de N. E. & B. K. Whitehead

Imensa varietate de exprimări sexuale în culturi diferite, care în esenţă au în comun aceleaşi gene, arată că influenţa genetică este minimă.

În 1994, un genetician italo-american, Cavalli-Sforza, a publicat un amplu atlas genetic,^[1] rezultatul unui studiu monumental despre caracteristicile genetice ale diferitelor grupuri etnice. El a descoperit că rasa umană este remarcabil de omogenă din punct de vedere genetic. Cu cât echipa lui a studiat mai multe gene, cu atât au descoperit mai mult că toate grupurile etnice le aveau în comun. Cavalli-Sforza a studiat, în cele din urmă, 50 de gene şi a găsit că toate grupurile etnice le aveau pe cele mai multe dintre ele. Concluzia lui a fost că, în ciuda diferenţelor superficiale, de exemplu, culoarea pielii, diferitele rase erau efectiv la fel din punct de vedere genetic. După care lucrarea arată de fapt că la oricare doi oameni neînrudiţi, între 99,7% şi 99,9% dintre gene sunt aceleaşi.^[2]*

Dacă toate grupurile etnice au în comun aproape toate genele, putem face două presupuneri cu privire la orice comportament despre care se susţine că este produs genetic:

• Va fi foarte predictibil, foarte specific şi similar pe tot cuprinsul globului.
• Va fi prezent în aproximativ acelaşi procent în toate culturile.

Ştim, de asemenea, că multe gene, poate sute, sunt implicate în comportamentele umane, şi că comportamentele afectate de multe gene se schimbă foarte încet, în foarte multe generaţii (Capitolul Unu). Adică sunt foarte stabile timp de secole, cu schimbări doar minimale de la o generaţie la alta. Ceea ce este adevărat nu numai în familii, ci şi în culturi.

Dar dacă ne uităm la homosexualitate, nu găsim nicio caracteristică a proprietăţilor genetice.

• Există o varietate enormă de practici homosexuale în culturi diferite şi chiar în interiorul unei culturi.
• Prevalenţa homosexualităţiii a variat considerabil în diferite culturi. În unele culturi a fost necunoscută; în altele a fost obligatorie pentru toţi bărbaţii.
• Au existat şi există schimbări rapide în comportamentul homosexual, chiar şi în decurs de o viaţă. Nu doar atât, dar tipuri întregi de homosexualitate au dispărut în decursul a doar câteva secole.

De fapt, antropologii au găsit asemenea variaţii enorme în practicarea heterosexualităţii şi homosexualităţii de la cultură la cultură şi schimbări atât de bruşte în practica sexuală şi în orientare, chiar şi într-o singură generaţie, încât în general sunt gata să afirme că întreg comportamentul sexual este învăţat. După cum spune un scriitor, J. Rostand: „În secretul întâlnirii a două trupuri umane, întreaga societate reprezintă a treia prezenţă.”

Să aruncăm mai întâi o privire rapidă asupra heterosexualităţii, unde o largă varietate de practici sunt deja evidente.

Variaţii în obiceiurile heterosexuale

În 1952, doi cercetători antropologi, Ford şi Beach,^[3] au raportat rezultatele unui proiect organizat de Universitatea Yale, care a studiat 190 de culturi diferite, într-un studiu intercultural foarte extins. A existat o largă paletă a activităţii heterosexuale. Nu exista stimulare a sânilor în şase culturi, nu exista sărut în nouă culturi, în alte două culturi excitarea sexuală era corelată cu zgârierea şi muşcăturile, într-o cultură urinarea era parte a stimulării sexuale, în alta se practica sexul cu oaspetele (adică era un semn de bună ospitalitate să-ţi oferi soţia unui vizitator). La lepcha [care pot fi găsiţi în Bhutan, Tibet, Nepal şi Bengal, n. trad.], toate fetele aveau deja experienţă sexuală la vârsta de unsprezece sau doisprezece ani, şi chiar de la opt ani. Zoofilia apărea numai neregulat în culturi; în unele era necunoscută; în altele era tolerată.

Într-un studiu din 1971 al culturilor care nu au lăsat mărturii scrise, Paul Gebhard^[4] de la Institutul Kinsey şi membru al echipei iniţiale de cercetare a lui Kinsey, a făcut observaţia că fetişismul, voyerismul, exhibiţionismul şi sadomasochismul bine dezvoltat erau foarte rare sau absente, ele apărând numai în societăţile mai „avansate”.

Ce se consideră a fi atrăgător sexual la femei depinde de cultură. În cultura arabă, o femeie grasă este frumoasă. În a noastră, un trup zvelt, dar cu rotunjimi, poate fi considerat dezirabil. Un pelvis lat este atrăgător în unele culturi, unul îngust este atrăgător în altele. În unele culturi, forma gurii este deosebit de sexy. În cultura noastră, sânii fermi sunt erotici, în altele, sânii care atârnă, în altele sânii nu sunt erotici deloc. În cultura japoneză există o atracţie erotică mult mai mare pentru ceafă şi pentru partenerii mai în vârstă decât în cultura noastră.

Chiar şi o privire superficială asupra heterosexualităţii revelează o paletă prea largă de practici pentru ca ea să fie determinată sau puternic influenţată genetic.

Variaţii în homosexualitate

Am stabilit că o homosexualitate indusă genetic ar tinde să fie destul de uniformă în exprimare în toată lumea. Dar, trecând cu vederea variantele minore, două tipuri de comportament complet diferit au coexistat din punct de vedere istoric – modelul grecesc şi modelul melanezian, puţin cunoscut – iar trei coexistă astăzi – modelul grecesc (practicat în secret), modelul melanezian şi modelul occidental.^[5] Varietatea practicilor, în afara acestor modele şi chiar în cadrul modelului occidental, sunt, de asemenea, foarte diferite de o homosexualitate impusă genetic.

Modelul grecesc

La apogeul culturii greceşti, conform obiceiului social, era de aşteptat ca un bărbat căsătorit mai în vârstă să ia un băiat ca un fel de scutier şi să aibă relaţii sexuale cu el. Astăzi, Occidentul l-ar numi pe un astfel de bărbat un pederast bisexual. Bărbatul mai în vârstă acţiona ca un mentor pentru băiat şi îl instruia în masculinitate. Chiar îi găsea băiatului o mireasă, când acesta ajungea la vârsta căsătoriei. Apoi găsea un alt băiat şi reîncepea procesul. Precum descria un specialist în filologie clasică:^[6]

„În genul de imagine ideală pe care bărbatul grec o avea despre sine, el întreţinea relaţii cu soţia lui, avea o prietenie sexuală cu amanta lui şi îşi făcea datoria naţională învăţând băieţii cum să se poarte cu bravură şi onoare, ceea ce implica, mai mult sau mai puţin frecvent, să-i abuzeze într-o manieră idealizată. Numai pe băiat îl «iubea».”

În modelul grecesc, un băiat începea exclusiv ca homosexual în relaţia cu mentorul său bisexual, iar apoi era puternic încurajat să devină bisexual la maturitate.

În cultura greacă, homosexualitatea între adulţi – aşa cum o avem în Occident astăzi – era considerată vrednică de dispreţ (mai ales pentru partenerul receptiv). Un scriitor clasic,^[5] vorbind despre bărbatul matur care era receptiv, spunea: „Îi considerăm pe cei care se bucură să fie partea pasivă ca aparţinând viciului cel mai adânc şi nu le acordăm niciun fel de încredere sau de respect, sau de prietenie.” Băieţii nu erau denigraţi fiindcă erau receptivi – era ceva potrivit pentru statutul lor.

Modelul grecesc^[7] poate fi găsit în perioada de început a Grecii imperiale, în Persia medievală şi în diferite perioade în China şi Bizanţ. Putea fi găsit în Sudan, în Japonia feudală printre samurai şi în deşertul libian unde, cu cincizeci de ani în urmă, bărbaţii „vorbeau despre poveştile lor de dragoste masculine la fel de deschis cum vorbeau despre dragostea pentru femei.”^[3] Conducătorii mameluci ai Egiptului importau băieţi din stepele Asiei. Aztecii şi maiaşii, de asemenea, subscriau la modelul grecesc. Conform unei relatări de la începutul anilor 1900, vorbitorii arabi din nordul Marocului credeau că băieţii nu puteau să înveţe Coranul cum se cuvine dacă nu aveau relaţii sexuale cu învăţătorii lor. Activitatea sexuală cu băieţi sau cu sclavi era uneori privită ca un drept al celor cu putere şi statut. La namba mari din Vanuatu [insulă din Pacific locuită de melanezieni, n. trad.], tatăl căuta efectiv „păzitori” pentru fiii săi, care să-i mentoreze şi să aibă relaţii sexuale cu ei.

Modelul melanezian

Modelul melanezian^[8] nu este bine cunoscut în Occident. În el, bărbaţii trec prin trei stadii obligatorii şi secvenţiale: homosexualitate exclusiv pasivă, homosexualitate exclusiv activă şi heterosexualitate adultă exclusivă. Multe culturi care îl practicau erau în Papua Noua Guinee şi poate că grupul cel mai bine cunoscut era sambia (un pseudonim) [creat de antropologul american Gilbert Herdt, n. trad.].

Sambia credeau că băieţii erau în mod natural ca fetele şi că nu aveau să dezvolte calităţi masculine şi să ajungă la maturitate sexuală dacă nu ingerau spermă. Cultura le cerea adolescenţilor să practice felaţia în mod regulat (adeseori zilnic) cu băieţi, după ce aceştia erau luaţi de la mamele lor la vârsta de aproximativ şapte ani. Când băieţii ajungeau la ritul de iniţiere la pubertate, repetau procesul cu băieţi mai mici, ca o datorie socială. Continuau să o facă pe toată perioada adolescenţei, până ajungeau la vârsta căsătoriei. Atunci trebuiau să înceteze orice activitate homosexuală, să devină exclusiv heterosexuali şi să se căsătorească. Orice bărbat care mai dorea să se implice în activitate homosexuală cu cei de vârsta sa sau cu cei mai tineri era considerat aberant, un „gunoier”. (Aproximativ 5% continuau practica.) Totuşi, două astfel de schimbări radicale în comportament în decursul vieţii nu ar fi posibile dacă homosexualitatea ar fi dictată genetic. Un misionar familiarizat cu culturile tribale din Noua Guinee (Don Richardson) sugerează că este posibil ca comportamentul homosexual prescris tinerilor să fi fost cerut de bărbaţii poligami mai în vârstă, pentru a-i ţine pe tineri departe de fetele pe care le vroiau ca soţii pentru ei înşişi. Mulţi antropologi cred că o frică extraordinară de contaminare de la femeile din această cultură este posibil să fi contribuit la practica respectivă (căsătoria era considerată foarte periculoasă). Oricare ar fi fost cauza, antropologii sunt de acord că era ceva cerut din punct de vedere cultural.

Modelul melanezian a fost găsit în principal în partea de sud a Papua Noua Guinee şi în insulele din nord-est. Per total, aproximativ 10-20% dintre culturile din Papua Noua Guinee se încadrează în această categorie. Uneori exprimarea sexuală era anală, alteori orală. În unele locuri, unui tânăr nu îi era permis să facă felaţie cu prietenul lui, dar putea să facă felaţie cu potenţialul său vrăjmaş. În altele, băieţii erau „crescuţi” de prieteni în cadrul unui grup. În Marind, un tânăr mai mare, care practica pederastia cu un băiat mai mic, trebuia să se căsătorească apoi cu sora băiatului, o practică urmată, de asemenea, de etoro, kiwai şi keraki, cu deosebirea că în ultimele două grupuri se practica mai degrabă sodomia, decât felaţia.

Modelul occidental

Modelul homosexual masculin occidental^[5] este comparativ recent şi destul de diferit atât de modelul grecesc, cât şi de modelul melanezian, care au instituţionalizat pederastia. Modelul occidental este caracterizat de homosexualitate exclusivă între adulţi, care au de obicei un statut aproximativ egal, şi de insistenţa că un asemenea comportament este intrinsec. Este, de asemenea, intens politizat.

Primele manifestări ale modelului occidental par să fi fost reţelele de adulţi homosexuali din marele oraşe ale Franţei în secolele cincisprezece şi şaisprezece; pentru lesbiene, există înregistrări de la sfârşitul anilor 1700. Locurile de întâlnire pentru homosexuali din Anglia din anii 1700 par să reprezinte o altă manifestare a sa, o anticipare a homosexualităţii moderne. Se pare că acestea erau în esenţă case de prostituţie „numai pentru adulţi”, în care partenerul receptiv era foarte feminin în înfăţişare. Relaţiile homosexuale între adulţi apar într-adevăr în înregistrările istorice înainte de acea perioadă, dar elementul nou în modelul occidendal este relativa absenţă a bisexualităţii şi pederastiei. Din punct de vedere istoric, homosexualitatea exclusivă a fost rară, comparativ cu bisexualitatea.

Greenberg,^[5] un bine-cunoscut cercetător al contextelor sociale ale sexualităţii, comentează că homosexualitatea occidentală modernă implică faptul că „atracţia erotică îşi are originea într-un atribut relativ stabil, mai mult sau mai puţin exclusiv al individului”, în timp ce în istoria occidentală sau în formele neoccidentale ale homosexualităţii, „deosebirile de vârstă… şi de statul social se dovedeau a fi mai mari”. Totuşi, lesbienele moderne au reţinere în a fi de acord că homosexualitatea este intrinsecă, preferând, în dedicarea lor faţă de împuternicirea femeilor, să vadă lesbianismul ca o alegere. În modelul occidental, individul se identifică drept „homosexual” prin cuvântul care a fost alcătuit la sfârşitul anilor 1800.

Modelul occidental tinde să încurajeze promiscuitatea la bărbaţi (deşi SIDA a restrâns parţial aceasta). Un mic subset al culturii masculine încurajează o relaţie „monogamă” cu un alt adult, deşi de obicei cu cantităţi substanţiale de „sex recreaţional” suplimentar. Bisexualitatea este adesea văzută ca o homosexualitate latentă; există o presiune puternică pentru a se face alegerea de a fi exclusiv homosexual. Deşi interesul sexual pentru copiii prepuberi este foarte redus, există un interes semnificativ pentru adolescenţii postpuberi, atât cât este posibil în ţările occidentale, care îl interzic în mod universal. Lesbianismul a pus, până recent, un accent mai mare pe fidelitatea sexuală între partenere, deşi există un accent nou, recent pe plăcerea sexuală în sine. Dar chiar şi în comunitatea homosexuală modernă, exprimarea sexuală variază de la ţară la ţară; actul sexual anal este mai popular în unele decât în altele.

Mişcarea homosexuală modernă este atât de neobişnuită, încât unii autori au vorbit despre „unicitatea şi particularitatea structurării moderne a homosexualităţii, într-o lume homosexuală comparată cu formele precapitaliste”. De exemplu, în unele oraşe mari precum San Francisco, homosexualii au creat ghetouri urbane – suburbii întregi în care homosexualii trăiesc şi oferă o largă gamă de servicii homosexuale specializate, sociale şi sexuale.

Într-un studiu care stimulează gândirea, Rotello,^[17] un bărbat homosexual, susţine că modelul occidental a luat esenţialmente naştere între al Doilea Război Mondial şi aproximativ 1970. El menţionează că, din punct de vedere medical, înainte de război se considera că relaţiile între persoane de acelaşi sex erau mai sigure decât relaţiile de sex opus cu prostituate – ratele bolilor cu transmitere sexuală erau mai ridicate în cele din urmă. Acum lucrurile s-au inversat. El spune: „Puţine grupuri din istorie par să-şi fi schimbat comportamentul sexual general atât de rapid şi de profund ca bărbaţii homosexuali americani în deceniile dinainte de SIDA.” El descrie aceasta ca „o cultură de extremism sexual fără precedent”. Deşi spune că „mulţi au mai puţin decât controlul total asupra a ceea ce fac”, el nu susţine că homosexualitatea este dictată genetic, ci sugerează că este o schimbare culturală.

Prin urmare, modelul occidental este aproape unic în istorie. Apariţia sa a fost prea bruscă, evoluţia sa prea rapidă şi s-a răspândit prea semnificativ, pentru ca să fi fost produs genetic. Apariţia sa redusă în unele culturi, precum ţările vorbitoare de limbă arabă (care oglindesc, în mod obişnuit, modelul grecesc), este, de asemenea, în neconcordanţă cu o stare impusă genetic. Lecţia pe care o dau istoria şi cultura este că homosexualitatea este autoînvăţată.

Sumar

Din faptul că trei curente homosexuale se desfăşoară simultan, fiecare foarte diferit de celelalte, în contextul în care omenirea are în comun mai mult de 99% dintre genele sale, reiese că homosexualitatea nu se conformează niciunui model prescris genetic. Într-un model genetic, comportamentele homosexuale ar fi practic identice.

Nu numai că modele destul de diferite – cel grecesc, cel melanezian şi cel occidental – coexistă astăzi, dar există o multitudine de alte obiceiuri şi practici homosexuale, nu uniformitatea comportamentală asociată cu o homosexualitate dictată genetic.

Mai multe permutări…

Pentru alte variaţii culturale, a se vedea referinţele^{[7,9,10,11,12]}. Multe nu sunt doar variaţii la indivizi, ci în grupuri întregi de oameni. Sunt modele minore, dar extrem de variate. Ele i-au inclus pe berdache, un fel de al treilea sex la americanii nativi din SUA. Variaţiile lesbiene au fost mai puţin obişnuite, iar Ford şi Beach^[3] au înregistrat numai 17 culturi în care un astfel de comportament era cunoscut, iar comportamentele erau toate destul de diferite.

Culturi fără homosexualitate

Dacă homosexualitatea ar fi influenţată în mod semnificativ de gene, ca să nu mai vorbim dacă ar fi dictată de gene, ea ar apărea în fiecare cultură, dar în 29 dintre cele 79 de culturi studiate de Ford şi Beach în 1952,^[3] homosexualitatea era rară sau absentă. Era foarte rară la siriano [indigeni din Columbia şi Brazilia, n. trad.], deşi în cultura lor nu existau interdicţii pentru relaţiile homosexuale. Cercetătorul a observat un singur bărbat care prezenta uşoare trăsături homosexuale, dar care aparent nu era implicat sexual cu un alt bărbat. Homosexualitatea pare să fi fost rară, din punct de vedere istoric, la evreii ortodocşi,^[13] atât de rară, încât învăţaţii rabini, cei care interpretează legea iudaică, le îngăduiau de obicei bărbaţilor să doarmă în acelaşi pat, deoarece probabilitatea contactului sexual era considerată neglijabilă. Kinsey, de asemenea, a găsit o incidenţă homosexuală foarte scăzută la evreii ortodocşi.^[14]

Unii antropologi au pus sub semnul întrebării descoperirile lui Ford şi Beach, considerând că intimitatea sexuală nelegitimă nu este ceva despre care cercetătorii străini pot să obţină informaţii cu uşurinţă. Un antropolog sexual, Whitam,^[15] a crezut că homosexualitatea trebuie să fie întărită genetic, deoarece a găsit-o practicată în unele grupuri izolate din America de Sud şi Asia de Est, care nu cunoşteau nimic despre practicarea ei altundeva.

Dar dovezile din alte triburi izolate din Noua Guinee – toate înrudite genetic între ele – sugerează ceva diferit. Dovada provine de la misionarii care, în mod obişnuit, au petrecut decenii întregi trăind într-o anumită cultură, de departe mai mult decât orice antropolog. Antropologul va argumenta de obicei că practicile sexuale nu vor fi niciodată recunoscute faţă de misionari; pe de altă parte, s-ar putea afirma că misionarii sunt neobişnuit de sensibili la practicile care încalcă învăţătura creştină. Per total, ei pot fi consideraţi martori de încredere. De exemplu, în contrast cu grupuri de sambia din ţinuturile înalte din Noua Guinee, unde homosexualitatea era obligatorie, numai 2-3% dintre dani din vest (de asemenea, din ţinuturile înalte din Noua Guinee) o practicau. Totuşi, într-un alt grup de dani, care aveau o înrudire genetică apropiată, homosexualitatea era complet necunoscută. Misionarii au raportat că atunci când au tradus Biblia în limba dani pentru acest grup, asistenţii lor tribali, care îşi cunoşteau cultura în mod intim, au fost surprinşi şi confuzi de referinţele la homosexualitate din Romani 1; nu înţelegeau conceptul.

Un alt misionar, care s-a aflat în acelaşi grup douăzeci şi cinci de ani, a auzit multe glume şi discuţii sexuale porcoase printre bărbaţi, dar niciodată o menţionare a homosexualităţii, în tot acel timp. Un bărbat pe care îl cunoaştem a crescut într-un grup dani timp de mulţi ani şi a cunoscut cultura şi limba dani mult mai bine decât orice antropolog sau decât părinţii săi. El ne-a spus că nu exista homosexualitate la adulţi în acel subtrib, adăugând că dacă ar fi existat, cu siguranţă el ar fi ştiut.

Când dani s-au dus să ajute lucrarea misionară printre sambia, au fost uimiţi de unele practici homosexuale pe care le-au văzut pentru prima dată. Deşi este întotdeauna dificil pentru un străin să fie complet sigur dacă un comportament rar şi stigmatizat există, este cu siguranţă adevărat că dacă trei experienţe atât de diferite, cu referire la homosexualitate, se desfăşoară în grupuri de populaţie atât de strâns înrudite genetic, determinismul genetic al homosexualităţii este 100% o imposibilitate.

O lucrare recentă,^[15a] realizată cu atenţie, confirmă că există un număr semnificativ de societăţi complet lipsite de homosexualitate şi că există o relaţie destul de puternică între homosexualitate şi ierarhie, adică în societăţile bazate pe ierarhie există mai multă homosexualitate. Ceea ce sugerează că sexul bărbat-cu-bărbat din aceste culturi este legat mai mult de dominare şi supunere, decât de gene.

Schimbări bruşte

Am menţionat că comportamentele umane asociate cu multe gene se schimbă încet, în multe generaţii sau secole. Dar istoria ne arată că practicarea homosexualităţii a dispărut destul de brusc – în unele cazuri în câteva generaţii – atunci când cultura s-a schimbat. De exemplu, erau mulţi berdache în triburile crows din America de Nord în 1840, dar pe la 1900 rămăsese doar unul. La potowatami a existat o scădere remarcabilă la berdache între 1870 şi 1930. Travestiţii koniag din Insula Koniag [pe coasta de sud a Alaskăi, n. trad.] au dispărut între 1800 şi 1880. „Bărbaţii transformaţi în femei” (manang bali) din Borneo erau obişnuiţi în 1850, rari în 1911, iar acum sunt necunoscuţi. Practicile pederaste ale samurailor au dispărut cu mult timp în urmă. La (sud-americanii) aymara, homosexualitatea, lesbianismul şi travestirea, menţionate în vremurile istorice, au dispărut acum. Mahu din Tahiti sunt mult mai puţin obişnuiţi acum decât la sfârşitul secolului al optsprezecelea. Antropologii atribuie multe schimbări influenţei creştine. În unele cazuri, homosexualitatea a dispărut atât de rapid, încât informaţii precise despre practicile homosexuale au fost dificil de adunat. Obiceiurile sambia au dispărut datorită învăţăturii misionarilor aproximativ pe la 1984. Chiar la apogeul culturii pederaste sambiene, schimbarea bruscă cerută bărbaţilor aflaţi la vârsta căsătoriei, de la homosexualitate la heterosexualitate, contrazicea perspectiva că homosexualitatea este înnăscută genetic şi aducea argumente în favoarea unei baze culturale substanţiale pentru orientarea homosexuală şi practicarea homosexualităţii.

Dar schimbarea nu a fost întotdeauna intermediată prin misionari. Casele pentru bărbaţi, pe lângă faptul că erau bordeluri pentru homosexuali, erau şi locuri de întâlnire pentru plănuirea raidurilor în război. În unele cazuri, guvernul a intervenit şi pur şi simplu a închis casele, uneori întemniţându-i pe infractori. Aceasta a funcţionat; de asemenea, a perturbat complet activităţile pederaste şi a contribuit la dispariţia lor în câţiva ani.

Modelul grecesc (pederastia culturală), după ce a devenit popular la Roma, a dispărut lent în timp, când cultura a preluat mai multe filozofii ascetice. A mai avut loc un declin al său după creştinarea Imperiului Roman. Dar chiar acea schimbare, care a avut loc în câteva secole, a fost probabil prea bruscă pentru un comportament dominat genetic. Apariţia şi dispariţia bruscă a practicilor lesbiene, precum în comunităţile de la Fluviul Pearl din China şi mişcările „Mămici şi bebeluşi” din sudul Africii, sunt incompatibile cu modelul genetic.

Chiar şi în cadrul lumii homosexuale moderne au existat schimbări în practici care au fost mult prea rapide pentru ceva indus genetic. Fistingul (introducerea mâinii în rect) era practic necunoscut în anii ’40 şi ’50, dar o minoritate importantă a homosexualilor (cel puţin în San Francisco)^[16] îl experimentează acum cel puţin o dată, iar practica s-a răspândit la lesbiene, cu exprimare atât anală, cât şi vaginală. Manierismele feminine s-au diminuat la bărbaţii homosexuali, iar masculinitatea exagerată este un trend recent.

Un alt trend este o creştere masivă a experimentării homosexuale de către heterosexuali, documentată, de exemplu, în Olanda^[18] şi Noua Zeelandă (la femei).¹⁹

În 2010, modelul occidental, în ciuda catastrofelor precum SIDA, părea destul de bine stabilit şi se convinsese pe sine însuşi că este înnăscut.

Sumar

Când Greenberg comentează^[5] că „este rezonabil să presupunem că, dacă o mână de bebeluşi melanezieni ar fi duşi din pruncie în Statele Unite şi ar fi adoptaţi, puţini ar căuta relaţiile pederaste în care erau iniţiaţi în Noua Guinee”, el rezumă esenţa capitolului de faţă. Dacă comportamentul sexual ar fi comandat genetic, bebeluşii melanezieni ar căuta relaţii pederaste în noua lor cultură.

Diversitatea activităţii homosexuale în diferite culturi, de asemenea, aduce argumente contra constrângerii genetice. Dacă homosexualitatea ar fi comandată genetic, tipul de comportament homosexual ar fi puternic definit de genele implicate şi ar fi aproape uniform în toate culturile.

Dacă vrem să susţinem homosexualitatea genetică, Vines^[2] raportează că rasa umană are în comun mai mult de 99,7% dintre genele sale, ceea ce înseamnă că dintre cele 22500 de gene umane din genomul uman, între 23 şi 70 de gene ar trebui să fie responsabile pentru toate variaţiile în practicarea homosexualităţii existente la nivel global, pe lângă toate celelalte diferenţe nesexuale. Ceea ce este foarte improbabil – probabil imposibil.

Dacă homosexualitatea ar fi genetică în origine, ar apărea în aproximativ acelaşi procentaj în toate culturile. Dar, în mod clar, nu este aşa. La triburile înrudite genetic din platoul Noii Guinee, homosexualitatea era practicată simultan ca pederastie obligatorie de către sambia, era necunoscută într-un alt grup până şi ca concept, şi era practicată de 2-3% din populaţia unui grup strâns înrudit. Se pare că un număr semnificativ de culturi nu au practicat deloc homosexualitatea.

Rata schimbării în practicarea homosexualităţii, de asemenea, aduce argumente împotriva cauzării genetice. Schimbări uşoare în practicarea ei ar apărea în peste o mie de ani, dacă ar exista o presiune genetică puternică în favoarea ei, dar nu ar avea loc un declin extins al unor întregi modele în câteva secole (de exemplu, modelul grecesc), nu ar avea loc o dispariţie completă a homosexualităţii în unele culturi în câteva generaţii şi, cu siguranţă, nu ar fi avut loc apariţia foarte bruscă a modelului occidental modern în treizeci de ani, cu caracteristici atât de diferite de modelele care l-au precedat şi având propriile sale practici cu schimbări rapide. Cel din urmă este cel mai puţin probabil să fie „genetic”.

Exprimarea dorinţei homoerotice nu pare să fie imprimată genetic. Sexualitatea pare să aibă o componentă culturală majoritară, oscilând odată cu schimbările din valorile şi aşteptările culturale. Anumite exprimări sexuale sunt fenomene istorice, care înfloresc pentru o vreme datorită unor circumstanţe particulare şi apoi încetează, de exemplu, lesbianismul de la Fluviul Pearl, care a luat sfârşit în 1935. Homosexualitatea pederastă poate fi cerută cultural, ca la sambia, sau poate fi proscrisă cultural, ca în Occident.

Când antropologii examinează dovezile sunt, surprinzător de mult, unitari în convingerea că comportamente precum homosexualitatea şi lesbianismul nu sunt produse genetic, ci de condiţiile sociale. Dacă ar încerca să ofere o cifră pentru conţinutul genetic al homosexualităţii, cei mai mulţi antropologi ar susţine probabil o cifră aproape de zero.

I-au obligat genele să o facă? Nu după câte cred antropologii.

Referinţe

^[1] Cavalli-Sforza L. L., Menozzi P., Piazza A. 1994. The History and Geography of Human Genes. Princeton, New Jersey: Princeton University Press.

^[2] Vines G. 1995. Genes in black and white. New Scientist 147 (July 8): 34-7.

^[*] Deşi există multă variaţie în codul ADN-ului în funcţie de grupul etnic, variaţiile produc gene identice, astfel încât cele mai multe gene rămân aceleaşi.

^[3] Ford C. S., Beach F. A. 1952. Patterns of Sexual Behaviour. London: Eyre and Spottiswoode.

^[4] Gebhard P. H. 1971. Human Behavior: Variations in the Ethnographic Spectrum. New York: Basic Books.

^[5] Greenberg D. F. 1988. The Construction of Homosexuality. Chicago: The University of Chicago Press.

^[6] Seymour-Smith M. 1975. Sex and Society. London: Hodder and Stoughton.

^[7] Adams B. D. 1986. Age, structure, and sexuality-reflections on the anthropological evidence on homosexual relations. În The Many Faces of Homosexuality: Anthropological Approaches to Homosexual Behavior, ed. Blackwood E., p. 19-33. New York: Harrington Park Press.

^[8] Herdt G. H. 1981. Guardians of the Flutes. Idioms of Masculinity. New York: McGraw-Hill.

^[9] Fry P. 1986. Male homosexuality and spirit possession in Brazil. În The Many Faces of Homosexuality: Anthropological Approaches to Homosexual Behavior, ed. Blackwood E., p. 137-153. New York: Harrington Park Press.

^[10]  Callender C. 1986. Men and non-men – Male gender-mixing statuses and homosexuality. În The Many Faces of Homosexuality: Anthropological Approaches to Homosexual Behavior, ed. Blackwood E., p. 165-178. New York: Harrington Park Press.

^[11] Sankar A. 1986. Sisters and brothers, lovers and enemies –marriage resistance in Southern Kwangtung. În The Many Faces of Homosexuality: Anthropological Approaches to Homosexual Behavior, ed. Blackwood E., p. 69-81. New York: Harrington Park Press.

^[12] Gay J. 1986. “Mummies and Babies” and friends and lovers in Lesotho. În The Many Faces of Homosexuality: Anthropological Approaches to Homosexual Behavior, ed. Blackwood E., p. 97-116. New York: Harrington Park Press.

^[13] Prager D. 1990. Judaism, homosexuality and civilization. Ultimate Issues 6(2):24.

^[14] Kinsey A. C., Pomeroy W. B., Martin C. E. Sexual Behavior in the Human Male. 1948. Philadelphia, W. B. Saunders.

^[15] Whitam F. L., Mathy R. M. 1986. Male Homosexuality in Four Societies. Brazil, Guatemala, the Philippines, and the United States. New York: Praeger.

^[15a] Barthes, J., Crochet, P. A., Raymond, M. 2015. Male homosexual preference: Where, when and why? PLOS ONE. 10(8): e0134817.

^[16] Cameron P. 1992. Medical Consequences of What Homosexuals Do. Washington, D.C.: Family Research Council.

^[17] Rotello G. 1997. Sexual Ecology. AIDS and the Destiny of Gay Men. Harmondsworth, Middlesex, UK: Dutton.

^[18] Kuyper L., Vanwesenbeeck I. 2009. High levels of same-sex experiences in the Netherlands: prevalences of same-sex experiences in historical and international perspective. Journal of Homosexuality 56(8): 993-1010.

^[19] Dickson N., Paul C., Herbison P. 2003. Same-sex attraction in a birth cohort: prevalence and persistence in early adulthood. Social Science and Medicine 56, 1607-1615.

[Chapter Six: What do different cultures tell us about homosexuality? Extras din cartea My Genes Made Me Do It! de N. E. & B. K. Whitehead. Copyright © 2016 N. E. & B. K. Whitehead. Tradus şi publicat cu permisiune. Cartea poate fi downloadată gratuit la www.mygenes.co.nz/download.html.]

de N. E. & B. K. Whitehead

Dezvoltarea atracţiei faţă de persoanele de acelaşi sex (AAS) nu este un mare mister. Cei mai mulţi dintre cei care au AAS pot să indice câţiva factori care au avut o anumită importanţă pentru ei.

Otis şi Skinner,^[1] într-un studiu făcut pe negemeni, au identificat câţiva factori, comparând un grup de bărbaţi şi femei cu AAS care au spus că factorii din Figura 1 au avut cel puţin o anumită influenţă asupra orientării lor.

Figura 1. Factori despre care homosexualii şi lesbienele cred că au avut o legătură cauzală cu AAS

Bineînţeles, niciunul nu a avut parte în mod direct, de un factor important, genetica! Dar poate că unii au crezut că o trăsătură fizică era importantă şi au devenit obsedaţi de ea. Multora dintre noi ni se întâmplă! Dar, în cele mai multe cazuri, putem presupune că auziseră despre influenţa probabilă a geneticii, din mass-media şi din surse homosexuale, şi au bifat rubrica. Ceea ce a însemnat şi că au crezut că alegerea deliberată nu a fost un factor. Un studiu făcut de Herek ş.a.^[2] a găsit că 88% dintre persoanele homosexuale au crezut că alegerea nu a fost implicată.

Dacă facem câteva calcule, putem arăta că cei mai mulţi au bifat un număr de factori. Astfel, se pare că până şi la un singur individ sunt implicaţi factori multipli. Ceea ce reflectă principala perspectivă ştiinţifică despre caracteristicile comportamentale, aşa cum sunt ele exprimate de Sir Michael Rutter: „Marele număr de trăsături psihologice… este multifactorial în originea sa.”^[3]

Vom oferi acum o listă şi mai extensivă de lucruri la care oamenii pot să reacţioneze. „Lucrul” în cauză şi reacţia la el pot contribui la AAS, dacă alţi factori sunt, de asemenea, prezenţi. Aceste lucruri şi reacţiile la ele sunt factorii „întâmplători” despre care am vorbit. I-am luat din relatările personale ale celor cu AAS şi din literatura de specialitate. Majoritatea celor care au AAS vor spune: „Cei mai mulţi factori din listă au fost complet irelevanţi pentru mine, dar câţiva au fost importanţi.” Cei importanţi vor diferi de la persoană la persoană; în niciun caz un factor nu va fi important pentru majoritatea. Unii factori sunt reacţii la trăsături corporale, prin urmare, „genetici”.

Unele influenţe genetice nu sunt parte a experienţei lor personale, dar se susţine că sunt semnificative. Alte influenţe aparţin mai mult mediului şi includ întâlniri întâmplătoare şi reacţii individuale. Unele par foarte improbabile la o primă citire, dar toate au fost importante pentru cineva. Unii factori se află pe ambele liste.

Unii care au AAS nu se vor identifica în listă cu nimic. În acest caz, dacă se vor gândi puţin, s-ar putea să iasă la iveală ceva semnificativ. Dacă te gândeşti la un eveniment sau la sentiment în repetate rânduri, ani de zile, ele sunt importante, posibil formatoare şi pot să fie chiar un obicei mintal.

Reacţii la factori de origine predominant genetică (18 factori)

• Predispoziţia artistică (la bărbaţi, în special în combinaţie cu o slabă coordonare la sporturi);
• Condiţia autoimună a tiroidei la mamă;
• Asimetria fluctuantă (include scrierea cu mâna stângă şi trăsăturile fizice neregulate);
• Atipicalitate de gen inerentă (în general se constată că influenţa genetică este ridicată la această trăsătură);
• Starea de intersexualitate (Acesta este un caz special, deoarece identitatea de gen este posibil să nu corespundă cu identitatea cromozomială. Vasta majoritate a celor cu AAS nu sunt persoane intersex.);
• Dizabilitatea congenitală;
• Scrierea cu mâna stângă (inclusă deoarece s-a crezut că există o modestă contribuţie genetică);
• Căutarea noutăţii (în măsura în care este genetică, poate conduce la încercarea multor experienţe sexuale neobişnuite);
• Obezitatea (la femei);
• Fraţi mai mari (la bărbaţi);
• Handicap fizic (poate include surditate, alte handicapuri);
• Ovare polichistice;
• Coordonare slabă (la bărbaţi, îndeosebi la sporturi; la femei este invers);
• Temperament retras/temperament de băieţoi (la bărbaţi, respectiv femei);
• Graviditate în adolescenţă (influenţă hormonală?);
• Trăsături fizice neatractive/nefeminine (la femei);
• Defecte viziospaţiale/aptitudine viziospaţială (la bărbaţi, respectiv femei);
• Inactivarea cromozomului X (la mamă, şi dacă este atipic sau extrem).

Reacţii la factori a căror origine aparţine predominant de mediu (49 de factori)

• Adopţia (posibilă tulburare a conectării şi lipsa modelului);
• Alinarea depresiei (face sex pentru a-şi diminua depresia);
• Ghinion în dragoste (care conduce la examinarea de sine);
• Experienţă proastă cu sexul opus;
• Agresarea din partea colegilor de la şcoală (în principal la bărbaţi);
• Întâlnirea întâmplătoare (cu un partener atrăgător de acelaşi sex);
• Discriminarea (care impactează întărirea unei poziţii adoptate deja);
• Divorţul (care impactează percepţiile adecvării sexuale la ambele sexe);
• Visele (îndeosebi cele sexuale, care conduc la punerea sub semnul întrebării a orientării);
• Sexul mai uşor (la bărbaţi – mai puţină dedicare cerută pentru sexul cu bărbaţi);
• Invidia (faţă de atributele atrăgătoare ale celor de acelaşi sex);
• Exercitarea puterii (demonstrarea dominării);
• Moda (concentrarea extremă pe valorile estetice – la bărbaţi);
• Sentimentele de respingere;
• Fetişurile (parţialismele);
• Cultura homosexuală atractivă (împărtăşirea aprecierii estetice – la bărbaţi);
• Pornografia homosexuală (în principal la bărbaţi);
• Presiunea socială homosexuală (în special asupra bisexualilor – să fie ori homosexuali, ori heterosexuali);
• Obiceiul (tiparul repetat al răspunsurilor);
• Mediul cultural liberal (care încurajează experimentarea);
• Împotrivirea faţă de căsătorie (de tip lesbian);
• Problemele mintale în familie;
• Stresul matern (numai pentru femeile cu AAS, afectate de stresul mamei);
• Vârsta mijlocie (la femei, poate coincide cu plecarea de acasă a membrilor de familie);
• Obezitatea (la femei);
• Fraţi mai mari (la bărbaţi, factor inclus aici deoarece argumentul rezistenţei la biologic este foarte speculativ);
• Probleme de intimitate cu sexul opus (coincid parţial cu abilităţile sociale reduse);
• Încurajarea de către părinţi de a fi atipic faţă de gen (adesea din amuzament);
• Mesajele negative de la părinţi (despre inadecvenţa de gen);
• Pasivitatea;
• Climatul politic (solidaritatea lesbiană/feministă);
• Ovare polichistice;
• Abilităţi sociale slabe (mai importante la bărbaţi);
• Mediul cultural bazate pe cutume (multe exemple din antropologie);
• Reacţiile faţă de părinţi (neidentificarea cu părintele de acelaşi sex, uneori un rezultat al percepţiilor greşite);
• Rezistenţa faţă de categorizare (la femei, care conduce la rezistenţa faţă de mediul prevalent al genului);
• Presiunea colegilor de aceeaşi vârstă de la şcoală (denigrarea pentru lipsa de masculinitate – la bărbaţi);
• Factorii senzuali (căutarea repetării plăcerii);
• Abuzul sexual (de acelaşi sex la bărbaţi, de sex opus la femei);
• Experimentarea sexuală (prelungită, cu acelaşi sex);
• Timiditatea (similară cu abilităţile sociale slabe);
• Familie cu un singur părinte (model masculin absent pentru băieţi);
• Pastilele de slăbit (luate de mame în timpul sarcinii, care le afectează pe fiice);
• Sufletul pereche (căutarea intimităţii profunde – la femei);
• Incestul cu un frate/o soră de acelaşi sex;
• Mediul urban (oportunitatea şi anonimitatea constituie un factor);
• Abuzul verbal (îndeosebi cu privire la atipicalitatea de gen).

Lista „mediului” este de trei ori mai lungă. Aceasta sugerează că, deşi nu există cauze de mediu dominante pentru AAS, împreună ele pot cuprinde majoritatea factorilor care sunt importanţi. Bineînţeles, fiecare poate avea o listă diferită. Lista genetică, de asemenea, arată că efectele geneticii în sine sunt foarte indirecte. Importantă este reacţia cognitivă/emoţională individuală la trăsătura genetică.

Referinţe

^[1] Otis, J., M.D., Skinner W. F. 2004. An exploratory study of differences in views of factors affecting sexual orientation for a sample of lesbians and gay men. Psychological Reports 94:1173-1179.

^[2] Herek, G. M., Norton, A. T., Allen, T. J., Sims, C. L. 2010. Demographic, Psychological, and Social Characteristics of Self-Identified Lesbian, Gay, and Bisexual Adults in a US Probability Sample. Sexuality Research and Social Policy 7 (3) (September): 176-200.

^[3] Rutter M. 2006. Genes and Behavior. Malden, Maryland: Blackwell.

[Factors important to some people with SSA. Extras din cartea My Genes Made Me Do It! de N. E. & B. K. Whitehead. Copyright © 2016 N. E. & B. K. Whitehead. Tradus şi publicat cu permisiune. Cartea poate fi downloadată gratuit la www.mygenes.co.nz/download.html.]

de N. E. & B. K. Whitehead

Cercetătorii care cunosc cel mai bine legătura dintre gene şi atracţia faţă de persoanele de acelaşi sex (AAS) spun: „Genele nu te-au obligat să o faci.” Să trecem în revistă dovezile, neuitând că multe dintre argumentele care urmează se aplică tuturor comportamentelor umane.

Afirmaţiile din sumar sunt explicate mult mai amănunţit în fiecare capitol.

Schimbarea

Numărul uriaş de dovezi în favoarea schimbării care are loc în orientarea sexuală reprezintă una din cele mai clare dovezi că homosexualitatea nu este determinată genetic de gene sau de ceva din mediul biologic.

Studiile importante arată:

Pentru adulţi:

• Aproximativ jumătate dintre cei cu AAS exclusivă trec la heterosexualitate în decursul vieţii. Altfel spus, 3% din populaţia care practică heterosexualitatea (atât bărbaţi, cât şi femei) susţin că au fost cândva bisexuali sau homosexuali. Schimbările nu sunt induse terapeutic, ci se întâmplă „natural” în viaţă, unele foarte rapid.
• Cele mai multe schimbări în orientarea sexuală sunt către heterosexualitatea exclusivă.
• Numărul celor care au trecut la atracţia faţă de persoanele de sex opus (ASO) este mai mare decât numărul actual de bisexuali şi homosexuali exclusivi la un loc. Cu alte cuvinte, foştii homosexuali îi depăşesc numeric pe homosexualii din prezent.
• ASO este de 17 ori mai stabilă ca AAS exclusivă la bărbaţi şi de 30 de ori mai stabilă decât AAS exclusivă la femei. (Femeile îşi schimbă orientarea sexuală mai mult decât bărbaţii.)

Pentru adolescenţi:

• Cei mai mulţi adolescenţi îşi vor schimba AAS. De fapt, în grupul celor cu vârsta de 16-17 ani, 98% vor trece de la homosexualitate sau bisexualitate la heterosexualitate.
• Este de 25 de ori mai probabil ca cei care spun că au AAS sau că au atracţii bisexuale la 16 ani, să spună că sunt atraşi de sexul opus la 17 ani, decât ca cei care la 16 ani au orientare heterosexuală, să se identifice ca bisexuali sau homosexuali la 17 ani.
• Marea majoritate a celor în vârstă de 16 ani, care susţin că sunt atraşi de sexul opus, vor rămâne astfel.

Genele

Studiile pe gemeni

Categoric, comparaţiile foarte complexe între gemenii identici şi neidentici exclud determinismul genetic. Gemenii identici, care au gene identice, sunt concordanţi cu AAS în proporţie de 11-14%. Dacă homosexualitatea ar fi „genetică”, bărbaţii homosexuali şi femeile homosexuale care sunt co-gemeni identici ar trebui să fie, de asemenea, în proporţie de 100% homosexuali. În studiile clasice pe gemeni, proporţia genetică este mai mică de 22% pentru bărbaţi şi de 37% pentru femei, şi poate fi chiar de 10%. Studiile pe gemeni continuă să găsească, în mod constant, procente genetice mai scăzute pentru homosexualitate, în timp ce metodologia se îmbunătăţeşte, iar eşantioanele devin mai mari. Oricine are cel puţin un factor de influenţă genetică de 10% în gândire şi comportament – pur şi simplu, deoarece fără gene nu ar putea exista activitate sau comportament uman de vreun fel. Studiile pe gemeni arată că reacţiile individuale la evenimentele întâmplătoare (în care un geamăn identic reacţionează diferit de celălalt) sunt de departe cei mai puternici contribuabili la homosexualitate. Cu alte cuvinte, caracterul aleatoriu este un factor puternic.

Altele

• O cercetare atentă a întregului genom nu a găsit gene homosexuale, spre deosebire de modul în care stau lucrurile cu schizofrenia (care are însă doar 4 gene identificate, ca fiind legate de 3% dintre cazurile de schizofrenie).
• După cum înţelegem structura şi funcţia genei, nu există modalităţi plauzibile prin care genele ar putea dicta AAS (sau alte comportamente) la un individ.
• Până acum, comportamentele dictate genetic ale varietăţii „o-genă-o-trăsătură” s-au găsit doar la organismele foarte simple. În general, geneticienii sunt de acord că multe gene (de la cel puţin cinci sau şase la multe sute) contribuie la orice comportament uman particular.
• Se crede că orice influenţă genetică este slabă şi indirectă.
• Până în prezent nu s-a găsit niciun comportament uman determinat genetic. Cel mai apropiat comportament legat de determinarea genetică descoperit până acum (deficienţa de monoamină oxidază, care conduce la agresiune) s-a dovedit că răspunde în mod remarcabil la consiliere.
• O AAS influenţată genetic, cauzată de un fascicul de gene, nu ar putea să apară şi să dispară brusc în familii, aşa cum se întâmplă. Ea ar persista în fiecare generaţie, timp de multe generaţii. Este neplauzibil genetic ca numeroase gene „heterosexuale” să se deconecteze în acelaşi timp.
• Rasa umană are în comun cea mai mare parte din genele sale – undeva între 99,7% şi 99,9%. Ceea ce înseamnă că toate grupurile etnice le au pe cele mai multe. Aceasta are trei implicaţii.
• o carte de reguli: nu doar „poţi” sau „nu poţi”, ci mai degrabă principii de urmat;
• • Dacă homosexualitatea ar fi dictată genetic, practicile homosexuale ar fi identice sau foarte similare în toate culturile. Dar paleta enormă de practici homosexuale şi diversitatea practicilor şi obiceiurilor homosexuale în diferite culturi (şi în cadrul culturilor) aduce argumente contra.
• • Ar exista un procentaj similar de homosexualitate în toate culturile. Dar homosexualitatea este necunoscută în unele culturi şi obligatorie în altele.
• • Schimbările în practicile homosexuale şi în comportamentul homosexual în diferite culturi ar avea loc foarte încet, de-a lungul multor secole. Dar nu aceasta arată istoria. (Declinul unor întregi modele de homosexualitate [cel grec, în câteva secole, şi cel melanezian, într-un secol]; relativ brusca apariţie [în termeni genetici] a modelului occidental din prezent, în câteva secole; şi schimbările abrupte în practica homosexuală în cadrul unui grup etnic, chiar într-o singură generaţie, nu sunt consecvente cu ceva genetic. Chiar şi mai puţin consecvente sunt rapidele schimbări în practicile sexuale din modelul occidental din prezent.
• Apariţia AAS în populaţie este prea frecventă pentru a fi cauzată de un proces de dezvoltare prenatal defectuos, deci nici în acest sens nu este înnăscută. Ceea ce include procesele epigenetice.
• Dacă AAS ar fi determinată genetic şi ar conduce la contact numai cu persoane de acelaşi sex, s-ar exclude din populaţie în numai câteva generaţii. Nu ar exista astăzi.
• Vârsta la care apare prima dată atracţia faţă de persoanele de acelaşi sex ar putea fi influenţată genetic în procent de aproximativ 10%, iar atracţia faţă de persoanele de sex opus, în procent de aproximativ 15%. (Reţineţi, toţi oamenii au un aport genetic de 10% pentru orice gândesc sau fac.)

Primele atracţii (atât AAS, cât şi ASO) apar în medie la vârsta de 10 ani şi rareori constituie „primele amintiri”, ceea ce înseamnă că atracţia este, în cea mai mare parte, indusă social.

Hormonii

S-au făcut numeroase studii, dar niciunul nu a arătat o relaţie convingătoare între homosexualitate şi expunerea la hormonii prenatali, deşi câteva studii au arătat legături foarte slabe între expunerea la hormonii prenatali şi jocurile copiilor mici. Studiile care au examinat efectele dozelor foarte ridicate de hormoni feminini la mamele gravide nu au arătat niciun efect asupra bărbaţilor şi au dovedit un efect îndoielnic asupra femeilor. Terapia cu schimbarea cantităţii de hormoni la bărbatul adult şi la femeia adultă a arătat că afectează impulsul sexual, dar nu şi orientarea.

• Ideea că homosexualitatea rezultă dintr-un atac imun asupra caracteristicilor creierului bărbatului de către mamă este slab susţinută. Într-un asemenea caz, testiculele şi organele genitale ale bărbatului (care au cel mai mare fascicul specific vizat la bărbat) ar trebui să fie atacate, dar nu sunt.

Structura creierului

• Numeroase studii mai vechi ale microstructurilor creierului, de exemplu, cele din anii ’90, nu au reuşit să vină cu diferenţe replicabile ale deosebirilor dintre creierul adultului heterosexual şi creierul adultului homosexual.
• Studiile moderne arată că la naştere creierul bărbatului şi creierul femeii nu sunt diferite structural, ceea ce face ca probabilitatea existenţei unui creier specific „homosexual” să fie cu adevărat minimă. Principala diferenţă replicabilă în mod consecvent, de la vârsta de doi sau trei ani, este mărimea.
• Mediul are efecte asupra creierului de la naştere la pubertate şi după pubertate.

Dimorfismul sexual al creierului a fost legat de testosteronul prenatal, dar el reprezintă un efect slab, iar numai 16-27% din variaţie este explicată.

• Neurologii constată că la om creierul este extraordinar de plastic. Consensul ştiinţific acum este că noi, chiar şi ca adulţi, suntem ceea ce facem cu creierul nostru, chiar dacă s-ar putea să nu fim conştienţi de acest proces constant, aflat în desfăşurare. Schimbările în microstructură devin vizibile la examinarea creierului în decurs de câteva luni.
• Dacă se vor găsi diferenţe între creierul homosexualilor şi creierul heterosexualilor, ele ar putea fi cu uşurinţă rezultatul anilor de condiţionare (tipare repetate de gândire şi comportament).

Social, sociologic

Persoanele intersex

• Aproximativ 90% dintre copiii occidentali „intersex” (născuţi cu un aparat genital ambiguu) aleg să rămână în genul în care au fost crescuţi când pubertatea revelează adevăratul gen genetic, iar intervenţiile chirurgicale le sunt oferite. Adesea, alegerea este făcută în ciuda unor caracteristici fizice şi hormonale foarte contrare ei. Ceea ce aduce argumente în favoarea influenţelor de mediu predominante asupra formării orientării şi comportamentului de gen.

Altele

• Divorţul dublează riscul homosexualităţii ulterioare la copii.
• Stadiile dezvoltării psihosociale către heterosexualitatea adultului sunt bine definite şi acceptate de specialiştii în psihologia dezvoltării şi sunt atât de evident învăţate, încât în mod clar, heterosexualitatea nu este determinată genetic. În studiile pe adulţi homosexuali, mulţi prezintă deficit în unele stadii de dezvoltare – ceea ce sugerează că homosexualitatea este mai degrabă culturală şi influenţată de mediu, decât genetică.
• Homosexualitatea apare mult mai des la cei care au crescut în oraşe mari decât la cei care au crescut în zone rurale, ceea ce demonstrează că mediul este mult mai important decât genele în dezvoltarea homosexualităţii.
• Se argumentează că un instrument ştiinţific/sociologic, Analiza Parcursului, a arătat că nu există o bază socială sau familială pentru homosexualitate, ci că există mai degrabă o bază biologică. Totuşi, parcursul social şi familial care conduce la homosexualitate a fost semnificativ din punct de vedere colectiv, deşi parcursul individual nu a fost. În contrast, parcursul genetic a fost nesemnificativ din punct de vedere colectiv.

Instinctele

• Instinctele noastre, precum autoconservarea, foamea şi reproducerea, sunt printre impulsurile cel mai profund întipărite şi cele mai puternice pe care le avem, dar pot fi controlate şi chiar adaptate. Dacă vrem să argumentăm că homosexualitatea este, de asemenea, un instinct profund întipărit, putem, de asemenea, argumenta că el ar trebui să fie maleabil şi sensibil la instruire.

Conţinutul genetic este minim

Geneticienii, antropologii, specialiştii în psihologia dezvoltării, sociologii, endocrinologii, neurologii, medicii care cercetează genul şi cercetătorii care studiază gemenii sunt în general de acord cu privire la rolul geneticii în homosexualitate. Genele nu te obligă să îi dai curs. Nu există un determinism genetic, iar influenţa genetică este cel mult minoră. Reacţiile individuale la factorii aleatori sunt foarte importante.

Cei care spun că homosexualitatea este influenţată genetic au dreptate, dar numai în următorul sens.

Dacă o fată rămâne gravidă la vârsta de cincisprezece ani, am putea argumenta că a fost predispusă genetic. Am putea afirma că, în cultura ei, genele i-au dat genul de faţă şi de corp care au atras puternic hormonii masculini şi au pus o asemenea presiune asupra ei, încât a fost incapabilă să reziste. Dar la atât se reduce influenţa genetică. Există un număr uriaş de factori de mediu care ar fi putut, de asemenea, să fi provocat sarcina, ca anularea meciului de baschet la care se ducea să asiste împreună cu prietena ei, permisiunea de a folosi maşina tatălui ei, compania prietenului ei, filmul pe care tocmai îl vizionaseră împreună şi eşecul de a folosi un contraceptiv, dar şi factori de mediu importanţi precum sistemul de valori personale, presiunea tovarăşilor de aceeaşi vârstă şi un tată distant emoţional.

Este probabil ca acest consens să se schimbe? S-ar putea descoperi o legătură biologică majoră care să schimbe totul?

În cele mai multe discipline ştiinţifice, descoperirile au fost stabilite clar din fapte care nu se vor schimba. Dar cum rămâne cu studiile viitoare despre microstructura creierului sau cu analiza detaliată a compoziţiei şi funcţiei genetice? Vor descoperi ele legături între structura creierului şi comportamentele umane sau între comportamente şi secvenţele genetice?

Bineînţeles că da. Comunicări ştiinţifice se vor publica în continuare. Dar putem concluziona în siguranţă că şi autorii care vor să găsească astfel de legături vor include aproape întotdeauna avertismente ştiinţifice standard că influenţa acestora este minoră şi că mediul este important. Ceea ce putem spune, în mod rezonabil, despre cercetările viitoare este că vor intra în domenii noi şi vor arăta conexiuni noi, dar niciuna nu va fi decisivă.

Ceea ce a fost dovedit odată pentru totdeauna de studiile pe gemenii identici. Ei au gene identice, dar dacă unul este homosexual, de obicei fratele identic sau sora identică nu este. Există o şansă de doar 11-14% ca el/ea să fie homosexual/ homosexuală. Ceea ce include toate influenţele pe care le cunoaştem acum şi cele despre care nu ştim nimic şi pe care încă nu le-am descoperit. Toate la un loc au doar un efect slab.

Prima ediţie a cărţii noastre din 1999 a lansat ideea că conţinutul genetic al AAS se va dovedi, în cele din urmă, a fi de 10%. Ceea ce ar fi destul de imprecis, conţinutul genetic ar putea fi între 0-20%. Dar chiar dacă rezultatul final ar fi de 20%, tot ar reprezenta o influenţă slabă. În momentul scrierii ediţiei din 2016, afirmaţia noastră rămâne valabilă şi este mai consistentă decât în 1999.

Următorii factori (a se vedea capitolele relevante) susţin o influenţă de 10% asupra AAS: vârsta primei atracţii, urbanizarea, alegerile persoanelor intersex, ASO (influenţa genetică incluzând măsurătorile testosteronului prenatal), formarea creierului după naştere şi studiile pe gemeni.

Homosexualitatea, ca inevitabilitate genetică, a fost probabil cea mai eficientă iniţiativă a activismului homosexual în relaţiile publice, în campania pentru drepturi egale şi protecţii speciale. Deşi în multe cercuri nu mai este corect sau la modă, din punct de vedere politic, să spui că homosexualii se pot schimba, din punct de vedere ştiinţific este corect o să spunem. Nu ne referim numai la schimbări comportamentale, ci la schimbări în atracţie.

Este un fapt că nimic nu ne obligă să facem ceva – nici genele noastre, nici mediul nostru. Poate că Liszt avea degete lungi, dar aceasta nu a făcut din el un compozitor pentru muzică de pian.

Care este cauza AAS?

Nu există o singură cauză. Niciun singur factor genetic, hormonal, social sau de mediu nu este predominant. Există teme similare, neconformitate de gen în copilărie, abuz sexual, dinamica tovarăşilor de aceeaşi vârstă şi dinamica familiei, istoria sexuală, dar mixtura lor variază în funcţie de individ, care răspunde specific la singurul factor prioritar pentru sine. Doi copii din aceeaşi familie şi din acelaşi mediu social pot să interpreteze incidentele foarte diferit. Astfel încât reacţia aleatoare, dacă se structurează în imagine de sine, poate deveni un contribuabil semnificativ la homosexualitate – precum arată studiile pe gemeni. Rezultatul prioritar este o concentrare homosexuală asupra celor de acelaşi sex – emanând dintr-un impuls necesar dar (deseori) de-abia conştientizat de a face dragoste şi din deficitul în identitatea de gen. La pubertate, aceasta se confundă cu sexul genital, conducând la un tipar de întâlniri sexuale, care au ca rezultat o posibilă autoidentificare ca „homosexual”.

Ceea ce se poate schimba. Acolo unde răspunsurile sunt profund întărite, este nevoie de curaj, dedicare, perseverenţă, efort, autoexaminare şi suport din partea celorlalţi. Cu cât este mai superficială implicarea, cu atât mai uşoară este ieşirea din homosexualitate; şi mulţi au reuşit să o facă.

Merită? Merită să dobândeşti libertatea astfel încât nimic să nu te stăpânească şi să găseşti pe alţii care au dus aceeaşi luptă? Este satisfăcător să te alături unui grup format din adevăraţi eroi? Merită să ieşi din ceea ce nu a implicat o alegere conştientă, printr-o alegere conştientă de adult? Merită să faci ceea ce alţii spun că este imposibil? Dacă o astfel de schimbare este posibilă, ce altceva ar mai putea fi posibil?

ADN-ul este o scară de baze şi zaharuri nitrogenoase care este o prescripţie pentru proteine, nu pentru preferinţele sexuale. Dar este şi o scară a destinului, o scară a lui Iacov şi este alegerea noastră dacă îngerii sau demonii urcă şi coboară pe ea. Putem decide să capitulăm în faţa „argumentului genetic”. Te obligă genele să o faci? Tu alegi.

[Summary. Extras din cartea My Genes Made Me Do It! de N. E. & B. K. Whitehead. Copyright © 2016 N. E. & B. K. Whitehead. Tradus şi publicat cu permisiune. Cartea poate fi downloadată gratuit la www.mygenes.co.nz/download.html.]

La adulţi nu numai că există o corelaţie pozitivă între utilizarea drogurilor ilegale şi implicarea în homosexualitate, dar cei care se implică în cele două comportamente sunt, în mod disproporţionat, delincvenţi, tulburaţi mintal, mai suicidari etc.^[1] Academicieni compătimitori şi activiştii homosexuali spun că aceste caracteristici sunt răspunsul inevitabil al homosexualilor la discriminare. Ei nu au început astfel, ci au fost „asemenea copiilor obişnuiţi, cu excepţia intereselor homosexuale”. Ca atare, adolescenţii homosexuali au la fel de mult dreptul la protecţie şi acceptare ca negrii sau ca alte minorităţi protejate.

Centrele pentru Controlul Bolii (CDC) au terminat un studiu de nouă ani realizat pe tineri homosexuali,^[2] care a cercetat dacă tinerii homosexuali erau „asemenea copiilor obişnuiţi”. Per ansamblu, constatările CDC sunt în acord cu noţiunile tradiţionale că un copil care intră într-un „lucru rău” face şi alte „lucruri rele”: tinerii homosexuali erau, în mod disproporţionat, implicaţi în toate formele evaluate de rebeliune şi autovătămare. Mulţi au raportat că au început aceste activităţi dăunătoare înainte de adolescenţă.

Pentru a aprecia importanţa studiului CDC, este util să îl comparăm cu un studiu longitudinal din perioada anilor 1990 din oraşul Christchurch, Noua Zeelandă,^[3] care a inclus verificări a ceea ce au spus respondenţii. Unii oameni într-adevăr mint, exagerează şi/sau „se distrează” la chestionare. Datorită acestei probleme potenţiale, investigatorii din Noua Zeelandă au studiat aceiaşi 1007 copii din Christchurch de la naştere până la vârsta de 21 de ani, cu interviuri luate părinţilor, autoraportare, precum şi observare şi testare din partea investigatorilor. Punctul nevralgic major al studiului a fost eşantionul său mic – numai 28 de participanţi „se implicaseră sau doreau să se implice în homosexualitate” la vârsta de 21 de ani. Cu toate acestea, studiul din Noua Zeelandă este de sine stătător şi constituie „standardul de aur” al metodologiei curente. Nu s-a făcut un alt studiu longitudinal mult mai mare al problemelor în cauză. Dar studiul din Noua Zeelandă existând, alte studii pot fi comparate cu constatările sale.

2% dintre tinerii adulţi din Christchurch au spus că „erau” homosexuali sau bisexuali şi un număr suplimentar de 8 au raportat sex cu un membru al sexului lor de la vârsta de 16 ani (4 dintre cei care au spus că „erau” homosexuali au spus că nu se implicaseră în sex homosexual). Cei 11 tineri şi cele 17 tinere care au fost înregistraţi ca homosexuali au condus la o rată de 2,8% a homosexualităţii în grupul studiat.

Aceşti 2,8% dintre tinerii adulţi au fost mai predispuşi să fie înregistraţi ca având „probleme”. În fiecare dintre cei şapte ani ai perioadei studiului, aproximativ 1% dintre heterosexuali şi 5% dintre homosexuali au spus că au încercat să se sinucidă. Niciunul de fapt nu s-a sinucis, dar 32% dintre homosexualii şi 7% dintre heterosexualii în vârstă de 21 de ani au raportat că au încercat cel puţin o dată. Per ansamblu, 57% dintre homosexualii versus 41% dintre heterosexualii cu vârsta de 21 de ani au recunoscut cel puţin un delict (36% versus 26%, unul violent; 50% versus 33%, un delict legat de proprietate). Tinerii bărbaţi homosexuali au arătat, de asemenea, mai multă tulburare comportamentală (de opoziţie, de răzvrătire) şi abuz de substanţe mai frecvent (fumat, consum de droguri).

Constatările CDC replicate în Noua Zeelandă

În studiul recent al CDC „s-au dat chestionare despre risc la ~ 35000 de elevi din clasele 9-12, din şapte state şi din şase oraşe mari, între anii 2001-2009 (aproximativ 80% dintre copii au dat răspunsuri utilizabile). Indiferent că a existat o definire comportamentală (sexul partenerului) sau o autoetichetare (homosexual, bisexual sau heterosexual), esenţialmente nu o existat deosebire între rezultate: homosexualitatea a fost asociată cu mai multe probleme personale şi sociale. Deşi nu s-a găsit fiecare rezultat în fiecare locaţie sau în fiecare an (au fost eşantioane independente), tiparul general a fost mai presus de orice îndoială.

Aproximativ 93% dintre copii au spus că erau heterosexuali, 5% că erau bisexuali sau homosexuali, iar 2% nu se hotărâseră. 57% dintre copii au raportat sex cu sexul opus şi 6% au clamat contact homosexual. În timp ce 96% dintre copiii care au raportat sex numai cu sexul opus au spus că erau heterosexuali – oferind o potrivire puternică între comportament şi identitatea clamată – 62% dintre cei care au raportat numai sex homosexual au spus, de asemenea, că erau heterosexuali (au încercat şi nu le-a plăcut?). 22% dintre cei din ultimul grup au spus că erau homosexuali.

La fel ca în studiul din Noua Zeelandă, diferenţele găsite între grupurile de orientare sexuală nu reprezintă un echivalent al conceptului „asemenea celorlalţi copii, dar interesaţi de homosexualitate, în loc de sexul opus”. Luaţi în considerare periculozitatea faţă de alţii din următorul tabel:

Comportament	Heterosexuali	Homosexuali
A mers în maşină cu un şofer care băuse	23%	34%
A condus maşina când a băut	8%	14%
A purtat o armă albă	13%	23%
A purtat o armă de foc	4%	11%
A fost implicat într-o bătaie (în ultimul an)	29%	42%
A fost rănit într-o bătaie (în ultimul an)	3%	13%

Toate studiile raportează că adulţii homosexuali îi pun în pericol pe alţii în mod disproporţionat. Evident, aceasta începe devreme. Şi cu toate că şcolile susţin tot mai mult că sunt „zone sigure” pentru tineretul homosexual şi lesbian, homosexualii s-au răzvrătit mai frecvent împotriva regulilor şcolii (a se vedea tabelul care urmează).

Homosexualii nu au fost singurii care s-au răzvrătit, dar categoric au făcut-o mai des. Iar dacă, din cauza discriminării, „trebuie” să facă lucruri care îi rănesc pe ei înşişi şi pe alţii – de ce trebuie să le facă la şcoală? Lucrurile nu au mers mult mai bine când homosexualii au fost „cu cei ca ei”. 14% dintre heterosexuali versus 20% dintre cei care aveau numai parteneri homosexuali au afirmat că au fost loviţi sau răniţi fizic la o întâlnire. 11% versus 17% dintre cei din aceleaşi grupuri au raportat că au fost forţaţi să facă sex (adică au fost violaţi). Dacă homosexualii se află „departe de opresorii lor” când sunt unul cu celălalt, atunci de ce mai sunt violenţi?

Natura „murdară” a homosexualităţii, de asemenea, începe devreme: 11% dintre heterosexuali versus 29% dintre homosexuali au raportat de cel puţin 4 ori mai mulţi parteneri sexuali în timpul vieţii; 66% dintre heterosexuali versus 45% dintre homosexuali au raportat folosirea prezervativului la ultimul contact sexual; iar 19% dintre heterosexuali versus 32% dintre homosexuali au afirmat că au folosit alcool sau droguri înainte de ultimul contact sexual.

Comportament pe proprietatea şcolii	Heterosexuali	Homosexuali
A purtat o armă	5%	14%
A băut alcool	4%	12%
A fost implicat într-o bătaie	11%	21%
A fumat	5%	16%
A folosit tutun care nu se fumează	1%	8%
A folosit marijuana	5%	14%
A ameninţat/a rănit cu o armă	6%	18%

Privind retrospectiv, elevii au fost întrebaţi dacă înainte de vârsta de 13 ani fumaseră o ţigară întreagă (10% dintre heterosexuali versus 25% dintre homosexuali); băuseră alcool (21% versus 35%); fumaseră marijuana (8% versus 21%); făcuseră sex (sexul obişnuit bărbat-femeie, 5% dintre heterosexuali versus 14% dintre homosexuali). Cei care au început devreme au fost, în mod consecvent, disproporţionat homosexuali. Chiar şi înainte de adolescenţă, o minoritate semnificativă de copii care se vor declara, în cele din urmă, „homosexuali”, fac probleme şi se autovatămă. „Copiii buni” care nu intră în „lucruri de adulţi” devin, în mod disproporţionat, heterosexuali; copiii care fac „lucruri de adulţi” sunt mai predispuşi să devină homosexuali.

Autovătămarea şi delincvenţa, de asemenea, „au mers împreună” cu homosexualitatea, la fel ca în studiul din Noua Zeelandă, precum arată tabelul următor. Cei înclinaţi către homosexualitate au fost, de asemenea, mai predispuşi să fie supraponderali, să folosească şi să abuzeze de alcool, să aibă probleme de alimentaţie, să petreacă mai mult timp online (dar mai puţin la televizor) şi să nu „mănânce corect”.

Concluzii

În mod clar, o minoritate semnificativă de „copii obişnuiţi” fac lucruri rele (de exemplu, 22% folosesc marijuana, 2% folosesc heroină) şi suferă de depresie din diferite motive (25% s-au simţi trişti sau lipsiţi de speranţă timp de 2+ săptămâni). Mulţi copii obişnuiţi pot „cauza probleme” când ajung la vârsta adultă. Dar faptul că se vor afla în preajma heterosexualilor îi va „calma pe unii dintre ei” şi, dacă vor deveni părinţi, copiii lor îi vor ajuta să se maturizeze şi mai mult. Pe de altă parte, cei înclinaţi către homosexualitate vor gravita în jurul altor homosexuali şi vor fi încurajaţi la şi mai multă răzvrătire şi autovătămare. Violul şi violenţa asociate cu „iubiţii” lor îi vor face, fără îndoială, şi mai frecvent deprimaţi.

Din nefericire, indiferent cât de minunat este mediul familial sau şcolar, o mică fracţiune dintre copii vor ajunge rău. Dacă mediul familial sau şcolar este deficient, o largă fracţiune vor ajunge rău. Dar în studiile care „privesc retrospectiv” (adică longitudinale), parcursul vieţii delincvenţilor, al utilizatorilor de droguri sau al homosexualilor este similar. Ei intră în „lucruri rele” la o rată mai ridicată şi de la vârste mai mici.

Observaţi că aproximativ 2% dintre adolescenţi erau „nesiguri” dacă aveau să se alăture taberei homosexuale sau heterosexuale. Ar putea acordarea de protecţii speciale pentru un anumit tip de răzvrătire – în acest caz homosexualitatea – să-i încurajeze pe acei copii să o încerce? Deşi constatările studiilor mai vechi nu s-au bazat pe eşantioanele excelente ale investigaţiilor recente, se deduce că rata „încercării” homosexualităţii este în creştere. Cei „nesiguri” se află acolo ca să fie agăţaţi. Dacă şcolile protejează homosexualitatea şi acordă atenţie în plus elevilor homosexuali, creează stimulente pentru cei nesiguri ca să fugă de heterosexualitate. Dacă utilizatorilor de droguri li s-ar acorda aceleaşi protecţii şi aceeaşi simpatie ca homosexualilor, credeţi că am avea mai puţini dependenţi de droguri?

Comportament	Heterosexuali	Homosexuali
Nu a purtat niciodată centură de siguranţă	12%	21%
A fumat zilnic	8%	24%
Fumător în prezent	14%	31%
S-a simţit trist/lipsit de speranţă timp de 2+ săptămâni în timpul anului respectiv	25%	46%
A luat serios în considerare sinuciderea	12%	35%
A încercat să se sinucidă şi a fost tratat de un medic/o asistentă	6%	27%
A folosit vreodată marijuana	38%	58%
Foloseşte în prezent cocaina	2%	14%
Foloseşte în prezent heroina	2%	14%
A folosit vreodată steriozi	2%	14%
Şi-a injectat droguri	2%	12%
Foloseşte în prezent marijuana	22%	35%

Îi poate domoli educaţia pe copiii rebeli şi îi poate ea împiedica să se autovatăme? Poate că da, dar dovezile de până acum nu sunt prea încurajatoare. De exemplu, un studiu amplu, bine condus, făcut timp de mai mulţi ani, care a studiat educaţia bazată pe şcoală, a găsit că în esenţă nu a avut niciun efect asupra ratelor fumatului la vârsta adultă.^[4] Aparent, acest gen de dovezi nu sunt în acord cu CDC. Autorii studiului curent al CDC avertizează că datele lor arată că copiii homosexuali ar trebui să fie special „educaţi” şi protejaţi. Dar unde sunt avertizările similare pentru adolescenţii care fumează, sunt utilizatori de droguri sau sunt promiscui? De ce ar trebui ei să fie „ignoraţi intenţionat” de agenţii federali? La urma urmei, ce este corect este corect… nu-i aşa?

Note

^[1] Cameron P. ş.a. (2005) Homosexual sex as harmful as drug abuse, prostitution, or smoking. Psychological Reports, 96; 915-961.

^[2] Kann L. ş.a. (2011) Sexual Identity, Sex of Sexual Contacts, and Health-Risk Behaviors Among Students in Grades 9-12 – Youth Risk Behavior Surveillance, site-uri selectate, Statele Unite, 2001-2009 (6/10/11).

^[3] Fergusson D. L. ş.a. (1999) Is sexual orientation related to mental health problems and suicidality in young people? Archives of General Psychiatry, 56; 876-880.

^[4] Peterson A. V. ş.a. (2000) Hutchinson smoking prevention project: long-term randomized trail in school-based tobacco use prevention – results on smoking. Journal of the National Cancer Institute, 92; 1979-91.

[FRR September 2011, Homosexuals Disruptive From the Get-Go. Copyright © 2011 Family Research Institute. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Societatea îi discriminează, pe bună dreptate, pe cei care fură, nu depun eforturi la serviciu sau escrochează. Pe baza datelor din sănătatea publică, ea îi discriminează, pe bună dreptate, pe fumători sau pe cei care folosesc droguri ilegale. Toată lumea recunoaşte cât de greşite şi/sau dăunătoare sunt astfel de comportamente şi că este nevoie să fie descurajate.

Dar de ce nu se întâmplă acelaşi lucru când stilul de viaţă sexual al unor indivizi este atât de deficient, încât sunt mai predispuşi să se sinucidă, să dobândească boli cu transmitere socială şi cancere asociate şi să nu trăiască la fel de mult ca ceilalţi? Dacă ei contribuie mai puţin la societate dar, în acelaşi timp, de fapt li se oferă mai mult – în termenii beneficiilor şi protecţiei – decât cetăţenilor obişnuiţi? Care este efectul protejării lor ca „minoritate sexuală”, în loc de a-i discrimina pe bună dreptate? Răspunsul? Ei cer chiar şi mai multă protecţie – fiindcă nedreptatea dă naştere la mai multă nedreptate.

Ce argument să folosească ei totuşi pentru a obţine şi mai mult suport din partea societăţii? Dacă unii indivizi costă societatea mai mult decât cei mai mulţi şi contribuie mai puţin decât cei mai mulţi – din cauza a ceea ce îi deosebeşte de ceilalţi ca „minoritate sexuală” – iar ei distrug şi mai mult societatea, punând stăpânire pe locurile de odihnă, făcând sex în public şi tot felul de probleme, de ce nu ar trebui societatea, pe bună dreptate, să concluzioneze că remediul ar fi o discriminare hotărâtă?

Răspunsul clar: schimbă situaţia susţinând că o astfel de discriminare este inerent nedreaptă şi că faptul de a fi discriminat face ca toate aceste lucruri rele să li se întâmple.

De fapt, de ce să nu depună ei plângere împotriva societăţii cu astfel de pretexte ca dovezi? Mulţi ar putea presupune: „Dacă depun plângere, cu siguranţă sunt discriminaţi pe nedrept.” Mai mult, înregistrarea unei asemenea plângeri ar putea face să pară că societatea este responsabilă că homosexualii sunt mai puţin sănătoşi. La urma urmei, cei mai mulţi oameni sănătoşi nu înregistrează plângeri, afară doar dacă ar câştiga ceva.

Bineînţeles, homosexualii nu sunt nici „normali”, nici deosebit de „sănătoşi”. Ei nu-şi vor susţine niciodată o plângere prin comportamentul lor. Ce succes ar avea o asemenea plângere, dacă homosexualii ar susţine, în mod public, că „şi-au pus, în mod nevinovat, penisurile în locuri unde nu aveau ce căuta, s-au infectat, deci… societatea este de condamnat pentru orice infecţii şi boli care au rezultat…”?

Nu este de mirare atunci că plângerea depusă anul acesta împotriva societăţii canadiene nu menţionează deloc ce fac homosexualii sau consecinţele medicale care rezultă din comportamentul homosexual. Dacă îi asculţi pe homosexuali vorbind, nu sexul anal sau promiscuitatea cauzează vătămarea, ci dezaprobarea de către societate a activităţilor lor homosexuale.

Faptul de a poza în victime a avut efect în cazul SIDA. Sloganul „oricine are SIDA este inocent” pare prea prostesc ca să fi funcţionat. Dar a funcţionat. HIV primeşte mai mulţi dolari pentru cercetări per persoană infectată decât orice altă boală!

Deci de ce să nu folosească ei aceeaşi schemă pentru toate celelalte maladii şi necazuri asociate cu stilul de viaţă homosexual? Exact aceasta se întâmplă acum în Canada. Într-o plângere înregistrată în februarie 2009, lobby-ul gay/lesbian/bisexual se plânge de inegalitate! Luaţi în considerare cum încep ei:

„Suntem canadieni gay, lesbiene sau bisexuali (GLB), care credem că populaţia gay, lesbiană şi bisexuală nu primeşte programe de suport echitabile pe baza nevoilor sale, comparativ cu programele de suport pentru populaţia generală şi alte populaţii minoritare, din partea Sănătăţii Canadei şi Agenţiei Sănătăţii Publice a Canadei. În particular, populaţia GLB nu este inclusă ca populaţie prioritară şi, prin urmare, nu primeşte fonduri speciale pentru problemele de sănătate de care comunităţile GLB sunt afectate în mod disproporţionat. Astfel de inechităţi există, în ciuda mandatelor departamentelor şi agenţiilor, creându-se un precedent prin oferirea de fonduri speciale altor populaţii minoritare specifice [precum indienii nativi din Canada].”

„Aceste departamente guvernamentale ar putea să sugereze că populaţiile GLB nu sunt excluse în mod specific din programele şi serviciile lor. Totuşi, ignorarea nevoilor de sănătate unice ale comunităţii noastre este o formă de discriminare împotriva comunităţilor noastre.”

Vă amintiţi idealul marxist: „De la fiecare conform abilităţilor sale, la fiecare conform nevoilor sale”? Activiştii homosexuali nu se referă la nicio responsabilitate a lor (adică, „de la fiecare”), dar partea cu „nevoile” se potriveşte perfect intereselor lor. La urma urmei, studiile empirice decente arată că homosexualii generează atât de multe probleme pentru ei înşişi (ca şi pentru alţii), încât au „nevoie” de toate tipurile de ajutor.

Cei căsătoriţi trăiesc mai sănătos, mai mult şi sunt în general mai înstăriţi. Deci, din perspectiva liberală a inechităţii, are sens că ar trebui taxaţi pentru a le acorda „beneficii speciale” celor care dau curs intereselor homosexuale.

Nu este pur şi simplu şocant că guvernul canadian nu „lucrează activ sau metodic pentru a se adresa problemelor unice de sănătate şi de bunăstare cu care se confruntă canadienii lesbiene, gay şi bisexuali… [Şi aceasta chiar dacă] statutul sănătăţii canadienilor GLB este printre cele mai reduse în populaţia Canadei”?

Uau! Ce ar fi putut cauza această circumstanţă teribilă?

În primul rând, o lipsă de bani pentru ca liderii GLB „pentru a lucra cu guvernul la îmbunătăţirea sănătăţii lor”. Nu ştiaţi că „populaţia GLB nu este inclusă ca populaţie prioritară şi, prin urmare, nu primeşte fonduri speciale pentru problemele de sănătate de care comunităţile GLB sunt afectate în mod disproporţionat. Astfel de inechităţi există, în ciuda mandatelor departamentelor şi agenţiilor, creându-se un precedent prin oferirea de fonduri speciale altor populaţii minoritare specifice.”

Deci care este dovada acestei îngrozitoare discriminări? Simplul fapt că, aproape după fiecare criteriu, homosexualii sunt mai puţin sănătoşi. „Evident”, sexul homosexual este absolut la fel de „sănătos” ca sexul normal, heterosexual, deci probabil că discriminarea „explică” discrepanţele.

Să luăm în considerare enumerarea relelor evidenţiate de plângerea GLB – toate fiind din vina noastră.

Speranţa de viaţă

„În timp ce numărul de studii despre speranţa de viaţă a persoanelor GLB este limitat, ceea ce indică cercetările, în mod consecvent, este că speranţa de viaţă persoanelor GLB este substanţial mai scăzută decât cea a populaţiei generale.”

Cât de mult?

„Speranţa de viaţă a bărbaţilor homosexuali/bisexuali din Canada este de 55 de ani. Şi mai puţine cercetări au fost făcute despre speranţa de viaţă la lesbienele din Canada, dar indicatorii de sănătate sugerează că, deşi nu este la fel de scăzută ca cea a bărbaţilor homosexuali, tot este mai scăzută decât speranţa de viaţă a populaţiei generale.”

Cu siguranţă, durata redusă de viaţă nu este o consecinţă a ceea ce fac homosexualii – indiferent cât de periculos sau de dezgustător ar fi din punct de vedere biologic. Probabil că ea se datorează faptului că noi refuzăm să spunem şi să credem că ceea ce fac ei este la fel de grozav ca ceea ce facem noi.

Sinuciderea

„În comparaţie cu populaţia heterosexuală, persoanele GLB au rate de sinucidere de 2-13,9 ori mai ridicate decât populaţia generală. O cifră citată de obicei mai frecvent este că persoanele GLB au o rată de sinucidere de 3 ori mai mare decât populaţia generală şi că persoanele GLB reprezintă 30% dintre toate sinuciderile din Canada.”

Institutul pentru Cercetarea Familiei este de acord că violenţa – inclusiv sinuciderea – este mai obişnuită la cei care se implică în homosexualitate. Cu cât mai mult? Greu de spus – deoarece cei care reuşesc să se sinucidă nu pot fi chestionaţi.

Rata de sinucidere a rămas, destul de constant, la 11/100000 de persoane în SUA şi la aproximativ 12/100000 de persoane în Canada. Cele mai multe sinucideri par să fie asociate cu consumul de droguri sau alcool. După cum cunoaşte Institutul pentru Cercetarea Familiei, singurul studiu care a făcut o autopsie socio-psihologică a unui set de sinucideri a găsit un exces, dar nu un dublu, de sinucideri la cei care s-au implicat în homosexualitate. Diferenţa nu este destul de mare pentru a fi „semnificativă din punct de vedere statistic”.

Dacă 1,7% dintre canadienii identificaţi de Statisticile Canadei ca „homosexuali” comit 30% dintre toate sinuciderile (adică ~ 1200 de sinucideri pe an), viaţa lor trebuie să fie mizerabilă, deoarece o astfel de cifră ar sugera o rată de sinucidere de aproximativ 25 de ori mai ridicată la subgrupul respectiv. Institutul pentru Cercetarea Familiei are îndoieli cu privire la această afirmaţie, dar dacă este cât de cât apropiată de adevăr, ea reprezintă un fapt suficient pentru a condamna comportamentul homosexual şi pentru a le băga asta în cap copiilor la şcoală. Ei ar trebui să fie încurajaţi să stea departe de copiii sau adulţii care cochetează cu homosexualitatea, în loc să fie introduşi în homosexualitate ca o posibilă alegere „sănătoasă”.

Cu siguranţă, rata ridicată de sinucidere nu este o consecinţă a ceea ce fac homosexualii – a instabilităţii lor, a promiscuităţii lor etc. Probabil că ea se datorează faptului că noi refuzăm să spunem şi să credem că ceea ce fac ei este la fel de grozav ca ceea ce facem noi!

Fumatul

„Studiile au găsit că persoanele GLB au rate ale fumatului de 1,3-3 ori mai ridicate decât rata populaţiei generale. Studiile pe tinerii GLB au indicat rate ale fumatului chiar şi mai ridicate, un studiu pe lesbienele tinere din partea de sud a Statelor Unite susţinând că 78% dintre ele sunt fumătoare.”

Institutul pentru Cercetarea Familiei este de acord cu această afirmaţie. Cei care se implică în homosexualitate sunt considerabil mai predispuşi să fumeze.

„Sănătatea Canadei şi Agenţia Sănătăţii Publice a Canadei au finanţat campanii extensive de marketing public pentru a reduce ratele de fumat, deşi puţine campanii au avut ca ţintă comunităţile GLB. Ca în cazul sinuciderii, fumatul poate fi prevenit şi, cu programe corespunzătoare, rata fumatului la persoanele GLB ar putea fi substanţial redusă.”

Observaţi că, în timp ce homosexualii au primit aparent cel puţin unele sume de bani pentru „campanii extensive de marketing”, rezultatul a fost zero – homosexualii tot sunt mai predispuşi să fumeze. De ce, dacă au fost „luaţi ca ţintă” (deşi nefrecvent) pentru campaniile de marketing? Fiindcă nicio campanie de marketing sau de educaţie nu a arătat vreodată că a redus fumatul pe termen lung. Niciuna. Pentru nimeni, ca să nu mai vorbim de homosexuali.

Deci de ce a scăzut rata fumatului? Parţial deoarece costă mai mult în zilele noastre (mai precis, sunt mai multe taxe), dar în special fiindcă – în armonie cu cercetările şi recomandările Directorului Institutului pentru Cercetarea Familiei, Dr. Paul Cameron, de la sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970 – accesul fumătorilor este interzis în restaurante, clădiri publice etc.

Cei care sunt ţinuţi în carantină sunt discriminaţi de alţii fiindcă „societatea” a spus ori că fac ceva greşit, ori că au o boală sau o stare contagioasă. Unii se opresc din cauza inconvenientului. Unii se opresc din cauza respectivei discriminări. Dar un lucru este sigur – faptul că sunt puşi în carantină îi descurajează pe mulţi să adopte obiceiul, iar pe alţii să-l continue. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la homosexualitate: societatea primeşte mai mult din ceea ce protejează şi laudă, mai puţin din ceea ce este dificil şi discriminat.

Alcoolismul

„Studiile despre ratele alcoolismului la persoanele GLB arată rate de 1,4-7 ori mai ridicate decât rata populaţiei generale.”

Institutul pentru Cercetarea Familiei este de acord cu această evaluare. Cei „dependenţi” de un lucru sau de o substanţă (în acest caz, de comportamentul homosexual) sunt mai predispuşi să fie „dependenţi” şi de un alt lucru sau de o altă substanţă. Fumătorii sunt mai predispuşi să folosească droguri ilegale. Toxicomanii sunt mai predispuşi să se implice în homosexualitate, să participe la violenţă etc.

Depresia

„Se estimează că 5% din populaţia generală suferă de depresie severă la un anumit moment în viaţă. Totuşi, studiile despre depresie din comunitatea GLB arată rate de 1,8-3 ori mai ridicate.”

Institutul pentru Cercetarea Familiei este de acord că viaţa „homosexuală” îi duce pe mulţi la depresie severă.

HIV/SIDA

„În domeniul HIV/SIDA inegalităţile din politicile şi programele Sănătăţii Canadei şi Agenţiei Sănătăţii Publice a Canadei vizavi de persoanele GLB sunt ilustrate cel mai clar. Bărbaţii homosexual şi bisexuali… reprezintă 76,1% din cazurile de SIDA, de când au început să fie păstrate statistici… Comunitatea GLB duce greul epidemiei HIV/SIDA, dar la 25 de ani după prima apariţie a epidemiei în Canada, încă nu există niciun program şi nicio strategie dedicată lor – şi, prin extensie, o finanţare suficientă – pentru a aborda epidemia în comunitatea GLB.”

Dacă folosim cifra de 1,7% de la Statisticile Canadei pentru procentajul populaţiei homosexuale sau bisexuale, atunci rata sa de infecţie cu HIV este de cel puţin 26 de ori mai ridicată decât la populaţia generală.

Bineînţeles, cei care practică homosexualitatea se expun la tot felul de riscuri. Dar faptul că „duc greul” evocă imaginile unei armate de viruşi răspândindu-se prin ţară, şi fie

1. homosexualii cei curajoşi, care se află în prima linie, înfruntă direct ameninţarea,
2. fie homosexualii nevinovaţi sunt pe nedrept luaţi drept ţintă pentru infecţie!

Faptul trist este că aceşti indivizi au primit şi au răspândit boala din cauza obiceiurilor lor sexuale, nu din cauza cavalerismului lor sau a unei conspiraţii infame care îi vizează pe practicanţii homosexualităţii.

Cancerul

„Bărbaţii homosexuali, lesbienele şi bărbaţii bisexuali prezintă un risc crescut pentru anumite cancere şi, drept rezultat, datorită orientării lor sexuale şi din cauză că mesajul prevenirii nu are ca ţintă comunităţile GLB. Datorită ratelor mai ridicate ale fumatului şi consumului de alcool, populaţiile GLB prezintă un risc mai ridicat pentru cancerul de plămâni şi de ficat. La bărbaţii homosexuali şi bisexuali activi sexual semnele precursoare cancerului anal sunt mai frecvente, datorită expunerii frecvente la papilloma virusul uman, un virus despre care se crede, de asemenea, că ar contribui la ratele ridicate de cancere la cap şi gât la aceeaşi populaţie.”

„Se raportează că lesbienele prezintă un risc crescut pentru cancerul de sân, pe baza factorilor de risc particulari mai răspândiţi la această populaţie. Lesbienele prezintă, de asemenea, risc crescut pentru cancerul cervical.”

Ruşine societăţii! Bieţii homosexuali suferă din cauză că nu am găsit o cale de a preveni infectarea lor sau de a-i vindeca. La urma urmei, ei fac doar ceea ce orientarea lor sexuală îi „forţează” să facă.

Donarea de sânge şi de organe

„În timp ce recunoaştem că Serviciile Canadiene pentru Sânge (CBS) sunt principalul responsabil pentru politicile cu privire la siguranţa transfuziilor de sânge, credem că Sănătatea Canadei, care finanţează CBS, este în fond responsabilă pentru politicile care împiedică orice bărbat homosexual sau bisexual să doneze sânge dacă a avut contact sexual cu un alt bărbat după anul 1977. Deoarece această politică nu are nicio bază ştiinţifică, este posibil ca unii oficiali de la Sănătatea Canadei să se teamă încă de riscul de a fi daţi în judecată din cauza rolului pe care l-au avut în scandalul sângelui infectat şi să adopte o acţiune care să îi protejeze pe ei, în detrimentul canadienilor GLB?”

Hm… sute de canadieni au fost infectaţi prin utilizarea de sânge de la bărbaţi homosexuali. Din nefericire, renunţarea la restricţia donării de sânge de către homosexuali şi folosirea celor mai bune şi mai noi teste de sânge nu vor elimina riscul, doar îl vor reduce: poate la cel mult o transfuzie infectantă pe an. Ce este mai important: menţinerea rezervei de sânge sigure, pe cât posibil mai aproape de 100%, sau mulţumirea homosexualilor prin eliminarea restricţiilor curente de donare?

„Alte ţări şi-au examinat politicile şi au făcut schimbări cu privire la donarea de sânge de către bărbaţii homosexuali şi bisexuali. În Statele Unite, un purtător de cuvânt de la Crucea Roşie Americană a spus: «Nu pare raţional să tratăm sexul homosexual diferit de sexul heterosexual.» Nu există o justificare ştiinţifică reală pentru menţinerea interdicţiei discriminatorii pe viaţă pentru donarea de sânge în cazul bărbaţilor care fac sex cu bărbaţi. Totuşi, o asemenea politică transmite un mesaj puternic că bărbaţii homosexuali şi bisexuali sunt o ameninţare pentru sănătatea publică.”

Este o glumă? „Nu pare raţional să tratăm sexul homosexual diferit de sexul heterosexual.” Sexul homosexual este, în mod inerent, periculos şi dezgustător din punct de vedere biologic. Pentru a-i mulţumi pe homosexuali, trebuie să trăim toţi acceptând o minciună. Indiferent ce spune Crucea Roşie, sexul heterosexual este necesar pentru ca societatea noastră să continue; sexul homosexual este – când este cel mai inofensiv – neproductiv şi, de obicei, răspândeşte boli. Oamenii sunt „homofobi” pentru că ar trebui să fie.

Cine ştie dacă guvernul canadian va decide că publicul general va trebui să-şi asume un risc în plus pentru a satisface sensibilităţile homosexualilor? Şi desigur, dacă activiştii homosexuali vor câştiga procesul, publicul general va trebui să plătească mai mulţi bani, pentru ca activiştii homosexuali să-i folosească pentru a „încerca să prevină” excesele sinuciderilor, bolilor cu transmitere sexuală, omuciderilor etc. asociate cu comportamentul homosexual.

Morala poveştii: nedreptatea dă naştere la şi mai multă nedreptate.

[FRR May 2009 – Gay Complaint Against Canada. Copyright © 2009 Family Research Institute. Tradus şi publicat cu permisiune.]