Archive for Familie şi prieteni

Dumnezeu mi-a salvat căsnicia

de Kathy Gilmore

După cinci ani de căsnicie, soţul meu mi-a mărturisit că a comis adulter cu nenumăraţi bărbaţi, începând din ziua căsătoriei noastre.

Paul şi cu mine ne-am cunoscut la scurt timp după ce terminasem colegiul. Mă dusesem la un studiu biblic şi, în clipa în care l-am văzut, am ştiut că avea să fie soţul meu. Nu a fost tocmai dragoste la prima vedere, ci un sentiment calm de siguranţă şi dedicare, de care nu m-am îndoit niciodată că venea de la Dumnezeu. Dar la a doua noastră întâlnire, o bombă a zguduit imaginea idilei mele din Eden. La capătul cărării pe care ne plimbam, mi-a arătat câţiva oameni şi mi-a spus: „Vezi bărbaţii aceia? Sunt homosexuali. Şi aşa sunt şi eu.” Au fost ultimele cuvinte rostite înainte de o tăcere care a durat două ore. Milioane de întrebări se luptau pentru atenţia mea în acele prime momente şi aveam de luat decizii care urmau să întărească sau să distrugă relaţia noastră. Cea mai importantă întrebare era: „Ce cred eu cu adevărat?”

Am crescut fiind educată în creştinism şi ştiam ce credeau creştinii, dar ce credeam eu rareori influenţa ceea ce simţeam sau făceam. Am fost întotdeauna copilul normal din familia noastră, arătând bine şi făcând tot ce trebuia. Dar ceea ce nu vedea nimeni era partea murdară a vieţii mele, mânia, teama, autocompătimirea şi egoismul, care se dădeau grozav în spectacol. În ciuda înfăţişării mele exterioare inocente, în clasa a cincea am avut prima mea experienţă sexuală, cu prietena mea, în timp ce petreceam noaptea acasă la ea. Pe vremea aceea nu ştiam ce era sexul homosexual, nici măcar ce era sexul, dar ştiam ce mă făcea să mă simt bine.

Când am crescut şi mi-am îndreptat atenţia spre băieţi, toate relaţiile mele au presupus o anumită formă de contact fizic. Dar stimularea fizică nu mi-a putut niciodată satisface dorinţa de dragoste şi intimitate. Eram permanent în căutarea reasigurării că eram iubită şi, cu cât căutam mai mult să fiu iubită, cu atât eram mai puţin capabilă să iubesc pe cineva. După ce, an după an, am trecut de la un prieten la altul, am ajuns, în cele din urmă, la concluzia că nu puteam iubi pe nimeni îndeajuns – eram egoistă, infidelă şi doream să găsesc pe cineva care m-ar fi făcut să mă simt iubită şi satisfăcută. Eram atât de singură, încât am fost nevoită să mă întreb pe mine însămi: „Ce cred eu cu adevărat?”

Desigur, ştiam că Isus a murit pentru păcatele lumii, dar aceasta nu era acelaşi lucru cu a înţelege că a murit pentru lucrurile de care îmi era atât de ruşine. A murit din cauza explorării sexuale pe care o făcusem cu prietena mea. A murit din cauza promiscuităţii mele cu prietenii mei. A murit din cauza dorinţei mele egoiste de a fi iubită, dorinţă care a motivat o căutare nesfârşită a unei ultime idile. A murit pentru momentele când am făcut lucruri pe care nu ar fi trebuit să le fac şi a murit pentru ocaziile când ar fi trebuit să fac ceva şi nu am făcut. Cu alte cuvinte, a murit pentru toate lucrurile greşite din viaţa mea. Faptul că am înţeles aceasta mi-a pus convingerile în acord cu experienţa mea personală – şi am descoperit că Isus a murit pentru mine, o păcătoasă.

Nu ştiam dacă homosexualitatea era ceva cu care te naşti sau în care intri, dar ştiam că Biblia o numea păcat (Levitic 18:22, Romani 1:24-27, 1 Corinteni 6:9-11) – exact lucrul pentru care a murit Isus şi exact lucrul de care eram vinovată şi eu. Scripturile ne spun că orice fărădelege este păcat şi că orice păcat are aceeaşi pedeapsă şi aceeaşi rezolvare. Când Paul mi-a dezvăluit lupta lui cu homosexualitatea, am fost nevoită să recunosc că lupta lui cu păcatul nu era atât de diferită de lupta mea. Nu mă îndoiam că Paul Îl căuta pe Dumnezeu din toată inima (Ieremia 29:13) şi că Dumnezeu nu va renunţa la copilul Său. (Deuteronom 31:8) Dacă eu credeam cu adevărat că Isus a murit pentru ca să biruim păcatul, atunci acest păcat nu era atât de diferit. Mai devreme sau mai târziu, păcatul va pleca, fiindcă păcatul nu poate continua în prezenţa unui Dumnezeu sfânt. Zece luni mai târziu eram deja căsătoriţi.

După cinci ani de căsnicie, pe când eram însărcinată cu al doilea copil, Paul m-a anunţat că vroia să divorţeze, după care s-a mutat cu un bărbat. Mi-a spus că cea mai lungă perioadă în care îmi fusese credincios a fost de opt luni şi că numărul partenerilor pe care îi avusese era imposibil de estimat. Pe vremea aceea, SIDA era subiectul dominant în mass-media, iar ştirea despre promiscuitatea lui a fost devastatoare pentru mine.

Biblia spune: „Dragostea… acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul” (1 Corinteni13:4, 7), dar era ceea ce îmi cerea Dumnezeu să fac în situaţia dată? Bineînţeles că Dumnezeu trebuie să ne iubească astfel, dar pentru mine, să iubesc pe cineva atât de mult, când îmi făcuse aşa ceva, era o nebunie! Cum puteam îndura respingerea pe care o simţeam datorită faptului că prefera un bărbat? Cum puteam spera că o căsnicie ca a noastră putea fi restaurată, după atât de multă infidelitate? Şi, în primul şi în primul rând, cum puteam îndura riscul ca copiii mei să fie infectaţi cu o boală ca SIDA? Dacă dragostea nu va pieri niciodată, era dragostea suficientă pentru a-mi da speranţă? Credeam cu adevărat că dragostea lui Dumnezeu pentru mine era de ajuns pentru a iubi chiar şi în acea situaţie?

Paul s-a întors la scurt timp după ce se mutase cu acel bărbat. Hotărâse că nevoile copiilor lui erau mai importante decât satisfacerea propriilor sale dorinţe egoiste pentru sex, identitate, libertate şi plăcere. Pe cât de nobil era acest motiv, nu prea era un motiv pe care să clădeşti o căsnicie. Când a venit acasă, era de parcă trăiam cu un străin. Bărbatul pe care îl cunoscusem şi pe care îl iubisem nu mai exista – cineva care m-a minţit, m-a înşelat, a furat intimitatea sexuală care ar fi trebuit să fie numai a mea, îl înlocuise pe bărbatul cu care mă căsătorisem. Nu numai că temelia încrederii dintre noi fusese clătinată, dar el ne expusese pe copiii noştri şi pe mine şi la un risc fizic. Indiferent cât de mult am încercat să îl iert şi să las trecutul în urmă, iertarea în sine nu era suficientă pentru restaurarea relaţiei noastre. Deşi Paul susţinea că nu mai ducea un stil de viaţă homosexual, continua tiparul izolării emoţionale, autosatisfacerii şi independenţei, ori de câte ori exista stres sau conflict. Drept rezultat, mă trata mai mult ca pe un obiect, decât ca pe o fiinţă – un obiect care era un duşman al dorinţelor lui şi care îi amintea de eşecurile lui. Distanţarea emoţională, minciuna şi controlul manipulator au continuat.

Eram confuză deoarece, din punct de vedere sexual, Paul dorea un bărbat. Nu eram îndeajuns de femeie? Eram prea masculină fiindcă aveam părul scurt şi nu-mi plăcea să port rochii? Cum putea pretinde că mă iubea, când era atât de rece şi de distant cu privire la durerile şi nevoile mele? Dacă aş fi avut ca rivală o femeie, aş fi ştiut cum să-mi măsor puterile cu ea, cum să mă compar cu ea şi cum să lupt. Dar cum puteam lupta împotriva unui bărbat, pentru afecţiunea şi intimitatea soţului meu? Din fericire, am învăţat că nu puteam. Dacă m-aş fi concentrat asupra faptului de a mă compara cu un rival, nu aş fi înţeles niciodată propria mea identitate în Cristos. (Galateni 6:4, Efeseni 1) Aveam nevoie să-mi înţeleg identitatea – ceea ce mă făcea valoroasă în ochii lui Dumnezeu, pentru a şti cine eram în Cristos şi ce vroia El să devin. Fie că soţul meu avea să mă preţuiască, fie că nu, trebuia să fiu o femeie aprobată şi acceptată de Domnul meu. Trebuia să trăiesc realitatea relaţiei mele cu Dumnezeu în propria-mi viaţă, confruntându-mă cu păcatul meu, umblând în ascultare şi trăind în speranţă într-un mod personal, înainte de a-i putea ofer ceva lui Paul.

Pentru a restabili încrederea în relaţia noastră, a trebuit să înţeleg că toţi suntem pe de-a-ntregul păcătoşi. În final, singurul lucru de care puteam fi sigură în ceea ce îl privea pe Paul, era că păcatul lui mă avea să mă rănească, fără îndoială, din nou – dacă nu sexual, atunci financiar sau în ce privea timpul lui, sau în ce privea priorităţile lui. Deşi homosexualitatea era o problemă uriaşă, ea nu constituia singura manifestare a păcatului în căsnicia noastră. Nici nu înlătura lucrurile bune din căsnicia noastră; el era un tată minunat, avea mare grijă de noi din punct de vedere material şi era de mare ajutor în jurul casei. Chiar dacă deseori părea gelos pe relaţia mea cu Dumnezeu, era şi cel mai mare suporter al meu în dorinţa mea de a deveni femeia care vroia Dumnezeu să fiu. În final, încrederea mea pentru siguranţă şi speranţă trebuia să se bazeze pe Dumnezeu şi numai pe Dumnezeu, nu pe abilitatea lui Paul de a trăi o viaţă dreaptă. (Mica 7:5-7) În plus, să mă încred în Dumnezeu însemna să am încredere în abilitatea lui Dumnezeu (nu în abilitatea mea!) de a face din Paul o făptură nouă, fie că avea să fie evident rapid, fie că nu. (2 Corinteni 5:17)

În următorii zece ani, Dumnezeu a făcut încet, încet schimbări emoţionale şi spirituale în Paul, atunci când a început să-şi asume identitatea masculină, care el credea că îi lipsea. Între timp, Dumnezeu m-a înscris la o şcoală specială în care lucrul zilnic la clasă includea iertarea, supunerea, binecuvântarea celor care mă persecutau şi scoaterea unui par după altul din proprii mei ochi. Am devenit în mod intim familiarizată cu 1 Corinteni 13, verset cu verset, când am învăţat să mă concentrez zilnic asupra speranţei, nu a trecutului, asupra credinţei, nu a eşecului, şi să mă încrezând în adevărul caracterului lui Dumnezeu, mai mult decât în fragilitatea succesului sau eşecului omenesc. Am învăţat să nu păstrez, în mod activ, o înregistrare a greşelilor, neîngăduind minţii mele să stăruie asupra evenimentelor din trecut. Am învăţat să mă bucur de realitatea calităţilor bune ale lui Paul, în loc să mă bucur în nenorocirea mâniei, autocompătimirii sau fricii. În toate circumstanţele, ştiam că pe primul loc trebuia să fie relaţia mea cu Dumnezeu trebuia să fie – indiferent ce făcea Paul. Am început privesc Biblia ca pe izvorul deciziilor şi valorilor mele, un instrument practic pentru schimbarea gândurilor şi sentimentelor mele, nu o carte cu poveşti frumoase şi idei teologice profund abstracte. Viaţa mea de rugăciune s-a schimbat, devenind o comunicare în ambele sensuri, în care mai mult ascultam decât vorbeam. Dumnezeu a început să sufle suflare de viaţă în Cuvântul Său, când timpul pe care îl petreceam cu El a devenit intim, iar iubirea pe care mi-o oferea Dumnezeu a devenit mai importantă pentru mine decât nevoile sau dorinţele mele.

Între timp, încercarea lui Paul de a dobândi încredere în sine, independenţă şi o „imagine masculină” ne-a dus pe un pământ virgin, unde am construit o casă din buşteni şi am trăit patru ani şi jumătate fără electricitate, dintre care trei ani şi fără apă curentă. Pe vremea aceea, aveam cinci copii şi îi şcolarizam acasă la o lampă cu petrol lampant. Vieţile noastre erau un amestec de bine şi rău, libertate şi control, manipulare, minciună şi adevăr. Ca firele dintr-un material ţesut, adesea era dificil de spus care era rezultatul trecutului său şi care era rezultatul alegerilor de fiecare zi.

Apoi o altă bombă a lovit ţesătura vieţilor noastre. În decurs de un an, trei membri ai familiei noastre au fost diagnosticaţi cu hepatită B, o boală răspândită în mod obişnuit în comunitatea homosexuală. Deoarece, pentru a-şi trata propria boala, soţul meu lua o medicaţie care îi schimba dispoziţia, când a încercat să-mi spună vestea proastă despre copilul nostru, discuţia noastră a devenit violentă, iar eu m-am ales cu multiple vânătăi. La soţul meu şi la unul dintre copii boala era cronică – conform medicului nostru, o stare care la copii era intratabilă, incurabilă şi care, în cele din urmă, avea să fie fatală. Sentimentul că eram trădată şi părăsită de Dumnezeu a fost dincolo de puterea mea de a îndura.

Avusesem încredere în Dumnezeu că îmi va proteja copiii, când îi îngăduisem lui Paul să se întoarcă acasă. Eram, prin urmare, responsabilă pentru această boală deoarece îi îngăduisem să se întoarcă, expunându-ne la un asemenea risc, totul fiindcă vroiam să supravieţuiască căsnicia noastră? Timp de zece ani avusesem încredere în Dumnezeu că soţul meu îmi spunea adevărul, că devenise o făptură nouă în Cristos şi că biruise păcatul în Numele lui Isus. Chiar dacă avea să reziste căsnicia noastră, nu aveam să fim niciodată liberi de efectele păcatului. Chiar dacă iertam, chiar dacă aveam încredere în pretenţia de nevinovăţie a soţului meu, chiar dacă îl iubeam cu o dragoste jertfitoare, necondiţionată, boala avea să-şi bată întotdeauna joc de libertatea pe care am tânjit să o avem faţă de trecut. Siguranţa calmă, care venea de la Dumnezeu, când am realizat prima dată că Paul va fi soţul meu, părea să se afle în contrast evident cu durerea, respingerea, singurătatea şi ruina pe care le adusese căsătoria noastră. Eram „o femeie părăsită şi cu inima întristată, … o nevastă din tinereţe, care a fost izgonită”. (Isaia 54:6) Fiecare fărâmă de credinţă, speranţă şi dragoste era smulsă în batjocoră din fiecare celulă a fiinţei mele.

Am strigat: „Dumnezeule! Nu înţeleg! Copilul meu este nevinovat!” La care El mi-a răspuns: „Înţeleg.” „Dar copilul meu va muri din cauza păcatului tatălui său!” Iar El mi-a răspuns: „Copilul meu a murit din cauza păcatelor tale.” Am strigat: „Dar nu merită să moară!” El mi-a răspuns: „Nici Fiul Meu nu a meritat să moară.”

Mai bine de şapte ani avusesem obiceiul să-mi petrec prima oră din zi cu Domnul, citind, rugându-mă, studiind şi memorând. Mă străduisem din greu să fiu o împlinitoare a Cuvântului şi să pun în practică ceea ce citeam.

Dar aceasta era mai mult decât puteam îndura. Nu aveam credinţă ca să înfrunt ceea ce părea să reprezinte restul vieţii mele. În mânia şi disperarea mea, I-am zis lui Dumnezeu: „Am terminat! Nu pot continua. Chiar dacă eşti real, nu mai vreau să Te urmez. Nu pot şi nu voi crede în Tine când mă doare atât de tare.” Iar El mi-a răspuns, purtându-mă în gând, relatare după relatare, de la Geneza la Apocalipsa, întrebându-mă: „Care parte nu este adevărată? Ce vei face mâine dimineaţă când te vei scula? Unde altundeva te vei duce? Eu voi fi întotdeauna cu tine.” Când nu aveam destulă credinţă pentru a merge înainte, Dumnezeu mi-a dat credincioşia Lui de-a lungul secolelor, pe care să mă bazez. Când durerea mea era atât de mare, încât vroia să distrugă relaţia mea cu Dumnezeu, El a adus viaţă în relaţia noastră şi a făcut ca ea să continue.

În următoarele patru luni, am jelit din cauza impactului păcatului în vieţile noastre. Am plâns, am postit şi m-am rugat până în punctul în care soţul meu, copiii noştri, pastorul nostru şi mulţi prieteni au crezut că pierdusem contactul cu realitatea. Într-o noapte, după ce soţul meu s-a întors de la un weekend Promise Keepers [bărbaţii membri în această organizaţie creştină fac promisiunea de a depune eforturi pentru a practica puritatea spirituală, morală, etică şi sexuală, n. trad.], am avut o confruntare spirituală, în care soţul meu a renunţat la dedicarea lui spirituală faţă de plăcerea sexuală, la resentimentul şi amărăciunea lui faţă de divorţul părinţilor săi şi faţă de abandonul emoţional, faţă de mândria lui de a încerca să-şi controleze viaţa şi vulnerabilitatea, şi faţă de răzvrătirea lui de a gândi că se afla mai presus de lege şi că era imun faţă de judecată. Am avut momente extraordinare de rugăciune şi curăţire, care au durat patru ore în prima noapte, prelungindu-se apoi în următoarele două săptămâni.

Desigur că existase pocăinţă, ca şi rugăciune în diferite perioade în căsnicia noastră, dar de data aceea, în suveranitatea lui Dumnezeu, puterea şi profunzimea rugăciunii noastre au fost mult mai mari. A apărut o schimbare imediată în comportamentul lui Paul, care s-a vădit în câteva dintre cele mai surprinzătoare domenii. Fără să se gândească măcar, a început să-şi pună centura de siguranţă, conducea diferit, resentimentul lui faţă de părinţii mei s-a evaporat, a încetat să controleze unde mă duceam, nu se mai simţea constrâns să viziteze locuri unde era ispitit sexual, era mai greu pentru el să-i recunoască pe cei care duceau un stil de viaţă homosexual, dar mai uşor pentru mine, Scripturile au devenit reale şi vii pentru el, a încetat să ascundă cum îşi cheltuia banii, chiar obiceiurile lui de a mânca s-au schimbat. Uneori schimbările au luat o întorsătură amuzantă, ca atunci când l-am sunat pe pastorul nostru, plină de încântare, deoarece pentru prima dată soţul meu aruncase o a doua privire unei femei frumoase. Cele mai multe femei ar fi fost geloase, dar eu eram încântată. Sau ca atunci când soţul meu neînfricat nu a putut întoarce maşina pe un drum plin de noroi, fiindcă era prea nervos deoarece se afla prea aproape de marginea drumului. Literalmente, arăta şi acţiona ca un om nou.

Ţesătura pe care o alcătuise vieţile noastre s-a descâlcit şi s-a transformat în fire individuale. Unele fire erau rămăşiţe ale vechiului mod de a gândi al lui Paul. Dar când au apărut la suprafaţă, suflarea Cuvântului lui Dumnezeu le-a alungat cu uşurinţă, deşi înainte păreau de nestăpânit. Alte fire, ale caracterului, integrităţii, sincerităţii, smereniei şi răbdării, cu greu vizibile înainte, au devenit vii şi puternice, şi au început să ţeasă un material nou pentru familia noastră.

Cu doi ani în urmă, ni s-a cerut să participăm la un studiu experimental pentru un nou tratament pentru hepatita la copii. Ceea ce puteau oferi ei, în cel mai bun caz, era o atenuare a bolii copilului nostru, care urma cel puţin să întârzie efectele bolii şi să-i prelungească speranţa de viaţă. Era un studiu orb şi nici măcar medicul nu avea să ştie dacă primeam de fapt tratamentul sau doar un placebo. După un an întreg în program, nu numai că medicamentul a lucrat, ci rezultatele au indicat că boala era de fapt vindecată – virusul nu mai era detectat, nu mai era capabil să se reproducă, iar anticorpii erau activi în distrugerea oricăror celule noi ale viruşilor. A fost primul caz din clinica respectivă în care s-au obţinut asemenea rezultate.

Fără intervenţia miraculoasă a Duhului Sfânt, nu cunosc niciun părinte care să fi putut accepta cu credincioşie suveranitatea lui Dumnezeu moartea aşteptată a unui copil. M-am luptat adesea cu întrebarea de ce uneori Dumnezeu vindecă, iar alteori nu. Vindecarea copilului nostru a fost cu adevărat un dar al harului lui Dumnezeu, nu ceva dobândit prin destulă credinţă, nu ceva meritat printr-o dreptate mai mare sau ceva împlinit printr-o rugăciune mai bună, mai eficientă.

Ceea ce rugăciunea a făcut, a fost să asigure comunicarea necesară în relaţia dintre Dumnezeu şi mine, şi să facă posibilă renunţarea la drepturile mele de mamă în faţa suveranităţii unui Dumnezeu puternic, care îl iubea pe copilul meu mai mult decât îl iubeam eu. Rugăciunea a fost vehiculul prin care l-am încredinţat pe copilul meu în grija lui Dumnezeu, unde voia Lui se înfăptuieşte, nu voia mea. Ea a fost jertfa prin care l-am pus pe copilul meu pe altar, am ridicat cuţitul şi I-am îngăduit lui Dumnezeu să Se îngrijească de mielul de jertfă. (Geneza 22:8)

Iar credinţa a fost procesul prin care am ales să cred că Dumnezeu este bun, chiar dacă fiecare fărâmiţă a experienţelor mele îmi spuneau altceva. Credinţa ne îngăduie să privim dincolo de lumea văzută şi să alegem să acţionăm bazându-ne pe lumea nevăzută. (2 Corinteni 4:17-18) Credinţa ne permite să sperăm că este autentic caracterul lui Dumnezeu, că El este Cel care spune că este, indiferent de circumstanţele în care ne aflăm. Credinţa este absolut sigură că, indiferent de rezultat, Dumnezeu a acţionat şi va acţiona în favoarea noastră, după cum vede El potrivit atunci când Îl căutăm cu sinceritate. (Evrei 11:1, 6) În final, experienţele sau încercarea noastră de moment nu constituie esenţa sau ansamblul vieţilor noastre. Nu vom cunoaşte rezultatele finale până ce nu vom sta înaintea tronului harului Său. Între acum şi atunci, restul este numai presupunere şi nu ştim cu adevărat ce se va întâmpla, cum va folosi Dumnezeu un anumit eveniment sau orice eveniment pentru a aduce glorie Numelui Său.

Am fost deseori întrebaţi cum ne-am descurcat să le spunem copiilor noştri despre trecutul tatălui lor. La început, erau mult prea mici pentru a înţelege. Deoarece sunt şcolarizaţi acasă şi rareori se uită la televizor, ştiau puţine despre homosexualitate; nu am făcut din ea un secret, numai că nu au întrebat niciodată. Când boala ne-a lovit familia, am vorbit despre căderea omului, despre consecinţele păcatului şi despre ramificaţiile pe termen lung ale alegerilor noastre, chiar de când suntem copii. Am încercat să îi învăţăm principiile biblice ale înţelepciunii, harului, iertării şi speranţei, crezând că era mai important să îi învăţăm cum să facă faţă vieţii, având frică de Dumnezeu, decât să îi protejăm de realitate sau să îi expunem la cunoştinţe nenecesare, atunci când erau prea mici pentru a le face faţă. Am crezut că, la timpul potrivit al lui Dumnezeu, adevărul şi experienţa îi vor pregăti pentru ceea ce vor avea nevoie.

Cu câţiva ani în urmă, un activist în căutare de semnături pentru o iniţiativă pro-homosexualitate împotriva discriminării, l-a abordat pe soţul meu. Fără să ştie că fiica noastră cea mare se afla lângă el, Paul şi-a făcut cunoscută mărturia. După ce a auzit întreaga poveste, singura întrebare a fiicei noastre a fost: „Ce este discriminarea?” A fost ca şi cum Dumnezeu Şi-ar fi pus mâinile peste urechile ei, iar ceea ce a spus Paul în rest a zburat pe deasupra capului ei. Pe de altă parte, cu un an în urmă, când aceeaşi fiică, acum în vârstă de şaisprezece ani, ne-a întrebat, în sfârşit, ce fel de misiune făceam şi de ce, i-am răspuns cu sinceritate. Când i-am zis că îi ajutam pe cei implicaţi în homosexualitate fiindcă experimentasem aceasta în căsnicia noastră, singura ei întrebare a fost: „Cine a fost homosexual, tu sau tata?” După ce am discutat despre evenimentele trecutului şi despre impactul pe care homosexualitatea l-a avut asupra familiei noastre, răspunsul ei a fost: „Cunosc destule despre relaţia voastră cu Dumnezeu pentru a şti că v-aţi ocupat de păcatul din trecut. Acum, cum pot să vă sprijin mai bine când Îl faceţi cunoscut pe Isus altora?”

De una singură nu aş fi putut înfăptui niciodată ceea ce a cerut Dumnezeu de la mine – anii mei de început au arătat-o. Nu mă pot salva pe mine însămi, nu mai zic de soţul meu sau de altcineva. Dar când luăm hotărârea de a-L primi pe Isus ca Domn, renunţăm la dreptul de a face ceea ce face pe placul dorinţelor noastre egoiste. Nu mai slujim propriile noastre nevoi şi pofte. În schimb, Isus Îşi trăieşte viaţa în noi. Devenim trupul în care Îşi împlineşte El voia.

În februarie 2001, Paul şi cu mine vom sărbători a douăzecea aniversare a căsătoriei noastre. El este un om nou, întru totul liber de homosexualitate. Iar eu sunt o fiinţă nouă, deoarece am învăţat să îngădui dragostei lui Dumnezeu să prindă viaţă în mine.

[Kathy Gilmore, God Saved My Marriage. Copyright © Kathy Gilmore. Tradus şi publicat cu permisiune. Kathy şi soţul ei sunt coordonatorii misiunii Metanoia Ministries din Spokane, P.O. Box 1045, Veradale, Washington 99037, USA.]

Dragostea, cheia pentru o inimă vindecătoare

de Renee Boyle

 Mike & Renee Boyle

Mike & Renee Boyle

Renee şi soţul ei Mike sunt doi dintre membrii fondatori ai grupului Healing Hearts, un grup de suport confidenţial pentru părinţii şi familia celor care se confruntă cu atracţia pentru persoanele de acelaşi sex.

În 1990 am început să mă rog specific ca să învăţ cum arată dragostea necondiţionată. Nu-mi fusese niciodată arătată când eram copil şi chiar nu aveam idee ce este. Nu ştiam că doi ani mai târziu vor începe adevăratele lecţii despre dragoste. Vedeţi, în toamna anului 1992, fiul nostru ne-a spus că este homosexual.

Primii doi ani au fost duri. Fiul meu şi cu mine fusesem întotdeauna apropiaţi, iar acum eram înstrăinaţi. Soţul meu şi cu mine nu am spus nimănui, de teama reacţiei oamenilor. Fiind creştini, nu ştiam cum ar fi trebuit să acţionăm. Să-l dăm afară din casă ori să-i predicăm ori de câte ori aveam prilejul? Sau Dumnezeu vroia să facem ceva mai radical? Poate că Dumnezeu vroia să-l iubim?

Da, bineînţeles că aveam să-l iubim. Rugăciunii mele de a învăţa să iubesc i se răspunsese.

După ce am auzit-o vorbind pe Barbara Johnson în 1993, am contactat-o, sperând că mă va pune în legătură cu alţi părinţi din zona Detroit care purtau aceeaşi povară. Din păcate, nu existau grupuri la care să mă poată trimite. Dar mi-a dat numele unei alte doamne, care căuta şi ea suport. Nu ne-am simţit în stare să începem ceva atât de formal ca un grup de suport adevărat, dar se pare că Domnul avea alte planuri, iar un an şi jumătate mai târziu, pe 11 septembrie 1994, când patru cupluri s-au întâlnit într-o casă din Sterling Heights, a luat naştere Healing Hearts.

La acea primă întâlnire, am găsit înţelegere şi multă mângâiere, ştiind că nu eram singuri. Trei dintre cele patru cupluri au vorbit despre anii când au mers la consiliere şi despre gândurile de sinucidere; am discutat despre durerea şi tristeţea noastră din cauza înstrăinării de copiii noştri; şi ne-am împărtăşit preocuparea şi dorinţa ca ai noştri copii să-L cunoască şi să-L onoreze pe Dumnezeu. Vroiam să ştim cum ne va susţine credinţa noastră creştină.

Întâlnirea m-a ajutat mai mult decât ani întregi de terapie. La scurt timp după întâlnire, am decis că vrem să ajutăm alţi părinţi, să facem cunoscut la cât mai mulţi că nu sunt singuri şi să le oferim aceeaşi mângâiere pe care am găsit-o noi unul în celălalt. Vroiam ca părinţii creştini să ştie că nu sunt nevoiţi să aleagă între credinţă şi copilul lor. Vroiam să le facem cunoscut că pot să-şi iubească copiii, ţinându-se în acelaşi timp de credinţă.

De atunci, am oferit suport prin întâlniri lunare, e-mail, apeluri telefonice şi întâlniri private la cerere. Am stabilit parteneriate cu Barbara Johnson, Reconciliation Ministries, Focus on the Family şi diferite biserici din zona de sud-est a Michigan. Am întâlnit părinţi din Toledo până la Traverse City; din Port Huron până la Lansing; am vorbit chiar cu părinţi din alte state şi am vorbit şi cu partenerii copiilor noştri, pentru a-i ajuta.

Preţuim suportul pe care l-am primit de la Reconciliation Ministries atunci când Tom Cole, Dan Hitz şi alţii ne-au ajutat să ne înţelegem copiii puţin mai bine. Conferinţe ca cele ale Love Won Out ne-au oferit informaţii nepreţuite; fapte care contracarează părerile populare, dar greşite despre homosexualitate, din societatea noastră şi din mass-media. Ştim acum că schimbarea este posibilă – nu numai pentru copiii noştri, dar şi pentru noi înşine. Avem speranţă – speranţă pentru familiile noastre şi speranţă în Domnul nostru, care face nemăsurat mai mult decât gândim sau cerem noi. Cel mai important, învăţăm ce este cu adevărat dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu.

Lectură recomandată de Renee Boyle

Where Does A Mother Go To Resign? – Barbara Johnson

Aceasta este prima carte pe care o recomandă Healing Hearts părinţilor care suferă. Printr-o abordare unică şi foarte onestă a modurilor greşite de a reacţiona la vestea devastatoare, Barbara Johnson istoriseşte cum a descoperit că fiul ei este homosexual. Veţi râde şi veţi plânge împreună cu ea când veţi afla cum a renegat-o fiul ei şi cum s-au împăcat după unsprezece ani lungi. Veţi afla cum să găsiţi eliberare de durere şi cum să vă învăluiţi în mângâierea lui Dumnezeu.

[Renee Boyle, Love – The Key to a Healing Heart. Copyright © 2003 Renee Boyle. Tradus şi publicat cu permisiune.]

Din adâncimile disperării la o stare de laudă

de Terri Brown

Terri Brown

Terri Brown

Poate că îmi pierdeam minţile. La urma urmei, nu era ca şi cum tocmai aş fi aflat despre homosexualitatea lui. Trecuseră câţiva ani de atunci şi făcusem ceea ce îmi spuseseră să fac cei mai mulţi oameni: „Acceptă pur şi simplu!”

„Nu pot respira!”, a fost primul meu gând când m-am trezit în acea noapte. Era de parcă ceva mare şi negru m-ar fi ţintuit de pat şi eram paralizată de teamă. După ceea ce a părut a fi o eternitate, mi-am înfruntat teama şi m-am aşezat pe marginea patului. Tocmai văzusem pe cineva punând o armă la capul fiului meu şi apăsând pe trăgaci. Un alt coşmar despre fiul meu homosexual; era al doilea vis oribil în numai câteva săptămâni. M-am uitat la ceas şi m-am gândit să-l sun să văd dacă era bine (locuieşte în alt stat), dar apoi m-am gândit: „Este miezul nopţii, o să creadă că mi-am pierdut complet minţile.”

Nu la mult timp după acele vise, căţeluşul meu Cody a dispărut. Devenisem mai ataşată de acest câine decât îmi dădusem seama. Dimineaţa, în momentele mele de linişte, când lacrimile îmi curgeau, Cody venea şi îşi punea capul mic pe piciorul meu, ca să mă mângâie. Am pus afişe în tot oraşul, l-am căutat cu înflăcărare, ne-am rugat pentru întoarcerea lui şi, de câteva ori pe zi, ieşeam afară şi îl strigam.

Când lipsea deja de două săptămâni, am stat într-o noapte pe veranda din spate şi am strigat la Dumnezeu, spunând: „Doamne, ştiu că este doar un câine şi că nu pot continua să-l caut sau să jelesc astfel, deci Te rog să fie bine şi să nu sufere.” Câteva zile mai târziu, prin circumstanţe foarte „ciudate”, l-am primit pe Cody înapoi. Domnul mi-a vorbit foarte clar şi mi-a zis: „Terri, dacă Îmi pasă destul ca să am grijă să-ţi dau câinele înapoi, cu cât mai mult Mă îngrijesc de copilul tău!” Coşmarurile au încetat!

Au trecut treisprezece ani de când am aflat despre homosexualitatea fiului meu. Uneori, când împărtăşesc aceasta unor părinţi care tocmai au descoperit lupta copilului lor, de aceeaşi vârstă cu fiul meu, le văd privirile panicate. Unii s-au exprimat chiar: „Nu pot să rezist atâta timp!” Depun mărturie că da, poţi rezista cu ajutorul Domnului. Nu am început această călătorie fiind sănătoasă din punct de vedere emoţional şi, cu siguranţă, nu am început-o fiind foarte dependentă de El. Am trecut de la a a-i spune iniţial fiului meu că dacă avea să adopte acest stil de viaţă, nu va locui cu noi, ca să mergem în baruri homosexuale cu el şi cu partenerii lui, susţinându-i stilul de viaţă. Apoi am trecut de la încercarea de a-l „repara”, la a-l pune jos, la picioarele lui Isus, ceea ce am făcut mai mult de o dată. Când am încetat să încerc să îmi anesteziez durerea cu alcool, am început să simt fiecare emoţie care însoţeşte o asemenea încercare.

Domnul nu m-a părăsit niciodată. De fapt, mi-a dat instrucţiuni specifice despre ce trebuia să fac. Mai întâi, trebuie să îmi iubesc fiul necondiţionat. Admit că am fost puţin ofensată când Domnul mi-a băgat prima dată aceasta în cap: „Ei bine, bineînţeles, îl iubesc, Doamne!” Apoi El mi-a explicat că prin aceasta înţelegea că trebuia să îi spun şi să îi arăt fiului meu că îl iubeam. El are nevoie să ştie că nimic nu va putea schimba vreodată asta. Uneori, ca părinţi punem semnul egal între a le arăta dragoste copiilor noştri şi a le scuza păcatul.

În al doilea rând, mi-a spus să nu încetez să mă rog pentru eliberarea lui. Ceea ce părea destul de uşor, dar să continui să mă rog, făcând aceeaşi cerere iar şi iar, fără să aibă loc o schimbare, cere perseverenţă şi răbdare, dar El mi le-a dat pe amândouă.

Terri Brown cu soţul

Terri Brown cu soţul

În al treilea rând, trebuie să susţin adevărul pe care îl afirmă Cuvântul Său despre homosexualitate. Aceasta a cauzat uneori separare între mine şi fiul meu, dar am învăţat să îi dau drumul şi să-L las pe Dumnezeu să Se ocupe de asta.

Când apar situaţii la care nu sunt sigură cum să reacţionez, trebuie să mă las condusă de Duhul. Uneori trebuie să vorbesc; alteori să rămân tăcută. Am ajuns să am o nevoie disperată de Dumnezeu în circumstanţele mele şi Îi spun regulat că, dacă nu va schimba stilul de viaţă al fiului meu, el singur nu şi-l va schimba. El mi-a dat libertatea să rămân într-o relaţie bună cu fiul meu, fără să fac compromisuri cu privire la adevăr.

„Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava în Biserică şi în Cristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin.” (Efeseni 3:20-21)

În vara anului 1995, mă aflam undeva între ceaţă şi cer senin, încă încercând să înţeleg cum trebuia să mă poziţionez în circumstanţele date.

Fusesem într-o stare foarte rea în toamna anului 1994 şi Îl auzisem pe Duhul Sfânt spunându-mi să privesc ţintă la Isus. Mă aflam încă în procesul de a o face, iar Dumnezeu, cu răbdare, a încercat să-mi cucerească inima rănită atunci când am făcut o călătorie pentru a-l vizita pe fiul meu. Nu ştiam nimic despre „bisericile homosexuale” sau despre zone specific homosexuale din oraş, dar călătoria mi-a oferit posibilitatea de a afla şi despre unele, şi despre celelalte. Nu bănuiam că în acel weekend Dumnezeu urma să-mi schimba viaţa şi întreaga perspectivă despre homosexuali. Petreceam timp cu fiul meu şi cu câţiva prieteni ai lui (pe care până atunci doar îi tolerasem, pentru a fi lângă el). Intram şi ieşeam din magazine, restaurante şi baruri şi deodată, parcă un văl mi s-a ridicat de pe ochi şi am putut să privesc în străfundul sufletelor celor din jurul meu. A fost atât de dureros, încât am început să plâng. Fiul meu m-a întrebat: „Mami, ce s-a întâmplat?” Nu am putut să exprim în cuvinte; nu mai simţisem niciodată aşa ceva.

Mai târziu, în acelaşi an, când am auzit chemarea la misiune a foştilor homosexuali, am realizat ce se întâmplase. Dumnezeu făcuse ca strigătele inimii mele să treacă dincolo de fiul meu, la toţi cei care se luptă cu zdrobirea sexuală. El mi-a dat un dar minunat, împărtăşindu-mi ce vedea şi simţea pentru ei. De atunci nu am mai fost niciodată aceeaşi!

În următorii trei ani, Dumnezeu a adus o vindecare uimitoare în viaţa mea. Ştia că aveam nevoie de ea înainte de a putea sluji altora şi, în special, înainte de a fi capabilă să arunc o privire asupra modului în care am contribuit la atracţia fiului meu faţă de cei de acelaşi sex. Când am început să învăţ despre rădăcinile şi cauzele homosexualităţii şi să văd cum structura familiei noastre a condus la slăbiciunea fiului meu, durerea şi regretul pe care le-am simţit au fost devastatoare.

Ce face un părinte când realizează că, deşi neintenţionat, a contribuit la suferinţa copilului său? Îi mulţumesc lui Dumnezeu că înaintasem destul în călătoria mea cu El, pentru a fi capabilă să alerg la El cu problema mea. Eu nu o puteam rezolva, soţul meu nu o putea rezolva – nimeni nu o putea face în afară de Isus. Aveam nevoie de El, pentru ca adevărul Lui să pătrundă în mine. Aveam nevoie de El, pentru a pune ordine în haos. El m-a ajutat să îmi asum greşelile, să mă pocăiesc de ele, să primesc iertarea Lui şi să înţeleg că nu eu îl făcusem pe fiul meu homosexual. Mulţi factori contribuiseră la aceasta, inclusiv alegerile mele, dar slavă Domnului, ele pot fi răscumpărate!

Dumnezeu a revărsat asupra mea îndurarea, harul şi iertarea Lui şi mi-a schimbat radical viaţa. Mi-a dat armele credinţei şi rugăciunii pentru războiul spiritual în care sunt implicată şi îmi îngăduie să slujesc în misiunea Lui. În ce loc mai onorat m-aş putea afla chiar acum, aşteptând cu speranţă ca Dumnezeu să lucreze? Cei care trăiesc liberi de homosexualitate sunt printre cei mai fericiţi oameni pe care îi cunosc şi cum binecuvântează ei inima mea de mamă! Ei ştiu unde au fost (în Egipt) şi ştiu unde se duc (în ţara promisă), iar „bucuria Domnului este tăria lor”. (Neemia 8:10)

Îl iubesc pe fiul meu atât de mult, iar acum îi iubesc şi pe prietenii lui! Sunt aşa de mândră de el pentru că rabdă toate şi înfruntă în continuare viaţa cu curaj, hotărâre, cu un minunat simţ al umorului şi cu o inimă iubitoare. Ştiu că inima lui a fost sensibilă faţă de Dumnezeu când era mic. La vârsta de trei ani, a stat în faţa bisericii şi a cântat: „El este crinul din vale, steaua strălucitoare de dimineaţă, El este cel mai frumos din zece mii, pentru sufletul meu.”

De aceea, astăzi am încredere că Cel care a început o lucrare bună în el, o va duce la bun sfârşit până în ziua lui Cristos Isus. Acesta nu este sfârşitul!

[Terri Brown, Depths of Despair to a Posture of Praise. Copyright © Terri Brown. Tradus şi publicat cu permisiune. Terri şi John au doi fii, în vârstă de douăzeci şi nouă şi douăzeci şi trei de ani. Terri a fost cofondatoare, iar în prezent este Director Executiv la misiunea The Master’s Design din West Monroe, Louisiana, unde conduce un grup de suport pentru familiile şi prietenii homosexualilor. Ea este implicată activ în Grupul de Acţiune pentru Slujirea Homosexualilor al Convenţiei Baptiste de Sud. Poate fi contactată la misiunea Master’s Design, la numărul de telefon (40)318.396.9218.]

De la ignoranţă la dragoste

de Corina

Ignoranţă, aceasta era atitudinea mea faţă de homosexualitate în urmă cu câteva luni. Consideram că este doar o perversiune sexuală, o acţiune născută din dorinţe pur fizice pervertite, un păcat. Era tot ce ştiam şi credeam despre homosexualitate. Nu cunoscusem pe nimeni despre care să ştiu că are atracţii homosexuale. Până când s-a întâmplat să aflu că este homosexual cineva pe care îl iubesc foarte mult, un băiat adolescent care pentru mine este la fel de drag şi de important ca şi copilul meu.

La început mi-am zis: „Ei, cât de grav poate fi?” Dar tremurul mâinilor lui şi emoţia din glas din acele momente când încerca să-mi spună cu ce se confruntă m-au urmărit câteva zile la rând şi am înţeles că lucrurile sunt mai profunde decât par la prima vedere. Am trăit durere, căci ştiu ce înseamnă să fii înrobit de probleme sexuale. Am trăit neputinţă, căci nu ştiam mai nimic despre homosexualitate, nici ce ar trebui să fac. M-am frământat, m-am rugat, dar după câteva zile eram tot acolo, în punctul zero, neştiind cum să abordez problema, ce am de făcut şi cum să-mi liniştesc frământările.

După primele zile am hotărât să încep să mă informez şi aşa am şi făcut, astfel încât în decurs de câteva săptămâni am aflat lucruri la care nu m-aş fi gândit niciodată. Am înţeles că dorinţele sexuale îşi au rădăcinile în nevoi sufleteşti, afective, emoţionale. Aceşti oameni, atât de respinşi şi de aspru judecaţi de societate, sunt în realitate flămânzi după dragoste şi dornici să fie acceptaţi.

M-a şocat acest adevăr, m-a răscolit adânc în suflet, căci până să-L cunosc pe Isus am fost şi eu o persoană care a alergat în stânga şi în dreapta în căutarea iubirii, şi cunosc din proprie experienţă cum este să cauţi iubirea acolo unde nu trebuie. Rezultatul este dezamăgire, amărăciune, suferinţă, frustrare, disperare.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Mi-am dat seama că acel prieten drag al meu refuza ajutorul de la Domnul, ca şi pe cel pe care i-l pot da oamenii cărora le pasă de el. Suferinţa mea a fost şi mai mare când am realizat aceasta. Ce am simţit? Frustrare, neputinţă, mânie, apoi iar dragoste, milă şi iar frustrare, şi iar suferinţă.

Dar cine sunt eu ca să pot schimba lucrurile? Cine sunt eu ca să încerc să-l schimb cu forţa? Soluţia este tot la El, la Isus, doar El poate să lămurească, să schimbe şi să vindece un om. Aşa că m-am resemnat şi am ales să-I încredinţez problema lui Dumnezeu, căci rezolvarea este numai la El.

Întrebarea următoare a fost: „De ce trec prin asta?” Răspunsul deja îl cunosc, fiindcă Dumnezeu vrea să mă folosească, El are nevoie de oameni care să-i iubească pe cei care au atracţii homosexuale. Ca să îi poţi iubi, trebuie să suferi împreună cu ei, să treci prin ceea ce trec ei, să simţi ce simt ei, să lupţi împreună cu ei. Da, am trecut pe aici pentru ca Domnul să-mi deschidă inima. Acum mă simt pregătită să spun o vorbă de încurajare, un sfat, să ascult fără să judec, să mă rog pentru aceste suflete, să ofer iubire şi acceptare.

Toţi avem nevoie de acestea, nu doar o persoană homosexuală. În fond, toţi păcătuim, diferă doar natura păcatului. Şi toţi am avut şi avem posibilitatea să primim în schimbul păcatelor noastre iubirea, acea iubire pe care numai Dumnezeu ştie şi poate să o dea.

Îmi doresc ca Domnul să umple cu iubirea Sa golul din inima prietenului meu pe care îl iubesc şi golul din inima oricui se confruntă cu atracţii homosexuale!

[Copyright © ContraCurentului.com]

Căsătorită cu un homosexual

Sunt o soţie disperată! De câteva săptămâni mă confrunt cu o realitate monstruoasă, care mă macină zilnic, pe care încerc să o depăşesc cumva, dar care mă copleşeşte. Acum câteva săptămâni partenerul meu de viaţă, care-mi este soţ de şapte ani şi cu care am o fetiţă superbă, mi-a mărturisit că de ceva vreme şi-a descoperit o altă identitate sexuală, homosexualitatea.

Nu pot să descriu în cuvinte impactul acelei mărturisiri! După şoc şi negare, am încercat să fac tot ce este posibil să-l conving să consulte un specialist care l-ar putea ajuta, deşi el era destul de reticent. Din păcate, psihiatrul care l-a consultat a spus, sec şi cinic, că e o situaţie de viaţă şi nu o tulburare, că asta-i viaţa, întărindu-i practic hotărârea de a-şi urma calea. Iar soţul meu neagă continuu că ar putea exista o soluţie pentru rezolvarea situaţiei.

Eu ştiu că este nevoie de un ajutor complex şi din partea unui psihoterapeut, şi a unui preot, şi a familiei, şi a prietenilor, dar el refuză ajutorul oricui, susţinând că nu există nicio ieşire, că asta îi este calea. E de nerecunoscut! Dintr-un bărbat cald, altruist, vesel, a devenit o umbră, cinic, deprimat, rece, tăios. Se distruge pe sine şi distruge pe toţi cei care îl iubesc sincer.

Mă adresez dumneavoastră cu ultima speranţă, întrebându-vă dacă homosexualitatea este o tulburare a comportamentului sexual, un dezechilibru, o aberaţie, rezultatul unor traume (mai ales că soţul meu a suferit traume sexuale în copilărie), dacă există şanse ca în urma psihoterapiei energia autodistructivă exprimată sexual să fie canalizată spre altceva, dacă există şanse să-şi revină? Mai ales că se distruge pe sine, distruge tot ce are, o familie frumoasă şi un copilaş de şapte ani, care de câteva zile a început clasa întâi şi pe care îl afectează foarte mult atmosfera tensionată din casă.

Vreau să îl ajut fiindcă simt că pentru el alegerea căii acesteia e un sfârşit sigur, pentru că dincolo de rana sufletească îngrozitoare pe care mi-a produs-o ca soţie, ca femeie, mă doare sufletul să îl văd şi să îl ştiu aşa. Vreau să ne salvăm familia, să-i salvez fericirea şi echilibrul fetiţei mele, care-l iubeşte enorm pe tatăl ei şi care, până acum câteva luni avea o relaţie foarte frumoasă cu el. Aştept ca pe o ultimă speranţă răspunsul dumneavoastră.

Cu mulţumiri,

O soţie şi o mamă disperată

[Copyright © ContraCurentului.com]

Cum am devenit o mamă PFOX

„Dar mami, cine vrea să petreacă vara la şcoală?” a protestat fiul meu în vârstă de şaisprezece ani. „Elevii care primesc bursă la colegiu!” am replicat eu. Astfel am început să îl încurajăm pe fiul nostru să meargă la o şcoală de vară de stat pentru elevii talentaţi, o şcoală prestigioasă cu program cu cazare, pentru care fusese selectat.

Sunt o mamă PFOX (Parents and Friends of Ex-Gays and Gays), sunt o mamă PFOX din anul în care fiul nostru s-a întors acasă de la şcoala de vară, în acea vară crucială. Am nevoie de suportul pe care PFOX îl oferă, pentru a face faţă. Aceasta este povestea familiei noastre.

Fiul nostru a fost un copil încântător, un băiat dulce, sensibil şi plin de compasiune. Având talentul de a se exprima, a excelat la cântat şi la teatru. Singura problemă era… că aceste abilităţi nu l-au făcut prea popular printre băieţii de la şcoala de stat. Acum ştiu că la pubertate a devenit confuz. Fetele îl iubiseră dintotdeauna. Avea multe prietene. Totuşi, era un outsider pentru mulţi băieţi, deoarece nu era interesat de sporturi, de exemplu. Am văzut situaţii când a fost respins de tovarăşii de aceeaşi vârstă, dar fiul nostru părea doar să ridice din umeri la asta. Acum, la pubertate, se simţea atras de necunoscut, de băieţi, de genul celor de care a tânjit întotdeauna să fie acceptat întru totul.

Fiind confuz, fiul nostru a fost încurajat de soţul meu şi de mine să meargă la şcoala de vară pentru elevii talentaţi despre care am amintit mai sus. Cum regretăm acum că l-am trimis acolo! Acea experienţă a constituit catalizatorul care l-a împins către o identitate „homosexuală” nou-dobândită, o identitate greşită de care se agaţă încă. „Cum aşa?”, poate că vă întrebaţi. Ei bine, în cele din urmă, am aflat că îndoctrinarea pro-homosexualitate era propagată la acea şcoală (ca subiect al „explorării”). De asemenea, printre alte filme permise, a fost difuzat chiar şi un film explicit pro-homosexualitate nerecomandat celor cu vârsta sub şaptesprezece ani fără acordul părinţilor! Părinţii nu au fost informaţi că se va întâmpla aşa ceva! Am descoperit aceasta când o prietenă de-a mea a menţionat că o astfel de îndoctrinare avusese loc când ea însăşi fusese la şcoala respectivă, pe când era adolescentă.

Am fost şocată, dar lucrurile începeau să aibă sens. Scumpul nostru fiu se întorsese schimbat de la şcoala de vară! Pe vremea aceea, parcă eram toţi într-un film de televiziune prost. Băiatul nostru cândva dulce era acum ostil, denunţând în mod deschis Biblia pe care familia noastră o preţuia atât de mult. Felul în care se îmbrăca şi arăta s-a schimbat şi se întreba în mod deschis dacă era bisexual. (Ce??? Nu am menţionat niciodată acel cuvânt în casa noastră!) Acum avea prieteni noi, care făceau şi ei caz de identitatea homosexuală şi insistau să trăiască în subcultura homosexuală, cu îmbrăcămintea, muzica, filmele, cărţile, limbajul, politica ei homosexuală etc. Până în ziua de astăzi, ne simţim foarte vinovaţi! Eu am fost cea care l-am încurajat cel mai mult pe fiul nostru să meargă la acea şcoală sponsorizată de stat. De aceea, mi-am reprimat temerile, ca şi realitatea acelei veri.

Totuşi, câţiva ani mai târziu, în vara anului 2004, am început să simt un impuls distinct de la Dumnezeu de a investiga la ce fusese expus fiul nostru şi de a face cunoscută povestea noastră bordului de conducere al şcolii de vară. Am încercat să rezist impulsului, dar a devenit mai puternic, în special după ce am fost la evenimentele PFOX unde am primit suport de la alţi părinţi. În cele din urmă, m-am rugat pentru călăuzire, iar Dumnezeu mi-a dat curaj să înfrunt ceea ce eram pe cale să aflu. L-am sunat pe directorul şcolii de vară.

Când a aflat, cu consternare, la ce fusese expus fiul meu, am pornit împreună o investigaţie. Am căutat curriculumul din anul în care fiul meu fusese la şcoala de vară şi am aflat că da, fusese îndoctrinat intenţionat cu agenda pro-homosexualitate la unul din seminarii şi că da, în timp se afla la şcoala de vară văzuse un film explicit pro-homosexualitate, nerecomandat celor cu vârsta sub şaptesprezece ani fără acordul părinţilor. M-am simţit ca şi cum aş fi primit un pumn în stomac!

Deşi bănuisem dintotdeauna adevărul, realitatea că mintea scumpului meu fiu fusese esenţialmente violată şi spălată era aproape de nesuportat! Am plâns zile în şir. Cât a fost copil, îl protejasem pe fiul meu de rău, cum ar face orice părinte. Nici măcar nu avea voie să vadă filme nerecomandate celor sub şaptesprezece ani fără permisiunea mea. Dar într-o vară îngrozitoare, toate acestea s-au schimbat. Şcoala îl expusese pe fiul meu la doctrina homosexuală, fără să-i ofere alternative la homosexualitate şi fără să-i prezinte perspectiva foştilor homosexuali.

După mai multă rugăciune, mi-am şters lacrimile cu hotărâre şi mi-am făcut programare pentru a-i vedea personal pe cei din conducerea şcolii de vară. Am bătut drumul până în capitala statului în ziua programării, pentru a face cunoscută povestea familiei mele! Vroiam ca alţi elevi talentaţi să nu mai fie răniţi precum fusese fiul meu! Vroiam ca familiile să fie protejate! Cu inima bătându-mi cu putere, am intrat în clădirea propriu-zisă a administraţiei şi m-am îndreptat spre etajul la care urma să aibă loc întâlnirea. Am ajuns prima în sala de conferinţe. Stând acolo uitându-mă în jur, dintr-odată am realizat că nervozitatea îmi dispăruse complet! Mă simţeam întru totul confortabil şi învăluită de o pace minunată, ca şi cum Dumnezeu era chiar acolo lângă mine!

Cei din conducere au intrat. Am relatat povestea familiei mele, cum fiul meu fusese supus la îndoctrinare homosexuală la prestigioasa lor şcoală şi cum se întorsese acasă cu o identitate „homosexuală” nou-dobândită, şi că toţi noii lui prieteni etalau o identitate homosexuală şi insistau să trăiască în subcultura homosexuală, cu îmbrăcămintea, muzica, filmele, cărţile, limbajul, politica ei homosexuală etc. Erau aproape ca o sectă. Cei din conducerea şcolii păreau să mă asculte. Directorul principal, care lucrase cu mine în acea vară la investigaţie, m-a asigurat că subiectul homosexualităţii nu va mai fi abordat la şcoala de vară cât timp va fi el director principal. Mi-au promis apoi că pe viitor părinţii vor fi pe deplin informaţi despre conţinutul tuturor sesiunilor, iar pentru ca elevul să vizioneze filme, va fi cerută permisiunea părinţilor.

Să ajung mai repede la luna ianuarie a anului 2006. Mă aflam la serviciu şi a sunat telefonul. Era Regina Griggs, Director Executiv la PFOX, care ştia despre întâlnirea mea din vara anului 2004 cu conducerea şcolii de vară de stat. M-a informat că tocmai citise un articol în mass-media care descria cum o altă familie fusese afectată negativ de experienţa fiului lor talentat, la aceeaşi şcoală de vară, în vara ce tocmai trecuse (2005), din cauza expunerii lui la îndoctrinarea homosexuală. „O, nu!”, m-am gândit cu disperare. Ce se întâmplase cu promisiunile şcolii?

Am contactat-o imediat pe mama din acel articol. Am vorbit despre poveştile noastre similare. Fiul ei se întorsese acasă de la aceeaşi şcoală, confuz cu privire la homosexualitate, din cauza unui seminar homosexual la care participase şi au fost nevoiţi să caute consiliere pentru întreaga familie. Fiul lor urmase un seminar intitulat Noul adolescent homosexual, conceput de un profesor homosexual. Cei doi instructori ai seminarului s-au identificat ca homosexuali. Unul dintre ei este înregistrat ca fiind coordonator de tineret pentru Parents, Families, and Friends of Lesbians and Gays (PFLAG) şi a fost cercetat pentru acuzaţii de activitate sexuală cu un elev de şaptesprezece ani. Acea mamă mi-a spus şi că instructorii i-au încurajat pe elevi să înfiinţeze cluburi homosexuale în şcolile lor după ce se întorceau acasă şi că fiului ei i se spusese că Biblia nu se aplică societăţii de astăzi.

M-am simţit atât de trădată că i se făcuse din nou rău unui elev! Înfuriată, am telefonat conducerii şcolii. Am aflat că directorul aprobase seminarul pro-homosexualitate ca sesiune opţională în ultima săptămână de şcoală. Părinţii nu fuseseră informaţi dinainte despre cursurile oferite, cum îmi promisese conducerea şcolii cu un an în urmă. Directorul principal cu care vorbisem atunci nu ştiuse că o asemenea sesiune fusese aprobată şi prezentată.

Ce curajoasă este această familie! Cu curaj, şi-au făcut publică povestea şi rămâne să decidă dacă vor deschide proces civil împotriva prestigioasei şcoli de vară de stat pentru elevii talentaţi. La început, m-am simţit atât de descurajată că eforturile mele fuseseră zadarnice, deoarece, la urma urmei, era clar că nu reuşisem să asigur protecţia necesară altor elevi şi altor familii.

Dar cealaltă mamă mi-a mulţumit că am contactat-o, accentuând că acum dovezile împotriva şcolii erau mai puternice, fiindcă se cunoaşte că bordul de conducere al şcolii cunoştea dinainte că un seminar care promovează agenda pro-homosexualitate poate într-adevăr să aibă ca rezultat rănirea unor copiii vulnerabili şi a familiilor lor. Cealaltă mamă şi cu mine am decis să luptăm împreună, pentru a ne asigura că în final elevii şi familiile lor nu vor mai fi afectaţi negativ, precum au fost fiii noştri şi familiile noastre. Nu vom avea linişte până va exista o protecţie adevărată, iar şcoala va fi monitorizată de un comitet de supraveghere din afară! Avem nevoie de rugăciunile voastre, în timp ce pornim această luptă vitală. Minţile şi sufletele copiilor sunt în joc!

[J., How I Became a PFOX Mom. Copyright © Parents and Friends of Ex-Gays and Gays (PFOX). Tradus şi publicat cu permisiune.]

1 3 4 5 6