de Willa Medinger, aşa cum i-a povestit lui Bob Davies

Alan & Willa Medinger

L-am cunoscut prima dată pe viitorul meu soţ, Alan, când eram la gimnaziu. O mulţime de fete care arătau bine îl plăceau, dar lui îi plăcea cel mai mult de mine.

Am început să ne întâlnim în clasa a noua. Îmi amintesc că mă gândeam, cu mintea mea prostuţă: „Chiar nu-mi place de el!” Dar era o apărare: se părea că ori de câte ori cineva mă plăcea cu adevărat, spuneam aceasta. Era atât de echilibrat, întotdeauna economisind pentru viitor. Mă gândeam: „Ce om plictisitor!” Dar după colegiu, când am început să văd unele realităţi ale vieţii, am înţeles că acele lucruri ale lui Alan erau caracteristici minunate. Am început să-l iubesc din ce în ce mai mult. Când Alan mi-a cerut să mă căsătoresc cu el, am acceptat. Fără să ştiu, era deja implicat în homosexualitate de şapte ani.

Primii doi ani ai căsătoriei noastre au fost ideali. Am avut un timp minunat, dar după naşterea celor două fete ale noastre, au început să iasă la suprafaţă tot felul de lucruri din copilăria mea, o varietate de sentimente de nesiguranţă şi anxietate. Cred că multe probleme cu care Alan se confruntase mai înainte în viaţă au început să iasă la suprafaţă şi în cazul lui. După aproximativ cinci ani de căsătorie, lucrurile au început într-adevăr să se înrăutăţească.

Chiar înainte de acea perioadă, am ajuns să-L cunosc pe Isus în mod personal. Într-o noapte, am avut o viziune. Eram în mijlocul oceanului, într-o barcă şi L-am văzut pe Domnul în apă. El îmi tot spunea să sar şi eu am zis: „Ştii că sunt îngrozită de apă. Nu pot să o fac.” Iar El a spus: „Te voi prinde Eu.”

În cele din urmă, am sărit şi îmi amintesc că m-am scufundat mult timp. Apoi Isus m-a prins şi m-a scos din apă. Cred că Domnul mă pregătea pentru viitor. Tot nu aveam idee despre implicarea sexuală a lui Alan cu alţi bărbaţi.

Dar la şase luni după viziune, viaţa a devenit un iad pentru Alan şi pentru mine. Nu era capabil să se acomodeze cu mine pe niciun plan. Mă simţeam din ce în ce mai distrusă ca persoană.

Au trecut câţiva ani, apoi un prieten de-al nostru care era homosexual a venit să stea cu familia noastră. Răspunsul meu, când aflam că cineva avea o problemă, era să mă duc la bibliotecă şi să iau orice carte pe care o găseam despre subiectul respectiv – apoi mă apucam să „repar” persoana.

Aşa că am început să citesc aproximativ zece cărţi despre homosexualitate. În timp ce citeam, am început să realizez că în viaţa lui Alan existau deja condiţiile pentru factorii homosexualităţii. A fost foarte dificil pentru mine să accept, dar a devenit evident pentru mine că homosexualitatea era o problemă în viaţa lui Alan. Însă nu l-am confruntat niciodată. Poate că îmi era teamă să nu-l pierd. Şi n-am vorbit cu nimeni despre ceea ce bănuiam. Am ştiut aceasta în inima mea timp de cinci ani, dar n-am exprimat-o faţă de nimeni. În toţi acei ani, Dumnezeu a fost singurul cu care comunicam întru totul sincer.

Dumnezeu mi-a arătat că nu Se putea ocupa de Alan, pentru că insistam să-l protejez de durere. Spuneam: „Pot să am grijă de el mai bine decât Dumnezeu.” Numai la o lună după ce m‑am hotărât cu adevărat să I-l dau pe Alan Domnului, viaţa lui s‑a schimbat complet.

S-a întâmplat pe 26 noiembrie 1974. Înainte ca Alan să plece la o întâlnire de rugăciune, unde L-a primit pe Isus Cristos în viaţa lui, mi-a zis: „Spune-mi la revedere. N-ai să mai vezi niciodată această persoană.” Când a venit în noaptea aceea acasă, am ştiut că se întâmplase ceva. Când soţul tău nu te-a atins de doi ani, apoi vine de la o întâlnire de rugăciune şi aleargă după tine, ştii că a avut loc o schimbare!

I-a luat câteva zile lui Alan să realizeze cât de mare fusese vindecarea lui. A descoperit că nu mai vroia să fumeze sau să bea. Era diferit chiar şi cu copiii. Dar cea mai mare schimbare a fost faptul că s-a îndrăgostit atât de mult de mine.

Cam la o lună după aceea, Alan a venit la mine şi a spus că vrea să vorbim. Puteam să văd că era foarte îndurerat. Când a început să vorbească, i-am zis: „Ai fost homosexual, nu-i aşa?” A fost complet uimit: nu avea idee că ştiam.

După acea discuţie, au început să iasă la suprafaţă emoţii despre care nu aveam idee că existau înăuntrul meu. Mă simţeam ca o nebună care bătea câmpii. Prima mea emoţie a fost furia. Obişnuiam să plâng ca Dumnezeu să mi-o ia, dar a devenit şi mai intensă.

Într-o duminică, după biserică, am venit acasă, iar sentimentele mele erau de necontrolat. L-am prins pe Alan şi l‑am lovit cu amândoi pumnii, strigând: „Te urăsc! Te urăsc!” A fost în stare să stea acolo, înţelegând că Dumnezeu îngăduia în sfârşit ca lucrurile urâte să iasă din mine.

Apoi m-am prăbuşit pe canapea într-o apatie extenuată cam trei ore. Când m-am sculat, m-am simţit altfel de cum mă simţisem de ani de zile. Dar furia a continuat să se reverse din mine. Am simţit, de asemenea, o mare dificultate în relaţia noastră sexuală.

Dar Dumnezeu a început să mă vindece. Începutul călătoriei către plinătate era să aflu cine eram. Când eram fată, am devenit ce vroia mama mea. Apoi m-am căsătorit cu Alan şi am devenit ce vroia el. Dar nu m-am găsit niciodată pe mine însămi.

Astfel că am început să-L ascult pe Dumnezeu, căutând să‑mi găsesc identitatea în El. Când El a şoptit inimii mele cine eram, mi s-au umplut ochii de lacrimi. Lucrurile pe care le spunea erau atât de minunate! Era atât de iubitor şi încurajator! Aşa a început să iasă la iveală persoana pe care Dumnezeu a creat-o înăuntrul meu.

Apoi au urmat unele dintre lucrurile cel mai greu de făcut, ca a-i spune lui Alan când eram supărată, când mă supăra ceva ce făcuse, când mă simţeam singură. A trebuit să-l înfrunt cu sinceritate, să mă opresc din a face din el şi din nevoile lui centrul vieţii mele. Întotdeauna fusesem o persoană care făcea pe placul oamenilor, făcând lucruri pe care nu vroiam să le fac, pentru ca alţii să creadă că sunt minunată.

Am început să-l iubesc pe Alan cum am început să mă iubesc pe mine însămi. În cele din urmă, m-am putut raporta la soţul meu ca la un bărbat. Nu mai trebuia să-l privesc ca pe băieţelul meu. Nu trebuia să-l controlez, să-l păzesc să nu fie vulnerabil. Întotdeauna îmi fusese teamă de bărbaţii masculini, dar acum nu-mi mai este teamă.

Lucrurile care s-au schimbat la Alan sunt lucrurile pe care le iubesc cel mai mult la el. Acum îmi place să fiu femeie, să am un soţ care mă provoacă să fiu o persoană cât pot de bună.

Trebuie să vă spun despre un alt lucru frumos pe care ni l-a dat Domnul. În anul 1976 am rămas însărcinată. Doctorul ne-a avertizat solemn cu privire la riscul de a naşte la 40 de ani. Pierdusem două sarcini, dar a fost o sarcină ideală, de la început până la sfârşit. Alan a fost cel mai minunat soţ în acea perioadă: m-a ajutat la fiecare pas şi am simţit intens dragostea lui. Nu-mi amintesc de un timp mai fericit în toată viaţa mea.

Când s-a născut Steven, a fost albastru timp două minute. Dar anestezistul l-a făcut să respire şi creierul nu i-a fost afectat în niciun fel. În inima mea, L-am auzit pe Dumnezeu spunând: „Nu trebuie să te mai temi niciodată.” Fiul nostru era un semn pentru mine că Alan nu se va întoarce niciodată la stilul lui de viaţă din trecut.

Astăzi fiul nostru este la colegiu şi este lider creştin în campus. Înfăţişarea, vocea şi purtarea lui amintesc toate de Alan. Suntem aşa de mândri de el! De fiecare dată când mă uit la el, îmi amintesc de marea minune pe care a făcut-o Dumnezeu în căsnicia mea. Atât timp cât El are controlul vieţii mele, ştiu că nu am de ce să mă tem.

[Willa Medinger, Bob Davies, Facing My Deepest Fears. Copyright © 1984, 1998 Bob Davies. Tradus şi publicat cu permisiune. Willa Medinger a fost cunoscută pe plan naţional drept consilier şi învăţătoare talentată pentru membrii de familie care încearcă să se ocupe de cineva drag care este homosexual. Soţul ei, Alan, a fost fondatorul şi Directorul Regeneration, o misiune creştină din Baltimore, SUA, care oferă ajutor celor care vor să renunţe la comportamentul homosexual.]