunt la fel de triste fie că un expert în domeniul sănătății face parte din echipă, fie că nu face parte. Și rari sunt preoții care nu au recidivat după ce au fost „tratați” de astfel de experți.

De aceea, perspectiva lor centrată pe client, nu pe protejarea societății, nu trebuie să se regăsească în Biserică. Biserica are obligația să protejeze băieții (preadolescenți, adolescenți etc.) de agresiuni sexuale. Iar cel mai bun mod de a o face este eliminarea homosexualilor din poziții de autoritate, nu adoptarea argoului din psihiatrie, în încercarea de a părea sofisticați.

Referințe

^[1] Cascioli, R., In the Church, The Problem is not Pedophilia but Homosexuality, 2018, https://onepeterfive.com/church-problem-not-pedophilia-homosexuality

^[2] Bell, A. P. & Weinberg, M. S., Homosexualities: a study of diversity among men and women, New York: Simon & Schuster, 1978.

^[3] Gebhard, P. H. & Johnson, A. B. (1979), The Kinsey data: marginal tabulations of the 1938-1963 interviews conducted by the Institute for Sex Research, Philadelphia: W. B. Saunders.

^[4] Employment of Homosexuals and Other Sex Perverts in Government, S Rep No 81-241, 81st Congress, 2d Session (1950) at 4, www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/shows/assault/context/employment.html

^[5] Graham, R., et al., The health of lesbian, gay, bisexual, and transgender people, 2011, National Academy Press, Section 2, p. 9.

^[6] Nikolas Cruz, autorul masacrului din data de 14.02.2018 de la un liceu din Florida, soldat cu uciderea a 17 persoane și rănirea altor 17, a fost condamnat la închisoare pe viață. Familiile victimelor și ale supraviețuitorilor au ajuns la un acord pentru despăgubiri în valoare de 127,5 milioane de dolari cu Departamentul American de Justiție, după ce FBI a ignorat avertismentele conform cărora Cruz intenționa să atace școala. [N. trad.]

[Pedophilia By Any Other Name Is Still Homosexuality. Copyright © 2018 Family Research Institute. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.familyresearchinst.org.]

de Dan Hitz

Dan Hitz

Când auzim relatări despre abuz suntem cuprinși de uimire văzând că de multe ori suferința supraviețuitorului este amplificată de trista realitate că abuzatorul a fost cineva în care avea încredere și față de care avea respect. Violurile pot fi săvârșite de oameni cu o înfățișare dezordonată, care pândesc din tufișuri, dar cele mai multe abuzuri pe termen lung sunt săvârșite de oameni care sunt cunoscuți bine de supraviețuitori. Care nu arată cum ne-am aștepta să arate un abuzator. De obicei abuzatorii se pricep să câștige încrederea victimei și respectul multora din comunitate. Articolul de față prezintă foarte pe scurt patru caracteristici generale ale abuzatorilor și cinci tipuri de abuzatori sexuali, identificați de Dr. Steven Tracy în cartea sa Însănătoșirea sufletului: Înțelegerea și vindecarea abuzului (Zondervan, 2005). Cartea constituie o excelentă resursă pentru a învăța mai multe despre recuperare.

Fie că ești un supraviețuitor al abuzului care încearcă să înțeleagă profilul unui abuzator, fie că ești ispitit să abuzezi sau că ai abuzat, amintește-ți de lucrarea plină de putere pe care a înfăptuit-o Isus pe cruce. Prin jertfa Lui, El nu a suferit doar pedeapsa pentru păcatele noastre, ci pe cruce S-a îngrijit și să ne restaureze din păcatele săvârșite de alții împotriva noastră. Ajutorul este disponibil. Dacă tu sau cineva drag ție ați fost afectați de abuz, cereți ajutor. Apelați Reconciliation Ministries la (01)5867395114.

Patru caracteristici generale ale abuzatorilor prezentate în cartea Însănătoșirea sufletului

Abuzatorii neagă complet că ar avea vreo responsabilitate. O altă denumire pentru acest tip de negare este raționare. Persoana își justifică acțiunile inventând scuze ilogice în mintea sa. Este una dintre cele mai evidente caracteristici ale abuzatorilor care nu se pocăiesc. Abuzatorii care dovedesc abilitate în procesul de seducere își justifică deseori abuzul afirmând că copilul fie a fost de acord cu activitatea sexuală, fie a inițiat-o. Ei pot raționa că copilul a fost curios sau s-a îmbrăcat seducător. Le-am reamintit fără menajamente câtorva clienți pe care i-am consiliat că indiferent cum se comportă un copil, noi avem responsabilitatea spirituală, etică și legală de a-l proteja și a-l învăța cum să trăiască o viață de sfințenie. În niciun caz nu există scuze pentru abuzarea unui copil. Abuzatorii trebuie să-și asume întreaga responsabilitate pentru comportamentul lor.

Abuzatorii înșeală cu îndrăzneală. De obicei abuzatorii se pricep să câștige încrederea. Ei pot să activeze în departamentul bisericii locale pentru educarea copiilor, fiindcă știu că de multe ori creștinii sunt prea încrezători și naivi. Ei pot să arate o mare preocupare pentru copil în fața părinților când vin să îl ia pentru o anumită activitate, ca apoi să abuzeze copilul deîndată ce ies pe ușă. Continuarea abuzului presupune ca ei să mențină percepția falsă că sunt demni de încredere și să manipuleze victima ca să păstreze tăcerea și să continue să se supună. Abuzatorii sunt specialiști când este vorba să-i privească în ochi pe părinți, pe liderii de biserici și pe victime și să-și susțină nevinovăția. Ei pot să utilizeze cu curaj înșelarea, pentru a continua șarada și a arunca suspiciunea asupra altora. Este esențial ca în procesul de recuperare abuzatorii să-și recunoască pe deplin păcatul – fără scuze.

Abuzatorii îi judecă aspru pe alții. Am adresat de multe ori întrebarea: „Cine e de vină, în opinia dependentului?” Răspunsul este: „Oricine altcineva!” Dependenții sunt renumiți pentru faptul că aruncă vina pentru faptele lor pe oricine altcineva în afară de ei înșiși. „Soția m-a supărat atât de tare, încât a trebuit să beau!” Abuzatorii duc acest obicei la un alt nivel. Fie datorită vinei și rușinii personale intense pe care o simt pentru faptele lor, fie pentru a abate atenția și responsabilitatea de la ei, abuzatorii sunt unii dintre cei mai critici și mai mânioși oameni. Poate fi o experiență de tipul doctorul Jekyll și domnul Hyde. În fața celor mai mulți dintre cei care îi cunosc pot să apară drept cetățeni model și frecventatori ai bisericii, dar se transformă în oameni cu totul diferiți în fața celor pe care îi abuzează. Ei pot să facă uz și de un fundamentalism religios și să susțină standarde înalte, ca un scut pentru a-și ascunde comportamentul vătămător. Ei creează o persoană „sfântă”, care pare să se afle dincolo de orice reproș. Abuzatorii care se pocăiesc trebuie să înceteze să judece pe alții și să-și recunoască faptele păcătoase.

Abuzatorii folosesc fermitatea calculată. Să mențină tăcerea victimelor și abuzul ascuns este prima prioritate a abuzatorilor. Pentru a-și împlini planurile, ei manipulează și intimidează intenționat victima. Abuzatorii pot fi foarte pricepuți în identificarea slăbiciunilor și temerilor victimelor și își pot folosi intuiția împotriva victimelor pentru a le forța să continue să se supună. Ceea ce are efecte devastatoare și explică de ce numeroase victime se decuplează de la emoții și refuză să-și recunoască nevoile. În cele din urmă, ele realizează că pentru a face abuzul acceptabil, abuzatorul le-a folosit emoțiile și dorințele împotriva lor înșile. Este nevoie de multă vindecare ca supraviețuitorii să-și îngăduie să simtă și să-și recunoască nevoile. Cei care lucrează cu abuzatorii trebuie să realizeze cât de bine se pricep infractorii sexuali la manipulare și să-i confrunte direct atunci când văd că manipulează.

Cinci tipuri de abuzatori sexuali prezentate în Însănătoșirea sufletului

În cartea sa Însănătoșirea sufletului, Dr. Steven Tracey identifică cinci tipuri de abuzatori. Am folosit conceptul de profil al atracției în procesul de consiliere, pentru a-i sprijini pe cei aflați în procesul de recuperare să înțeleagă cum îi pot ajuta atracțiile lor specifice să înțeleagă tipul specific de vindecare de care au nevoie în adâncul inimii. Vârsta și tipul atracțiilor ne ajută să înțelegem când s-au produs traumele sau rănile îndreptățite, pe care cei care se luptă încearcă să le vindece în mod păcătos, nejustificat. Putem apoi duce nevoile noastre îndreptățite la Domnul, care poate vindeca în mod real.

Lista celor cinci tipuri de abuzatori sexuali a lui Tracy poate fi utilă în procesul de vindecare.

Adulții obișnuiți care molestează copii – Tracy scrie că molestatorii de copii provin dintr-o largă secțiune a societății. Nu toți au fost molestați în copilărie, 80-90% dintre ei sunt bărbați, iar cei mai mulți provin la origine dintr-o familie foarte disfuncțională. Rareori molestează membri de familie, dar când o fac abuzul este de obicei îndelungat și mult mai sever. Cei care molestează fetițe au în mod obișnuit 20 de victime, iar cei care molestează băieți au aproximativ 150 de victime. Părinții vitregi prezintă un risc de zece ori mai mare să abuzeze copiii, comparativ cu părinții biologici.

Molestatorii interesați în mod obsesiv de copii (Pedofilie) – Molestatorii interesați în mod obsesiv de copii, cunoscuți și ca pedofili, sunt atrași de obicei de copii care au un anumit sex și care se află la o vârstă specifică înainte de pubertate. Majoritatea pedofililor sunt atrași de băieți. Ei tind să fie mai puțin violenți, dar mai focusați pe seducerea deliberată și manipularea emoțională, pentru a câștiga încrederea și ascultarea victimelor. Hebefilia se referă la cei fixați pe puberi cu vârste cuprinse între 11 și 14 ani. Efebofilia se referă la cei focusați pe adolescenți cu vârste cuprinse între 15 și 19 ani.

Molestatorii femei – Cercetările sugerează că aproximativ 20% dintre molestatorii de copii sunt femei. Tracy o citează pe cercetătoarea Anna Salter, care identifică următoarele trei categorii principale de molestatori femei: 1) Femei care molestează copii mai mici de șase ani, de obicei copiii lor. 2) Categoria femeie profesor/iubită, care molestează în principal adolescente. 3) Femei care, cel puțin inițial, au fost obligate de un partener bărbat adult să întrețină relații sexuale cu copii.

Molestatorii adolescenți – Aproximativ jumătate dintre toate molestările de copii sunt săvârșite de adolescenți, iar victimele sunt în general copii mai mici. Tracy identifică următoarele cinci categorii de molestatori adolescenți: 1) Experimentatorii, care în mod obișnuit se află la o vârstă mai mică, sunt naivi din punct de vedere sexual și au un număr limitat de interacțiuni cu copiii. 2) Molestatorii în grup, care sunt influențați de alții să participe la molestări sexuale ale copiilor săvârșite în grup. 3) Molestatorii slab socializați, care suferă de izolare socială cronică, au abilități sociale insuficiente și acționează pentru a-și exercita puterea asupra altor copii. 4) Molestatorii pseudosocializați, care au interacțiune socială adecvată, au fost probabil ei înșiși abuzați sexual și abuzează pentru plăcerea sexuală. 5) Molestatorii sexuali agresivi, care provin din familii disfuncționale, posedă trăsături emoționale negative și abuzează pentru a-și domina și umili victimele.

Copii care violează alți copii – Cei mai mulți copii sunt curioși cu privire la sexualitate și mulți se joacă „de-a doctorul” într-un anumit moment în viață. Comportamentul este o problemă dacă are loc după ce persoanele care îi au în grijă l-au descoperit și le-au explicat copiilor că este nepotrivit, dacă un copil manipulează sau amenință alți copii pentru a practica acest comportament, dacă are loc cu copii de vârste diferite într-un grup sau dacă include alte acte sexuale în afară de privit și atins.

Acest rezumat despre caracteristicile abuzatorilor și tipurile de abuz este departe de a fi concluziv. Pentru mai multe informații, citiți cartea Însănătoșirea sufletului: Înțelegerea și vindecarea abuzului de Dr. Steven Tracy. Dacă tu sau cineva drag ție vă luptați cu efectele emoționale ale abuzului, este posibil să aveți nevoie de ajutor profesional. Pentru mai multe informații, contactați Reconciliation Ministries la numărul (01)586.739.5114.

[Dan Hitz, What Does an Abuser Look Like? Copyright © 2017 Reconciliation Ministries. Tradus şi publicat cu permisiune. Cartea Mending the Soul: Understanding and Healing Abuse de Steven R. Tracy este disponibilă pentru comenzi la Amazon. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.recmin.org.]

Ce va atrage după sine „normalizarea” pedofiliei? La început va însemna că: 1) oamenii vor realiza că un număr considerabil de adulți sunt atrași sexual de copii; 2) rușinea de a avea astfel de atracții ar trebui eliminată, fiindcă este „oarecum naturală”; 3) cei care au astfel de atracții ar trebui să nu-și ascundă orientarea sexuală și „să fie acceptați”, pentru că sunt „normali”; dar 4) trebuie încurajați să nu se atingă de copii, iar copiii trebuie protejați de ei.

Profesoara Sarah Goode, cea mai vizibilă „expertă” în domeniu, promovată în The Guardian, a spus: „Contactul sexual al adulților cu copiii ar trebui prevenit, dar pedepsirea unui individ mai degrabă pentru atracția lui sexuală decât pentru comportamentul lui concret este contraproductivă; noi, toți adulții, trebuie să ne comportăm într-un mod mult mai matur și mai responsabil, pentru ca toți copiii noștri să poată avea o copilărie fericită, ferită de orice rău. Să-i urâm pe pedofili pare calea mai ușoară, dar aceasta nu-i protejează pe copii.” (Înțelegerea și explicarea atracției sexuale a adultului față de copii, 2010).

Putem înțelege că cineva nu ar trebui să fie pedepsit fiindcă are dorințe antisociale de vreun fel. La urma urmei, legile noastre se bazează pe pedepsirea comportamentului, nu a dorinței. Dar cum putem ști că un individ are asemenea dorințe? Există numai două posibilități: 1) fie face ceva ce arată o astfel de dorință – de exemplu, un profesor seduce un elev, dovedind astfel că are dorințe homosexuale; sau 2) le spune altora despre dorința lui. Evident, Profesoara Goode este preocupată că oamenii sunt evitați din cauza # 2.

Dar o astfel de repulsie și preocupare sunt rezonabile. În general nu știm dacă cineva vrea să facă ceva rău. Dar dacă spune că are dorința să facă sex cu copii (sau cu adulți de același sex), merge prea departe. Fiindcă cineva face ceva numai dacă are dorința, abilitatea și oportunitatea. Deci nu numai că ne pune în gardă cu privire la prima componentă, ci ne și face, într-o anumită măsură, complici la delictul său, dacă dă curs dorinței.

De exemplu, dacă angajăm un profesor pentru învățământul primar care ne spune că dorește să fac sex cu copii, punem în situație de risc viețile elevilor săi. Desigur, după cum arată Goode, cercetările ei și alte altora demonstrează că mulți profesori vor să facă sex cu cei pe care îi au în grijă. Dar inițial, la angajare, nu știm cine sunt. Unii profesori dau într-adevăr curs dorințelor sexuale pe care le au; cercetări credibile arată că aproximativ 1% din totalul elevilor din Statele Unite, începând cu clasa pregătitoare și terminând cu clasa a douăsprezecea, au făcut sex cu unul sau mai mulți dintre profesorii lor.

Dar să fim „cu mintea deschisă și corecți”, angajându-i pe cei care ne spun de la început că deși sunt atrași sexual de copii care au aceeași vârstă cu elevii lor, nu o vor face niciodată dacă îi angajăm, ar fi un dezastru. Toți avem dorințe și năzuințe ciudate, iar unele dorințe pot fi sexuale – dar avem suficient simț social și autocontrol pentru a nu vorbi despre ele. Dacă unii nu pot păstra tăcerea cu privire la dorințele lor, ne putem da seama destul de bine că ard să le împlinească.

A nu putea să-i evităm sau să-i discriminăm pe cei care își exprimă deschis dorințele antisociale conduce, aproape inevitabil, la următorul pas al „normalizării”. Odată ce oamenii vor descoperi că pedofilii sunt drăguți, că sângerează la fel ca noi, că plâng la fel ca noi, că pot fi de treabă etc. – la fel ca homosexualii – este de așteptat să se îngrijoreze mai puțin. La urma urmei, pedofilii sunt pur și simplu „sinceri” cu privire la ei înșiși. După aceea, nu peste mult timp, va veni acceptarea comportamentului lor efectiv (sau obligația de a-l accepta).

O realitate bazată pe experiență, cu referire la pedofilie, acceptată pe cale largă, este exprimată de J. Michael Bailey, Profesor la Universitatea Northwestern, care afirmă că astfel de relații, în care se intră în mod voluntar, sunt „aproape necorelate cu rezultate nedorite”. Da, este vorba despre același Bailey, care împreună cu cercetătorul Pillard a publicat studiul despre „gemenii homosexuali”, incorect din punct de vedere științific. Bailey a scris într-un jurnal de referință, în anul 2012: „Deocamdată nu există dovezi convingătoare că relațiile pedofile ar fi dăunătoare.” Depinde ce se consideră a fi „dovezi convingătoare”.

Mărturia istoriei – de la Aristofan la Didahia și la mărturiile contemporane ale celor molestați – s-ar putea să nu fie luate în seamă de cei care simt că „numai un experiment științific controlat ar putea dovedi” ceea ce este adevărat. Evident, un astfel de experiment nu va avea loc. Deci ce spun de fapt Bailey și mulți, mulți alții care promovează „mișcarea de eliberare sexuală”? Nu este foarte clar, dar ei și susținătorii lor pot oricând să bată în retragere cu replica: „Nu ai dovedit că este periculos/întotdeauna dăunător/etc.”

Bunul simț cunoaște mult mai multe decât vor putea să cunoască vreodată cei care așteaptă „dovada finală, irezistibilă”. Așa este viața. Când este vorba de adulți care fac sex cu copii, a cere o asemenea „dovadă” este refugiul celor josnici.

[What Does ‘Normalization’ of Pedophilia Look Like? Extras din Protecting Homosexuals = Protecting Pedophiles. Copyright © 2013 Family Research Institute. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.familyresearchinst.org.]