Ce va atrage după sine „normalizarea” pedofiliei? La început va însemna că: 1) oamenii vor realiza că un număr considerabil de adulți sunt atrași sexual de copii; 2) rușinea de a avea astfel de atracții ar trebui eliminată, fiindcă este „oarecum naturală”; 3) cei care au astfel de atracții ar trebui să nu-și ascundă orientarea sexuală și „să fie acceptați”, pentru că sunt „normali”; dar 4) trebuie încurajați să nu se atingă de copii, iar copiii trebuie protejați de ei.
Profesoara Sarah Goode, cea mai vizibilă „expertă” în domeniu, promovată în The Guardian, a spus: „Contactul sexual al adulților cu copiii ar trebui prevenit, dar pedepsirea unui individ mai degrabă pentru atracția lui sexuală decât pentru comportamentul lui concret este contraproductivă; noi, toți adulții, trebuie să ne comportăm într-un mod mult mai matur și mai responsabil, pentru ca toți copiii noștri să poată avea o copilărie fericită, ferită de orice rău. Să-i urâm pe pedofili pare calea mai ușoară, dar aceasta nu-i protejează pe copii.” (Înțelegerea și explicarea atracției sexuale a adultului față de copii, 2010).
Putem înțelege că cineva nu ar trebui să fie pedepsit fiindcă are dorințe antisociale de vreun fel. La urma urmei, legile noastre se bazează pe pedepsirea comportamentului, nu a dorinței. Dar cum putem ști că un individ are asemenea dorințe? Există numai două posibilități: 1) fie face ceva ce arată o astfel de dorință – de exemplu, un profesor seduce un elev, dovedind astfel că are dorințe homosexuale; sau 2) le spune altora despre dorința lui. Evident, Profesoara Goode este preocupată că oamenii sunt evitați din cauza # 2.
Dar o astfel de repulsie și preocupare sunt rezonabile. În general nu știm dacă cineva vrea să facă ceva rău. Dar dacă spune că are dorința să facă sex cu copii (sau cu adulți de același sex), merge prea departe. Fiindcă cineva face ceva numai dacă are dorința, abilitatea și oportunitatea. Deci nu numai că ne pune în gardă cu privire la prima componentă, ci ne și face, într-o anumită măsură, complici la delictul său, dacă dă curs dorinței.
De exemplu, dacă angajăm un profesor pentru învățământul primar care ne spune că dorește să fac sex cu copii, punem în situație de risc viețile elevilor săi. Desigur, după cum arată Goode, cercetările ei și alte altora demonstrează că mulți profesori vor să facă sex cu cei pe care îi au în grijă. Dar inițial, la angajare, nu știm cine sunt. Unii profesori dau într-adevăr curs dorințelor sexuale pe care le au; cercetări credibile arată că aproximativ 1% din totalul elevilor din Statele Unite, începând cu clasa pregătitoare și terminând cu clasa a douăsprezecea, au făcut sex cu unul sau mai mulți dintre profesorii lor.
Dar să fim „cu mintea deschisă și corecți”, angajându-i pe cei care ne spun de la început că deși sunt atrași sexual de copii care au aceeași vârstă cu elevii lor, nu o vor face niciodată dacă îi angajăm, ar fi un dezastru. Toți avem dorințe și năzuințe ciudate, iar unele dorințe pot fi sexuale – dar avem suficient simț social și autocontrol pentru a nu vorbi despre ele. Dacă unii nu pot păstra tăcerea cu privire la dorințele lor, ne putem da seama destul de bine că ard să le împlinească.
A nu putea să-i evităm sau să-i discriminăm pe cei care își exprimă deschis dorințele antisociale conduce, aproape inevitabil, la următorul pas al „normalizării”. Odată ce oamenii vor descoperi că pedofilii sunt drăguți, că sângerează la fel ca noi, că plâng la fel ca noi, că pot fi de treabă etc. – la fel ca homosexualii – este de așteptat să se îngrijoreze mai puțin. La urma urmei, pedofilii sunt pur și simplu „sinceri” cu privire la ei înșiși. După aceea, nu peste mult timp, va veni acceptarea comportamentului lor efectiv (sau obligația de a-l accepta).
O realitate bazată pe experiență, cu referire la pedofilie, acceptată pe cale largă, este exprimată de J. Michael Bailey, Profesor la Universitatea Northwestern, care afirmă că astfel de relații, în care se intră în mod voluntar, sunt „aproape necorelate cu rezultate nedorite”. Da, este vorba despre același Bailey, care împreună cu cercetătorul Pillard a publicat studiul despre „gemenii homosexuali”, incorect din punct de vedere științific. Bailey a scris într-un jurnal de referință, în anul 2012: „Deocamdată nu există dovezi convingătoare că relațiile pedofile ar fi dăunătoare.” Depinde ce se consideră a fi „dovezi convingătoare”.
Mărturia istoriei – de la Aristofan la Didahia și la mărturiile contemporane ale celor molestați – s-ar putea să nu fie luate în seamă de cei care simt că „numai un experiment științific controlat ar putea dovedi” ceea ce este adevărat. Evident, un astfel de experiment nu va avea loc. Deci ce spun de fapt Bailey și mulți, mulți alții care promovează „mișcarea de eliberare sexuală”? Nu este foarte clar, dar ei și susținătorii lor pot oricând să bată în retragere cu replica: „Nu ai dovedit că este periculos/întotdeauna dăunător/etc.”
Bunul simț cunoaște mult mai multe decât vor putea să cunoască vreodată cei care așteaptă „dovada finală, irezistibilă”. Așa este viața. Când este vorba de adulți care fac sex cu copii, a cere o asemenea „dovadă” este refugiul celor josnici.
[What Does ‘Normalization’ of Pedophilia Look Like? Extras din Protecting Homosexuals = Protecting Pedophiles. Copyright © 2013 Family Research Institute. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.familyresearchinst.org.]
