de Willa Medinger, aşa cum i-a povestit lui Bob Davies

Alan & Willa Medinger

L-am cunoscut prima dată pe viitorul meu soţ, Alan, când eram la gimnaziu. O mulţime de fete care arătau bine îl plăceau, dar lui îi plăcea cel mai mult de mine.

Am început să ne întâlnim în clasa a noua. Îmi amintesc că mă gândeam, cu mintea mea prostuţă: „Chiar nu-mi place de el!” Dar era o apărare: se părea că ori de câte ori cineva mă plăcea cu adevărat, spuneam aceasta. Era atât de echilibrat, întotdeauna economisind pentru viitor. Mă gândeam: „Ce om plictisitor!” Dar după colegiu, când am început să văd unele realităţi ale vieţii, am înţeles că acele lucruri ale lui Alan erau caracteristici minunate. Am început să-l iubesc din ce în ce mai mult. Când Alan mi-a cerut să mă căsătoresc cu el, am acceptat. Fără să ştiu, era deja implicat în homosexualitate de şapte ani.

Primii doi ani ai căsătoriei noastre au fost ideali. Am avut un timp minunat, dar după naşterea celor două fete ale noastre, au început să iasă la suprafaţă tot felul de lucruri din copilăria mea, o varietate de sentimente de nesiguranţă şi anxietate. Cred că multe probleme cu care Alan se confruntase mai înainte în viaţă au început să iasă la suprafaţă şi în cazul lui. După aproximativ cinci ani de căsătorie, lucrurile au început într-adevăr să se înrăutăţească.

Chiar înainte de acea perioadă, am ajuns să-L cunosc pe Isus în mod personal. Într-o noapte, am avut o viziune. Eram în mijlocul oceanului, într-o barcă şi L-am văzut pe Domnul în apă. El îmi tot spunea să sar şi eu am zis: „Ştii că sunt îngrozită de apă. Nu pot să o fac.” Iar El a spus: „Te voi prinde Eu.”

În cele din urmă, am sărit şi îmi amintesc că m-am scufundat mult timp. Apoi Isus m-a prins şi m-a scos din apă. Cred că Domnul mă pregătea pentru viitor. Tot nu aveam idee despre implicarea sexuală a lui Alan cu alţi bărbaţi.

Dar la şase luni după viziune, viaţa a devenit un iad pentru Alan şi pentru mine. Nu era capabil să se acomodeze cu mine pe niciun plan. Mă simţeam din ce în ce mai distrusă ca persoană.

Au trecut câţiva ani, apoi un prieten de-al nostru care era homosexual a venit să stea cu familia noastră. Răspunsul meu, când aflam că cineva avea o problemă, era să mă duc la bibliotecă şi să iau orice carte pe care o găseam despre subiectul respectiv – apoi mă apucam să „repar” persoana.

Aşa că am început să citesc aproximativ zece cărţi despre homosexualitate. În timp ce citeam, am început să realizez că în viaţa lui Alan existau deja condiţiile pentru factorii homosexualităţii. A fost foarte dificil pentru mine să accept, dar a devenit evident pentru mine că homosexualitatea era o problemă în viaţa lui Alan. Însă nu l-am confruntat niciodată. Poate că îmi era teamă să nu-l pierd. Şi n-am vorbit cu nimeni despre ceea ce bănuiam. Am ştiut aceasta în inima mea timp de cinci ani, dar n-am exprimat-o faţă de nimeni. În toţi acei ani, Dumnezeu a fost singurul cu care comunicam întru totul sincer.

Dumnezeu mi-a arătat că nu Se putea ocupa de Alan, pentru că insistam să-l protejez de durere. Spuneam: „Pot să am grijă de el mai bine decât Dumnezeu.” Numai la o lună după ce m‑am hotărât cu adevărat să I-l dau pe Alan Domnului, viaţa lui s‑a schimbat complet.

S-a întâmplat pe 26 noiembrie 1974. Înainte ca Alan să plece la o întâlnire de rugăciune, unde L-a primit pe Isus Cristos în viaţa lui, mi-a zis: „Spune-mi la revedere. N-ai să mai vezi niciodată această persoană.” Când a venit în noaptea aceea acasă, am ştiut că se întâmplase ceva. Când soţul tău nu te-a atins de doi ani, apoi vine de la o întâlnire de rugăciune şi aleargă după tine, ştii că a avut loc o schimbare!

I-a luat câteva zile lui Alan să realizeze cât de mare fusese vindecarea lui. A descoperit că nu mai vroia să fumeze sau să bea. Era diferit chiar şi cu copiii. Dar cea mai mare schimbare a fost faptul că s-a îndrăgostit atât de mult de mine.

Cam la o lună după aceea, Alan a venit la mine şi a spus că vrea să vorbim. Puteam să văd că era foarte îndurerat. Când a început să vorbească, i-am zis: „Ai fost homosexual, nu-i aşa?” A fost complet uimit: nu avea idee că ştiam.

După acea discuţie, au început să iasă la suprafaţă emoţii despre care nu aveam idee că existau înăuntrul meu. Mă simţeam ca o nebună care bătea câmpii. Prima mea emoţie a fost furia. Obişnuiam să plâng ca Dumnezeu să mi-o ia, dar a devenit şi mai intensă.

Într-o duminică, după biserică, am venit acasă, iar sentimentele mele erau de necontrolat. L-am prins pe Alan şi l‑am lovit cu amândoi pumnii, strigând: „Te urăsc! Te urăsc!” A fost în stare să stea acolo, înţelegând că Dumnezeu îngăduia în sfârşit ca lucrurile urâte să iasă din mine.

Apoi m-am prăbuşit pe canapea într-o apatie extenuată cam trei ore. Când m-am sculat, m-am simţit altfel de cum mă simţisem de ani de zile. Dar furia a continuat să se reverse din mine. Am simţit, de asemenea, o mare dificultate în relaţia noastră sexuală.

Dar Dumnezeu a început să mă vindece. Începutul călătoriei către plinătate era să aflu cine eram. Când eram fată, am devenit ce vroia mama mea. Apoi m-am căsătorit cu Alan şi am devenit ce vroia el. Dar nu m-am găsit niciodată pe mine însămi.

Astfel că am început să-L ascult pe Dumnezeu, căutând să‑mi găsesc identitatea în El. Când El a şoptit inimii mele cine eram, mi s-au umplut ochii de lacrimi. Lucrurile pe care le spunea erau atât de minunate! Era atât de iubitor şi încurajator! Aşa a început să iasă la iveală persoana pe care Dumnezeu a creat-o înăuntrul meu.

Apoi au urmat unele dintre lucrurile cel mai greu de făcut, ca a-i spune lui Alan când eram supărată, când mă supăra ceva ce făcuse, când mă simţeam singură. A trebuit să-l înfrunt cu sinceritate, să mă opresc din a face din el şi din nevoile lui centrul vieţii mele. Întotdeauna fusesem o persoană care făcea pe placul oamenilor, făcând lucruri pe care nu vroiam să le fac, pentru ca alţii să creadă că sunt minunată.

Am început să-l iubesc pe Alan cum am început să mă iubesc pe mine însămi. În cele din urmă, m-am putut raporta la soţul meu ca la un bărbat. Nu mai trebuia să-l privesc ca pe băieţelul meu. Nu trebuia să-l controlez, să-l păzesc să nu fie vulnerabil. Întotdeauna îmi fusese teamă de bărbaţii masculini, dar acum nu-mi mai este teamă.

Lucrurile care s-au schimbat la Alan sunt lucrurile pe care le iubesc cel mai mult la el. Acum îmi place să fiu femeie, să am un soţ care mă provoacă să fiu o persoană cât pot de bună.

Trebuie să vă spun despre un alt lucru frumos pe care ni l-a dat Domnul. În anul 1976 am rămas însărcinată. Doctorul ne-a avertizat solemn cu privire la riscul de a naşte la 40 de ani. Pierdusem două sarcini, dar a fost o sarcină ideală, de la început până la sfârşit. Alan a fost cel mai minunat soţ în acea perioadă: m-a ajutat la fiecare pas şi am simţit intens dragostea lui. Nu-mi amintesc de un timp mai fericit în toată viaţa mea.

Când s-a născut Steven, a fost albastru timp două minute. Dar anestezistul l-a făcut să respire şi creierul nu i-a fost afectat în niciun fel. În inima mea, L-am auzit pe Dumnezeu spunând: „Nu trebuie să te mai temi niciodată.” Fiul nostru era un semn pentru mine că Alan nu se va întoarce niciodată la stilul lui de viaţă din trecut.

Astăzi fiul nostru este la colegiu şi este lider creştin în campus. Înfăţişarea, vocea şi purtarea lui amintesc toate de Alan. Suntem aşa de mândri de el! De fiecare dată când mă uit la el, îmi amintesc de marea minune pe care a făcut-o Dumnezeu în căsnicia mea. Atât timp cât El are controlul vieţii mele, ştiu că nu am de ce să mă tem.

[Willa Medinger, Bob Davies, Facing My Deepest Fears. Copyright © 1984, 1998 Bob Davies. Tradus şi publicat cu permisiune. Willa Medinger a fost cunoscută pe plan naţional drept consilier şi învăţătoare talentată pentru membrii de familie care încearcă să se ocupe de cineva drag care este homosexual. Soţul ei, Alan, a fost fondatorul şi Directorul Regeneration, o misiune creştină din Baltimore, SUA, care oferă ajutor celor care vor să renunţe la comportamentul homosexual.]

Pace! Am găsit întâmplător acest site şi m-am hotărât să vă scriu ca să mă ajutaţi. În câteva rânduri sper să reuşesc să vă descriu durerea mea amarnică.

Sunt o tânără creştină botezată în apă şi am douăzeci şi unu de ani. În primăvara anului 2008 am cunoscut un tânăr musulman, care în prezent are douăzeci şi doi de ani, de care m-am îndrăgostit. Am devenit un cuplu, ne iubeam enorm unul pe celălalt, iar el mi-a povestit toate lucrurile murdare ce le-a făcut. Ne-am propus să facem botezul împreună, însă din ianuarie 2009 nu l-am mai văzut până prin martie, apoi prin mai şi iunie, iar din septembrie până prin mijlocul lui noiembrie am fost din nou împreună.

El a locuit uneori – destul timp, vreo doi ani, dar se cunoştea cu respectivul de patru ani – în casa unui bărbat bătrân care este homosexual. Îl suspectez pe prietenul meu că ar fi fost homosexual, dar probabil s-a schimbat când ne‑am cunoscut – vroia să se convertească la creştinism cu adevărat, citea cu mine Biblia, mergeam împreună la biserică.

De-a lungul relaţiei noastre el a creat nenumărate probleme, dar de fiecare dată l-am primit înapoi, însă nu cred că aş putea să îl mai accept, acum că am aflat că a trăit atâta timp în casa belgianului. Părerea mea este că poate a fost abuzat de cineva şi a continuat în plăcerile sexuale.

Cât am fost împreună nu mi-a spus nimic despre locul unde a locuit la acel homosexual. Eram foarte îndrăgostită de el şi ne-am propus să ne căsătorim, însă planul nu a reuşit, deoarece prietenii lui l-au întors înapoi pe calea lor. Nu ştiu exact cum să mă comport cu el, acum că adevărul m-a izbit aşa puternic în inimă!

Trecutul lui este foarte amar. Când avea doar unsprezece ani, mama lui a murit de cancer, tatăl lui îl bătea rău, aşa că a fugit din Irak şi a străbătut numeroase ţări, în unele locuind o perioadă de timp. A fost în închisoare în Grecia, apoi recent aici, în Belgia, pe nedrept. Acum se află în Anglia, deoarece nu a mai vrut să stea la belgianul homosexual.

El are şi o boală serioasă, epilepsie, iar eu sunt în cărucior cu rotile. Nu e doar o poveste de emoţionat inimile pentru cei care vor citi mesajul meu, ci o realitate prin care trec şi nu ştiu ce să fac, cum să reacţionez. El încă nu a recunoscut că ar fi întreţinut relaţii sexuale cu persoane de acelaşi sex – poate îi e ruşine – însă eu cred că se luptă să se îndepărteze de asemenea plăceri păcătoase.

Când îţi pui speranţe în cineva şi clădiţi împreună ceva, aspirând la un viitor, apoi afli că ceea ce iubeai s-a dovedit a fi altceva, tot ce ai construit se dărâmă până la temelii. Aşa este şi cazul meu. Mă aflu într-o groapă mare, deoarece încă îl iubesc şi nu pot să înţeleg cum mi s-a întâmplat mie una ca asta. Dacă îmi spunea de la început unde a locuit şi de ce, cu ce scop, nici nu lăsam relaţia să înceapă. Sunt foarte dezamăgită şi mă întreb cum m-a lăsat Dumnezeu să fiu cu el, poate că vrea să-l schimbe prin mine? Sau este un test de credinţă pentru mine? Cu inima rănită, aş vrea ca nici măcar să nu-l fi cunoscut!

I-am trimis ieri o mulţime de SMS-uri în Anglia, însă nu a răspuns la niciunul, apoi l-am sunat, dar a răspuns colegul său de cameră kurd. Duminică seara l-am sunat şi l-am întrebat cum a ajuns să locuiască la belgian, a început parcă ceva mic adevăr să-mi spună, iar din limbajul lui puteam să simt ura cu care vorbea despre el. Totuşi, de ce a făcut-o? Pentru bani şi confort, fiindcă în Belgia, când ceri azil te trimit la centre de azilanţi? Nu mai înţeleg nimic! În plus, oricât aş încerca să îl uit, să îl scot din mintea mea, nu pot şi izbucnesc în lacrimi. Cred că înţelegeţi durerea care se zvârcoleşte în interiorul meu.

El încă îmi zice că mă iubeşte, că îi este dor de mine şi alte planuri de viitor, însă inima mea se răceşte complet când mă gândesc la murdăriile pe care le-a făcut. E o grea povară pe umerii mei, fiindcă îmi aduc aminte cu atâta drag de toate momentele petrecute împreună şi nu-mi vine să cred aşa ceva!

Am ţinut multe zile post pentru el şi am vorbit şi cu proroci. Prima prorocie a fost la scurt timp după ce l-am cunoscut. Am vrut să ştiu care este poziţia lui Dumnezeu cu privire la relaţia noastră, iar răspunsul a fost: dacă se vor întoarce amândoi, vor fi doi pomi roditori, dar dacă nu, atunci vor fi sau vor trăi ca doi copaci separaţi. Pe baza aceasta, am lăsat relaţia să îşi urmeze cursul şi iată unde am ajuns! Prorocul respectiv este autentic, căci a făcut şi alte prorocii pentru familia mea şi s-au adeverit. Eu am făcut botezul în apă la o biserică din Bruxelles unde se vorbeşte engleza, însă el nu a venit. Eu nu pot să fiu doar un copac, deci sunt un pom roditor, dar el?

Vă rog să vorbiţi cu păstorii bisericilor unde sunteţi membri, să le expuneţi durerea mea şi să mă purtaţi în programul de rugăciune, chiar şi în zile de jertfă! Nu pot să înţeleg cum Dumnezeu poate schimba vieţile unor oameni ca Mohamed.

Vă mulţumesc pentru ajutor şi aştept cu nerăbdare răspunsul dumneavoastră. Dumnezeu să vă binecuvânteze din Sion! Ezechiel 37! Salvaţi un suflet, ajutaţi-mă!

Copyright © ContraCurentului.com

Mă interesează în mod deosebit subiectul „homosexualitate” deoarece, fără voia mea, m-am apropiat foarte mult de această lume, îndrăgostindu-mă de un prieten despre care multă vreme nu am ştiut adevărul. Când l-am aflat, mi-a spus, de asemenea, că îi place de mine, că visează la schimbare şi că se gândeşte să se căsătorească într-o zi cu mine.

Ca femeie îndrăgostită, am rămas lângă el, cu multe speranţe, multă dragoste şi multă suferinţă. M-a încurajat faptul că era un om credincios, că mergeam împreună la biserica evanghelică. Avea şi tandreţe faţă de mine, ne simţeam bine împreună – frumoşi şi liniştiţi.

Însă repede au început căderile, una după alta. Cu cât se adâncea mai mult, cu atât mă respingea mai tare. Când şi când îşi mai aducea aminte cât de mult însemnam pentru el, iar acum parcă a renunţat la tot. Parcă nu mai există nimic, parcă nu a existat niciodată nimic între noi, iar eu sunt „nebuna” care s-a amăgit cu vise!

Cu siguranţă că îi trebuie timp, că îi trebuie singurătate, ca să se înţeleagă şi să ia decizii. Dar timpul pierdut, zbuciumul meu ce sens au avut, când lucrurile au ajuns să fie cu mult mai rele decât la început şi, cu siguranţă, mult mai rele decât dacă nu l-aş fi cunoscut?

Copyright © ContraCurentului.com.

de Gabriela

Fraţi scumpi,

Pe la începutul acestui an, am găsit pe site-ul unei librării creştine cartea Contra Curentului. Un titlu incitant, noi creştinii fiind chemaţi să ducem o astfel de viaţă dificilă, întotdeauna contra curentului lumii acesteia. Am citit cuprinsul şi, deşi nu era ce m-am aşteptat, mi s-a părut de actualitate; am găsit site-ul dumneavoastră şi am descărcat câteva mărturii.

Apoi, acum câteva luni, am descoperit întâmplător pe You Tube secvenţe dintr-un film cu un actor evreu: Brokeback Mountain. Am fost intrigată şi scârbită, pur şi simplu, m-a întors pe dos grotescul lui sărut cu un alt actor australian. Acesta din urmă, după ce s-a căsătorit cu partenera lui din film, având şi un copil împreună, într-o criză de identitate, după separarea de soţie, s-a sinucis. Avusese doar roluri deprimante în ultima perioadă, departe de familie, la nici treizeci de ani.

M-a tulburat faptul că acel evreu a acceptat apoi un premiu de la comunitatea homosexualilor şi a transsexualilor, în discursul de mulţumire numindu-i „naivi” pe „homofobi”. Apoi am aflat că în SUA există chiar şi rabini homosexuali.

Poate n-aş fi mers mai departe, după ce i-am transmis un mesaj de confruntare cu Biblia – pe care sunt aproape sigură că nu l-a primit – acestui actor. Dar într-o altă ocazie, după ce am postat nişte comentarii pe You Tube pe tema violenţei fără noimă dintr-un alt video al lui, cineva mi-a cerut părerea despre acel film. Avea postate mai multe comentarii privitoare la homosexualitate pe canalul lui. I-am spus-o (părerea), apoi am văzut şi alte clipuri din ce avea el şi din oferta ulterioară de opţiuni, căutând să înţeleg ce anume îi atrage pe oameni spre păcatul acesta. Şi am tot postat răspunsuri la comentariile lor absolut oribile, la care am primit şi răspunsuri.

La unul dintre comentarii mi-a răspuns chiar un om de ştiinţă (avea drept ţară de origine Japonia, în specificaţia de pe canalul lui). Cunoştea destule despre creştinism, dar se pare că nu a înţeles mare lucru. A zis că ştie de toată „sagaua” lui David Wilkerson (argumentul meu că eliberarea este posibilă), ba chiar spunea că a citit şi alte cărţi ale unor foşti drogaţi, dar că i se pare absurd ca eu să compar homosexualitatea cu dependenţa de droguri. Apoi, după mai bine de o săptămână de postări (odată am stat o zi întreagă „de vorbă”), m-a numit retardată când i-am spus că sunt împotriva adopţiilor în „familii” de homosexuali, care ar mai ruina o viaţă.

De vreo câteva săptămâni postez pe un alt canal, unde am obţinut respectul comentatorilor, pentru că am o abordare echilibrată şi caut să fiu precisă şi cu argumente ştiinţifice şi de orice alt tip: logice, psihologice, exemple reale documentate, toate raportate la Biblie şi la ceea ce omul poate înţelege din voia lui Dumnezeu. (După absolvirea facultăţii am urmat şi alte cursuri, practic nu am încetat să învăţ – şi cred că aşa sunt mulţi; deşi niciodată nu am ştiut cât aş fi vrut, mă străduiesc să fiu cât mai la zi cu noile descoperiri şi să descopăr eu însămi adâncimile lucrurilor, prin harul Domnului.)

Cred că îi pot ajuta pe aceşti oameni, pentru că ştiu ce le lipseşte. Toţi sau aproape toţi sunt atei – cel puţin aşa se declară.

Acum m-am împrietenit cu un tânăr neozeelandez de douăzeci şi şase de ani, care locuieşte cu prietena lui şi zice că e doar 5% homosexual – doar interesat (neînţelegând de ce e rău, dacă e protejat). E un om deosebit şi mi-ar părea rău să îl pierd. E confuz în privinţa iadului, nu înţelege de ce un Dumnezeu iubitor a pregătit un loc de chin veşnic pentru copiii Lui. I-am spus că nimeni nu merită mai mult.

În urma unei postări despre iubirea de vrăjmaşi, am primit un răspuns de la un alt tânăr, austriac, de douăzeci şi cinci de ani, care s-a declarat tot str8 (hetero), răspuns în care afirma că iubirea de vrăjmaşi e autodistructivă. La care prietenul meu i-a răspuns incredibil de frumos şi au vorbit o zi întreagă pe tema asta. Austriacul a pierdut o noapte, deşi avea examen peste puţine zile. A stat de la miezul nopţii până a doua zi la ora două după-amiaza. Prietenul meu a mers la culcare pe la ora unu dimineaţa, doar după ce mi-a scris o lungă scrisoare despre ce a înţeles.

Mai înainte „vorbiserăm” despre postările celuilalt, că pur şi simplu nu-i înţeleg pe bărbaţi şi mă simt hărţuită de răspunsurile lui răuvoitoare. Omul era certat cu părinţii, care-l alungaseră de acasă, creştini fiind. Simpaticul meu prieten mi-a explicat că bietul om are nevoie să fie acceptat aşa, citându-mi din ce i-a „servit” şi lui. Cu toate că el nu sugerase vreodată că celălalt ar fi deficitar în inteligenţă, acela a făcut de mai multe ori astfel de aluzii la adresa lui, iar felul în care i-a răspuns el a fost ca al unui creştin matur.

După ce m-am îmbolnăvit şi nu i-am mai putut răspunde la scrisori, el a încercat să schimbe abordarea creştină a lucrurilor cu vechile lui achiziţii gen New Age, dar Domnul nu i-a îngăduit să-L părăsească şi a fost total ignorat pe acelaşi canal, pe care postase zilnic până atunci comentarii foarte apreciate de mulţi (mai ales cele în care mă provoca pe mine). Când am putut să-i scriu din nou şi să mă ocup de orgoliul lui rănit, mi-a răspuns cu entuziasm. Domnul fie lăudat!

Majoritatea celor prin care îmi vorbeşte Domnul adesea m-au sfătuit să nu mă adâncesc în lucrurile acestea, dar eu simt că pot face ceva de preţ pentru Domnul aici. Găsesc o mare bucurie în a aduce puţină lumină în întunericul în care se afundă aceste suflete, sprijinindu-se pe interpretări greşite ale unor „descoperiri ştiinţifice”. E ca un val care mă împinge înainte, iar eu cred că Domnul îl va opri numai când va considera El şi dacă va avea altceva mai bun pentru mine.

Au fost şi eşecuri (precum „japonezul” care, de fapt, cred că era american, pentru că vorbea şi spaniola). Am postit ca să primesc călăuzire de la Domnul, iar când am fost încercată cu boală, Domnul a spus că truda noastră va avea o răsplătire. Cu siguranţă, boala e de la nopţile în care am dormit pe apucate, cu calculatorul deschis zi şi noapte.

Ieri am primit un mesaj de la un băiat de douăzeci şi trei de ani din Cologne (Köln), care mi-a spus că aceea e „capitala homosexualilor” şi nu Berlinul, cum ştiam eu. Mi-a spus că are doi prieteni foşti homosexuali, dar care sunt tot homosexuali. De fapt, a avut trei, dar unul s-a sinucis pe când cei ca mine încercau să-l „corecteze”. Nu prea ştiu ce să-i răspund… Am înţeles că sunt optsprezece milioane de homosexuali în Europa. E teribil! Cât toată populaţia României!

Sunt convinsă că nu mă rog suficient, la biserică nu mai ajung de vreo două săptămâni la ora de rugăciune de dimineaţă la ora şapte, fiindcă mă simt prea obosită, ori fiindcă am nevoie să răspund urgent celor care au un alt fus orar. Dar cred că înseşi cuvintele de laudă la adresa Lui şi de înălţare a Numelui Lui pe care le scriu sunt deja o rugăciune. Corectaţi-mă, dacă vi se pare că greşesc!

Cu studiul Bibliei sunt tot în urmă, nu mai studiez decât ceea ce mă ajută în comentariile mele, dar iarăşi cred că nu e o distanţare de Domnul meu în aceasta. Citesc şi multe alte cărţi, pentru a avea argumente cât mai multe şi mai valabile, fiindcă unii nu acceptă toate argumentele mele. Totuşi, sunt mulţumită de ceea ce am putut face până acum.

Doresc ca toate cele ce vă sunt necesare să vă fie acordate cu multă generozitate de Domnul şi să vă fie înmulţite roadele. Vă preţuiesc mult pentru ceea ce faceţi. E un domeniu dificil, în care Domnul va obţine biruinţa până la urmă în viaţa multora, prin eforturile dumneavoastră şi sper şi ale mele. A Domnului să fie toată lauda! Pace şi binecuvântare!

[Copyright © ContraCurentului.com]

Este o bucurie să vă pot spune că s-a mai remediat cu fratele meu care are atracţii homosexuale, fiindcă a fost cu ceva prieteni de a lui, iar de câteva zile a rupt relaţiile cu ei şi pare schimbat. Dintr-odată, a rupt toate legăturile cu ei şi am înţeles că se întâlneşte cu o faţă din Bistriţa.

El nu a zis nimic cum că s-ar fi schimbat, dar pentru noi e o veste bună. A început să-şi revină, se vede cum reacţionează, are remuşcări, îi pare rău de ce a făcut până acum, îi e ruşine, ca şi cum s-a trezit din somn.

El e foarte sensibil, a avut momente grave în viaţa lui şi am suferit din cauza lui, că e fratele meu şi mă întrebam de ce, şi de aceea sunt alături de cei care nu au o orientare bună în relaţia sexuală.

O altă problemă a lui este că atunci când era afectat puternic de homosexualitate mă înţelegea, dar de câteva luni cred că foloseşte şi droguri, nu mai vrea să stea de vorbă cu nimeni, nu îi place nimic.

Noi provenim din familie de evanghelici, iar el zice că e credincios, merge la biserică aproape în fiecare duminică. Nu e în ţară, are opt ani de când e plecat. A făcut şcoală acolo şi acum lucrează. Are douăzeci şi trei de de ani. Noi am aflat în urmă cu doi ani, dar cred că practica dinainte. A aflat un frate de-al meu, a găsit ceva poze în camera lui cu un prieten de-al lui şi de atunci ştim că e homosexual. Pentru noi a fost un şoc să auzim despre el aşa ceva.

Până la urmă, nu prea ştiu cum să procedez. Dacă îi zic de voi, să nu reacţioneze într-un mod negativ; zice că mă bag în viaţa lui şi nu îi place când îi dau sfaturi, iar eu vreau să îi arăt lucrurile care îl pot face să fie eliberat. Cred că o să îi trimit materiale într-un mod prietenesc, să nu prindă ură pe asemenea site-uri.

În mare am citit articolele de pe site, din cauza aceasta am dorit să discut cu cineva care cunoaşte mai îndeaproape aceste lucruri. Din ce cauză e el homosexual? Cauzele homosexualităţii din ce provin?

Faceţi un lucru bun că pregătiţi materiale pentru cei care nu îşi doresc această confuzie sexuală, care sunt înclinaţi înspre relaţia sexuală de acelaşi sex. Este greu… Am cunoscut pe unii care se confruntă cu aşa ceva şi mi-a fost milă de ei. Plângând, îmi povesteau că nu îşi doresc o asemenea înclinaţie. Se întrebau de ce a permis Dumnezeu, ziceau că dacă lui Dumnezeu Îi pasă de ei, de ce se întâmplă aşa ceva?

Ţinem legătura şi încercăm să facem ceva pentru persoanele care se simt respinse de Dumnezeu, care se diferenţiază prin faptul că nu au aceleaşi înclinaţii sexuale ca orice bărbat.

[Copyright © 2012 ContraCurentului.com]

„De mult timp am vrut să-ţi vorbesc despre ce simt cu privire la faptul că eşti homosexual, dar nu era timpul potrivit. Nu ştiam ce să spun, fără să mă supăr sau să mă cert cu tine. I‑am spus mamei tale că Dumnezeu va găsi timpul şi locul şi îmi va da cuvintele pe care să le spun. Acel timp a venit.” Stăteam la uşa salonului 842, la Spitalul Metodist Central, în Memphis, fără să ştiu la ce să mă aştept. Mike, fiul meu cel mai tânăr, a răspuns când am bătut în uşă. De fiecare dată când soţia mea şi cu mine am venit să îl vizităm la spital, ne-a revenit în memorie acea zi din luna mai a anului 1994, când medicul ne-a spus că Mike era într-un stadiu avansat al SIDA. Doctorul i-a spus mamei lui că Mike mai avea probabil de trăit între trei şi şase luni.

Atunci avea numai două perfuzii (sau aşa cum le-am spus eu întotdeauna, IV). Am observat că îşi mâncase deja supa. Ne-am întrebat unul pe celălalt ce facem. A spus că temperatura îi scăzuse şi că medicul va face nişte teste în ziua următoare. După aceea putea să se întoarcă acasă.

Am continuat să vorbim puţin, mi-am privit ceasul şi am observat că tocmai trecuse de ora cinci. Mi-am tras scaunul aproape de pat şi am zis: „Fiule, trebuie să vorbim.” Mike s-a uitat la mine şi a spus: „Grozav.”

„Mike”, i-am zis, „am să-ţi spun lucruri pe care nu-ţi place să le auzi, dar pe care le-am lăsat să se adune în ultimii şase ani. Parte din ceea ce am să-ţi spun este un rezultat al mâniei, amărăciunii şi dezamăgirii faţă de tine. Dar Dumnezeu a înlocuit toate acestea cu o nouă dragoste pentru tine.”

Am continuat: „De mult timp am vrut să-ţi vorbesc despre ce simt cu privire la faptul că eşti homosexual, dar nu era timpul potrivit. Nu ştiam ce să spun, fără să mă supăr sau să mă cert cu tine. I-am spus mamei tale că Dumnezeu va găsi timpul şi locul şi îmi va da cuvintele pe care să le spun. Acel timp a venit.

Fiule, îmi amintesc cum am venit acasă într-o sâmbătă de la lucru şi am găsit-o pe mama ta stând pe canapea, având aproape o prăbuşire nervoasă. Mi-a cerut să stau jos, explicându-mi că are să-mi dea o veste îngrozitoare. M-a întrebat dacă îmi aminteam de bărbatul pentru care urma să lucrezi în Houston. Am spus că da. Mi-a zis că aţi venit amândoi mai devreme în ziua aceea, ca să vă luaţi la revedere de la noi la sfârşitul călătoriei voastre de afaceri. În timpul conversaţiei, Bob a spus că am fost excepţional de drăguţi cu el, nu ca părinţii foştilor lui iubiţi.

În acel moment, mama ta a spus că a trebuit să se ducă în dormitor, pentru a-şi regăsi calmul. În timp ce era acolo, te-a auzit spunându-i lui Bob că nu ar fi trebuit să-i spună că eşti homosexual, pentru că noi nu ştiam nimic despre aceasta. Mama s-a întors şi a vorbit cu amândoi despre ce spune Dumnezeu cu privire la homosexualitate şi despre ce simţeam noi cu privire la ea.

Fiule, ai pus o mare povară asupra mamei tale. Nu ai avut intenţia să asculţi ce avea de spus. Tot ce vroiai să faci era să scapi cât mai repede de acolo.

Mintea mi se învârtea în jurul unor întrebări şi nelinişti fără răspuns, după ce mi-a dat vestea. Jena de a face lucrul cunoscut a fost mai mult decât am fi putut îndura pe atunci. Eram zdrobiţi, ca să nu spun mai mult. Cum să le spunem fraţilor tăi şi soţiilor lor, bunicilor tale, prietenilor?

Ca părinţi, toţi avem visuri pentru copiii noştri. Ele fuseseră spulberate. Mike, să spun că eram supărat, rănit şi înnebunit, ar fi doar o jumătate de adevăr. Dacă tu şi Bob aţi fi fost atunci acasă, chiar nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.

Ne-am rugat ca Dumnezeu să ne călăuzească în deciziile noastre de a spune altora despre homosexualitatea ta. Am hotărât să nu spunem nimănui. Nu credeam că cineva din familie era pregătit pentru o asemenea veste. Mama ta şi cu mine am lăsat ca asta să se adune în interiorul nostru timp de şase ani. Nu cunoşteam misiuni sau grupuri care ne-ar fi putut ajuta.

Apoi, în mai 1994, ceva foarte rău s-a întâmplat în viaţa noastră. Ne-ai telefonat într-o noapte, spunându-ne că te duceai la urgenţă, la Spitalul Metodist Central. Credeai că ai pneumonie şi că puteai fi tratat. Medicii şi asistentele nu ne-au spus nimic aproape o săptămână. Apoi a venit diagnosticul de temut că aveai SIDA şi, probabil, numai între trei şi şase luni de trăit.

Nu am putut ascunde vestea. Fratele tău cel mai mare era acolo când medicul ţi-a spus ţie şi mamei tale. Cred că bănuiai deja o parte a diagnosticului, dar pe vremea aceea diagnosticul a fost o surpriză destul de mare pentru noi. Faptul că John era acolo a uşurat povara de a spune familiei. Dar îl văd încă pe David zguduit din cauza ştirii. Nepoata ta, Emily, nu-şi putea stăpâni lacrimile şi plângea oriunde se ducea. Curgeau lacrimi; se făceau rugăciuni.

Biserica ştia că ceva nu era în ordine. Noi, ca familie, ne-am dus înaintea bisericii ca să le spunem şi să cerem rugăciunile lor. Fiind într-o biserică mică, într-o comunitate rurală, ne-am asumat un mare risc, dar Duhul lui Cristos a venit peste oamenii Lui de acolo.

În acea vreme, te-am luat să stai cu noi. Erai fiul nostru şi te iubeam, în ciuda homosexualităţii tale. Aveai nevoie de dragostea şi de îngrijirea pe care le puteai primi numai acasă. Prea puţin ştiam ce va însemna aceasta.

În familia lui John, care locuia alături, avea să apară o situaţie pe care nu am prevăzut-o. După ce a auzit atât de multe teorii contradictorii despre răspândirea virusului, John nu i-a mai îngăduit lui Tyler să vină la noi acasă, fără ca John sau Alissa să fie cu el. L-am întrebat pe John dacă aceasta însemna că nu avea destulă încredere în noi ca să-l lase pe nepotul nostru să vină la noi. A spus că nu, numai că nu-şi puteau asuma riscul să se întâmple ceva. Încă simt separarea familiei noastre.

Toate acestea adunate împreună erau mai mult decât puteam duce. Dar Dumnezeu era la lucru în ce ne privea, fără ca noi să ştim cu adevărat. Ceea ce nu ştiam era că John era pe cale să-şi piardă serviciul la spitalul unde lucra şi că avea să găsească de lucru în alt oraş, ceea ce i-a îndepărtat de orice risc.

De asemenea, ai sugerat ca mama ta şi cu mine să mergem pentru consiliere la unul sau două grupuri de care ştiai. Ne-am interesat despre acele grupuri şi am aflat că nu susţineau ce credeam noi despre homosexualitate. Dar, prin grija lui Dumnezeu, într-o după-amiază, mama ta asculta postul de rado WCRV, când a auzit un interviu cu un membru al personalului de la Love In Action. Am fost la trei dintre întâlnirile lor şi am găsit un grup de suport pentru părinţi, prieteni şi cei dragi, care îşi făceau cunoscute poverile cu privire la cei dragi ai lor din stilul de viaţă homosexual. Dumnezeu ne-a găsit un grup de suport pe care îl puteam privi în ochi, la care puteam ajunge şi pe care îl puteam atinge, cu care puteam plânge şi cu care ne puteam ruga.

Mike, vreau să ştii că te iubesc şi că voi face tot ce-mi stă în putinţă să fac, ca lucrurile să fie mai uşoare pentru tine. Îţi cer numai să-L rogi pe Dumnezeu să te ierte şi să te vindece, dacă este voia Lui.”

Mi-am privit ceasul şi am descoperit că trecuseră trei ore de când începusem să vorbim. În acest timp, nu venise nicio asistentă, niciun vizitator nu bătuse la uşă şi nu fusese niciun apel telefonic. Cu siguranţă Dumnezeu alesese acel moment ca să vorbim. Mike mi-a făcut cunoscute câteva lucruri pe care credea că i le făcusem, despre care gândea pe vremea aceea că erau greşite, dar a zis că privind în urmă, ştia că perspectiva lui era greşită. Am terminat discuţia, spunându-ne unul celuilalt că ne iubim şi rugându-ne împreună.

Toate acestea s-au întâmplat în luna octombrie a anului 1995. S-a mai internat în spital de cinci sau şase ori în următoarele zece luni. Mike a murit pe 12 iulie 1996. Îi aduc laudă lui Dumnezeu pentru cei doi ani în plus în care l-am avut pe fiul nostru.

Sâmbătă seara, înainte să se ţină slujba de înmormântare, Linda şi cu mine stăteam lângă sicriul lui Mike cu două doamne tinere, prietene de-ale lui Mike. Una dintre ele avea o pungă mică din plastic, care avea în ea un ac de siguranţă cu un înger mic din aur. A întrebat dacă putea prinde îngerul de cămaşa lui. Amândoi i-am spus că este în regulă. Când a terminat de prins acul de siguranţă, amândouă tinerele au păşit în spatele nostru, ne-au înconjurat cu braţele şi ne-au spus: „Vă mulţumim că aţi continuat să-l iubiţi pe Mike. Atât de mulţi părinţi, când află despre fiul sau fiica lor, încetează să-i iubească.”

Am aflat câteva zile mai târziu că tânăra îl vizitase pe Mike în apartamentul lui şi îl întrebase de ce nu răspunde Dumnezeu la rugăciuni. Mike a întrebat-o dacă I-a cerut vreodată lui Dumnezeu să vină în inima ei şi să o mântuiască. A spus: „Nu.” Apoi el i-a zis că acela era motivul. Ea l-a întrebat pe Mike şi despre mântuirea lui. El i-a spus că ştia că este păcătos şi că Îi ceruse lui Dumnezeu să îl ierte. I-a spus că ştia că Dumnezeu îl iertase şi că va merge în cer. Ea ne-a făcut cunoscut mai târziu că, drept rezultat al timpului acela petrecut cu Mike, I-a cerut într-adevăr lui Dumnezeu să vină în inima ei şi să o mântuiască. Ştia că El a făcut-o. S-a alăturat unei biserici locale şi a fost botezată.

Privesc în urmă la lucrurile care s-au întâmplat în ultimii câţiva ani şi văd că Dumnezeu ne poate folosi chiar şi când suntem bolnavi şi pe moarte. Cred că punctul de cotitură în viaţa noastră a fost când am înţeles că Dumnezeu a ştiut dintotdeauna că vom fi părinţii unui fiu homosexual. El avea să ne dea puterea şi călăuzirea pentru a vedea victoria în viaţa noastră. Indiferent cât de mult încercăm noi ca părinţi sau prieteni, nu-i putem schimba pe cei dragi ai noştri în ceea ce vrem să fie. Numai ei pot face aceasta, cu ajutorul Duhului Sfânt.

[Son, We Need to Talk. Copyright © Love In Action. Tradus şi publicat cu permisiune.]