de Paul

Unul dintre cele mai convingătoare semne distinctive ale creştinismului este credinţa că Dumnezeu poate răscumpăra eşecul şi pierderile din viaţa unui om şi le poate transforma în resurse bogate pentru lucrarea în Împărăţie. Viaţa mea a devenit un exemplu al principiului răscumpărării, dar numai de curând m-am simţit liber (sau am avut oportunitatea) să împărtăşesc experienţa mea cu harul lui Dumnezeu la mai mulţi decât la o mână de prieteni sau la membrii familiei.

De la început, vreau să îmi exprim acordul cu apostolul Pavel, care a spus: „«Harul Meu [al lui Dumnezeu] îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.» Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Cristos să rămână în mine.” (2 Corinteni 12:9)

În mare parte din viaţa mea mi-am cunoscut slăbiciunile mult prea bine, dar se părea că nu eram capabil să-mi însuşesc harul şi puterea lui Dumnezeu, care mi-ar fi fost de ajuns. Am crescut într-o familie creştină şi am avut parte de avantajele cumulate ale unor întregi generaţii de credincioşi. Am mers la un colegiu creştin, unde am fost modelat după gândirea şi valorile creştine şi m-am bucurat de prietenii mai profunde decât cunoscusem vreodată. Mai târziu am mers la Facultatea de Teologie. Acolo am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie, pe atunci studentă, iar un an mai târziu ne-am căsătorit.

Viaţa mea părea să meargă destul de bine, dar în ascuns aveam sentimente pe care le percepeam numai vag, sentimente prea tulburătoare pentru a mă confrunta cu ele. Ele erau în contradicţie evidentă cu cel care începusem să fiu, deci am continuat să le neg. Înaintam pe un drum al vieţii pe care îl acceptasem ca satisfăcător, iar apoi simţeam că ceilalţi mă respectau fiindcă rămâneam pe el.

Sentimentele ignorate şi nevoile neîmplinite, pe care în colegiu le percepeam doar ocazional, au devenit mai persistente în facultate. Mă luptam neîncetat cu o depresie tot mai accentuată şi îmi lipsea disciplina pentru a-mi face temele. În al doilea semestru am lipsit de la atâtea cursuri, încât am fost nevoit să renunţ la şcoală. Petreceam zile întregi în apartament, uitându-mă nenumărate ore la televizor şi dormind. Eram atât de plin de ruşine şi de uimire, încât nu puteam să îmi admit eşecul faţă de nimeni, nici măcar faţă de logodnica mea.

Am urmat acest tipar de înscriere la o facultate şi de renunţare de mai multe ori, în oraşe diferite, de fiecare dată urmat de ruşine şi tăinuire, care erau previzibile. În ultimul astfel de episod, decanul facultăţii mi-a recomandat să urmez consiliere pentru un timp şi mi-a făcut legătura cu omul potrivit.

În timpul unei şedinţe, la care eram prezenţi atât soţia mea, cât şi eu, consilierul a examinat problema homosexualităţii. Pentru prima dată, am recunoscut că mă confruntam cu atracţii faţă de cei de acelaşi sex şi că ocazional, „exprimasem în comportament”, în întâlniri secrete cu alţi bărbaţi, fanteziile mele homosexuale.

În lungul nostru drum spre casă, caracterizat de o tăcere asurzitoare, în cele din urmă, soţia mea a izbucnit printre lacrimi: „Paul, dacă vei mai face asta vreodată, nu vreau să ştiu!” Era atât de profund rănită şi atât de supărată din cauza a ceea ce dezvăluisem, încât am evitat să discutăm problema ani de zile. Din nefericire, am răstălmăcit avertismentul ei, pentru a avea o scuză convenabilă pentru eşecul meu de a dezvălui legăturile mele ulterioare cu alţi bărbaţi.

Deoarece orice speranţă de a termina facultatea se dusese, am găsit o slujbă cu program întreg şi ne-am stabilit în rutina vieţii de familie. Aveam acum un băieţel, iar în următorii ani familia noastră s-a completat cu două fiice. Am cumpărat o casă în zona în care locuiam şi am prins rădăcini.

În câţiva ani, am început să frecventăm Biserica Creştină Reformată locală, care se afla cam la o milă depărtare. În acea perioadă, eu lucram în schimbul de noapte, iar soţia mea lucra seara cu program redus, pentru ca unul dintre noi să fie întotdeauna acasă cu copiii. Zilele treceau cu sporturi după şcoală, lecţii de muzică, excursii în weekend şi toate celelalte lucruri care fac viaţa de familie memorabilă.

Într-o duminică, la puţin timp după ce s-a născut al treilea copil al nostru, ne-am alăturat bisericii noastre afirmându-ne credinţa, deoarece crescusem într-o confesiune diferită. Copiii noştri au fost toţi botezaţi în acea zi, iar acea piatră de hotar rămâne o amintire scumpă până în ziua de astăzi.

A trecut an după an. Am sărbătorit zile de naştere, ca şi multe alte zile şi momente speciale. Din exterior, vieţile noastre păreau în mare măsură de invidiat; la urma urmei, de ani de zile ne şlefuiam imaginea publică. Dacă nu eram întotdeauna fericiţi, ne consolam continuând tradiţiile de familie şi le ofeream copiilor noştri un mediu în care să fie bine educaţi.

Deoarece lucram nopţile, eram rareori bine odihnit, iar familia mea credea că acesta era motivul pentru dispoziţia mea mai puţin veselă. Pe atunci treceam prin perioade de cumpătare sexuală însoţită de anxietate, urmate de zile în care căutam parteneri sexuali în parcurile din apropiere, ori de câte ori aveam ocazia să ies din casă. Când viaţa decurgea în mod echilibrat, eram de obicei în ordine, dar când stresul sau oboseala se instalau, exprimam în comportament atracţiile pe care le aveam. Uneori mă simţeam ca un drogat în căutare de încă o doză. (Încă mă cutremur când îmi amintesc puterea sentimentelor pe care le aveam pe atunci.)

Fireşte, acestea au avut un efect profund asupra relaţiei cu soţia mea. Când am alunecat în dependenţă, ne-am îndepărtat, iar ea suferea uneori de episoade de depresie. Perioadele de intimitate dintre noi, sexuală sau de alt fel, s-au diminuat de la an la an, dar incredibil, am rămas buni prieteni şi realmente nu am luat niciodată în considerare divorţul ca opţiune.

Cred sincer că nu aş fi în viaţă astăzi dacă acest tipar de viaţă ar mai fi continuat. Totuşi, cu aproape doisprezece ani în urmă, ceva a schimbat direcţia vieţii mele şi, în sfârşit, şi pe cea a familiei mele.

Când m-am întors de la lucru într-o după-amiază, m-am oprit într-o pădure care era rezervaţie naturală, în drum spre casă. Detaliile sunt prea complexe (şi dureroase) pentru a le relatata aici, dar pe scurt, am fost arestat de un reprezentant al rezervaţiei, fiind acuzat de comportament indecent în public, şi am fost dus la închisoarea districtului. Am petrecut aproape toată seara acolo, până ce fiul meu a venit să mă elibereze pe cauţiune, cu bani pe care i-a extras din contul lui. (Desigur, l-am minţit cu privire la împrejurările arestării.)

În acea seară am fost nevoit să dau ochii cu înşelătorul care devenisem. Eram complet lipsit de mecanismele de apărare pe care le folosisem pentru a mă proteja de vină şi ruşine. Durerea era îngrozitoare, dar am înţeles că Dumnezeu folosea acea experienţă teribilă pentru a-mi arăta că nu renunţase la mine şi că va face tot ce era necesar pentru a-mi atrage atenţia. Într-adevăr, fusesem arestat de Dumnezeu.

În timp ce mă aflam în celula de primire în acea seară, I-am spus lui Dumnezeu că renunţam, că nu mai aveam deloc încredere în capacitatea mea de a-mi conduce viaţa, cu atât mai puţin de a cultiva sfinţenia pe care o cerea El. Nu am cerut favoruri, ci I-am cerut doar să-mi răscumpere viaţa şi să-mi arate cum să Îl urmez pe viitor.

Încă găsesc semnificativ faptul că, în cea mai mare nesiguranţă pe care am trăit-o, eram conştient că Dumnezeu era prezent. Nu crezusem niciodată că ar fi fost posibil aşa ceva. El era singura siguranţă pe care o cunoşteam şi m-am agăţat de El pentru viaţa mea.

Atât de multe s-au întâmplat în anii care s-au scurs de la acea zi hotărâtoare, atât de multe lucruri pe care nu le-aş fi crezut niciodată posibile! Dumnezeu a răscumpărat viaţa mea şi relaţiile mele cu ceilalţi.

Iniţial m-a condus la un psiholog creştin care scrisese o carte despre dependenţa sexuală. În cadrul terapiei, consilierul mi-a recomandat un grup de suport pentru creştinii care se luptau cu homosexualitatea. Deşi eram aproape la fel de homofob ca oricine altcineva, în cele din urmă, mi-am adunat curajul pentru a face o încercare cu grupul respectiv.

Ceea ce am găsit la grupul de suport mi-a schimbat treptat viaţa în bine şi mi-a dat o stabilitate pe care nu o cunoscusem niciodată înainte. Am avut parte de o acceptare minunată din partea unor oameni care cunoşteau cele mai mici detalii din viaţa mea. Această combinaţie dintre sinceritate şi dragoste este una dintre cele mai puternice motivaţii pentru schimbare pe care le cunosc.

De aproximativ nouă ani sunt liderul unui mic grup de suport şi deseori mi-am dorit să am parte şi la biserică de calitatea părtăşiei cu care m-am obişnuit în grupul de suport.

Pastorul meu a fost primul căruia i-am mărturisit despre luptele mele cu homosexualitatea (în afara celor din mediul clinic). Eram colegi de cameră la o strângere de weekend şi am hotărât dinainte să îi spun. Într-o vineri seara, am vorbit împreună în dormitorul unde stăteam. Eram atât de nervos, încât tremuram. Am vorbit aproape o oră, iar el m-a asigurat de sprijinul său. În următorii câţiva ani, a devenit unul dintre cei mai entuziaşti susţinători ai mei şi l-am vizitat periodic pentru a-i face cunoscute vindecarea emoţională şi spirituală de care mă bucuram.

Câţiva ani mai târziu, am fost nominalizat drept conducător al bisericii şi am fost ca paralizat datorită rezervelor pe care le aveam din cauza trecutului meu. El m-a asigurat că toţi am avut un comportament regretabil în trecut, dar că identitatea noastră primară este ceea ce devenim, nu ceea ce am fost.

Faptul că i-am făcut cunoscută pastorului John lupta mea, m-a ajutat, în cele din urmă, să îi spun şi soţiei mele, Carol. De câteva luni îi spusesem că mă duceam la un grup de studiu biblic pentru bărbaţi joi seara (în loc să îi spun că era vorba despre un grup de suport). Ea a observat schimbări pozitive la mine, subtile la început, şi curând a devenit curioasă cu privire la sursa schimbării. (Mai târziu a recunoscut că se ruga de ani de zile pentru asemenea schimbări.) M-am temut îi dezvălui lupta mea, dar în final I-am spus lui Dumnezeu că o voi face, dacă mă ajuta să sesisez ocazia perfectă.

Într-o seară a apărut prilejul potrivit, ceea ce am simţit clar în sufletul meu. Am reuşit să rostesc cuvintele care ştiam că o vor devasta, dar cumva, în seara aceea ne-am descurcat. În noaptea aceea am legănat-o în braţe pe soţia mea, care plângea cu suspine, ştiind că am îndurerat-o şi întrebându-mă dacă somnul va mai veni vreodată.

În următoarele două săptămâni am vorbit ore întregi în fiecare zi, încercând cu disperare să înţelegem ceva din trecutul pe care l-am avut în comun, pe care însă l-am trăit adesea ca nişte străini. Odată cu trecerea timpului, a venit vindecarea lipsei de încredere dintre noi, care era deosebit de mare. De atunci am experimentat o reînnoire a relaţiei noastre de căsnicie, pe care nu ne-am fi putut-o închipui niciodată. Suntem profund îndrăgostiţi, iar soţia mea este şi cea mai bună prietenă a mea.

M-am confruntat cu schimbări similare când le-am dezvăluit povestea mea celor trei copii ai mei, care erau pe atunci la liceu şi la colegiu. Au fost momente dureroase pentru noi toţi, dar cred că acum suntem mai puternici ca oricând, datorită durerii şi întristării noastre comune.

Astăzi povestea harului lui Dumnezeu faţă de mine şi familia mea este cunoscută în biserica noastră şi în familia noastră extinsă. Am avut numeroase oportunităţi pentru a face cunoscută povestea mea altor oameni, ca şi în grupuri. Faptul că fac aceasta îmi dă sentimentul redobândirii tuturor anilor pe care i-am irosit.

Cred că schimbarea şi vindecarea sunt disponibile pentru cei care se luptă cu homosexualitatea şi cu multe alte probleme, care afectează şi mădularele Trupului lui Cristos. Isus este prietenul păcătoşilor. Toţi avem nevoie disperată de un asemenea prieten.

[One Pastor’s Battle with Homosexuality. Tradus şi publicat cu permisiune. Copyright © 2000 The Banner, revista denominaţională a Christian Reformed Church. Articolul în limba engleză a fost publicat pe site-ul www.thebanner.org.]

Ispita

1 octombrie 1999

De-a lungul anilor, Leadership şi-a câştigat reputaţia de a se adresa problemelor legate de misiune în mod realist şi eliberator. Ocazional, aceasta însemnă să abordeze un tabu.

Cu şaptesprezece ani în urmă am publicat „The War Inside” [Războiul dinăuntru], despre lupta unui pastor anonim cu pofta şi voyeurismul. Datorită descrierii realiste a tentaţiei sexuale, a devenit repede unul dintre cele mai controversate – şi cele mai solicitate – articole ale noastre.

Aproape două decenii mai târziu, ispitele sexuale, în variate forme, continuă să îi chinuiască pe cei care fac misiune. Articolul următor prezintă lupta îndelungată a unui pastor pentru a birui gândurile şi dorinţele homosexuale. Ca şi „Războiul dinăuntru”, este o relatare sinceră despre un subiect sensibil şi credem că publicarea sa ar putea constitui un prim pas pentru ajutorarea altor lideri creştini care duc în viaţa privată o luptă asemănătoare.

În unele zile, impulsul de a avea fantezii nu era atât de rău. Eram ocupat cu munca, iar gândurile de acest gen nici măcar nu-mi treceau prin cap. Acelea erau momentele când îmi plăcea să fiu pastor. Savuram privilegiul de a întinde o mână de ajutor altora şi simţeam că Dumnezeu mă folosea pentru a atinge vieţile celor răniţi.

Dar în alte zile trebuia să depun toate eforturile pentru a rămâne concentrat asupra misiunii. Sentimentele mi se furişau în minte, stârnite de un corp musculos de pe stradă sau de un chip frumos dintr-un restaurant. Mă rugam şi încercam să-mi reprim gândurile chiar acolo, dar adesea erau prea grozave, prea plăcute. Acelea erau momentele când uram să fiu pastor. Dispreţuiam minciuna pe care o trăiam.

Viaţa şi slujirea mea erau un haos. La suprafaţă, eram un lider de biserică respectat, căsătorit cu o femeie frumoasă, cu o familie minunată. În interior, eram un om complet diferit, mistuit de dorinţe homosexuale.

Dimineţile de duminică erau deosebit de dureroase. Cum se duce la amvon un aşa-zis om al lui Dumnezeu, ca să predice cu integritate şi convingere despre faptul de a deveni o creaţie nouă, când propria lui viaţă este atât de pătată şi lipsită de speranţă? Deseori îi priveam pe cei din biserică şi mă gândeam: „Dacă, voi, oameni buni, aţi şti cum sunt eu cu adevărat, cu ce mă lupt în fiecare zi, gândurile pe care le-am întreţinut săptămâna aceasta…”

Într-o zi, m-am dus cu maşina într-un oraş îndepărtat, pentru a mă întâlni cu un grup de pastori din confesiunea mea. Am stat într-o cameră de conferinţe, discutând despre zonele din regiunea noastră care ar fi fost ideale pentru plantarea de noi biserici. Dar în timp ce discutam despre demografie şi strategii, eu mă luptam să opresc imaginile pornografice care îmi apăreau frecvent în minte, imagini care mi se imprimaseră prin privirea repetată a filmelor şi fotografiilor explicit sexuale.

În drum spre casă, am luat-o pe rampa de ieşire, am consultat Pagini Aurii şi în câteva minute mă aflam într-un magazin de casete video pentru adulţi, studiind copertele casetelor video şi revistele lucioase, căutând imaginea bărbatului perfect.

Nu eram ca alţi bărbaţi

Am crescut într-o familie creştină din clasa muncitoare. Dumnezeu mi-a arătat clar, de timpuriu, că slujirea era calea Lui pentru viaţa mea. Nu a fost întotdeauna o chemare bine-venită. Mi-a fost teamă de ea, am luptat cu ea, am dat-o la o parte. Dar nu am putut scăpa de ea.

Nimic nu îmi dădea mai multă pace şi împlinire decât să-i ajut pe alţi oameni şi să le fac legătura cu Creatorul lor. Eram foarte implicat în grupul de tineret, eram un voluntar obişnuit în călătoriile misionare şi un consilier de tabără neobosit pe timp de vară. Misiunea era bucuria mea, lucrul care mă făcea să mă simt împlinit.

În mod ironic, chemarea mea la misiune a coincis cu apariţia luptei cu homosexualitatea. Când eram băiat, trupul masculin îmi stârnea o mare curiozitate. Nu sunt sigur de ce. Poate din cauză că tatăl meu, care avea două slujbe, nu era prea mult prin preajmă. Atunci când era prezent, nici nu mă susţinea, nici nu era afectuos. Eram convins că nu mă iubea şi simţeam că eram o dezamăgire pentru el.

Ca adolescent, am ajuns la concluzia că eram diferit. Deşi simţeam o anumită atracţie pentru fete, eram mult mai atras de cei de acelaşi sex. Când m-am maturizat fizic, atracţiile au devenit mai puternice. Cu toate acestea, ştiam că dacă aş fi spus cuiva, ar fi fost o greşeală tragică.

Când părinţii mei vorbeau despre homosexuali, foloseau cuvinte ca „pervertiţi” şi „dezgustători”.

Într-o zi, am citit în ziar o scrisoare trimisă lui Ann Landers de cineva care se lupta cu sentimente homosexuale. În aceeaşi seară, mama s-a referit la ea. L-a numit pe bărbat „homo” şi a zis că oameni ca el erau bolnavi la cap. Cuvintele ei m-au rănit. De-ar fi ştiut ea că lupta lui era şi lupta fiului ei!

La liceu colegii făceau glume despre „poponari” şi „fetiţe”. În încercarea mea de a fi unul dintre băieţi, râdeam. Dar în interior mă durea. Eram confuz. De ce eram atras de băieţi? Eram o femeie în trupul unui bărbat? Eram o greşeală a naturii?

De multe ori, mă duceam în camera mea şi strigam la Dumnezeu, uneori cu mânie, uneori datorită unei neajutorări copleşitoare. Stăruiam ca Dumnezeu să mă schimbe. Dar indiferent cât de pasionată era rugămintea mea, indiferent cât de intense erau rugăciunile mele, nu m-am schimbat. Dorinţele mele faţă de cei de acelaşi sex nu au dispărut. În mintea mea, Dumnezeu păstra tăcerea.

Am găsit uşurare în fantezie şi autosatisfacere. Deşi nu am avut niciodată o întâlnire sexuală cu un bărbat, îmi hrăneam dorinţele puternice cu imagini erotice din reviste. Până la absolvirea liceului, fusesem expus la o cantitate relativ mică de pornografie, dar fantezia îmi scăpase de sub control. Era modul meu de a înfrunta singurătatea. Îmi oferea o scăpare, un sentiment puternic şi plăcut, până mă inunda următorul val de ruşine.

Colegiul a însemnat pentru mine o lume nouă a poftei şi obsesiei sexuale. Eram acum adult, într-un oraş diferit. Mă puteam rătăci. Urmam un colegiu creştin, dar aveam mai multă libertate decât cunoscusem vreodată înainte. În câteva luni, am descoperit pornografia explicită.

Strigam la Dumnezeu,
uneori cu mânie,
uneori datorită
unei neajutorări copleşitoare.
Stăruiam ca Dumnezeu
să mă schimbe.

Am continuat să-mi umplu mintea cu imagini noi cu bărbaţi, pe care le vedeam în reviste sau în cabinele din magazinele pornografice. Dar alinarea era întotdeauna temporară. De fiecare dată, mă simţeam un pic mai murdar. Ruşinea s-a amplificat, ca şi sentimentele de inferioritate. Îmi era greu să mă concentrez asupra temelor de la şcoală. În cea mai mare parte a timpului, viaţa mea era un iad.

Prima mărturisire

Când am ajuns la jumătatea colegiului, mi-am adunat curajul pentru a-i împărtăşi durerea mea unui prieten apropiat. Ne-am plăcut de când ne întâlnisem prima oară. Îl consideram evlavios, spiritual şi grijuliu. Îl respectam pentru încrederea de sine şi pentru ceea ce părea a fi o înţelepciune care depăşea vârsta pe care o avea. M-am gândit că voi fi în siguranţă dacă îi voi spune secretul meu.

Pe vremea aceea, pentru mine neliniştea de a fi doar un observator, un participant la viaţă, era mai mult decât puteam îndura. Băieţii din dormitorul meu aveau întâlniri cu fetele, îşi urmau visele şi se gândeau la viitor. Unii plănuiau să se logodească. Cu toate acestea, eu eram paralizat de teamă şi ruşine.

În noaptea în care am hotărât să împărtăşesc secretul meu, prietenul meu şi cu mine eram plecaţi la un loc privat pentru relaxare. Era aproape miezul nopţii, iar noi stăteam întinşi în camera noastră, povestind despre şcoală şi viaţă. În cameră era întuneric. El era în patul de sus. Eu eram întins în cel de jos. Anii de durere şi respingere se dezlănţuiau înăuntrul meu. Tremuram. Vroiam să-i împărtăşesc secretul meu, dar cuvintele refuzau să vină. Cum îi spui cuiva că eşti homosexual? Mă va respinge? Va spune altora?

Stăteam tăcut, căutându-mi cuvintele. Orice cuvinte, altele decât cuvântul cu „H”. Nu era niciunul.

În cele din urmă, am zis: „Ştii că se aşteaptă ca băieţii să fie atraşi de fete? Ei bine, eu sunt atras de…” Am rămas tăcut, dat el ştia deja.

„De băieţi?” a spus el.

„Da”, am răspuns după o lungă pauză. Deodată, secretul meu fusese rostit. Pentru prima dată, sufletul meu stătea gol înaintea altui om.

Nu-mi amintesc cuvintele colegului meu de cameră din acea seară, dar îmi amintesc de bunătatea lui. Cum s-a rugat pentru mine şi m-a acceptat. Mi-a oferit o privire fugară asupra harului şi acceptării lui Dumnezeu.

A fost un moment vindecător, dar în două săptămâni prietenia noastră s-a deteriorat. Mă bazam prea mult pe el. Contam pe el să mă ajute, să mă încurajeze, să mă repare. În cele din urmă, nevoia mea l-a îndepărtat. Cu înţelepciune, m-a încurajat să văd un consilier, ceea ce am şi făcut. Dar consilierea a fost pe termen scurt şi nu m-a ajutat prea mult.

O chemare dură

În ciuda sentimentelor de îndoială şi inadecvare, mi-am continuat drumul către slujirea cu normă întreagă. M-am dus la seminar, sperând că voi găsi în vreun fel vindecarea după care tânjeam cu disperare.

Unii ar putea argumenta că de la bun început nu ar fi trebuit să urmăresc slujirea, că lupta cu homosexualitatea mă descalifica de la slujirea efectivă şi, într-o anumită măsură, pot aprecia asemenea obiecţii. Dar mă întreb dacă cei care obiectează au experimentat vreodată o chemare de la Dumnezeu; felul în care El stăruie, împuterniceşte şi binecuvântează pe cineva aflat în slujba Sa.

În mod clar – prin conversaţii, încurajare din partea altora şi eficienţă în misiunile pe care le-am făcut – ştiam că destinul meu era să devin pastor. Nu a fost un proces uşor.

Uneori eram în agonie, întrebându-mă dacă eram destul de sfinţit pentru o astfel de chemare. Dar Dumnezeu a continuat să-mi deschidă uşi pentru slujire şi, oricât de mutilat eram din cauza luptei interioare, am intrat pe ele.

În cea mai mare parte a carierei mele la seminar, am reuşit să rezist impulsului de a folosi reviste pornografice. După ce am cedat o dată tentaţiei, m-am mărturisit pastorului meu. Fiind un bărbat profund şi înţelegător, m-a trimis la un consilier, care m-a încurajat să mă întâlnesc cu femei. A fost o mişcare care avea să-mi schimbe viaţa pentru totdeauna.

Încercând legătura căsătoriei

Am început curând să mă întâlnesc cu o tânără specială din biserica mea. Laura (nu este numele ei adevărat) era blândă şi plină de compasiune, întotdeauna dornică să-mi asculte plângerile despre examenele de greacă sau lucrările de teologie de treizeci de pagini. Ne făceam unul pe celălalt să râdem şi, cu timpul, am devenit foarte apropiaţi.

Dar tot nu vedeam niciun motiv pentru a-i dezvălui secretul meu. Ştiam că dacă relaţia noastră urma să continue, în cele din urmă, aveam să fiu nevoit să îi spun. Dar am hotărât să aştept. „Poate că voi găsi eliberare din lupta mea, înainte de a trebui să i-o dezvălui.”

Într-o seară, am cedat tentaţiei şi am vizitat un magazin de băuturi care vindea pornografie masculină. Totuşi, de data aceea nu am mai suportat vina. Ştiam că Laura vedea relaţia noastră ca având potenţial pe termen lung. Lucrul corect pe care trebuia să îl fac, am decis eu în sfârşit, era să încetez să o înşel şi să admit că făcusem ceva greşit, dar că nu era ceva foarte serios. Trebuia să ştie cine eram cu adevărat.

Mărturisirea mea a prins-o cu totul nepregătită. La început, i-a fost teamă. „De ce eşti atras de mine?”, m-a întrebat ea. „Ce înseamnă asta pentru relaţia noastră?”

Nu i-am putut răspunde. Am încurajat-o să discute cu pastorul nostru, care îmi cunoştea situaţia. S-au întâlnit în săptămâna următoare. El i-a arătat deosebirea dintre natura homosexualităţii şi păcatul efectiv de a exprima dorinţele în comportament. Fiindcă nu exprimam în comportament impulsurile pe care le aveam, ci doar mă luptam cu dorinţele, el credea că era lipsit de pericol să continuăm relaţia.

Sfatul pastorului a ajutat la diminuarea neliniştii Laurei, iar în cele din urmă am decis să ne căsătorim. O iubeam pe Laura, dar vedeam căsătoria şi ca un pas important spre închiderea uşii pentru sinele meu homosexual şi pentru adoptarea unei vieţi noi de heterosexualitate trăită în mod public.

Căsătorindu-mă, am sperat că, în cele din urmă, vechi pofte şi dorinţe se vor diminua. Nu a fost aşa.

Încet, încet am realizat că fusese un mod îngrozitor de a intra într-o căsătorie. Săream de la a fi un soţ bun, la a fi unul prost dispus, supărat şi deprimat. Din cauza frustrării care venea odată cu neputinţa de a mă împotrivi ispitei, o făceam să sufere pe soţia mea. O învinuiam pe ea pentru problemele mele.

În momentele de intimitate conjugală, mă trezeam cedând gândurilor de poftă faţă de bărbaţi, după care aveam sentimente enorme de vină. Bineînţeles, nu i-am spus ei aceasta. Ştiam că ar fi rănit-o profund să descopere că îi găseam pe bărbaţi mai provocatori decât ea.

Probleme în misiune

După seminar, am acceptat un post la o biserică mică, dar plină de viaţă. Eram un predicator competent. Prin Duhul Domnului, predicile mele aveau impact. Auzeam adesea cum Dumnezeu folosea anumite mesaje ale mele pentru a schimba vieţile oamenilor. Eram un administrator eficient. Aveam reputaţia că făceam lucrurile cum trebuie. Şi relaţionam bine cu membrii bisericii mele.

Îmi era uşor să arăt grijă pastorală. Eram capabil să simt empatie pentru sufletele rănite (datorită propriei mele dureri?), iar oamenii se deschideau faţă de mine, deseori spunând: „Nu mă aşteptam să-ţi spun toate astea.” O femeie spitalizată cu depresie severă mi-a spus că în prima duminică în care m-a întâlnit, a ştiut că înţelegeam durerea.

Cei mai mulţi oameni credeau că aveam totul, dar eu mă luptam din răsputeri, în multe zile, să mă menţin pe linia de plutire.

În exterior, ani de zile am rămas credincios soţiei mele şi slujirii mele. Dar în interior, comiteam adulter în mod regulat. Numai prin harul lui Dumnezeu am evitat să trec linia şi să mă implic cu un bărbat, şi asta numai fiindcă situaţia potrivită nu a apărut niciodată.

Pentru câteva clipe,
pornografia îmi oferea
o scăpare, un sentiment puternic şi plăcut,
până mă inunda
următorul val de ruşine.

Uneori eram atras fizic de bărbaţii pe care îi ştiam de la biserică. De obicei, îmi închipuiam că asemenea sentimente erau sigure, pentru că erau heterosexuali şi nu exista potenţialul pentru a mă implica sexual cu ei. Am pus capăt unei prietenii de monitorizare fiindcă ştiam că bărbatul ducea aceeaşi luptă ca mine, iar potenţialul ca amândoi să cădem era prezent.

Din nou, m-am confruntat cu durerea prin fantezie şi autosatisfacere. Pornografia a continuat să constituie o luptă constantă pentru mine. Ispita de a conduce maşina până la o librărie pentru adulţi era prezentă aproape de fiecare dată când mergeam la o întâlnire creştină sau făceam o vizită la spital. Deşi mă duceam rareori într-un asemenea loc, îmi creştea adrenalina numai trecând prin apropiere.

Lupta cea mai puternică avea loc atunci când soţia mea era plecată din oraş. Uneori lupta era atât puternică, încât mă umpleam de sudoare şi mă îmbolnăveam din punct de vedere fizic. După ce cedam, îi mărturiseam de obicei soţiei. Pe mine mă făcea să mă simt mai bine; pe ea o făcea să se simtă mai rău. Eram prea preocupat de mine însumi, ca să realizez ce îi făceam ei ca persoană, cum aceasta îi distrugea, puţin câte puţin, stima de sine şi sentimentul de siguranţă. Trăia într-o semistare de teamă că, într-o zi, cineva care mă cunoştea va trece pe acolo şi mă va prinde uitându-mă la pornografie. Îşi imagina că eram dat afară din slujire şi că vieţile noastre aveau să fie întoarse pe dos.

Cedarea psihică

După mai bine de zece ani de căsnicie şi după ceea ce părea a fi un haos emoţional de o viaţă, ajunsesem aproape la capătul puterilor. Un moment de îngăduire a poftei mă dusese la un magazin de casete video pentru adulţi, în suburbiile oraşului.

Aşa cum era ritualul pe care mi-l făcusem, am absorbit imaginile proaspete şi am părăsit magazinul, plin de ruşine şi dezgust. Dar de data aceea, valul de vină şi de frustrare a fost mai acut. Ca şi cum Dumnezeu îmi oferise o privire fugară asupra decăderii mele patetice, din propria Lui perspectivă. Trebuia să caut ajutor, chiar dacă însemna să îmi asum riscul ca biserica mea să afle.

Când am ajuns acasă, i-am spus Laurei că nu mai puteam continua să trăiesc aşa, că îmi voi face programare la o misiune care funcţiona pe lângă biserica dintr-un oraş apropiat, care îi ajuta pe cei care se luptau cu homosexualitatea. Nu ştia ce să creadă.

Când a vorbit, teama şi supărarea ei au ieşit la suprafaţă: „Dacă află cineva de la biserică, nu vei mai avea serviciu. Ce vom face? Cum le vei explica asta copiilor?” S-a prăbuşit pe un scaun şi a izbucnit în plâns. „De ce nu poţi să te aduni şi să termini cu asta?”

„Nu ştiu cum să termin cu asta”, am răspuns eu repede, supărat. „Am încercat. Dacă biserica noastră nu poate rezolva asta, atunci nu vreau să fac parte din ea.”

Am continuat, cu lacrimile curgându-mi: „Sfinţenia mea şi căsnicia noastră sunt mai importante pentru Dumnezeu decât serviciul meu. Iar sfinţenia mea şi căsnicia noastră încep să devină mai importante şi pentru mine. Trebuie să-mi asum riscul.”

În sfârşit, speranţă!

Consilierul cu care m-am întâlnit a vrut să particip la o întâlnire săptămânală pentru cei care se luptau cu homosexualitatea. M-am împotrivit săptămâni întregi, dar ştiam că trebuia să o fac.

Când conduceam maşina pe autostradă ducându-mă la prima întâlnire, eram plin de îndoială. Înăuntrul meu se dezlănţuia un război pe care nu îl mai simţisem niciodată. „Este lucrul pe care trebuie să îl faci. Dumnezeu va avea grijă de tine”, mi-am amintit mie însumi. Dar ridicându-şi capul urât, vechea mea natură păcătoasă striga: „Este o prostie! Dacă dai peste cineva cunoscut? Dacă unul dintre enoriaşii tăi este acolo?”

Când am ajuns, nu eram sigur ce voi găsi. Ceea ce am descoperit a fost un grup de bărbaţi şi femei care arătau ca aceiaşi oameni pe care îi văd la magazinul Kmart local. Arătau destul de mult ca mine.

Prima întâlnire s-a încheiat cu rugăciune pentru fiecare membru al grupului. Ne-am împărţit în grupuri de câte patru, strigându-ne numărul, ca să ne împărtăşim nevoile şi să le spunem celorlalţi ceva despre noi înşine. Spre surpriza mea, Dumnezeu a dirijat numerele astfel încât cei care slujeau în biserică erau în acelaşi grup: soţia unui pastor, un fost pastor de tineret, un dirijor de muzică şi eu. Am rămas perplex. În acea clipă, am ştiut că Dumnezeu era acolo şi că era mulţumit că eram şi eu acolo. Ştiam că avea să fie bine.

Aproape doi ani am învăţat despre ruşine, despre ispită şi despre vindecarea identităţii noastre rănite. Am discutat ce înseamnă să fii bărbat sau femeie şi cum să dezvoltăm relaţii sănătoase. Ne-am împărtăşit unul altuia durerile, temerile şi eşecurile.

În acel mediu, haosul vieţii mele a început să iasă la iveală. Am fost capabil să dau la iveală sufletul meu sângerând şi durerea mea nerezolvată, şi să găsesc înţelegere, dragoste şi acceptare de la oameni care se aflau în aceeaşi situaţie ca mine. Mai mult, am primit speranţă că viaţa putea fi diferită, că Dumnezeu putea să mă vindece.

Dar au fost şi momente când am vrut să renunţ. Momente când vindecarea era prea înceată şi dureroasă. Citisem cărţi, fusesem la consiliere şi de luni de zile nu vizionasem pornografie, dar apărea ceva care declanşa o recădere în vechile obiceiuri.

Într-un asemenea moment, i-am spus consilierului: „Schimbarea nu este posibilă.”

„Este în ordine să spui că este extrem de grea”, mi-a răspuns el. „Dar nu spune că este imposibilă.”

Am început să încetez să mă ţin tare de rănile din trecut. Trebuia să le ofer iertare celor care mă răniseră – tatălui meu distant emoţional, mamei mele dominatoare, tovarăşilor mei de aceeaşi vârstă lipsiţi de sensibilitate şi altor zeci de oameni care mă răniseră. Mi-am amintit de ei unul câte unul, în prezenţa consilierului meu iubitor, i-am iertat şi I-am dat durerea mea lui Dumnezeu.

Într-o zi, consilierul m-a întrebat: „Când te gândeşti la Dumnezeu ca Tată, ce gânduri îţi trec prin minte?”

Întrebarea lui m-a luat pe nepregătite. Nimeni nu mă mai întrebase aşa ceva (şi dacă ar fi făcut-o, probabil că nu aş fi răspuns sincer). M-am gândit un moment şi am răspuns: „Că este distant şi că este dezamăgit de mine.”

„Şi cum Îl descrie Biblia pe Dumnezeu Tatăl?” m-a întrebat consilierul.

Cuvintele pe care le învăţasem în copilărie mi-au venit în minte: „Domnul este îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate. El nu se ceartă fără încetare şi nu ţine mânia pe vecie… Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El. Căci El ştie din ce suntem făcuţi; Îşi aduce aminte că suntem ţărână… Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează El fărădelegile noastre de la noi.” (Psalmul 103:8-9, 13-14, 12)

„Mi se pare”, a continuat consilierul, „că ai o percepţie corectă despre Dumnezeu în minte, dar nu şi în inimă. Îl vezi pe Tatăl tău ceresc cum l-ai văzut pe tatăl tău pământesc. Dar Dumnezeu nu este aşa.”

Ştiam că acele cuvinte erau adevărate, dar pentru mine erau atât de greu de acceptat! Cu toate acestea, măcar o mică parte din adevăr mi-a pătruns în inimă. În acea clipă, am văzut clar calea plinătăţii.

Reînnoirea minţii şi a sufletului

Astăzi soţia mea şi cu mine ne aflăm în drum spre vindecare. Mai mult de două decenii m-am temut de durere şi respingere. Acum, mulţumită consilierii pline de putere, centrate pe Cristos şi ajutorului unui mentor masculin plin de compasiune, care m-a provocat să fac alegeri responsabile şi mi-a cerut socoteală când nu le făceam, am găsit adevărata libertate ca bărbat, soţ şi pastor.

Parte din vindecarea mea a implicat să-mi asum mai multe riscuri în dezvoltarea prieteniilor. Făcând astfel, am descoperit cât de dornic eram de prietenii sănătoase cu alţi bărbaţi. Când m-am simţit confortabil având relaţii sănătoase cu cei de acelaşi sex, atracţia fizică faţă de bărbaţi s-a diminuat. Relaţia cu soţia mea s-a schimbat, de asemenea. Momentele noastre intime s-au îmbunătăţit semnificativ, deoarece acum sunt capabil să mă concentrez exclusiv asupra ei. Am descoperit o atracţie sexuală pozitivă faţă de ea, care în trecut lipsea extrem de mult.

Cel mai important este că Dumnezeu mi-a descoperit iar şi iar că trebuie să cresc în relaţia mea cu El. Când mi-am făcut un obicei din a petrece mai mult timp memorând şi meditând la Cuvântul lui Dumnezeu, am realizat cât de multe minciuni am crezut în viaţă – minciuni despre cine eram, despre ce îmi dădea valoare şi despre abilitatea şi dorinţa lui Dumnezeu de a mă schimba.

Ceea ce am descoperit mi-a adus nu numai vindecare şi speranţă în viaţa personală, ci mi-a inspirat şi un nou entuziasm în slujirea mea ca pastor.

Cândva credeam că eram homosexual datorită gândurilor şi sentimentelor mele. Credeam că eram fixat în rolul de homosexual şi că ar trebui să mă văd ca homosexual. De atunci, am devenit conştient că Dumnezeu mă vede în Cristos ca o creaţie nouă. (2 Corinteni 5:17) Sunt un creştin care se luptă uneori cu gânduri homosexuale, care însă s-au diminuat considerabil. Dar aceasta este numai o parte din cel care sunt eu. Nu este identitatea mea.

Aş minţi dacă aş spune că procesul prin care am trecut a fost uşor sau că am ajuns la destinaţie. Va fi o călătorie care va dura întreaga mea viaţă. Dar Dumnezeu mi-a adus schimbare dincolo de cele mai nebuneşti vise ale mele. Şi ştiu că încă nu a terminat.

[My Secret Struggle. Tradus şi publicat cu permisiune. Autorul acestui articol este pastorul unei biserici din Midwest, Statele Unite.]

de John Howard, așa cum i-a povestit lui Bob Davies

„Dumnezeule, Te rog, ajută-mă!”, era rugăciunea mea frecventă. Parcă un magnet uriaş mă atrăgea în locurile greşite. Mă simţeam supărat şi vinovat, dar nu mă puteam opri.

Crescând, am fost întotdeauna conştient că eram cel mai mic copil din clasă. Mama înrăutăţea lucrurile, rugându-mă întotdeauna să mănânc mai mult.

„John, uită-te cum mă privesc toţi oamenii”, mi-a şoptit într-o zi în autobuz. „Se întreabă de ce nu te hrănesc mai mult.”

Când aveam treisprezece ani, tata a fost transferat cu serviciul din Calgary, Alberta, la Thunder Bay, Ontario. A fost o schimbare dură pentru mine. Tocmai începeam liceul, ceea ce mi se părea înspăimântător.

În prima zi la noua şcoală, un tip numit Bill m-a invitat la biserică. Mersesem sporadic la şcoala duminicală şi ştiam că biserica ar fi fost un loc bun pentru a-mi găsi câţiva prieteni noi. Aşa că am început să merg cu el în fiecare duminică la Biserica Unită, care se afla chiar la poalele dealului pe care se afla şcoala.

Mai târziu, fiind în clasa a zecea la şcoala duminicală, am fost invitaţi la o serie de cursuri de şase săptămâni, care avea să fie urmată de o slujbă specială de confirmare pentru cei care vroiau să se alăture bisericii.

Nu voi uita niciodată predica din acea duminică dimineaţa, eu aflându-mă pe rândul din faţă împreună cu clasa mea. „Nu vă alăturaţi unui club”, ne-a spus pastorul. „Ceea ce faceţi de fapt este să vă daţi viaţa lui Isus Cristos, cerându-I să vină şi să preia controlul asupra ei.” Nu mai auzisem aşa ceva până atunci.

„Dumnezeule”, m-am rugat, „dacă eşti cu adevărat aici, Te invit să vii în viaţa mea. Te rog, iartă-mă pentru păcatele mele şi ajută-mă să devin persoana care vrei Tu să fiu.”

Când m-am rugat, s-a întâmplat ceva. Adânc, înăuntrul meu, a venit siguranţa că Dumnezeu este real şi am fost copleşit de sentimentul că eram iubit. Ştiam sigur că Dumnezeu mă iubea pe mine, micul John Howard. A fost o experienţă uimitoare.

După acea slujbă din aprilie 1963, m-am dus la orice activitate posibilă de la biserică. Aveam o foame nouă de a citi Biblia şi a mă ruga. Dintr-odată, biserica devenise o parte foarte importantă a vieţii mele.

Dar, în acelaşi timp, se întâmpla altceva, ceva ascuns şi tulburător. Ca tânăr adolescent, descoperisem o grămadă de reviste sportive vechi jos, în pivniţă. Răsfoind repede paginile, am fost atras de reclamele Charles Atlas. Privind trupurile celor care făceau body building, am gândit: „Aşa trebuie să arate un bărbat adevărat. Mi-aş dori să pot arăta aşa.”

Mai târziu, am descoperit din întâmplare o altă revistă, într-un magazin din colţul străzii, plină de bărbaţi sumar îmbrăcaţi, în posturi seducătoare. M-am simţit fascinat şi stârnit sexual. Cumva, ştiam că sentimentele mele erau greşite.

Astfel a început un conflict interior care avea să continue aproape douăzeci de ani. Pe de o parte, mă rugam ca Dumnezeu să-mi înlăture sentimentele pentru bărbaţi, pe de altă parte, continuam să le găsesc plăcute. Îmi era prea ruşine să mărturisesc cuiva ce se întâmpla înăuntrul meu.

Am avut o mulţime de prietene în timpul liceului şi m-am simţit foarte în largul meu cu ele. În ciuda dorinţei sexuale în creştere pentru bărbaţi, am presupus că, în cele din urmă, mă voi căsători.

Apoi, prin intermediul şcolii şi al bisericii, am întâlnit o fată numită Vicki şi am început să ne întâlnim. Ne-am căsătorit când aveam amândoi douăzeci şi unu de ani, dar conflictul din interiorul meu s-a înteţit şi mai mult. Aveam deseori fantezii homosexuale când întreţineam relaţii intime cu soţia şi căutam în secret reviste şi cărţi care să-mi alimenteze dorinţele homosexuale.

Pe vremea aceea eram la seminar, instruindu-mă pentru misiune. Vicki şi cu mine am avut-o pe prima noastră fiică în 1972, apoi am adoptat un fiu. Mai târziu, am mai avut încă o fată. Îmi iubeam profund soţia şi copiii, dar gândurile senzuale îmi scăpaseră de sub control. Deşi nu vroiam să-mi pierd familia, simţeam o dorinţă crescândă de a acţiona dând curs sentimentelor homosexuale, pentru a vedea dacă realitatea era la fel ca fantezia. În vara lui 1974, în drum spre casă de la o conferinţă, am avut o întârziere la Winnipeg. În loc să stau cu prietenii, m-am dus la un motel renumit pentru activitatea homosexuală.

Un bărbat m-a abordat pentru sex. După ce a plecat din cameră, m-am îndreptat către duşuri. Mă simţeam atât de vinovat şi murdar – şi îmi era, de asemenea, teamă că aş fi putut lua o boală venerică.

Mai târziu în noaptea aceea, am îngenuncheat lângă pat şi m-am rugat. „Dumnezeule, îmi pare atât de rău! Te rog, iartă-mă pentru acest păcat îngrozitor. Promit că nu voi mai face asta niciodată. Şi Te rog, îndepărtează aceste sentimente greşite.”

Pe vremea aceea făceam parte din personalul Bisericii Unite Collier Street din Barrie, Ontario. Trebuia să călătoresc destul de des la Toronto, făcând comisioane şi vizite la spital. În acele călătorii îmi era greu să stau departe de librăriile pentru adulţi.

„Dumnezeule, Te rog, ajută-mă!”, era rugăciunea mea frecventă pe drumul spre Toronto. Dar odată ce ajungeam acolo, parcă un magnet uriaş mă atrăgea în locurile greşite. Răsfoiam reviste homosexuale şi memoram imaginile, având mai târziu fantezii cu ceea ce văzusem. Mă simţeam supărat şi vinovat, dar nu mă puteam opri.

Apoi am început să merg cu maşina în zonele unde se căutau parteneri sexuali şi să citesc graffiti de pe pereţii toaletelor. Ştiam că, dacă acel comportament al meu continua, aveam să fiu din nou atras în activitate homosexuală. În cele din urmă, aveam să fiu prins şi să-mi pierd slujba şi familia.

Între timp, la biserică mă întâlneam regulat cu zece lideri de grupuri mici. Discutând problemele din grupurile lor, ca şi orice probleme personale, am ajuns să ne cunoaştem foarte bine.

După o întâlnire, două femei s-au apropiat de mine. „John, simţim că efectiv te lupţi cu ceva”, au spus ele. „Dacă vei vrea vreodată să vorbeşti, vom fi aici pentru tine.”

Le-am îndepărtat. „O, nu, e totul bine. Mulţumesc mult.” În interior, m-am speriat. „Oamenii îşi pot da seama că am o problemă!”, m-am gândit eu.

În următoarea călătorie la Toronto, am ajuns din nou într-o librărie pentru adulţi. Pe drumul spre casă, Dumnezeu mi-a vorbit: „John, ţi-am oferit acele femei ca să vorbeşti cu ele.” Am sunat-o pe una din doamne în noaptea aceea şi i-am zis că aveam nevoie să mă întâlnesc cu ele.

Vinerea următoare, am vorbit cu ele toată după-amiaza, dezvăluindu-le ce aveam pe suflet. M-au iubit şi m-au acceptat, plângând de multe ori cu mine în timp ce ne dezvăluiam secretele. Am hotărât să ne întâlnim la fiecare două săptămâni. În anul care a urmat, Domnul a lucrat în viaţa mea în mod minunat.

Acele femei au devenit grupul meu de suport. Când mă duceam la Toronto, le sunam ca să le cer să se roage. Acest mod de a da socoteală a făcut ca lucrurile să fie cu adevărat diferite. Dependenţa de pornografie şi de fantezii imorale a început să scadă în intensitate.

Dumnezeu mi-a arătat că obiceiurile mele păcătoase erau modalităţi nesănătoase prin care mă confruntam cu emoţiile negative: stresul, singurătatea, mânia, sentimentele rănite. El m-a ajutat, de asemenea, să-mi accept trupul, să înţeleg că era darul Lui pentru mine, nu ceva de care să mă ruşinez.

După câteva luni, am ştiut că soţia mea trebuia să afle ce se întâmpla. Într-o noapte, înainte de a merge la culcare, i-am mărturisit, în cele din urmă, luptele mele cu homosexualitatea.

Vicki a fost rănită că păstrasem ascunsă de ea atâţia ani acea latură a mea, dar m-a sprijinit în căutarea vindecării. Şi, deşi era dedicată căsătoriei noastre, ştia că activitatea mea homosexuală făţişă era adulter. „Dacă vei alege un asemenea comportament, te voi părăsi”, mi-a spus ea. Faptul de a-i cunoaşte limitele m-a făcut mai motivat să nu cad iar în adulter.

Procesul de vindecare a continuat luni de zile. Treptat, le-am spus mai multor oameni cu ce mă confruntam, iar ei m-au sprijinit foarte mult. Pastorul meu senior a descoperit o carte care avea pe spate adresa unei misiuni a foştilor homosexuali. Le-am scris cerând materiale şi am devorat informaţiile.

În primăvara lui 1985, am mers la o conferinţă despre vindecarea de homosexualitate în Vancouver, Canada. A fost aşa de încurajator să întâlnesc alţi foşti homosexuali şi să le împărtăşesc problemele mele! „Dumnezeule”, m-am rugat în săptămâna aceea, „dacă vrei să încep o misiune pentru homosexuali, sunt de acord.”

Apoi, într-o dimineaţă, am auzit la ştiri despre arestarea unui bărbat care era învăţător de şcoală duminicală în alt oraş. Fusese prins în timpul unei activităţi homosexuale. După ce şi-a luat rămas bun de la soţie şi copii, s-a dus în oraş şi s-a omorât.

Am plâns, ştiind că, fără harul lui Dumnezeu, aş fi putut fi eu în locul lui. Ştiam, de asemenea, că atât de mulţi dintre cei care se luptau cu homosexualitatea nu auziseră niciodată că există speranţă pentru schimbare.

„Dumnezeule”, m-am rugat, „dacă făcându-mi publică povestea, o astfel de tragedie ar putea fi prevenită, sunt gata să o fac.”

Astfel că, în ianuarie 1986, am început un grup de suport al foştilor homosexuali, care funcţionează bine şi în prezent. A fost mişcător să văd schimbările pe care le-a făcut Dumnezeu în vieţile oamenilor care au venit.

Dumnezeu a continuat să lucreze în căsnicia mea. Acum mă bucur cu adevărat de latura fizică a relaţiei mele cu Vicki, fără să mai am nevoie de fantezii homosexuale pentru stimulare.

În comparaţie cu ce se întâmpla cu cinci ani în urmă, luptele mele cu dorinţa homosexuală efectiv au dispărut. Nu-mi mai este teamă de ispită când vine; am învăţat cum să o înfrunt cu succes.

Atâţia ani m-am chinuit să mă ocup de homosexualitate, numai eu şi Domnul. Apoi am descoperit că El vroia să-mi aducă vindecare prin oamenii Săi. Îl laud pe Dumnezeu că m-a condus la două creştine iubitoare, care au vrut să fie uneltele Sale pentru vindecarea şi schimbarea mea.

Şi astfel este adevărat ce a scris Iacov: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi.” (Iacov 5:16) Lăudat să fie Dumnezeu!

[John Howard, Bob Davies, Out of Homosexuality: A Pastor’s Story. Copyright © 1988 Bob Davies. Tradus şi publicat cu permisiune. John este pastor responsabil cu educaţia la biserica Collier Street United Church din Barrie, Ontario, Canada şi licenţiat în Teologie la Universitatea Victoria din Toronto. El şi soţia sa au trei copii.]

Nu a fost uşor să fiu homosexual. Nu a fost uşor pentru că acest stil de viaţă nu este acceptat. Erau anumite locuri unde nu puteam merge. Anumite cercuri unde nu corespundeam. În anumite momente nu mă simţeam confortabil în propria mea familie. Eram gay, dar nu eram fericit. [Joc de cuvinte în limba engleză, unde cuvântul „gay” are sensul şi de „vesel”, „fericit”. N. trad.] În mijlocul tuturor petrecerilor, a băuturii, a sexului şi a altor activităţi la care mă dedam, nu eram fericit. Nu am putut găsi fericirea. Nu până L-am găsit pe Isus.

La vârsta de 19 ani, am fost introdus în homosexualitate. Sunt mai multe motive pe care le atribui implicării mele în acest stil de viaţă, îndeosebi lipsa de susţinere şi faptul că am fost respins. Pentru că eram atât de naiv, am dorit o relaţie cu un model de masculinitate care mă putea îndruma. Nu o relaţie sexuală, ci o relaţie de tip tată-fiu sau frate mare-frate mic. Tatăl meu trăia, dar nu am petrecut niciodată timp de calitate cu el. Nu am vorbit niciodată despre probleme care îl interesează pe un tânăr. La fel, fratele meu mai mare şi cu mine nu am avut niciodată astfel de discuţii. Până nu am împlinit 22 de ani, nu le‑am spus despre homosexualitatea mea.

În timp ce persistam în acest stil de viaţă, am realizat că nu eram fericit. Îl cunoscusem pe Cristos de la o vârstă fragedă şi îmi lipsea relaţia cu El. Astfel că, în ianuarie 1992, am început să am părtăşie cu Biserica Dulcele Duh Sfânt. Deşi nu mergeam în fiecare duminică, mergeam des.

Într-o duminică, pastorul, Episcopul Trotter, a predicat mesajul: „Ai fost făcut pentru măreţie!” Un tânăr s-a ridicat şi a mărturisit cum fusese împuşcat şi cum aceasta i-a influenţat decizia de a-şi preda viaţa lui Cristos. A vorbit despre cum bunica lui şi Episcopul Trotter s-au rugat pentru el. În încheierea mărturiei lui, Episcopul Trotter a spus congregaţiei că acel adolescent a realizat că avea nevoie de Cristos în viaţa lui. „Noi toţi supravieţuim datorită rugăciunilor cuiva”, a adăugat el. În acea zi am luat decizia de a mă întoarce la Cristos. Eram încă gay, dar nu eram fericit.

Au trecut câţiva ani şi am observat că Dumnezeu făcea un lucru nou cu mine. Mi-a schimbat prietenii şi dorinţele nenaturale. Am început să strig mai mult la El, să-I fac cunoscut că doream să fiu împlinit. Când m-am apropiat mai mult de El, am avut parte de respingere, durere şi rănire din partea prietenilor mei. Îmi spuneau „profundul”. Eram un trădător, un băiat al bisericii. Toate acelea m-au durut, dar am continuat să cred în Dumnezeu. Activitatea mea în misiune a crescut şi am dezvoltat o relaţie cu Dumnezeu prin rugăciune, studiu şi post.

Îmi amintesc ziua în care El [Dumnezeu] mi-a spus că voi sluji homosexualilor. Era în timpul unei slujbe de duminica dimineaţa, chiar înainte ca Episcopul Trotter să predice mesajul „Trecând de la viziune la victorie”. Era un duh de închinare în acel loc, când Dumnezeu a început să-mi vorbească: „Te-am chemat ca să eliberezi pe cei captivi. Toate cele prin care ai trecut au fost ca să te facă cine vreau Eu să fii. Vei sluji celor care au fost violaţi, molestaţi, celor care sunt dependenţi sexual, respinşi şi legaţi de homosexualitate.”

Versetele care m-au ajutat în această umblare creştină se găsesc în Apocalipsa 12:10-11: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Cristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.”

[Larry Hampton, Gay, but Not Happy. Copyright © Witness Freedom Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune. Larry Hampton este pastor la Biserica Baptistă Sweet Holy Spirit Full Gospel din Chicago.]

de David Kyle Foster

De ce ar vrea un băiat de nouă ani să se sinucidă? Numai în ultimii câţiva ani am reuşit să dau un răspuns. Am fost unul dintre acei copii „sensibili”, iar strigătele şi bătăile din casă m-au afectat profund. În multe nopţi mă ascundeam pe podea, în spatele canapelei, într-o cameră goală, unde nu mă putea găsi nimeni. Sau îmi petreceam ziua la cinematograf, privind acelaşi film iar şi iar, devenind parte a vieţii personajelor, toate acestea ca să uit de durerea pe care o resimţeam din cauză că nu eram iubit.

Una dintre marile traume ale copilăriei mele a fost bătaia zilnică pe care mi-o aplica bătăuşul din vecinătate. Într-o zi, am decis să încerc să îl amuz făcând striptease, ca să nu mă mai lovească. A funcţionat! Atunci am descoperit că puteam face oamenii să mă placă scoţându-mi hainele, o lecţie care, în cele din urmă, avea să mă ducă la prostituţie.

Tatăl meu era un educator sever şi îmi inspira teamă. Într-o zi, în timp ce mă lovea cu cureaua, mi-am jurat că îl uram şi am declarat în inima mea că nu era tatăl meu. Ura de sine a fost rodul firesc al acelei decizii, ca şi inabilitatea de a-mi găsi propria identitate masculină.

Pe vremea aceea, pentru mine autosatisfacerea devenise obsesivă. Am devenit introspectiv şi concentrat pe mine însumi, scuipând ură de sine în timp ce mă priveam în oglindă, în fiecare zi după şcoală. Curând am avut prima tentativă de sinucidere, care a fost urmată de altele, pe atunci neştiind cum altfel să scap de durerea şi tulburarea interioară.

Din primii ani de viaţă, o prietenă de familie adultă m-a necăjit necontenit cu privire la fete şi astfel am crescut cu o teamă infernală, profundă că o femeie matură mă va umili. În ultimii ani ai adolescenţei, când am devenit activ sexual, pentru mine devenise efectiv mult mai puţin stresant să fac sex cu bărbaţi decât cu femei. De altfel, cei mai mulţi dintre cei care mă căutau erau bărbaţi mai în vârstă, care nu aşteptau reciprocitate din partea mea. Adânc, în interiorul meu, mă aflam în căutarea unui model patern, de aceea eram dornic de atenţia lor.

Tatăl meu era pastor, dar am crescut urându-L pe Dumnezeu. Faptul că în familie nu mi-a fost arătat caracterul Lui iubitor, a contribuit, fără îndoială, la ostilitatea mea faţă de Biserică. Şi întocmai cum îmi uram tatăl, simţeam o ură similară faţă de Dumnezeu, Tatăl meu ceresc.

În ultimii ani ai adolescenţei am devenit nechibzuit şi nepăsător, lăsându-mă pradă obiceiului de a consuma droguri, ceea ce m-ar fi putut omorî cu uşurinţă. La un nivel inconştient, ajunsesem la concluzia că mersesem prea departe pentru a mai fi salvat şi astfel am început să retrăiesc viaţa lui Errol Flynn, aşa cum este relatată ea în cartea sa My Wicked, Wicked Ways [Căile mele rele, rele]. Hotărând să las soarta să mă ducă încotro vroia, m-am mutat la Hollywood.

Spre uimirea tuturor, în scurt timp interpretam roluri principale în filme. Furia interioară dezlănţuită îmi dădea abilitatea de a comunica emoţii profunde pe ecran. Înainte de a-mi da seama, aveam doi dintre cei mai buni agenţi din oraş, un număr foarte mare de reclame naţionale plătite şi mai multe roluri principale.

Dar nimeni nu bănuia viaţa mea dublă. În timpul zilei eram David Kyle, noua stea în ascensiune, concurând pentru roluri principale cu tinerele staruri ale cinematografiei de atunci. În timpul nopţii eram „Steve”, un prostituat pe străzile Hollywood-ului, încercând, fără să realizez, să-mi distrug succesul datorită unui profund sentiment de lipsă de valoare.

Adesea urcam în maşina unui client ştiind că va încerca să-mi ia viaţa. Speram doar că va termina repede. De fiecare dată, Domnul m-a scăpat, iar inima îmi era mişcată de simţământul îndurării şi protecţiei din partea lui Dumnezeu.

Totuşi, la vârsta de douăzeci şi nouă de ani eram deja bolnav din cauza drogurilor, alcoolului şi prostituţiei. Am încercat să găsesc sensul vieţii urmându-l pe un guru numit Maharaj Ji, autoproclamat „stăpânul perfect al universului”. Într-o ocazie, oricât ar părea de ciudat, am atins nirvana sau conştienţa de Dumnezeu, simţindu-mă „una” cu Dumnezeu şi cu universul. În alte ocazii, l-am văzut pe guru făcând minuni supranaturale şi am presupus, cu naivitate, că numai Dumnezeu putea face aşa ceva.

Între timp, mama mea şi tatăl meu deveniseră creştini adevăraţi şi îi puseseră pe toţi prietenii lor să se roage pentru mine. Apoi, cum începusem să am îndoieli cu privire la acel guru-dumnezeu al meu, m-am rugat Dumnezeului care a creat universul, care are un Fiu numit Isus. „Te rog, păzeşte-mă de înşelare, dacă urmez un profet fals!”, m-am rugat. Dintr-odată, am simţit un râu de apă vie, incredibil de puternic, ridicându-se în valuri în fiinţa mea. (Ioan 4:14) Părea o cascadă dezlănţuită de dragoste lichidă şi simţeam că aveam să mor datorită intensităţii sale. Când am strigat: „Opreşte-te!” s-a oprit, iar eu m-am prăbuşit plângând pe podea. „Dumnezeu există”, am gândit eu, „şi mă iubeşte!”

Curând după aceea, m-am simţit îndemnat să vizitez ţara lui Israel, căutând adevărul despre Isus Cristos. Într-o biserică de lângă grădina Gheţimani, m-am rugat pentru un răspuns la întrebarea mea arzătoare: „Dacă atât Dumnezeu, cât şi Satan fac minuni, cum pot şti care minune este cu adevărat de la Dumnezeu?”

Am simţit că Dumnezeu răspundea direct dorului din inima mea însetată, plină de întrebări: „Cine Şi-a dovedit dragostea pentru tine?” Scene de la biciuirea şi răstignirea lui Isus au început să mi se perinde prin minte şi am înţeles adevărul: Dumnezeu m-a iubit atât de mult, încât L-a trimis pe Fiul Său să moară pe cruce pentru mine.

Dumnezeu a început să facă o serie de minuni în viaţa mea. În numai şase săptămâni, mergeam deja la şcoala creştină Trinity Evangelical Divinity School de lângă Chicago, educaţia mea fiind plătită în întregime de un om de afaceri creştin. Am absolvit cu un masterat în Teologie în 1983. În următorul deceniu, am lucrat pentru câteva misiuni creştine importante, înainte ca Dumnezeu să mă cheme să lucrez cu normă întreagă ca Director la misiunea Mastering Life Ministries, care instruieşte Trupul lui Cristos cum să slujească celor zdrobiţi sexual.

Dumnezeu a lucrat cu credincioşie de-a lungul anilor, aducându-mi vindecare de dependenţa sexuală din trecut. Imediat după mântuirea mea, m-am dus la pastor şi i-am spus: „Mă culc cu doi, trei bărbaţi în fiecare noapte de aproape zece ani. Ştiu că-mi vei cere să mă opresc, dar nu pot.” „Nu-ţi voi cere să te opreşti!”, mi-a răspuns el, şi îmi amintesc că am gândit: „Ce-i cu tine? Eşti pastor. Trebuie să-mi spui să mă opresc!” Dar el încerca să mă facă să înţeleg un adevăr profund: Dumnezeu urma să o facă pentru mine. El avea să facă să prindă viaţă dreptatea Sa în mine. Tot ceea ce aveam eu de făcut era să urmăresc o relaţie intimă cu El şi să Îi îngădui să preia complet controlul asupra vieţii mele. Cu o credinţă de copil am crezut, iar Dumnezeu a început cu adevărat să facă să prindă viaţă dreptatea Sa în mine. Din acea zi, m-a păzit ca să nu mai cad în imoralitate sexuală.

Desigur, trebuie să fac faţă în continuare ispitelor sexuale care apar. Îmi amintesc că mă aflam în Orlando odată, pentru a înregistra cursul video al misiunii noastre despre vindecarea sexuală. Biserica m-a dus la un hotel care se afla chiar în mijlocul cluburilor de striptease şi al magazinelor pornografice.

Când am intrat în camera de hotel, lângă pat erau două reviste pornografice. Când am început să răsfoiesc una din ele, Duhul Sfânt mi-a zis: „Satan încearcă să te facă să ieşi din cameră!” „Mulţumesc, Dumnezeule!”, am murmurat eu. Cuprins de o încântare bruscă, am aruncat revistele în coşul de gunoi şi le-am călcat puternic cu piciorul, băgându-le în fundul coşului. Când am călcat pe ele, Duhul Sfânt a rostit în inima mea, la fel de clar ca sunetul unui clopoţel: „Îl voi zdrobi sub picioarele Mele!” (Romani 16:20)

În cei douăzeci de ani de vindecare, Dumnezeu a transformat inima mea răzvrătită într-o inimă cuprinsă de dragoste şi har. Şi a vindecat domeniile stăpânite de păcat şi slăbiciune din mine care mă duceau, în primul rând şi în primul rând, în robie.

Dumnezeu a îndepărtat ura adâncă pe care o nutream faţă de tatăl meu. Într-o zi, mi-a cerut să îl iert pe tata. „Nu pot”, a fost gândul meu. „Rănile sunt prea adânci.” Apoi am adăugat: „Dar dacă îmi vei da putere, o voi face.”

Apoi Domnul mi-a zis: „Ia iertare de la Mine şi dă-i-o tatălui tău.” În Duhul, m-am întins, am luat iertare din mâna iertătoare a lui Isus şi m-am întors spre tatăl meu, rostind: „Tată, cu putinţa pe care o are Isus de a te ierta, te iert.” Imediat am simţit o eliberare de ură şi amărăciune, care nu au mai revenit niciodată.

Dumnezeu doreşte să facă din cei pe care îi mântuieşte trofee ale dragostei şi harului Său. Într-un mod surprinzător pentru cei din lume, El ne pune pe unii dintre noi în slujire exact în domeniul în care am căzut cel mai jos. Înlocuind cea mai mare slăbiciune a noastră cu tăria Sa, El astupă gura celor care nu Îl recunosc.

[David Kyle Foster, Finding Real Life. Copyright © David Kyle Foster. Tradus şi publicat cu permisiune. David este autorul cărţilor Love Hunger: A Harrowing Journey from Sexual Addiction to True Fulfillment, Sexual Healing și Transformed Into His Image şi Director la Mastering Life Ministries. Poate fi contactat la adresa: Mastering Life Ministries, 1 Massachusetts Avenue NW, Suite 333, Washington, DC 20001, USA, telefon: (01)202.543.0073, site: www.nrb.org.]

Pentru o înregistrare video cu David, clic aici.

În cele mai multe zile, Mike Haley munceşte din greu vorbind la misiunea Love Won Out, ţinând conferinţe de presă, punând sub semnul întrebării povestea de dragoste a mass-mediei cu mitul „homosexualitatea este normală”, apărând misiunile foştilor homosexuali, răspunzând la e-mailuri pline de ură şi la ameninţări cu moartea sau fiind, pur şi simplu, o reclamă vie pentru îndurarea lui Dumnezeu, într-o organizaţie pe care altădată o dispreţuia. Şi nu a fost niciodată mai fericit. Dar lucrurile nu au stat întotdeauna aşa.

Născut într-o familie cu o moştenire spirituală puternică – linia familială a lui Mike include pastori în ambele ramuri ale familiei – L-a primit iniţial pe Domnul la vârsta de opt ani. Dar faptul că era singurul băiat al unui tată dominator, proprietar al unor magazine de articole sportive, explică direcţia pe care a urmat-o viaţa lui.

„Urma să fiu cel mai bun jucător de fotbal, cel mai bun jucător de baschet, cel mai bun jucător de baseball şi cel mai bun la orice ar fi putut să mă facă să fiu tatăl meu.”

Modul tatălui său de a face din el un bărbat era să îl ia în excursii de vânătoare. Deseori, prietenii tatălui său veneau şi ei. Dar acele momente de presupusă masculinitate şi în care era „unul dintre băieţi” s-au transformat în umilire, atunci când Mike s-a eschivat de la vânătoarea recreativă pe care tatăl lui o savura. Împotrivirea lui l-a făcut să se aleagă cu termenii jignitori de „fetiţă” şi „lipsit de valoare”, pe care tatăl său i-a adresat la supărare, de faţă cu prietenii săi macho.

Într-o perioadă când ar fi trebuit să se identifice cu tatăl şi să caute să îl întreacă, Mike a gravitat în schimb în jurul siguranţei şi acceptării oferite de mama şi de surorile lui. Încercările ulterioare ale tatălui său de a-l învăţa sporturi precum baseball-ul, nu au făcut decât să îl frustreze şi mai mult pe acesta, ceea ce a avut ca rezultat şi mai multă umilire. „De ce nu te duci în casă să fii cu mama şi surorile tale, pentru că oricum acolo ar trebui să fii!”

Deşi tatăl îi arăta o ostilitate deschisă, Mike, tânjea cu disperare după atenţia şi aprobarea lui.

Nu după mult timp, un bărbat care începuse să lucreze pentru tatăl lui Mike, i-a oferit lui Mike întreaga atenţie după care tânjea cu disperare. Bărbatul l-a dus la Disneyland, la plajă, l-a susţinut aşa cum era, i-a apreciat trupul… ceva ce tatăl lui nu făcuse niciodată. Când Mike avea unsprezece ani, atenţia bărbatului pentru el a devenit sexuală.

Tânjind după susţinere masculină, Mike era prea mic pentru a numi atenţia bărbatului greşit orientată drept ceea ce era de fapt: abuz sexual. Abuzul a continuat în gimnaziu şi liceu, deoarece acel bărbat îi împlinea o nevoie profundă.

Nu mult după aceea, Mike a intrat fără rezerve în stilul de viaţă homosexual, implicându-se şi cu alţi bărbaţi din sudul Californiei. Fiind un băiat blond, tipul surfist, nu avea probleme în a-i atrage pe cei dornici să îi acorde atenţie pentru a-şi satisface propriile lor nevoi sexuale.

Pe vremea aceea, Mike credea bine-cunoscuta retorică homosexuală despre „gena homosexuală” şi mitul că 10% din populaţie este homosexuală. Era şi cazul lui? Un consilier de la liceu părea să creadă că da. „Trebuie să înţelegi că te-ai născut homosexual, deci eliberează-ţi viaţa de homofobia interioară datorată faptului că ai crescut în biserică… şi adoptă homosexualitatea.”

Dar el tot era tulburat. Un an sau cam aşa ceva mai târziu, Mike a fost sfătuit de un lucrător de tineret de la biserica lui să citească, pur şi simplu, din Biblie şi să se roage mai mult. Dar cu cât citea şi se ruga mai mult, cu atât devenea mai frustrat şi mai supărat pe Dumnezeul pe care crescuse iubindu-L, deoarece schimbarea nu avea loc.

Sperând să găsească fericirea promisă, care îl ocolise întotdeauna, Mike s-a mutat cu un nou partener, într-un nou oraş, adoptând o nouă identitate. Dar a rămas în contact cu cele două surori ale lui, care i-au oferit dragoste necondiţionată şi i-au trimis fotografii cu nepoata şi nepoţii lui. Scrisorile şi instantaneele mâzgălite cu „Unchiule Mike, ne e dor de tine!”, l-au făcut să dorească profund normalitatea şi viaţa de familie.

„Nu am auzit la biserică despre faptul că schimbarea era posibilă. Nu auzisem despre asta niciodată în viaţă.”

În cele din urmă, în anul 1985, Mike a auzit pentru prima dată că homosexualii se pot schimba. În noaptea aceea se dusese la o sală de gimnastică pentru homosexuali la ora unsprezece şi s-a trezit intrând în legătură cu un bărbat pe care îl văzuse acolo şi cu care vroia să ajungă la sex. L-a urmat în parcare, unde bărbatul a afirmat brusc că era un creştin care ieşea din homosexualitate. Pe vremea aceea, lui Mike asta i s-a părut o prostie. „Mi-am zis că tipul era nebun şi că Dumnezeu nu va face asta pentru el, fiindcă eu încercasem şi El nu făcuse asta pentru mine.”

Continuând să dezbată dacă schimbarea era posibilă, bărbatul a făcut câteva referiri la un alt bărbat, Jeff Konrad, care părăsise stilul de viaţă homosexual, studia cauzele de bază ale homosexualităţii şi scria o carte. Străbătând cu maşina cartierele, bărbatul i-a împărtăşit ce învăţase de la Jeff şi l-a provocat pe Mike în ceea ce privea relaţia cu tatăl lui. Deodată, ochii bărbatului s-au deschis larg şi a exclamat: „O, Dumnezeule, uite-l pe Jeff chiar acum!” Mike a auzit apoi o voce spunând: „A fost mâna Mea prea scurtă ca să te salveze?”

De atunci înainte, pentru Mike, Jeff Konrad a devenit simbolul speranţei în căutarea împlinirii. Iar şi iar, discuţiile lor au continuat în următorii patru ani, Mike susţinând că schimbarea nu era posibilă, Jeff insistând că era. Cu toate că Mike a continuat să se mute, Jeff a continuat să îi scrie. El spunea lucruri precum: „Nu ştiu nici măcar dacă primeşti această scrisoare, dar Dumnezeu te iubeşte, eu te iubesc, iar schimbarea este posibilă.” (Corespondenţa lor de-a lungul anilor a devenit, în cele din urmă, cartea You Don’t Have to Be Gay.)

După ce a trăit în stilul de viaţă homosexual doisprezece ani, Mike a trebuit să admită faţă de sine că nu era fericit. Tot mai mult, a înţeles că era doar o marfă. Iar pentru a continua să aibă preţ şi valoare pentru bărbaţi, trebuia să fie o marfă atrăgătoare. Exersa între două şi trei ore pe zi, făcea steroizi injectabili, a suferit chiar de bulimie. Cu efort, a reuşit să arate cum trebuia, să se poarte cum trebuia şi să se îmbrace cum trebuia. Dar preţul plătit a fost mult prea mare. În cele din urmă, în decembrie 1989, a ajuns la capătul puterilor şi a pus mâna pe telefon. A fost un moment ca al fiului risipitor. Dar, în locul unui tată, Dumnezeu l-a folosit pe Jeff Konrad ca modelul autorităţii masculine de care avea nevoie Mike. „Mi-ai fost atât de credincios, cu siguranţă, Isus pe care Îl cunoşti tu poate fi mult mai credincios. Te rog, ajută-mă să-L cunosc!”

Era începutul călătoriei lui înapoi către plinătatea pe care nu o mai cunoscuse de la vârsta de unsprezece ani. Nu mult timp după aceea, a părăsit stilul de viaţă homosexual, s-a mutat cu una dintre surorile lui şi s-a dus la o conferinţă Exodus International.

„Opt sute de bărbaţi şi femei şedeau pe bănci în acea biserică, având aceleaşi răni, aceleaşi dureri, vrând să Îl cunoască pe Isus într-un mod care să îi ajute să se elibereze de păcatul care le stăpânea vieţile. A fost cel mai incredibil lucru pe care l-am experimentat în întreaga mea viaţă.”

Fiind acolo, Mike a aflat despre un program cu cazare pentru bărbaţii şi femeile care se luptau cu homosexualitatea. Din cauza dependenţei sexuale, ştia că avea nevoie de acest gen de îngrijire douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Înainte să plece de la conferinţa Exodus, mai mulţi bărbaţi şi femei s-au adunat ca să se roage pentru el. Un bărbat a citit Ieremia 15:19: „De aceea, aşa vorbeşte Domnul: «Dacă te vei lipi iarăşi de Mine, îţi voi răspunde iarăşi şi vei sta înaintea Mea; dacă vei despărţi ce este de preţ de ce este fără preţ, vei fi ca gura Mea.»”

Mike a început să înţeleagă că Dumnezeu îl considera preţios şi nu „lipsit de valoare”, cum îl considerase tatăl lui.

În noaptea în care Mike s-a întors acasă de la conferinţă, a întâlnit-o pe Angie – o prietenă a unui prieten – care se întorcea mereu la Domnul. Ea şi Mike au devenit repede prieteni foarte buni. Când Mike a sfârşit prin a se muta în nordul Californiei în decembrie 1990, pentru a lua parte la un program de terapie reparativă, Angie i-a rămas aproape emoţional, oferindu-i suport de la distanţă, în timp ce ieşea din homosexualitate. Munţi de durere şi de respingere au dispărut ca prin farmec atunci când Mike a găsit libertatea pe care nu o cunoscuse niciodată înainte. De atunci nu a mai avut niciodată o întâlnire sexuală cu un bărbat.

Mike visase întotdeauna să fie pastor de tineret, o chemare pe care o primise la vârsta de cincisprezece ani la o tabără de tineret. Dar din cauza trecutului său, credea că era imposibil. Aşa că şi-a luat licenţa în educaţie creştină la Universitatea Biola şi a cerut scrisori de acreditare pentru a preda. Totuşi, din cauză că avea la dosar o arestare sexuală – fusese reţinut pentru prostituţie în 1987 – cererea pentru o licenţă în predare i-a fost respinsă.

Din nou, Mike a devenit frustrat faţă de Domnul fiindcă îi dăduse o pasiune pentru tineri, dar se părea că nu exista nicio cale de a o împlini. Între timp, s-a consolat cu Angie, de care se îndrăgostise.

Pe vremea aceea, Mike făcea parte din personalul misiunii de terapie reparativă şi era pe cale să se mute cu misiunea din nordul Californiei, în Memphis, Tennessee. Dar mai era un lucru important de făcut înainte de a se stabili la Memphis. Pe 4 decembrie 1994, Mike s-a căsătorit cu „cea mai frumoasă femeie de pe pământ”.

În timp ce Mike şi Angie se acomodau cu noua viaţă din Tennessee, Mike se simţea tot mai neliniştit cu privire la slujba lui la misiunea de pe lângă biserică. Da, ajuta bărbaţi şi femei să iasă din homosexualitate – unii fiind din întreaga lume – dar pasiunea lui pentru tineri nu îl părăsise. În anul acela, la o sărbătoare aniversară la biserica Central Church, Tony Campolo a spus o vorbă care i-a tulburat sufletul săptămâni întregi: „Chemarea lui Dumnezeu este irevocabilă.” Mike s-a gândit: „Ce înseamnă asta pentru mine? Locuiesc în sud, am fost homosexual şi prostituat, şi vreau să lucrez cu tinerii, dar cum?”

Două săptămâni mai târziu, postul de pastor de tineret a devenit vacant, iar Mike s-a decis să îl solicite. A făcut cunoscută mărturia sa pastorului, apoi părinţilor şi studenţilor, diaconilor şi bătrânilor, „pianistului”, oricui a vrut să îl asculte din biserică. Nouă luni mai târziu, visul vieţii lui s-a împlinit: Mike a devenit oficial pastor de tineret! El şi Angie înfloreau în chemările date lor de Dumnezeu; iubeau copiii, iar copiii şi părinţii lor îi adorau. În toate, Domnul i-a arătat lui Mike că mai există biserici care cred în puterea deplină a lui Isus Cristos, putere care schimbă vieţile oamenilor.

Mike a slujit în acea poziţie aproape trei ani, dar în mai 1998 a primit un telefon de la un vechi prieten care lucra acum pentru Focus on the Familiy. John Paulk l-a încurajat să solicite postul de la Focus, pentru a le sluji celor care nu erau membri ai vreunei biserici, ajutându-i să găsească o nouă identitate sexuală. Mike a spus politicos „nu”. John i-a mai făcut propunerea de două ori. Iar Mike l-a mai refuzat de două ori. Pentru că petrecuse atâta timp în afara voii Domnului, nu suporta gândul de a părăsi un loc sigur, în căutarea căruia se aflase întreaga viaţă.

Dar Dumnezeu gândea altfel. Într-o dimineaţă, la ora patru şi jumătate, Mike nu avea somn, răsfoind o cartea Spiritual Leadership [Conducerea spirituală], când L-a auzit pe Domnul spunându-i: „Vreau ca melodia să răsune prin tine.” I-a amintit lui Mike de versetul din Ieremia şi de dorinţa Lui de a-l folosi ca vorbitor. Era tot ce avea Mike nevoie să audă.

El şi Angie au început să lucreze la Focus în octombrie 1998. În loc să slujească doar tinerilor din biserica lui, Mike vorbeşte acum tinerilor din toată ţara şi se bucură de o împlinire în viaţă pe care nu s-a aşteptat niciodată să o aibă. El este dovada vie că homosexualitatea nu este înnăscută şi că puterea lui Dumnezeu de a schimba inimile este reală.

În comunitatea homosexuală – apărătoare încăpăţânată a perspectivei „odată homosexual, întotdeauna homosexual” – există, în mod surprinzător, admiratori ai mesajului misiunii Love Won Out. Ei vin liniştiţi şi fără ceremonie la Mike şi la John Paulk, la fel cum Nicodim s-a apropiat de Isus. O remarcă recentă a unuia dintre ei este tipică: „Vreau doar să ştiţi că vă uram. Înainte să vin, uram Focus on the Family. Dar auzind mesajul vostru, am ajuns să cred că schimbarea homosexualităţii este posibilă şi sper de fapt să lucrez într-o zi cu voi la Focus on the Family.”

Răspunsuri ca acestea fac ameninţările cu moartea tolerabile. Cei care îşi lasă numele şi numărul de telefon primesc un apel telefonic de la Mike şi invitaţia de a discuta. El le spune: „Vino să auzi mesajul nostru! Fiindcă el îţi va spune că ceea ce afirmă prietenii tăi homosexuali şi mass-media este atât de departe de adevăratul nostru mesaj.” „Mă simt sigur pe mine. Nu mă mai întorc. Am fost acolo doisprezece ani. Ştiu ce are să-mi ofere acea viaţă. Iar ceea ce am acum, nu aş schimba pentru nimic în lume.”

P.S. Crăciunul a venit devreme anul trecut pentru Mike şi Angie. Fiul lor, Michael, a venit pe 15 decembrie 1999, ca un „semn de exclamare” într-o poveste care a făcut un cerc complet, de la fiul rănit, la tatăl luptător a numeroşi copii spirituali.

[From Prostitute to Pastor: The Mike Haley Story. Copyright © 2000 Focus on the Family. Între timp, John Paulk a ales să se întoarcă la homosexualitate, dar mii de alţi foşti homosexuali au ales să nu o facă. Pentru ajutorul care nu mai este disponibil la Exodus International, contactează Exodus Global Alliance. Clic aici pentru o altă mărturie a lui Mike Haley!]