de Pastor Darryl L. Foster

Darryl L. Foster

Noaptea cădea repede în Columbus, Georgia, iar eu mă cufundam mai adânc în nisipul mişcător al păcatului, scufundându-mă ca să nu mă mai ridic. Cumva, în inima mea, ştiam că mă scufundam pentru ultima oară şi că nu-mi voi reveni. Ani şi ani de zile de viaţă homosexuală îmi distruseseră orice sensibilitate. Gândurile de suicid răsăriseră şi creşteau repede. Îmi uram viaţa şi ceea ce devenisem. Nu am văzut nicio cale de ieşire, în afară de faptul că viaţa mea trebuia să ia sfârşit. Moartea părea să fie un lucru bun, pentru că nu mai vroiam să mă văd trecând prin viaţă, fără nicio speranţă de schimbare.

Nu ştiu ce m-a făcut să dau drumul la televizor în acea noapte. A fost ceva instinctiv, poate un obicei cu care devenisem atât de obişnuit, încât pur şi simplu am făcut ceea ce făcusem întotdeauna când eram obosit şi deprimat. Totuşi, privind în urmă, cred că venise timpul. Timpul să-L cunosc pe Bărbatul a cărui pasiune pentru mine L-a făcut să îndure teribila brutalitate care s-a revărsat asupra Lui.

Când ecranul televizorului s-a luminat, privirea mi-a căzut imediat asupra unei scene tulburătoare. Pentru mine era brutală. Mii de oameni se înşiruiau pe un drum de piatră, care devenea tot mai abrupt, în timp ce şerpuia prin oraş. Oamenii păreau să fie turbaţi. O stare a sufletului rea, a cărei amploare poate fi doar bănuită. O figură singuratică cobora pe drumul dificil. Pe când priveam alarmat, El S-a apropiat de mine sub o ploaie de insulte. Unii strigau la El. Alţii aruncau cu pietre în El. Alţii se întindeau, ca şi cum vroiau să-L prindă şi să-L facă bucăţi cu mâinile goale. Dar El înainta. Iar eu am continuat să privesc fascinat.

Nu era singur. Se lupta cu o cruce grea, din lemn, pe care o purta în spate. Era de două ori mai mare decât trupul Său. Ai fi putut crede că, văzând atâta suferinţă, oamenilor le va fi milă. Dar nu acelei mulţimi. Crucea părea să-i înfurie şi mai mult. El Se lupta în continuare, nespunând niciun cuvânt, neridicându-Şi niciodată ochii. In mintea mea nu ştiam cine este. Era atâta timp de când nu mă gândisem la Dumnezeu sau la biserică sau la Isus, încât nu-I mai cunoşteam identitatea. Am devenit absorbit de situaţia Lui dificilă. Mi-am auzit mintea punând o singură, tăcută, temătoare întrebare. Ce a făcut ca acei oameni să-L urască atât de mult?

Apoi s-a întâmplat ceva ciudat. „Scena” a îngheţat. Toţi şi totul. Nimic nu se mişca în afară de El. Aceasta m-a lovit din plin. În timp ce priveam, ochii Lui s-au ridicat ca să-i întâlnească pe ai mei. L-am văzut şi a fost ca şi cum aş fi privit în ochii cuiva care m-a cunoscut dintotdeauna. Sângele de la cununa de spini înfiptă adânc în capul Lui, I se prelingea pe faţă. Mi-a spus: „Am făcut toate acestea numai pentru tine.” Apoi Şi-a coborât din nou capul şi a continuat să urce dealul cu crucea Sa, pe cale să dovedească ceea ce tocmai spusese.

Când mi-am venit în fire, m-am uitat din nou la mulţime. De data aceasta, am recunoscut o faţă cunoscută: era faţa mea. Am înţeles, de asemenea, că Cel care îmi vorbise era Isus. Am început să suspin şi să plâng. Nu puteam crede că mă iubea sau că m-ar iubi, după tot ce făcusem. Ce însemnau cuvintele Lui? Chiar m-a iubit destul, ca să sufere nebunia omului şi durerea lui Dumnezeu? Da. Într-adevăr, da.

În cele din urmă, în aceeaşi cameră unde avusesem numeroase relaţii sexuale cu bărbaţi, am căzut cu faţa la pământ înaintea acelui Om. L-am rugat să mă ierte şi să mă cureţe de păcatul meu şi de anii de răzvrătire. În timp ce stăteam întins acolo, se părea că cerurile s-au deschis şi că gloria lui Dumnezeu a intrat. M-am ridicat cunoscând că, indiferent ce avea să se întâmple, Îl voi iubi întotdeauna şi ştiam că El avea să mă iubească întotdeauna. Într-un cuvânt, eram schimbat.

Da, eram liber, dar nu fusese întotdeauna aşa.

Când mă priveam în oglindă când eram copil, tot ce vedeam era un băiat fără putere, timid, plin de teamă, dezgust de sine şi durere. Nu mă puteam raporta la băieţii de vârsta mea decât într-un singur mod. Iar acela era un secret adânc şi întunecat. Speram că nimeni nu-l va descoperi vreodată.

M-am născut într-o familie care aparţinea Bisericii. În tradiţia religioasă a americanilor de origine africană, generaţiile familiei implicate în biserică erau un semn de onoare. Biserica era locul unde, în ciuda greutăţilor pe care le înfruntau din cauza presiunilor din afară – în special rasismul – negrii se puteau simţi speciali.

Din nefericire, nu l-am întâlnit pe tatăl meu până la vârsta de 7 ani. Ne-a dat mie şi fratelui meu câţiva dolari şi a plecat iar; nu l-am mai văzut alţi şase ani. Pe vremea aceea eram plin de furie şi ură, din cauză că ne-a părăsit cu nepăsare.

„Îi spunem tati?” m-a întrebat frăţiorul meu.

„Nu, îi vom spune doar domnule”, am răspuns eu. Vroiam să sune cât mai rece posibil. Când l-am văzut atunci, ne-a mângâiat pe cap şi ne-a oferit câţiva dolari. De data aceea, am refuzat banii; îl uram atât de mult, încât nu mi-ar fi păsat nici dacă ne-ar fi oferit o mie de dolari.

Lipsa unui tată care să îmi fie alături a avut un efect foarte rău asupra mea; am dezvoltat o dorinţă profundă ca un bărbat să mă ţină în braţe şi să-mi spună că mă iubeşte. M-am luptat cu sentimente de respingere cauzate în parte de absenţa inexplicabilă a tatălui meu. Nu aveam încredere în masculinitatea mea sau în abilităţile mele ca bărbat printre bărbaţi. Am îndurat respingerea şi bătaia de joc a băieţilor de vârsta mea, dezvoltând în acelaşi timp atracţii emoţionale şi fizice nedorite faţă de ei. Nici măcar nu am fost conştient de tendinţa mea de a sexualiza relaţiile cu persoane masculine, până la vârsta de aproximativ 11 ani.

Chiar dacă am crescut în Biserica „sfântă” şi îmi plăcea să merg la biserică, mă luptam constant cu gânduri homosexuale. În mijlocul strigătului şi dansului atât de caracteristice experienţei de închinare a noastre, a negrilor, mi-am ascuns lupta cât de bine am putut. Biserica noastră credea puternic în eliberare. Adică oricare era problema ta, cineva putea să-şi pună mâinile peste tine şi să se roage – şi problema era rezolvată. Vroiam cu disperare ca dorinţele homosexuale să dispară. Era fantezia mea. Că într-o zi vor dispărea toate.

Dar cu toată predicarea despre eliberare, eram confuz. În timp ce spuneau că Dumnezeu putea face orice, se părea că aceasta nu se aplica homosexualităţii. Despre homosexualitate în Biserica creştinilor de culoare se vorbea numai în şoaptă, în particular.

Circumstanţele au făcut din mine un punct de atracţie pentru manipulare, astfel încât, când aveam 13 ani, un băiat mai mare din biserică m-a molestat. Sentimentele din inima mea au devenit un vârtej de conflicte care se luptau între ele. Uram atingerea lui şi tânjeam după ea. Uram faptul că-mi plăcea atenţia lui şi uram să nu am atenţia lui.

În următorii trei ani am fost nevoit să suport obsesia neobosită a lui „Ray” pentru mine. Din fericire n-am făcut niciodată sex. Când în sfârşit am părăsit dezgustat biserica, am plecat de acasă şi am intrat în stilul de viaţă homosexual. Vederea unor bărbaţi dansând împreună şi sărutându-se în public mă făcea să mă simt atât de bine. Simţeam că, în sfârşit, eram în locul căruia îi aparţineam.

În 1980, în primul an de colegiu, am intrat în homosexualitate şi în ce avea ea de oferit. Eram nou pe scena homosexuală; curând toţi se întrebau cine sunt şi cu cine mă întâlnesc. Am mers la petreceri în case, la orgii, am devenit obsedat de capsule de amil-nitril (un drog stimulant) şi am început să beau. Eram ca un puşti într-un magazin de dulciuri, fără părinţi prin preajmă!

În anul 1982 mi-am ascuns homosexualitatea, ca să mă alătur Armatei. Am călătorit prin toată lumea; oriunde, întotdeauna găseam un bărbat cu care să mă culc. Am trecut prin perioade de depresie adâncă, când m-am simţit atât de singur încât vroiam să mor. Când am ieşit din depresie, trebuia să fac sex ca să mă simt puternic şi în siguranţă. Am dezvoltat o atitudine dură faţă de alţii, chiar faţă de iubiţii mei. Oamenii existau ca să-mi dea plăcere; când eram epuizat, renunţam la ei.

De la înălţimea vieţii mele de homosexual, mă simţeam invincibil! Nimeni nu mă putea opri, nici măcar Dumnezeu. „Nu-mi pasă dacă mă duc în iad!”, I-am spus lui Dumnezeu când m-am simţit condamnat pentru sexualitatea mea. Dar eram tot nefericit şi neîmplinit. Mă chinuiau gânduri care acum ştiu că veneau de la Satan: Poţi găsi parteneri sexuali oricând vrei, dar niciunul dintre ei nu te iubeşte. Era o încercare de a mă împinge mai departe pe calea autodistrugerii. După ani de zile de sex homosexual, în toate formele lui care devalorizează, tot mă simţeam neiubit şi lipsit de valoare.

S-a întâmplat cu paisprezece ani în urmă. Desigur, când am pornit pe drumul vindecării totale, am avut de înfruntat multe probleme. Vindecarea era şi este un proces pe care îl primesc cu toată inima. Dumnezeu m-a îndreptat către o biserică unde am stat cinci ani, ajungând al doilea pastor asistent.

Mă îndepărtam de problemele nelămurite ale furiei, urii şi dorinţelor sexuale nepotrivite. Totuşi, încă aveam de-a face cu noi provocări. Voi fi acceptat în biserică? Îşi vor da seama bărbaţii de trecutul meu homosexual? Eram cu adevărat liber?

În următorii câţiva ani, Dumnezeu Şi-a dovedit credincioşia, îngăduindu-mi să clădesc prietenii cu bărbaţi evlavioşi, care m-au iubit fără prejudecăţi. Ei n-au realizat, dar Dumnezeu i-a folosit ca să mă vindece de sentimentul lipsei de valoare.

Darryl & Dee Foster

În cele din urmă, am întâlnit o tânără care începuse să frecventeze aceeaşi biserică şi am devenit prieteni. În anul următor Dumnezeu mi-a confirmat în multe feluri că aparţineam unul celuilalt. Dorinţele mele s-au schimbat şi ştiam că Dumnezeu mă crease ca să iubesc o femeie, nu un bărbat. Înainte de a o cere în căsătorie pe Dee, i-am spus despre trecutul meu.

„Iubitule”, a răspuns ea, „dacă Dumnezeu te-a iertat, te iert şi eu.” Ne-am căsătorit şi ne-am început viaţa împreună. Astăzi, cu aproape doisprezece ani mai târziu, acea femeie, Dee, este încă soţia mea şi este încă cea mai frumoasă femeie din lume. Este mama celor patru copii ai mei şi dragostea vieţii mele.

Dumnezeu a folosit-o mult pe soţia mea pentru a face minuni în procesul meu de vindecare. Ea a fost de neînlocuit ca să-I aud glasul, ca să-mi fac mărturia publică, pentru ca alţii să o audă şi să fie eliberaţi.

Mai mult decât orice, Isus m-a asigurat că niciodată nu mă va lăsa, nici nu mă va părăsi (Evrei 13:5). Nu a fost o călătorie uşoară, dar pentru că Dumnezeu este dragoste, sunt şi voi continua să fiu un om împlinit. Cele mai profunde dorinţe ale mele de dragoste şi de a aparţine cuiva, au fost împlinite prin Isus Cristos şi familia Sa, Biserica.

Fostul homosexual Darryl L. Foster împreună cu soţia lui Dee şi cei patru copii ai lor, L-R Charles, Philip, Trinity şi DJ

Datorită şi puterii Domnului Isus, nu mai sunt homosexualul distrus, condus de ură, care eram cândva. Trăiesc şi mă bucur de viaţa mea, slujindu-L pe Domnul Isus, crescându-mi copiii, iubindu-mi soţia şi conducând adunarea pe care Dumnezeu mi-a dat privilegiul să o conduc. Acestea sunt roadele schimbării. O promisiune care poate fi împlinită numai într-o viaţă de supunere faţă de Dumnezeu.

[Pastor Darryl L. Foster, Living a Life of Change and Promise. Copyright © Witness Freedom Ministries, Inc. Adaptare după cartea Touching a Dead Man: One Man’s Explosive Story of Deliverance from Homosexuality de D. L. Foster. Tradus şi publicat cu permisiune. Clic aici pentru o altă mărturie a lui Darryl L. Foster!]

de Donald Johnson

M-am născut în Mount Vernon din Westchester, New York. Am crescut în partea de sud a oraşului, iar în cea mai mare parte a copilăriei mele am trăit în locuinţe sociale. Nu au fost prea multe lucruri extraordinare cu privire la modul în care am fost educat, dar îmi amintesc frecvent de acei ani cu un amestec de tristeţe şi încântare.

Am fost al patrulea copil al mamei mele, pe atunci în vârstă de douăzeci şi unu de ani, şi m-am născut în afara căsătoriei. Mama mea, care migrase dintr-un orăşel minier din Virginia de Vest, venise la New York cu speranţa de a găsi un serviciu, o viaţă mai bună şi împlinirea viselor sale. Totuşi, în căutarea ei a întâlnit câteva obstacole, care au condus-o la unele alegeri greşite. Conceperea şi naşterea mea au fost rezultatul uneia dintre ele.

Am fost conceput după ce a ales să cedeze unei relaţii adulterine de o noapte. Cea mai mare parte a vieţii mele, de-abia dacă am ştiut câte ceva despre tatăl meu biologic. Totuşi, pe la zece ani, am aflat cine era. În mod surprinzător, îl vedeam adesea în comunitate. Locuise în aceeaşi comunitate cu mine în tot timpul acela şi, în cele din urmă, când eram în vârstă de aproximativ douăzeci şi cinci de ani, mi-am făcut destul curaj să mă apropii de el şi să mă prezint. Mama nu i-a spus niciodată tatălui meu despre paternitatea lui. La începutul sarcinii, a decis să mă dea spre adopţie.

Adopţia a fost aranjată dinainte şi, drept rezultat, mama nu s-a ataşat niciodată de mine, nici nu m-a ţinut în braţe. Procesul a fost legalist, prohibitiv şi restrictiv. După ce m-am născut, părinţii mei adoptivi m-au luat acasă de la spital.

Nu-mi amintesc când mi-au spus prima dată că eram adoptat. Părinţii mei adoptivi discutau întotdeauna cu mine despre aceasta, totuşi era un subiect despre care îmi era interzis să vorbesc cu cei din afara familiei. Faptul că eram adoptat era „un secret”. Totuşi, era ceva despre care tânjeam să discut cu oricine ar fi fost dispus să mă asculte. În mare parte datorită inhibiţiilor părinţilor mei, tăinuirea a devenit pentru mine un izvor al nesiguranţei. În final, ea a contribuit la crearea unei crize de identitate. Discreţia mi-a produs multă confuzie emoţională. Cred că a contribuit şi la crearea confuziei mele de gen, precum şi la alte atracţii şi sentimente.

De timpuriu în viaţă, am început să mă port în mare parte ca o fetiţă. Am devenit un copil foarte efeminat şi cumva credeam sau gândeam că era „în ordine”. La urma urmei, nu ştiam cine eram cu adevărat. Mă gândeam că puteam la fel de bine să mă port după cum simţeam. Tulburarea mintală de care am suferit în copilărie era uneori copleşitoare.

Pe lângă faptul că eram confuz cu privire la dinamica familiei, eram şi deprimat şi aveam sentimente de abandonare şi respingere. Deşi mama mea adoptivă era în culmea fericirii fiindcă mă adoptase, tatăl meu adoptiv nu era la fel de entuziasmat. Un lucru a condus la celălalt.

Când eram în vârstă de nouă sau zece ani, am început să experimentez sexual cu un fin care ne vizita familia. Nu ştiam pe atunci, dar astfel am deschis uşa pentru ca duhul cel rău al homosexualităţii să pătrundă în viaţa mea. Ştiu că Biblia învaţă că „Hoţul (Satan) nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească…” (Ioan 10:10) Aici merită să menţionez că acel fin se află în prezent în penitenciar pentru o omucidere legată de droguri. Nu pot să nu mă întreb cum ar fi fost viaţa mea, dacă Dumnezeu nu ar fi găsit cu cale să mă mântuiască de păcatele mele.

În cele din urmă, duhul homosexualităţii a început să-mi controleze şi să-mi domine viaţa. Confuzia de gen de care sufeream a devenit mai evidentă când aveam doisprezece ani. Pe atunci eram foarte efeminat şi „ca o fată”. Cei mai mulţi prieteni ai mei erau de fapt fete şi mă simţeam întru totul confortabil în preajma lor. Nu mă identificam prea mult cu activităţile sau sporturile masculine, iar adesea simţeam că nu puteam concura, din punct de vedere atletic, cu băieţii de vârsta mea. Din cauza severităţii simptomelor, am fost trimis pentru consiliere psihologică la şcoală.

Personalul şcolii a ajuns la concluzia că ar fi fost în interesul meu să merg la şcoala din partea opusă a oraşului. Aveau dreptate. Noua experienţă s-a dovedit benefică pentru mine şi m-a ajutat să reuşesc din punct de vedere academic. Totuşi, acolo am intrat în legătură cu un coleg foarte negativist din comunitate, care a avut o influenţă puternică asupra mea. Era şi el implicat în homosexualitate, ca şi în consumul de droguri.

La sfârşitul clasei a opta, viaţa mea a luat o întorsătură dramatică. Aveam paisprezece ani şi, într-un mod destul de natural, am intrat în preadolescenţă. Totuşi, am descoperit că „tiparul mintal” şi interesele mi se schimbaseră. Am renunţat la multe dintre valorile şi ţelurile pe care le preţuisem şi în care fusesem educat. Pentru prima dată, m-am răzvrătit împotriva părinţilor, rămânând treaz până noaptea târziu, bând alcool şi fumând marijuana. Acea perioadă a fost ceva nou pentru mine. Eram condus de răzvrătire. Iar cauzele problemelor mele nu s-au schimbat.

În vara aceea m-am trezit asociindu-mă cu un grup de homosexuali. Toţi mai mari decât mine, având între cincisprezece şi douăzeci de ani. Erau un fel de bandă şi m-au primit imediat în mijlocul lor. La început nu m-am simţit confortabil cu ei, dar apoi m-am convins că se presupunea că şi eu eram „homosexual” şi că trebuia să am acel stil de viaţă. Am început să cred că îmi găsisem locul în viaţă. Apoi le-am spus altora că eram homosexual (când aveam paisprezece ani), iar viaţa mi s-a schimbat cu adevărat.

Nu după mult timp, frecventam barurile şi cluburile de noapte pentru homosexuali. M-am implicat în activităţi promiscue, în special cu bărbaţi mai în vârstă, iar apoi viaţa mea de tânăr a luat o altă întorsătură. Cineva m-a atras la consumul de heroină.

Prima dată drogul m-a făcut să mă simt rău, dar am continuat să-l încerc. În cele din urmă, am ajuns să-l folosesc în mod regulat. Curând după aceea, am devenit dependent şi mi-am pierdut controlul. Devenind „intoxicat de droguri”, am fost arestat de două ori. O dată am executat o scurtă sentinţă în închisoare, fiind apoi eliberat condiţionat.

De-abia absolvisem liceul, dar am încercat să fac şi colegiul. În colegiu lucrurile s-au înrăutăţit. Locuind la cămin, mă complăceam în consumul de marijuana, LSD, mescalină şi haşiş, apoi foloseam heroină, atunci când veneam acasă în perioadele când nu era şcoală. Activitatea mea homosexuală a continuat, de asemenea, şi am sfârşit prin a contracta o boală gravă cu transmitere sexuală, pe când eram încă la colegiu. În cele din urmă, m-am întors la New York.

Pe vremea aceea, fiind de-abia trecut de treizeci de ani, eram în continuare dependent de droguri şi implicat în promiscuitate. Am încercat să rup dependenţa de heroină înscriindu-mă într-un program cu metadonă, dar apoi am început să folosesc medicamente cu prescripţie: valium, barbiturice şi amfetamine, pentru a simţi, împreună cu metadona, euforia drogurilor. Spirala descendentă pe care coboram a continuat cam cincisprezece ani.

În sfârşit, după ce devenisem alcoolic, consumator de substanţe multiple şi homosexual foarte activ, am pierdut efectiv totul. Am avut câteva relaţii homosexuale (cele mai multe, abuzive într-un fel sau altul), iar în procesul respectiv, imaginea de sine şi încrederea mi-au fost puternic zguduite. Lucrurile de care mă temeam au venit peste mine. (Iov 3:25)

Am avut trei prăbuşiri emoţionale/nervoase între anii 1987-1988 şi, de fiecare dată, am fost spitalizat. Totuşi, ceea ce Diavolul intenţiona să fie spre rău, Dumnezeu, în îndurarea şi harul Său nemărginit, a întors spre bine. Am fost pierdut până ce am început să-L caut pe Dumnezeu citind Scripturile pe cont propriu. La ultima spitalizare, care a avut loc în septembrie 1988, I-am spus Domnului că, dacă îmi restaura mintea şi sănătatea mintală, aveam să Îl slujesc în toate zilele vieţii mele. Domnul mi-a auzit strigătul!

Într-o zi a anului 1987, mama mea biologică, Johnnie Lee Watson (care pe atunci era deja mântuită şi plină de Duhul Sfânt) mi-a zis: „Donald, problema ta nu este psihiatrică sau psihologică, este spirituală.” O spusese de multe ori, dar de data aceea a fost ca şi cum o auzeam pentru prima dată. M-am simţit plin de speranţă.

I-am spus: „Vrei să zici că există o soluţie spirituală la tot ceea ce am experimentat în ultimii douăzeci şi unu de ani?” Ea mi-a răspuns cu emfază: „Da, şi ai nevoie să fii mântuit!” Dintr-odată, totul a căpătat sens pentru mine.

Am decis cu hotărâre că dacă dilemele mele psihologice, dependenţa de alcool şi droguri, eliberarea de homosexualitate şi abuzul împotriva propriei mele fiinţe puteau fi rezolvate fiind „mântuit”, probabil că mântuirea era răspunsul. Am decis să vizitez biserica pe care o frecventa mama mea, biserica The Bible Church of Christ din Mount Vernon, New York. Era luna aprilie a anului 1987.

În timp ce slujba continua să se desfăşoare, devenea evident că puterea lui Dumnezeu era prezentă pentru a vindeca, a elibera şi a-i face liberi pe oamenii Săi. Plin de anxietate, am decis să mă duc în faţă pentru a se face rugăciune pentru mine. Mai mulţi oameni erau înaintea mea, dar în cele din urmă episcopul a ajuns la mine. Şi-a întins mâna, mi-a pus-o pe frunte şi a avut loc un miracol. Mi-am simţit picioarele ridicându-se de la pământ şi m-am auzit vorbind într-o limbă audibilă, dar necunoscută. Aceea a fost ziua când Dumnezeu a făcut o minune dintr-un haos. Aşa păcătos cum eram, Dumnezeu, prin botezul cu Duhul Sfânt, m-a introdus în Trupul mistic al lui Cristos şi m-a transformat. Eliberarea venise cu adevărat!

Transformarea mea într-o fiinţă nouă în Cristos a devenit un proces. Am început ca un copil nou-născut. Astăzi, aproape şaptesprezece ani mai târziu, pot spune într-adevăr că sunt liber. Sunt eliberat de homosexualitate, de dependenţa de droguri, de confuzia de identitate, de insecuritate şi teamă… „Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5:17) „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28:19-20)

[Donald Johnson, All Things Became New. Copyright © 2004 Donald Johnson. Tradus şi publicat cu permisiune. Donald este pastor ordinat, fondatorul şi Directorul misiunii Faith, Hope, Charity Ministries şi realizează o emisiune săptămânală la televiziune. El face o misiune evanghelistică extensivă, neconvenţională, în închisori corecţionale şi în diferite alte zone ale comunităţii. Deţine un masterat de la Marist College şi este doctorand în Studii Religioase.]

de Ron Woolsey

Ron Woolsey

„Dar, pastore, nu crezi în biruinţa asupra păcatului?!” a exclamat Sue la telefon.

„Bineînţeles că da”, a replicat pastorul, „dar acest gen de oameni nu se schimbă niciodată! Mai mult, te-aş sfătui să-ţi ţii copiii departe de el!”

Ca proaspăt pastor, îi pregătisem pe Sue şi pe cei din familia ei pentru botez. Din propria mea experienţă şi perspectivă îi învăţasem bine că Dumnezeul nostru este puternic ca să mântuiască, de aici răspunsul pe care l-a dat ea acelui pastor sceptic, care a sunat ca să-i informeze despre fosta natură a bărbatului (de fapt şi a ta) cu care studiau ei. Deşi poate că au fost surprinşi să audă pentru prima dată, din vorbele pline de prejudecăţi ale altcuiva, povestea trecutului meu, aceasta i-a făcut să înţeleagă cu atât mai mult puterea Mântuitorului nostru de a-i salva pe cei care sunt „oricine” – că şi homosexualii pot deveni „oricine” şi au dreptul la pomul vieţii.

O săptămână mai târziu, am botezat familia, făcând tot ce mi-a stat în putinţă ca să-l sprijin pe soţ în lupta sa cu o dependenţă, conducându-l la biruinţă în Isus.

Da, a trebuit să admit faţă de acea familie că, până la convertirea mea cu un an în urmă, fusesem homosexual cea mai mare parte a vieţii, deşi nu pedofil, cum eram acuzat. Ei ştiau deja că a trebuit să vin la Domnul de la o viaţă de degradare totală, dar nu aveam obiceiul să fac cunoscute, în mod deschis, detaliile specifice ale trecutului meu. Cu toate acestea, cum din ce în ce mai mulţi au aflat despre el din mărturia mea scrisă, din discuţii particulare sau chiar din bârfe, nu era ceva neobişnuit să vină la mine cineva şi să-mi spună: „Pastore, dacă Domnul te-a salvat pe dumneata, poate salva pe oricine… Acum înţeleg şi cred în puterea Lui de a-mi da şi mie biruinţă în viaţă. Vrei să mă botezi?”

Ron Woolsey, sotia lui, Claudia, si copiii lor, Zachary si Natalie

Fiind cel mai mic copil şi având trei surori, am crescut gândind despre mine însumi că nu eram ca ceilalţi băieţi, ci că eram mai înclinaţi către partea mai blândă a vieţii, decât către jocurile şi sporturile aspre şi dure de care se bucurau „toţi ceilalţi băieţi”. Când am crescut şi am devenit adolescent, am fost foarte conştient că tendinţele mele sexuale se îndreptau mai degrabă către tineri, decât către tinere. De când îmi amintesc, tendinţele mele au părut să încline în acea direcţie. Astfel încât, desigur, am acceptat, în cele din urmă, „faptul” că mă „născusem gay”. Probabil că Dumnezeu mă făcuse astfel. Privind în urmă, pot să văd acum diverşi factori care au ajutat la formarea şi modelarea mea în ceea ce mai târziu avea să devină o homosexualitate pe deplin dezvoltată, atât în orientare, cât şi în comportament.

La vârsta de patru ani, am fost introdus în comportamentul sexual de un tânăr muncitor de la fermă, care lucra pentru tatăl meu. Aşa cum este tipic pentru cele mai multe victime ale abuzului sexual, m-am simţit vinovat şi murdar, ca şi cum aş fi făcut ceva teribil de greşit. De aceea, ultimul lucru pe care îl vroiam era să merg să le spun lui „mami” şi „tati” ce făcusem cu acel bărbat (mai degrabă ce îmi făcuse mie acel bărbat).

Ca să scurtez povestea, am păstrat micul meu secret insondabil, întunecat, ascuns în siguranţă, timp de aproape douăzeci şi cinci de ani. Ca pe o aşchie care, nescoasă din carne, a supurat în toţi acei ani, dând naştere la închipuiri şi fantezii sălbatice şi la atracţii pervertite, până la o lansare deschisă în comportamentul homosexual, care pe mine m-a şocat, iar pe membrii familiei mele i-a devastat.

Din cauză că nu m-am confruntat cu incidentul din copilărie în mod potrivit, ducându-mă la părinţi pentru a primi simpatie, înţelegere şi sfaturi iubitoare, am început să regresez emoţional şi fizic. Deşi toţi ceilalţi copii ai părinţilor mei ştiau să folosească oliţa la vârsta de doi ani, eu m-am comportat diferit, udând patul, problemă care părea să nu aibă vindecare. Ani de zile mai târziu, am fost dus la un examen medical doar ca să fiu diagnosticat cu rinichi perfect normali. Prin urmare, problema era probabil una de „alegere”, „lene”, „o dorinţă nesănătoasă pentru atenţie” etc.

Fără să bănuiască vreodată că ar fi putut fi o problemă emoţională, tatăl meu a folosit metode foarte jalnice de educaţie, încercând să facă din mine un bărbat, până la a mă umili intenţionat în public, pentru a mă face să încetez să mai fiu leneş cu privire la mersul la baie şi a mă face să fiu mai dur ca băiat. Bineînţeles, astfel doar a accentuat problema. Nu m-am oprit din udatul patului până nu am plecat de acasă, la vârsta de cincisprezece ani.

Pe vremea aceea totuşi, aveam o stimă de sine atât de scăzută, încât tânjeam efectiv după atenţia, acceptarea, dragostea şi demonstrarea fizică a dragostei din partea bărbaţilor. Încă încercam, cu disperare, să fiu „normal”, având prietene, căsătorindu-mă, în cele din urmă, şi devenind tatăl a doi copii frumoşi. Dar căsătoria nu mi-a umplut golul din viaţă, aşa cum mă aşteptasem. La urma urmei, cum puteau dragostea, devotamentul şi atenţia unei soţii îndrăgostite la nebunie, să concureze cu dorinţa aprinsă pentru atenţia, acceptarea şi dragostea din partea bărbaţilor? În ce situaţie tragică era pusă o tânără femeie care nu bănuia nimic! În cele din urmă, m-am prăbuşit din cauza vinei.

Pierzându-mi familia, am întors spatele lui Dumnezeu, la orice şi tuturor celor pe care îi cunoşteam, şi am dispărut în lumea neexplorată încă de către mine a homosexualităţii. Au urmat ani de zile prin cluburi de noapte, prin separeuri în baruri, o relaţie „pe termen lung” de unsprezece ani, cinci ani de „înşelăciune”, de suişuri şi coborâşuri, de extaze şi agonii, de speranţe înalte şi vise spulberate, de durere de inimă, de inimă frântă, de frustrare, depresie şi disperare.

Prin rugăciunile de mijlocire ale familiei, Domnul mi-a îngăduit să ajung în adâncimile degradării, unde nu puteam să privesc decât în sus. De acolo, odată ce am încetat să dau vina pe Dumnezeu şi pe oricine altcineva pentru situaţia mea, El a început să mi se descopere prin Cuvântul Său şi printr-o examinare şi o evaluare sinceră a vieţii mele, cum şi unde o apucasem pe un drum greşit.

Recunoscând că homosexualitatea este păcat şi asumându-mi responsabilitatea pentru prezent şi viitor, în disperarea mea, m-am întors la El cu dorinţa sinceră de a fi eliberat de o viaţă de robie. M-am supus planului Său divin de restaurare şi terapie, iar El m-a recreat. Cu o încredere simplă, ca de copil, m-am dedicat unei vieţi de ascultare faţă de voia Sa, indiferent de tendinţele, atracţiile, sentimentele şi emoţiile mele existente. Făcând astfel, l-am lăsat să moară de foame pe „omul cel vechi” şi l-am hrănit pe „omul cel nou”; în cele din urmă, am ajuns să realizez că în Cristos am devenit o făptură nouă. „Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5:17)

M-am rugat cu sinceritate ca Dumnezeu să-mi dea o a doua şansă în viaţă şi o îndoită măsură din Duhul Său, ca să pot răscumpăra timpul pe care îl irosisem în atât de mulţi ani petrecuţi în stilul de viaţă homosexual. În noaptea botezului, El m-a lansat într-o misiune cu normă întreagă, care s-a dezvoltat acum în păstorire, scriere, evanghelizare la radio şi conferinţe pe plan internaţional. Un an mai târziu, a adus-o pe soţia mea actuală în viaţa mea. În anii următori ne-a binecuvântat cu doi copii frumoşi. „Este timpul să încetezi să te mai rogi pentru a doua şansă şi porţii duble”, a insistat ea binedispusă, auzind că vom avea probabil gemeni.

Cartea autobiografică a lui Ron Woolsey

A durat nouă ani ca să ajung în punctul în care să pot scrie şi vorbi deschis despre mărturia mea. Acesta este rezultatul vinei şi ruşinii asociate cu homosexualitatea. Cu toate acestea, David a scris: „Aşa să zică cei răscumpăraţi de Domnul, pe care i-a izbăvit El din mâna vrăjmaşului.” (Psalmul 107:2) Aşa că am ieşit acum în faţă pentru a-L mărturisi pe Isus Cristos, care poate să-i salveze şi care îi va salva pe oamenii Săi în mod personal, nu în păcatul lor, ci de păcatele lor, inclusiv de păcatul homosexualităţii.

Publicându-mi autobiografia în forma unei cărţi despre cum trebuie înţeleasă şi învinsă homosexualitatea, am ales un pseudonim, Victor J. Adamson, un nume nou, care să reflecte experienţa mea cu Isus. Fiindcă El spune: „Celui ce va birui, Îi voi da… un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte.” (Apocalipsa 2:17)

Ioan 3:16 spune: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El (inclusiv homosexualii), să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”

„Oricine”, cu siguranţă, înseamnă eu!

[Ron Woolsey, “Whosoever” Meaneth Me. Copyright © Ron Woolsey. Sub pseudonimul „Victor J. Adamson”, Ron Woolsey este autorul autobiografiei That Kind Can Never Change… Can They: One Man’s Struggle With His Homosexuality şi al cărţii Strait Answers to the Gay Question: Having Been There. În efortul de ajunge la homosexuali, a înfiinţat un site pentru misiune: victorjadamson.com. Pentru o înregistrare video cu Ron, clic aici.]

de Pastor Rod Hines

Rod Hines

Se presupune că primul sărut ar trebui să fie un moment memorabil în viaţa cuiva. Ca primul Crăciun, ca primul permis de conducere sau ca prima oară când ai mers cu succes pe o bicicletă cu două roţi, primul sărut are o semnificaţie majoră în viaţa noastră. Cine ştia că al meu avea să fie atât de memorabil?

Frumoasele zile de altădată

La 10 ani trăiam o viaţă simplă. Viaţa mea consta din lucrul la şcoală, petrecerea timpului acasă cu părinţii, îndeplinirea sarcinilor în gospodărie şi biserică. Da, sunt un băiat căruia îi place biserica. Se părea că de câte ori se deschideau uşile bisericii, eram acolo. Îmi plăcea fiecare minut. Tot ce iubeam să fac era acolo, în special naşa mea.

Naşa mea era minunată. Era o bucătăreasă foarte bună, avea un temperament deosebit, o inimă iubitoare şi un simţ grozav al umorului. În plus, îmi aducea mereu îngheţată pe gratis de la serviciu. Era cea mai grozavă. Unul dintre momentele pe care le aşteptam erau petrecerile pentru copii, când rămâneam peste noapte în casa naşei mele. Acolo am învăţat să am grijă de mine însumi. De la spălarea vaselor la pregătirea cinei pentru mine (care consta în dulciuri amestecare cu biscuiţi), m-a învăţat cum să fiu independent. Şi am petrecut, de asemenea, momente plăcute cu fiul naşei mele, care avea cam 16 ani. Ne jucam cu mingea, mergeam cu bicicleta, cu rolele, petreceam timp cu el şi cu tovarăşii lui, îmi plăceau toate acelea şi îmi plăcea să am un frate mare. Da, în casa naşei mele am petrecut momentele mele preferate.

Acel sărut

În vara aceea m-am dus acasă la naşa mea pentru o petrecere pentru copii, urmând să rămân peste noapte. Dar nu aveam idee că petrecerea avea să fie diferită de celelalte. Mai târziu, în ziua aceea, s-a întâmplat ceva straniu. Fiul naşei mele m-a întrebat: „Ai sărutat vreodată o fată?”

„Da”, am spus eu. Dar minţeam. Nu am vrut să par lipsit de experienţă.

M-a întrebat: „Vrei să înveţi cum să săruţi?”

„Da”, am spus. Eram emoţionat că fiul naşei mele avea să‑mi spună cum şi eram nerăbdător să învăţ de la el.

Apoi a făcut ceva ce nu mă aşteptam, m-a ridicat, m-a lipit cu spatele de peretele camerei de zi şi m-a sărutat. Nu un pupic, ci un sărut francez în toată regula. Apoi a continuat să mă ţină şi să mă strângă, sărutându-mă. Nu m-am împotrivit. Am trecut prin întreaga tortură ca şi cum ar fi fost „cool”.

După ce ne-am oprit din sărutat, a spus: „Acum ştii cum” şi m-a sărutat din nou. Apoi a ieşit afară şi s-a jucat pe stradă cu tovarăşii lui.

Eram confuz. Nu ştiam ce să cred. Primul meu sărut a fost cu un băiat. Nu m-am împotrivit, iar ca lucrurile să fie şi mai rele, a fost cu fiul naşei mele, pe care îl ridicasem pe un piedestal. Nu ştiam ce să mai cred. Îmi dădeam seama că nu puteam să spun nimănui ce s-a întâmplat; simţeam că era vina mea. Trupul meu reacţiona la ce primea şi încă eram confuz. Dar mă simţeam murdar. După aceea am petrecut ziua ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, dar viaţa mea s-a schimbat pentru totdeauna.

Amurgul?

După acel eveniment, relaţia mea cu naşa mea şi cu fiul ei nu a mai fost niciodată aceeaşi. M-am dus la ea acasă, dar era diferit; încă îmi plăcea, dar nu eram la fel de liber ca înainte. Fiul naşei mele şi cu mine eram apropiaţi dar, după acea întâmplare, am devenit tot mai distanţi. Încă o iubeam pe naşa mea, dar nu mă mai simţeam confortabil în casa ei. Am hotărât să nu mai merg niciodată acolo. Şi relaţia mea cu fiul naşei mele a fost distrusă.

Ani de zile după acea întâmplare, am fost urmărit de acel moment şi am trăit reacţionând la el. Am descoperit că trebuia să umblu după fete, neştiind dacă le vroiam cu adevărat sau dacă vroiam bărbaţi. Nu eram un atlet, deşi iubeam sporturile, dar eram un pianist şi un cântăreţ în devenire. Mă simţeam diferit de alţi tineri. Stima mea de sine depindea de abilitatea mea de a cânta vocal şi la pian. Mă simţeam neatrăgător şi lipsit de masculinitate.

Curând după acea experienţă oribilă, devoţiunile mele zilnice nu mai erau citirea Bibliei sau timpul de rugăciune cu Dumnezeu, ci am căzut în rutina riscantă a sexului la telefon sau a privitului pe furiş a pornografiei la televizor. În acest timp, părinţilor le păsa de mine, dar nu ştiau prin ce treceam. Probabil, ca mulţi adolescenţi, simţeam că nu puteam avea încredere în părinţi cu privire la unele lucruri. Categoric nu în privinţa luptelor mele cu sexualitatea.

Odată ce am împlinit 15 ani, am început să duc o viaţă dublă. Am acceptat viaţa pe ca un veşmânt familiar şi am jucat rolul muzicianului mântuit şi al fiului devotat, ca un actor care a câştigat Oscarul. Am crescut jucând rolul băiatului care merge la biserică, dar, în acelaşi timp, trăiam cu prietenii mei aşa cum vroiam. Domeniul meu erau cluburile Catch, Study, Annex, West Hollywood şi Griffith Park. Din când în când, mă simţeam rău din cauza vieţii mele, dar îmi era prea teamă să renunţ la ceea ce credeam că am.

EVP

La 23 de ani am găsit ceea ce nu aş fi crezut niciodată că voi găsi. Eliberare. Am început să merg la studiul biblic de miercuri seara, pentru că auzisem că predicatorul era într-adevăr bun. Nu frecventasem niciodată acea biserică, pentru că se ştia că avea un număr mare de homosexuali în congregaţie. În plus, ştiam câţiva bărbaţi cu care pierdusem vremea, care mergeau acolo. Aşa că am stat la balcon.

Eram la balcon, când într-o noapte s-a întâmplat ceva uimitor. Mesajul din noaptea aceea m-a impresionat puternic şi m-a găsit exact unde eram. Predicatorul a vorbit şi a descris caracteristicile unui anumit prieten.

Când a terminat, a ajuns la o concluzie surprinzătoare, iar prietenul pe care îl descria nu era altul decât Satan. Atunci am auzit glasul lui Dumnezeu spunând: „Vrei să fii eliberat?” Şi am spus: „Da.” Am perceput o putere pe care nu o mai simţisem niciodată înainte şi nu doar emoţie, ci am simţit că a fost scos ceva din mine. Iar după ce I-am mulţumit lui Dumnezeu cu toată recunoştinţa de care eram în stare, am plecat şi nu am mai fost niciodată acelaşi. Am intrat într-un proces pe care îl numesc EVP (eliberat pentru a fi vindecat pentru plinătate). Procesul se bazează pe două extrase din Cuvântul lui Dumnezeu, care spun: „Împotriviţi-vă Diavolului şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El Se va apropia de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor; curăţiţi-vă inima, oameni cu inima împărţită! Simţiţi-vă ticăloşia; tânguiţi-vă şi plângeţi! Râsul vostru să se prefacă în tânguire şi bucuria voastră în întristare: Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa” (Iacov 4:7-10) şi „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:1).

Am simţit cum ruşinea şi teama mă părăsesc. După acel moment, era ca şi cum Îl puteam auzi pe Dumnezeu spunându‑mi: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).

Nunta

Au trecut ani de zile de atunci şi încă umblu în EVP. Şi ştiu că o fac pentru că Domnul a avut o surpriză pentru mine, una de care nu am crezut niciodată că voi avea parte. Am primit un telefon de la fiul naşei mele. Ne împăcasem într-o anumită măsură, îl confruntasem şi îl iertasem. Mi-a cerut să cânt la nunta lui. Răspunsul meu imediat a fost „nu”. Nu aveam să o fac, dar, dintr-un anume motiv, duhul meu a spus „da”.

Deci am primit invitaţia şi adresa unde urma să aibă loc nunta. Şi am acceptat. Era în partea de vest a Hollywood-ului, pe Bulevardul Santa Monica. Nu eram pregătit. Am ajuns acolo şi am văzut toţi oaspeţii care veniseră la nuntă nerăbdători, dar eram nervos şi speriat. Dacă încurc lucrurile? Dacă îi spun ceva greşit lui sau miresei lui sau copiilor lui? Dacă îi dau o bătaie bună pentru acei ani de durere? Astfel că am sunat-o pe cea care îmi era mentor, ea s-a rugat cu mine, L-am simţit pe Dumnezeu şi am simţit pacea Lui.

Am intrat şi m-am bucurat de ceremonie. Chiar şi de partea unde se cere ca dacă cineva cunoaşte un motiv pentru care cei doi nu ar trebui să se căsătorească să vorbească atunci sau să tacă pentru totdeauna, iar eu am tăcut. Am intrat şi am cântat pentru gloria lui Dumnezeu. Şi l-am privit pe fiul naşei mele căsătorindu-se cu femeia pe care o iubea. Mă simţeam împlinit. Am simţit toată mânia părăsindu-mă şi mulţumire, când el a sărutat-o, pentru că ştiam că Dumnezeu mă eliberase de durere şi mă binecuvântase cu un sărut sfânt.

Dumnezeu m-a restaurat, mi-a vindecat zdrobirea. L-a vindecat pe băieţelul care era rănit şi confuz şi l-a făcut un bărbat al lui Dumnezeu, căruia îi place să ajute tineri şi adulţi tineri care suferă din cauza zdrobirii sexuale şi relaţionale, prin puterea eliberatoare a lui Dumnezeu. El Shaddai! Aleluia! Laudă lui Dumnezeu!

[Minister Rod Hines, My First Kiss. Copyright © Witness Freedom Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune. Pastorul Rod Hines este fondatorul Purpose Ministries din zona Los Angeles, care încearcă să ajungă, cu adevărul şi dragostea, la adolescenţii atraşi de persoanele de acelaşi sex. Primul meu sărut este un extras din cartea cu acelaşi titlu de Rod Hines.]